Contemporanul, iulie-decembrie 1960 (Anul 14, nr. 27-53)

1960-07-01 / nr. 27

Teatru Muzică Cinema • ANSAMBLUL de cîntece și dansuri al Ministerului Forţelor Armatei a dat un singur spectacol public duminică, la Teatrul de vară „23 August“. Aceasta ne-a amintit că în zilele săptăminii, majoritatea teatrelor de vară și scenelor un aer liber rămtn nefolosite. N-ar fi normal ca marile ansambluri din Capitală să dea cu regularitate spectacole în aer liber şi să deservească din plin spectatorii în stagiunea artistică estivală ? • In cadrul plăcutei reuniuni prieteneşti de la A.T.M. între artiştii companiei franceze Theatre du Vieux Colombier şi artiştii teatrelor din Capitală, reprezentantul oaspeţilor a declarat, printre altele: „Sîntem profund impresionat de ceea ce vedem şi auzim în ţara dumneavoastră. Aveţi artişti deosebit de talentati şi ne închipuim ce realizări admirabile pot avea asemenea artişti. Aici însă nu numai artiştii sînt talentaţi; după felul cum au fost înţelese şi subliniate spectacolele noastre de către spectatori, se poate spune că aveţi şi un public talentat caracterizat prin cultură, fineţe, înţelegere a artei teatrale". • CELE mai urbe şi întunecoase mijloace de reclamă editate anul acesta de Direcţia difuzării filmelor şi reţelei cinematografice, sunt, paradoxal, tocmai cele destinate filmelor româneşti Valurile Dunării şi Furtuna. Multă vreme a fost expus în centrul Capitalei un panou imens în care actorul Lazăr Vrabie avea o falcă umflată, Liviu Ciulei purta o şapcă de miner cu lampă, iar Irina Petrescu semăna cu o bătrînică afurisită. Acum au fost răspîndite, pentru ultimul film românesc, afişe cu roşu şi negru în care un personaj sever trage cu pistolul iar cel de lingă el aruncă mirat o grenadă. Asemenea afişe contrazic ideile filmelor respective şi fac un mare deserviciu popularizării noilor producţii. Cine răspunde ? • „NU am Intenţionat... în montarea spectacolului cu piesa clasică Cyrano de Bergerac al lui Rostand, învierea unei societăţi moarte, (...) să transformăm spectacolul într-un muzeu cu dantele, spade şi pitoresc. (...) să spunem versuri care să sune „frumos“ şi romantic (...) ci am militat (...) pentru un spectacol care să aducă un scen, sentimente veşnic vii şi înălţătoare: curajul, bărbăţia, generozitatea, pentru un spectacol clasic eliberat de balastul clasicizării, care să sune modern, actual şi să fie folositor contemporaneităţii, pentru un spectacol îu care versul să nu sune „frumos“ ci adevărat, pentru un spectacol care să înlăture romanţiozitatea trandafirie şi desuetă, cultivînd in schimb romantismul avîntat, accesibil şi propriu spectatorului epocii noastre“ — astfel işi expune regizorul Valeriu Moisescu în caietul-program, ideea călăuzitoare care a stat la baza coproducţiei secţiilor romina şi maghiară de la Teatrul de Stat din Oradea. (Premiera spectacolului, 19 iunie a.c.). • EDITAREA materialelor de cultură de masă a trecut din sarcina Editurii de stat pentru imprimate şi publicaţii (E.S.I.P.) în aceea a Editurii de stat pentru literatură şi artă (E.S.P.L.A.). Măsura luată acum opt luni, a fost pe deplin întemeiată. Dar de atunci, E.S.P.L.A. a tipărit o singură piesă pentru amatori. Dacă se continuă în acest ritm, pentru acoperirea nevoilor echipelor de amatori e nevoie de aproximativ optzeci de ani. • DUPĂ turneul în țara noastră al teatrului Vahtangov, Capitala va găzdui, în luna iulie, teatrul italian Piccolo din Milano. • Munca Argeşului, pe uliţele satului Mironeşti, va fi reeditat avântul luptei din anii 1944—1945 a ţăranilor muncitori conduşi de Partid, pentru pământ, pentru înfăptuirea reformei agrare. Filmul intitulat sugestiv Vînt de primăvară, porneşte de la scenariul lui Dumitru Carabăt, B. Meirovici, Mircea Săucan. Regia, Mircea Săucan. • REGLIND dezordonat intensitatea sunetului, operatorii de proiecţie ai cinematografului Bucureşti din Capitală au făcut neinteligibil textul interesantului documentar romînesc Sarea. De asemenea, ei au amplificat la maximum sau au redus la extrem după pofta inimii, comentariul sonor al filmului Intîlnire cu diavolul. Aceasta s-a întlmplat la cîteva din spectacolele din săptămîna trecută. Spectatorii au protestat vehement denumind pe bună dreptate aceste „capricii estivale" ale operatorilor, neseriozitate și lipsă de respect fată de public. A TEATRUL Municipal plea- TMcă un turneu in Republica Populară Ungară la începutul lunii septembrie. Eugenia Popovici (Maria) şi George Demetru (Ion Ursu) in spectacolul Maria (lucrare originală, de Vasile Iosif), recenta premieră a Teatrului Naţional „I. L. Caragiale". Faţă în faţă • DIN Gazeta literară nr. 26 din 23 iunie, dintr-un articol consacrat absolvenţilor de anul acesta ai Institutului de artă teatrală: „Am inteles — spune Rodica Popescu, o absolventă din promoţia acestui an — că faţă de grija părintească cu care am fost înconjuraţi, faţă de minunatele condiţii care ne-au fost create de către Partid pentru a învăţa, avem datoria să ducem mesajul artei realist-socialiste până în cele mai îndepărtate colţuri ale republicii noastre. Am fost solicitată de Teatrul Naţional din Iaşi şi merg acolo cu toată bucuria urmând exemplul colegilor noştri din seriile trecute, care se bucură azi de toată consideraţia spectatorilor din Piatra-Neamţ, Botoşani, Craiova, Galaţi sau Timişoara“. Din revista franceză Le Figaro litténaire (18 iunie 1960), dintr-o convorbire cu absolvenţii Conservatorului de artă dramatică din Paris . „Viaţa materială, aceasta este grija lor imediată , teama lor de viitor. Statisticile arată că în viaţa artistului ieşit din Conservator există o prăpastie timp de doi-trei ani, o perioadă de somn total din care unii nu se mai trezesc. Anii de Conservator nu lasă timp intervenţiilor prevăzătoare pe la directori sau producători de filme... Aceasta e îndeletnicirea celor bogaţi. Dar ce vor face acei care n-au protectori sau rude Influente ?... Vor trage clopoţelul ca funcţionari vremelnici la vreo societate de asigurare, acum au și început s-o facă unii dintre ei..." (Convorbire semnată de Guy Verdot). Dialog între Autor şi Regizor l A ridicarea cortinei, scena înfăţişează o carimeră de hotel. Prin gea-B J mul mare se întrevăd liniile suple ale noilor construcţii din piaţa Palatului şi pătrund fasciculele luminoase ale unui soare matinal. Cufundaţi in fotolii moi, faţă in faţă, stau doi bărbaţi discutînd cu pasiune. REGIZORUL: Intîlnirea dv. cu creatorii spectacolului Poveste din Irkutsk pe scena Naţionalului bucureştean a fost deosebit de fructuoasă. Ne-au bucurat aprecierile, ne-au ajutat sugestiile. In general e utilă discuţia dintre autorul unei piese şi realizatorii ei, cu atît mai mult cu cit dramaturgul a avut prilejul să-şi vadă piesa pe mai multe scene, în interpretări — Se pare — deosebite. AUTORUL: Montarea unei piese la teatre diferite provoacă întotdeauna reflecţii. Adversarii teatrului sovietic ne-au reproşat deseori că teatrele noastre seamănă, acuzîndu-ne de o nivelare calitativă. Dacă pi? la sfîrşitul deceniului al IV-lea acest reproş avea un oarecare temei, astăzi el este întru totul neîntemeiat. Dovada ? însăşi montarea piesei Poveste din Irkutsk pe scenele diferitelor teatre sovietice. Montarea lui E. Simonov la Teatrul „Vahtangov“, a lui Ohlopkov la Teatrul „Maiakovski“, cea din Leningrad realizată de Tovstonogov şi, în sfîrşit, cea de la Riga a Teatrului Academic, care a obţinut premiul I la Festivalul „Primăvara Baltică" — vădesc, toate, stiluri regizorale deosebite. Nu fac parte dintre dramaturgii care ţin ca piesele lor să fie jucate într-un singur fel. La urma urmei şi eu sînt spectator şi m-ar plictisi să văd piesa montată la fel de toate teatrele. Mă bucur cînd fiecare regizor găseşte un mod personal de interpretare. Spectacolul de la Teatrul „Vahtangov“ la pregătirea căruia am lucrat nemijlocit, mi-e mai apropiat. Dar n-aş putea să nu admir măiestria regizorală a lui Ohlopkov, care în unele scene atinge un nivel foarte înalt. REGIZORUL : In spectacolul nostru, am încercat să fim fideli intenţiilor autorului. Vreau să cred că am reuşit. AUTORUL: Spectacolul realizat pe scena Naţionalului e mai apropiat ca tonalitate de montarea Teatrului „Vahtangov“. Aţi extins adesea — şi bine aţi făcut — interpretarea pe care a dat-o, în momentele corespunzătoare, regizorul spectacolului sovietic. Cheia piesei — prezenţa scenică a corului — e rezolvată cu mijloace mai expresive decit cele folosite la Teatrul „Vahtangov"; mă gîndesc şi la afirmarea lui scenică, şi la imprimarea acelei note de căldură, sinceritate, expresivitate teatrală. Aş fi curios să ştiu ce v-a determinat să puneţi în scenă piesa mea ? REGIZORUL: M-a frapat în Poveste din Irkutsk, îmbinarea planului intim cu cel obştesc, al colectivităţii. Spectacolul trebuia să aibă şi ceva foarte intim şi ceva măreţ. Povestea poate fi înţeleasă şi în sensul unei întîmplări din viaAUTORUL: AL. ARBUZOV REGIZORUL, RADU BELIGAN ţă, şi în sensul de legendă, de cronică a epocii. Este, scenic, o îmbinare dificilă ; m-au ajutat foarte mult soluţiile scenografice ale lui Perahim El a creat un dispozitiv care a permis îmbinarea organică a celor două planuri. Noi nu am vrut să depanăm o poveste emoţionantă, ci să-l determinăm pe spectator să mediteze adine asupra vieţii. De aceea toate scenele în care eroii îşi manifestă atitudinea faţă de marile probleme ale vieţii __ — prietenia, munca, dragostea, căsătoria, moartea — am căutat să le transpunem pe un plan epic. Am greşit oare cu ceva ? AUTORUL: Nu ştiu dacă greşiţi sau nu, dar gindesc absolut la fel, aproape cu aceleaşi cuvinte. Meditez la cele spuse de dv. acum de mai multă vreme. Mi-aş Îngădui o definiţie mai lapidară: teatrul are nevoie, pe lingă toate cele amintite de dv., şi de o anumită căldură izvorîtă din emoţia sinceră şi intimă a frămîntării personajelor. Cu alte cuvinte, este vorba de o monumentalitate caldă, din inimă. REGIZORUL: În altă ordine de idei, aţi remarcat, probabil, că am evitat în mod deliberat să aducem în scenă un obiect care să amintească prezenţa escavatorului. Am socotit că e mai bine să sugerăm munca nu prin prezenţa uneltei, ci a oamenilor. Am trăit o reală satisfacţie atunci cînd un membru^l consiliului artistic mi-a mărturisit că a simţit prezenţa escavatorului în scenă fără să-l vadă. AUTORUL: Ceea ce spuneţi se potriveşte din nou şi întrutotul cu ceea ce am gîndit. Redacţia revistei Contemporanul s-ar fi aşteptat poate să ne „certăm“, să discutăm în contradictoriu sau, în orice caz, să avem păreri deosebite asupra problemelor discutate- De data aceasta e imposibil: sîntem întrutotul de aceeaşi părere. REGIZORUL: Să abordăm atunci o părere care pare controversată. Multe discuţii sînt stîrnite de faptul că dramaturgii folosesc în ultima vreme un al treilea element între scenă şi public: comentatorul sau corul. Ce v-a îndemnat să adoptaţi această formulă dramatică, cea a corului, mai ales că e pentru a treia oară, într-o a treia piesă ? AUTORUL: Dacă am vorbi despre acest lucru ca un fenomen cu caracter general, cred că adaptarea procedeului se datoreşte faptului că teatrul Îşi caută noi mijloace de expresie în luptă cu cinematografia. Şi recurge la un aliat, pe care îl află în proză şi în poezie. Esenţa cinematografului este o acţiune rapid desfăşurată; pentru a opune o altă modalitate acestei maniere de reprezentare a acţiunii, teatrul trebuie să recurgă la reflecţie, la cugetare. Teatrul trebuie să-l facă pe spectator să accepte că ritmul acţiunii poate să se desfăşoare şi mai lent, nu ca un ghem de aţă care se rostogoleşte continuu; acţiunea se întrerupe în anumite momente pentru că un element esenţial in teatru este respiraţia — ea nu poate avea aceeaşi intensitate pe tot parcursul. Trecind acum de la fenomenul general la fenomenul concret, în Poveste din Irkutsk, am ezitat Îndelung să scriu această piesă. Faptul are o explicaţie: imi dădeam perfect de bine seama că teatrul nu poate da o imagine naturalistă a construcţiei. Imaginîndu-mi escavatorul în acţiune şi oameni robotind în jurul lui, îmi dădeam seama că această butaforie teatrală va ucide insăşi construcţia dramatică a piesei, şi atunci am înţeles că singura cale de a o scrie e calea unui teatru convenţional. Tocmai aici trebuia să intervină corul, care să scoată teatrul din necesitatea de a vedea cotidianul in aspectele lui concrete; prin caracterul lui aparte, urma să imprime spectacolului acea epicitate care se impunea şi despre care vorbeaţi. REGIZORUL : Aveţi dreptate. Şi, prin intermediul corului, am vrut să conturăm mai puternic personajele. Ele rămîn în mintea și în sufletul spectatorului care se întreabă cu interes: ce va face Valea, ce va face Viktor ? AUTORUL: întrebarea aceasta mi-a şi fost pusă, de altfel, în nenumărate scrisori. Valea va deveni ori nu nevasta lui Viktor ? Depinde. Spectacolul se joacă nu numai în sală, ci şi în sufletul spectatorilor. Fiecare spectator trebuie să-şi imagineze deci finalul său, legat de viaţa fiecăruia. Ca autor aş fi vrut să nu răspund. Ca spectator aş spune: Valea poate să devină soţia altcuiva, dar nu a lui Viktor. Este, repet, părerea mea ca spectator. — Cortina “ Regizorul Radu Beligan, actriţa Marcela Rusu şi dramaturgul sovietic Alexei Arbuzov, după un spectacol cu Poveste din Irkutsk ADEVARATA SURSA DE INSPIRATIE CÎND, în urmă cu o stagiune, s-a reprezentat pe cîteva scene din tară piesa Ferestre deschise au fost stabilite — fără a contesta nici un moment originalitatea reportajului dramatic al lui Paul Everac — tangenţe evidente între noul spectacol şi piesa lui Mihail Davidoglu, scrisă în urmă cu un deceniu, Cetatea de foc. Aceasta, în ciuda unei modalităţi cu totul diferite a construcţiei dramatice, în ciuda unei deosebiri esenţiale a motivelor de inspiraţie, a facturii tipologice a personajelor, a naturii conflictului. Asemănarea dintre cele două lucrări dramatice se datora problematicii lor comune, abordării unor probleme asemănătoare de viaţă şi de muncă în două mari edificii socialiste: „cetatea de foc" a Reşiţei — (în anii primelor planuri de stat) — şi tumultuoasa Hunedoara — (în zilele de izbîndă ale fabricării cocsului romînesc). Cele două piese — legate prin această punte de unire — constituiau pînă nu de mult un etalon (singular) al dramaturgiei originale inspirate din lumea de muncă şi construcţie a unor mari şantiere ale industriei socialiste. Prezenţa acestor două piese (numai două) în peisajul teatral original — omitem intenţionat alte piese din ultimii zece ani, cu tematică similară, dar nerealizate artistic — nu reprezenta însă, corespunzător, efervescenţa creatoare a vieţii, atitudinea nouă a constructorilor noii societăţi faţă de munca liberă şi creatoare. Iată că multe din premierele teatrale ale stagiunii în curs de încheiere vădesc o lărgire a orizontului tematic al dramaturgilor, o apropiere de problematica majoră a actualităţii, de viaţa marilor şantiere de pe întreg cuprinsul ţării. Dramaturgii s-au oprit, cu preponderenţă, la procesul de formare şi maturizare a conştiinţei socialiste, urmărind această evoluţie în primul rînd acolo unde ea cunoaşte un ritm sporit, aparte, în mijlocul unor mari organisme industriale socialiste. Acţiunea Secundei 58 se petrece pe şantierul unei mari întreprinderi, piesa lui Virgil Stoenescu Scrisori de dragoste are drept cadru, de asemenea, un şantier de construcţie. Oraşul fără istorie este un oraş nou, construit în anii noştri etc. Exemplele pot fi înmulţite. Relaţiile din cadrul colectivului ,transformările petrecute în mentalitatea oamenilor, se îmbogăţesc — în această ambianţă — cu aspecte noi, caracteristice. Adevărata sursă de inspiraţie a dramaturgiei contemporane a favorizat subiecte interesante multor lucrări originale recente, împrospătînd peisajul teatral contemporan, apropiindu-l de problematica majoră a zilelor noastre. Şi aria de cuprindere a dramaturgiei s-a lărgit. S-au reprezentat piese ale unor dramaturgi debutanţi — Ion Dragomir, Florin Vasiliu (piesa acestuia din urmă — Casa din strada Coşbuc 10, — fiind axată însă pe o problemă destul de măruntă), scriitori consacraţi au debutat în dramaturgie, abordînd teme de actualitate (V. Em. Galan, cu piesa Prietena mea Pix) Multe piese ale stagiunii dezbat acelaşi proces de maturizare a conştiinţei socialiste la oamenii muncii, pe diferite coordonate tematice (Explozie întlrziată şi In căutarea extraordinarului — urmărind această transformare tn cadrul restrîns al unor familii, — Vlaicu şi feciorii lui, Uriaşul din ctmpie, Maria — inspirîndu se din procesul revoluţionar de transformare a satului contemporan, Stinca miresei şi altele). Dacă preocuparea cuprinderii unor aspecte cît mai variate ale realităţii răspunde într o măsură satisfăcătoare sarcinilor dramaturgiei actuale, în schimb, lasă de dorit modalităţile de compoziţie dramatică, procedeele şi stilul lucrărilor ce abordează temele actuale. Cunoaşterea insuficient de aprofundată a vieţii, duce, nu de puţine ori, la redarea schematică şi falsă a realităţii. Lipsa contactului activ cu realitatea denaturează autenticitatea situaţiilor şi adevărul caracterelor, creează senzaţia de sărăcie sufletească a personajelor. In piesa lui Virgil Stoenescu Dramaturgia originală Şi reflectarea actualităţii Scrisori de dragoste unele personaje sînt înzestrate cu un nivel de gîndire mediocru şi cu particularităţi psihologice improprii, fals caracterizante. Prin aceasta se slăbeşte legătura necesară dintre mediul desfăşurării acţiunii şi personajele care contribuie la mersul acţiunii; şantierul devine în unele pasaje un cadru pasiv, amorf, un detaliu scenografic. In ultimă instanţă, din piesa lui Stoenescu se poate înţelege că nu efervescenţa creatoare a muncii a fost autentica sursă de inspiraţie a lucrării ,ci se pare că şantierul a devenit cadrul întîmplător al unei acţiuni concepute pe coordonate uşor adaptabile. La cunoaşterea neadîncită a vieţii se adaugă uneori şi lipsa de preocupare a dramaturgilor în aflarea unor modalităţi de construcţie dramatică adecvate temelor abordate. Actualitatea constituie şi izvorul originalităţii. Pentru aceasta însă, e necesară aruncarea la coş a soluţiilor de minimă rezistenţă în rezolvarea conflictelor dramatice, se cer desprinse din fiecare fapt contemporan, semnificaţiile contempoarne, sensurile filozofice ale mersului înaintea societăţii noastre noi. Nu de puţine ori, dramaturgia rămîne la suprafaţa temelor abordate, nu extrage sensurile filozofice noi ale modului de viaţă socialist. Ne amintim de cuvintele lui Gorki despre eroul socialist „erou mai temerer şi mai setos de cunoaştere decît toţi donquijotii şi fauştii din trecut"; reamintim poezia contemporană a Poveştii din Irkutsk — unul din spectacolele fruntaşe ale stagiunii actuale — unde viaţa personală a omului şi munca sa se îmbină cu multă armonie într-un tot in care amănuntul concret de viaţă este gîndit, intr-adevăr, la imagine artistică de înalt nivel. In dramaturgia originală a ultimei stagiuni, sîntem in situaţia de a constata — în ciuda unei problematici de actualitate — prezenţa palidă sau absenţa tipurilor de oameni noi care nu mai vor să trăiască cum au trăit ieri şi care luptă, muncesc, pentru ziua de mîine. Noul „general uman" consemnat recent de Dorel Dorian (într-un reportaj, nu într-o piesă !) îşi capătă o expresie tipică in „marile pasiuni hunedorene" unde pasiunea „pentru mai mult, mai bine, mai frumos, mai înalt, fiică legitimă a muncii eliberate" exprimă un întreg proces de transformare a realităţii noastre, al constructorilor noii societăţi In dramaturgie însă, lipseşte măsura întreagă a acestei uriaşe transformări, trecută in revistă în toată bogăţia ei — de lucrările şi dezbaterile celui de-al Iii Ies Congres al Partidului. Cunoaşterea insuficientă a realităţii duce alteori la lipsa de varietate a caracterelor prezentate, la stereotipia personajelor şi, deci, la sărăcirea aspectelor de viaţă descrise. Ce se întîmplă în piesa lui Dorel Dorian Secunda 38, una din piesele izbutite ale stagiunii ? Există o poezie autentică a realităţii contemporane, a şantierului : o tînără ziaristă la un prim contact cu viaţa muncitorilor de pe un şantier; un activist de partid, lupu Aman, izbuteşte să convingă, să transforme oameni cu „defecţiuni pe parcurs“; un electrician îşi deschide — prin cîteva replici — sufletul, spectatorilor. Există şi o poezie a cuvintelor, a acelor cuvinte fireşti şi simple care înseamnă viaţa noastră nouă, sinceritate şi puritate morală. Dincolo de aceste certe valori însă ! „Dacă-ţi vei aminti o singură secundă că eşti stăpînul personajelor tale, şi nu semenul lor, toată munca ta literară va fi ratată — avertiza Gorki. Dorel Dorian execută cîteodată variaţiuni livreşti pe o temă inspirată din viaţă şi atunci acordurile sînt false. Uită că un şofer de camion vorbeşte şi se comportă în realitate ca un şofer de camion şi îi încredinţează replici elaborate, nefireşti, improprii, care nu desenează nicidecum fizionomia unui om al muncii din zilele noastre, ci reflectă indirect o cunoaştere insuficientă a profilurilor contemporane, a varietăţii lor. Tot ceea ce nu reprezintă un amănunt concret de viaţă transpus în imagini artistice sună fals într-o piesă de teatru. Şi aici, viaţa trebuie să aibă primul cuvînt. Consecinţele unei cunoaşteri insuficiente e vieţii şi ale unui efort minim al scriitorului în construcţia dramatică a piesei sale, pot fi multiple: atemporalitate, în ciuda aglomerării unor detalii de viaţă aparent actuale, în piesa unui tînăr debutant. Ion Dragomir, Stînca miresei; rezolvare schematică a conflictului intr-o piesă cu o problematică interesantă — raportul dintre relaţiile sociale şi individuale într-o gospodărie agricolă colectivă — cum este Maria de Vasile Iosif; superficialitate în configurarea unor caractere, cum se întîmplă in piesa lui I. D. Şerban In căutarea extraordinarului, o piesă tinerească, de altfel, cu unele virtuţi. In actuala stagiune s-a înregistrat o împrospătare a dramaturgiei, orizontul tematic al noilor producţii teatrale romîneşti s-a îmbogăţit. Adevărata sursă de inspiraţie a dramaturgiei trebuie să fie şi pe mai departe procesul înnoitor de transformare socialistă a ţării, a oamenilor muncii care construiesc socialismul. Cunoaşterea vieţii trebuie să atingă o fază calitativ superioară, prin aprofundarea de către dramaturgi a tuturor aspectelor caracteristice zilelor noastre, în perspectivele deschise de Congresul al III-lea al Partidului, prin extragerea semnificaţiilor filozofice contemporane ale faptelor de viaţă socialiste. „Avântul uriaş al forţelor creatoare ale poporului — subliniază tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej în raportul la ce de-al III-lea Congres al P.M.R. — oferă o sursă inepuizabilă de inspiraţie pentru scriitorii şi artiştii noştri. Dezvoltînd rezultatele pozitive obţinute în ultimii ani în lărgirea tematicii şi îmbogăţirea fondu-i lui de idei al literaturii, artei, teatrului, cinematografiei, creatorii noştri au îndatorirea de a făuri opere la nivelul înaltelor exigenţe artistice şi ideologice ale partidului şi poporului". Nu am citit, nu am văzut reprezen-tate piesele noi ale lui Dorel Dorian inspirate din realităţile cetăţii siderurgiei ; nu am citit, nu am văzut reprezentate piesele noi ale lui Paul Everac inspirate din realităţile unei întreprinderi socialiste unde dramaturgul aprofundează cu conştiinciozitate profiluri de oameni ai muncii contemporani. Nu am citit aceste piese — şi nici altele, ale unor autori pe care îi aşteptăm cu nerăbdare ca Horia Lovinescu, Lucia Demetrius, Aurel Baranga, Al. Mirodan şi alţii, vîrstnici şi tineri - pentru că ele nu au fost încă scrise. Dar s-ar putea să le citim curînd ; faptele demonstrează că viaţa atrage într-o măsură mereu crescândă pe scriitori, pe oamenii de artă, în mijlocul ei. Recurgerea la adevărata sursă de inspiraţie garantează succesele dramaturgiei, alături de ale tuturor celorlalte arte. Calin Căliman Bun venit teatrului Vahtangov! ASTAZI soseşte in Capitală colectivul Teatrului Academic de Stat „E. Vahtangov" din Moscova. După cum am mai anunţat, oaspeţii vor prezenta publicului bucureştean trei spectacole : La 3 şi 4 iulie Poveste din Irkutsk de Arbuzov, iar la 5 iulie Micile tragedii (Cavalerul avar, Mozart şi Salieri, Oaspetele de piatră) de Puşkin, în regia lui E. Simonov. Din distribuţiile celor două montări fac parte artişti ai poporului din R.S.F.S.R. (E. G. Alexeeva, I. M. Tolceanov, ,N. O. Griţenko, N. S. Plotnikov, V. G. Kolţov), artişti emeriţi (I. P Liubimov, I. K. Borisova, E. M. Korovina, L. V. Ţelikovskaia, L. A. Paşkova) şi alţi actori cunoscuţi ai teatrului, din diferite generaţii care şi-au perfecţionat măiestria în spiritul teatrului sovietic realist-socialist, pe tradiţia înaltelor principii artistice ale lui Vahtangov. Colectivul teatrului este condus de cunoscutul regizor şi actor Ruben Simonov, artist al poporului din U.R.S.S. La sosirea în țara noastră, urăm Teatrului Vahtangov un Călduros „Bun venit!". • • Steetacolele p lăţită ml n ii Turneul companiei franceze „Théâtre du Vieux Colombier“ tintă de cauză“, cu plăcere şi interes arta celor douăzeci de actori reuniţi sub firma „Vechiului porumbar“ de la Paris. Un decor neutru, bănci pentru tribunal, un taburet pentru Ioana, un tron, mănunchiuri de nuiele. Scena e la Început goală, apoi personajele intră, pe grupuri, în timp ce lumina creşte imperceptibil. Costumele sînt vag medievale, fără nici o preocupare cromatică. Ioana e tot timpul piesei îmbrăcată bărbăteşte, uu acelaşi costum care aduce cu un „training de sportiv. Intrînd, personajele Îşi completează, din mers, ţinuta, cu accesoriile lăsate pe scenă din reprezentaţia precedentă ; luîndu-şi locurile, ele schimbă, la vedere, ordinea recuzitei, după necesitate. Mama eroinei tricotează, într-un colţ. Ultimul Intră Warwick, tînăr, fermecător foarte „gentleman", dar la cuvîntul primul ca un fel de comentator al piesei. De la început el exprimă punctul de vedere al epocii obscurantiste condamnate de autor : Ioana trebuie judecată repede și arsă , cu cît mai repede, cu atît mai bine „pentru toată lumea“. Singura dintre piesele lui Anouilh care întruchipează o concepţie Filozofică mai puţin confuză. Dioctrlia repovesteşte istoria Ioanei d'Arc, lansînd un mesaj de simpatie şi solidaritate modernă cu sacrificiul eroinei populare, în lupta pentru eliberarea naţională a Franţei. Ne-a interesat spectacolul acesta, (creat în 1953, la Teatrul Montparnasse, în regia, decorurile şi o parte din distribuţia actuală în frunte cu titulara) fiindcă autorul a colaborat la direcţia de scenă şi autenticitatea concepţiei regizorale astfel confirmată, aruncă o lumină nouă asupra textului. Piesa a fost jucată cu un excelent meşteşug actoricesc de: Suzanne Flon (Jeanne), una din marile actriţe franceze de astăzi, creatoarea rolului principal, interpretă remarcabilă şi a altor eroine ale lui Anouîlh, Georges Describes (Warwick), societar al Comediei Franceze, Madeleine Sologne (Mama), actriţă de reputaţie mondială, Claude Richard (Beaudricourt şi La Hire), foarte bun în ambele roluri, Michel Bouquet (Regele), Marcel André (Cauchon) ş.a. Interpreta principală a condus, cum era şi firesc, tensiunea spectacolului spre o linie generală care să sublinieze farmecul textului, un farmec confecţionat cu o mare ştiinţă a scenei (umor şi inteligenţă, plus emoţie) dintr-o materie poetică imediat accesibilă. Şi am admirat-o transmiţîndu-ni-i. Semnatarul acestor rînduri a văzut-o îndată după Eliberare, jucînd Antigona (lui Anouilh), la Paris. Cu aceeaşi îneîntare. Şi cu acelaşi sentiment de nelămurită tristeţe. Sentimentul de contrarietate pe care ţi-l pricinuieşte orice spectacol în care formele expresiei artistice şi în primul rînd verbul (scris de autor şi rostit întocmai de actor) nu promovează ideea menită să spargă limitele textului, ci se celebrează pe sine. Spectacolul, supraveghiat de autor, n-a ieşit de pe orbita indicată de dînsul şi, ca spectacol contemporan, rămîne parcă niţel în urmă. Iată, în consecinţă cum Ioana d'Arc din Ciocirlia, ca şi Ana şi Antigona şi celelalte eroine „exemplare“ ale lui Anouilh, care refuză etica infamiei şi minciuna convenţională, aceste eroine „antiburgheze" nu transmit mesajul libertăţii lor, decît pe jumătate: protestul şi revolta lor sucombă în genunchi. Şi iată de ce majoritatea antidramelor burgheze ale lui Jean Anouilh rămîn, în fond, burgheze, şi în cel mai bun caz ambigue. Seduşi de verva actorilor, de înalta tehnică profesională a unora dintre ei, am zimbit şi am aplaudat. Dar zîmbetul nostru a fost trist... MAI pregnant conturat ca spectacol al unei companii dramatice constituite, Războiul Troiei nu va avea loc ne-a oferit, în acelaşi stil seducător, una dintre cele mai reprezentative piese de teatru ale lui Giraudoux (din care teatrul lui Anouilh îşi trage seva lui uşoară) acest amestec savant de tragismatic şi patos bulevardier, în care ironia şi paradoxul Intervin, într-un dialog mereu spumos, ca un catalizator şi totodată o permanenţă franceză a raţiunii carteziene şi bunului gust artistic. Precum se ştie, piesa a fost „creată" de Jouvet, în 1934 la "Athénée" (marele comedian juca ro- DUPĂ turneul de acum patru ani, al Teatrului L'Atelier, o altă reputată trupă a jucat pe o scenă romînească teatru modern francez. Publicul nostru a răsplătit cu egală simpatie și pe acești purtători de cuvînt ai artei și literaturii care l-a dat lumii pe Moliére. Teatrul du Vieux Colombier are un trecut în care străluceşte gloria unor mari artişti-animatori, in frunte cu Copeau, Jouvet, Dullin şi Pitoell. Situaţia generală nefavorabilă, din punct de vedere „administrativ“, căreia companiile franceze cu tradiţie trebuie să le facă faţă la ele acasă şi de care presa de specialitate se plinge, acolo, necontenit, a influenţat şi drumul acestei companii remarcabile, prin modificări de structură şi de stil. In distribuţia turneului său actual, figurează totuşi actori cu experienţă şi prestigiu. Spectatorilor noştri nu le este străin repertoriul ales de oaspeţi pentru turneu şi interpretat săptămîna trecută pe scena Teatrului Municipal din Bucureşti. Nici teatrul lui Jean Giraudoux (a cărui ultimă piesă, Nebuna din Chaillot a fost, pînă mai deunăzi, jucată chiar la Muncipal) și nici Jean Anouilh (Dioctilia, prezentată de teatrul francez, a prilejuit, nu de mult, un frumos spectacol la Teatrul de Stat din Oradea, în regia lui Radu Penciulescu, premiantul ultimului concurs republican al tinerelor talente). Prin urmare, ochiul spectatorului român, deprins cu textul dramatic, înfățișat, de data asta, în limba originală, a urmărit în „cunos-* Geneviève Brunet (Elena) și Georges Describes (Hector) în Războiul Troiei nu va avea loc.