Contemporanul, ianuarie-iunie 1962 (Anul 16, nr. 1-26)

1962-01-05 / nr. 1

Nr. 1 (795) SAPTAMINAL POLITIC-SOCIAL -CULTURAL • vineri 5 ianuarie 1962 • 8 pagini, 50 bani Proletari din toate tarile, uniti-va! • Iarnă generoasă RITMURILE SESENALULUI A­NUL NOU a fost săr­bătorit în toată ţara într-o atmosferă de bună dispoziţie gene­rală şi de optimism masiv. Ne-am despărţit de anul 61 şi am primit pe urma­şul lui cu acţîvca satisfacţie dată de înfăptuirea unor gînduri mari, cu neţărmurită încredere în viitor, căruia l-am împrumutat multe din certitudinea prezentului. De bună seamă, pentru fiecare sentimentul pomenit îşi are moti­vul lui nemijlocit şi forma lui de existenţă mai mult sau mai puţin intimă, legată uneori chiar şi de lucrurile cele mai comune şi apa­rent neînsemnate. In statul socia­list, tot ce vizează omul, bucuriile şi speranţele sale, are însă o im­portanţă majoră, astfel Incit ches­tiunile personale sînt însumate la scara întregii ţări, şi ceea ce nu­meam intim şi neînsemnat se dez­văluie în plenitudinea unor date statistice impunătoare. Aruncînd o privire asupra dez­baterilor recentei sesiuni a Marii Adunări Naţionale, desluşim că zeci de mii de oameni ai muncii au petrecut primul revelion în noua locuinţă (în cele 35.000 de aparta­mente date în folosinţă în 1961), iar alte zeci de mii (cu circa 30% mai mult) vor sărbători cu siguranţă vii­torul An Nou în case noi (peste 46.000 de apartamente) ; că sala­riul real al celor trei milioane şi mai bine de muncitori, ingineri, tehnicieni şi funcţionari a fost în 1961 cu 16% mai mare decît în 1959, urmînd ca în anul în care am păşit să întreacă nivelul din 1959 cu cel puţin 23,5%; că întregul po­por se bucură de condiţii care fac traiul cotidian mai plăcut, mai in­teresant, mai bogat în conţinut (faţă d­e 1960, cumpărăturile făcute de populaţie prin comerţul socialist au fost cu 6 miliarde de lei mai mari în 1961, iar în 1962 (dinainte sta­bilit) vor­­ cu peste 11 miliarde mai mari, după cum cheltuielile statului pentru învăţămînt, cultură, ocrotirea sănătăţii, asigurări sociale etc., care în 1961 au însumat 15,4 miliarde lei, vor creşte la 17 mi­liarde în 1962). Toate aceste realizări şi preve­deri au un resort comun, iar satis­facţiile d­e ordin personal îşi trag firul din aceeaşi sursă : dezvolta­rea economiei noastre socialiste. Activitatea creatoare desfăşurată de oamenii muncii sub conducerea partidului a fost încununată în 1961 de succese fără precedent. Indus­tria, agricultura, construcţiile, trans­porturile, comerţul, învăţământul — într-un cuvînt toate ramurile eco­nomiei şi culturii au cunoscut o creştere impetuoasă. Producţia ma­terială şi spirituală a atins în 1961 cel mai înalt nivel cunoscut în is­toria ţării, iar ritmurile şi propor­ţiile d­e bază ale planului pe 1962 asigură dezvoltarea economiei na­ţionale pe linia continuu ascenden­tă, caracteristică construcţiei noas­tre socialiste. Aşa cum remarca to­varăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej, am intrat în al treilea an al sese­natului cu tul bogat bilanţ de reali­zări în dezvoltarea economiei na­ţionale, conturîndu-se clar perspec­tiva realizării cu deplin succes a sesenatului. înfăptuirile anului 1961 şi preve­derile planului de stat pe 1962 a­­probat de Marea Adunare Naţio­nală la ultima ei sesiune confirmă caracterul realist al sarcinilor fi­xate de Congresul al IlI-lea al par­tidului pentru dezvoltarea bazei tehnico-materiale a socialismului şi încheierea procesului de făurire a relaţiilor de producţie socialiste în întreaga economie. Desăvârşirea în ritm susţinut a construcţiei socia­liste demonstrează din plin că a­­ceste sarcini sunt pe măsura forţei economice şi a resurselor ţării, pe măsura posibilităţilor nelimitate d­e progres ale noii orînduiri şi la ni­velul conştiinţei socialiste crescînde a oamenilor muncii. Exemplul cel mai concludent Îl găsim, după cum este şi firesc, în domeniul Industrializării socialiste a ţării — temelia dezvoltării com­plexe şi echilibrate a economiei na­ţionale. Datorită posibilităţilor spo­rite de care dispune ţara noastră în etapa actuală, datorită avîntului oamenilor muncii şi ridicării conti­nue a nivelului conducerii econo­mice, sarcinile mobilizatoare ale desenatului privind progresul mul­tilateral şi rapid al industriei se înfăptuiesc cu depăşiri remarcabile. Amintim că la Congresul al IlI-lea al partidului s-a stabilit ca, în perioada 1960—1965, producţia industrială să crească anual în me­die cu 13%, faţă de 10% în anii 1954—1959. In primul an al sese­natului ea s-a mărit însă cu 16,9%. Cît priveşte anul 1961, aşa cum a reieşit din darea de seamă a Con­siliului de Miniştri prezentată de tovarăşul Ion Gheorghe Maurer în cadrul lucrărilor sesiunii Marii Adunări Naţionale, industria şi-a îndeplinit planul producţiei globale la 19 decembrie, deci cu aproape două săptămîni mai devreme. Prac­tic, muncitorii, inginerii şi tehni­cienii din industria noastră reali­zează într-o singură săptămînă o producţie echivalentă cu aceea ob­ţinută în 1948 în circa opt săptă­mîni (abstracţie făcînd de structura ei considerabil îmbunătăţită). Răs­timpul cîştigat prin îndeplinirea planului pe 1961 înainte de termen a făcut posibilă sporirea producţiei într-o măsură simţitor mai mare decît în 1960, ţara noastră situîn­­du-se prin aceasta şi mai categoric pe unul din primele locuri în lume sub aspectul ritmului dezvoltării industriale. Dacă vom considera producţia globală din 1959 ca egală cu 100, dinamica producţiei indus­triale în primii 3 ani ai sesenatului se va prezenta aproximativ în felul următor: 1960 = 116,9, 1961 (după date preliminare) = 137, 1962 (plan) = peste 155. Cele mai de seamă rezultate sînt înregistrate în ramurile principale ale industriei grele, hotărîtoare pentru avîntul întregii economii. In siderurgie, construcţiile de maşini şi industria chimică producţia anu­lui 1961 a fost cu aproximativ 56% mai mare decît în 1959. Anul acesta, potrivit prevederilor planului de stat, industria siderur­gică va produce peste 2,5 milioane tone de oţel (adică de 9 ori mai mult decît în 1938). Industria con­structoare de maşini se va apropia de nivelul producţiei prevăzut de Directivele Congresului al IlI-lea al P.M.R. pentru anul 1963, iar in­dustria energiei electrice va spori producţia cu aproximativ 1,1 mi­liarde kWh (adică atît cît s-a pro­dus în 1938 în Romînia burghezo­­moşierească). Industria chimică va ajunge în acest an să realizeze o producţie cu 25% mai mare decît în 1961, ceea ce înseamnă cu peste 87% mai mult decît în 1959. Ritmurile de creştere au o im­portanţă decisivă pentru industria­lizarea ţării şi prin aceasta pentru progresul întregii economii naţio­nale şi bunăstarea poporului. Se ştie că de obicei indicatorii prin care se determină nivelul industria­lizării unei ţări înregistrează schim­bări sesizabile la intervale de timp mai mult sau mai puţin îndelun­gate, în condiţiile ritmurilor de creştere excepţional de înalte, ei devin însă mai sensibili. Cît de mult s-a mărit puterea industrială a ţării reiese limpede din faptul că volumul producţiei din primii 2 ani ai sesenatului depăşeşte simţitor întreaga producţie industrială ob­ţinută timp de 4 ani în perioada primului cincinal (1951—1954) şi este echivalentă cu producţia pri­milor 3 ani din perioada celui de-al doilea cincinal (1956—1958). Precum se vede, în intervalul unui singur deceniu economia de timp (privită ca expresie a ridică­rii productivităţii muncii sociale), despre care Marx scria că repre­zintă prima lege a producţiei co­lective, se măsoară pe planul pro­ducţiei industriale din ţara noastră cu anii. Industrializarea socialistă a ţării determină ritmul nostru de viaţă, ne apropie tot mai repede de ţelurile luminoase ale socialis­mului şi comunismului, îşi pune amprenta asupra dezvoltării între­gii culturi materiale și spirituale a poporului român. Muncind neobosit pentru prospe­ritatea patriei lor socialiste, oame- Mihai Dulea (Continuare în pag. 7-a) cAekeai&gie Vîndură divnele, averea... Tot. Vaca, lanţul, scrinul sfint... MAURICE CAREME (în traducerea lui ION BĂNUŢ­A) Ca pe-un copil născut din carnea lui îşi apărase cu-nduratnicie Plăpindul vis, ne-sclav al nimănui, Atîta doar : o limpede secundă Scăpată din oceanul de vecie. Aşa-ncepu mizeria fecundă Cind, rind pe rind, a trebuit să-şi vîndă Tablouri, haine, cărţile... scheletul Atitor amintiri, de care-acum Se despărţea, uitîndu-se cu-ncetul, împrăştiat prin ele ca un lua. Dar n-a ajuns la fund decit atunci Cînd şi-a lăsat cu amanet unealta Ce-l învăţa pe vremuri meseria. Şi cînd a început, din nou, pe brînci, Din piatra goală să-şi cioplească alta. ... Iar speţa-şi regăsi copilăria. (T)ietteLe Cum dorm culcate-n maica de ţărîne Cioplite de şuvoaie şi de vînt, Tăcerea lor cu-a astrelor se-ngînă, Ca dintr-alt cer ţîşnite din pămînt. Răspund în vegetala veselie pe-un ţipăt crunt, de bocetul stingher, Şi duşilor, şi casei temelie, Şi stăvilarul umbrelor ce pier. Miron Radu Paraschivescu Cronica optimistului VENIMENTUL recent Jf. al eliberării teritoriu­­lui Goa, vechi capăt eS* de pod colonialist în Asia, mi-a adus amin­te de călătoriile unui negustor italian Francesco Carletti, despre care am scris câteva rinduri cu ani în urmă, fără a-mi da sea­ma atunci de fondul sever al lu­crurilor. In treacăt fie zis,­ Carletti este cel care a adus pentru întîia oară în Europa ştirea despre exis­tenţa şi gustul bananelor şi al bău­turii preparate din cacao (aztecul cacachuatl). Carletti aparţinea unei familii de comercianţi florentini, care, în­­tr-o vreme cind importanţa eco­nomică a Florenţei, Veneţiei, Ge­­novei începe să scadă în faţa pu­terii coloniale a Spaniei, îşi caută norocul în orbita acesteia. Deci, în vîrstă de 17 ani, Francesco merge la Sevilla să înveţe meşteşugul co­mercial ca un negustor, de aseme­nea florentin, stabilit acolo. In 1594, împreună cu tată-său, se îm­barcă spre a-şi încerca norocul. Ce negustorie bănoasă au în ve­dere cei doi ? E lesne de ghicit. Să cumpere ieftin negri şi să-i vîndă cu profit în Noua Spanie, unde e nevoie de sclavi. Afacerea nu-i aşa uşoară pentru un străin. Spaniolii înţeleg să deţină mono­polul asupra traficului oamenilor de culoare şi numai în numele unei doamne din Sevilla şi cu pro­cură în regulă pot evita interdic­ţiile şi rigorile. In insulele Capul Verde, sub stăpînire portugheză, e un fel de bilet de sclavi, unde chiar clerul face astfel de comerţ. Ghinion. Marfa neagră adusă din Africa e mai solicitată ca oricînd şi de unde credeau a cumpăra bucata cu 50 de scuzi, li se cere 100 pe cap de om. Afară de asta au de plătit licenţa pentru scoaterea lor din insulă. Cu hrană cu tot vine cam 170 scuzi per sclav. Cumpără numai 75 şi le mai mor câţiva pe drum. In fine, cu chiu cu vai, îi urcă In navă, femeile de o parte şi bărbaţii Ac fl­ta, însă aşa de în­desaţi unul intr-altul, Incit abia se pot mişca. Mîncare li se dă o dată pe zi, o fiertură, dimineaţa nişte seminţe, la prînz de băut câtă apă pot sorbi ca vitele dintr-o înghi­ţitură. Ajung la Cartagina pe con­tinentul nou. Mulţi din negri sunt pe jumătate morţi. Negustorii noş­tri se descotorosesc de ei şi cu ba­nii agonisiţi cumpără alte mărfuri. Merg în Peru, în Mexic şi de acolo o iau spre Asia prin insulele Filipine. Debarcă la Nagasaki, in Japonia. Acolo era în plinătatea puterii „Napoleonul nipon“ Hide­­yoshi, invadator al Coreei. Şi aici, ca şi în lumea occidentală colonia­listă, marfa curentă e omul. Băr­baţi, femei, copii, sunt ridicaţi de cuceritori şi duşi ca sclavi în Ja­ponia şi sunt aşa de ieftini, incit cu 15 scuzi Carlotti cumpără cinci, cărora, spre onoarea lui, le dă dru­mul în Goa. Pe unul însă îl aduce în Italia şi cînd îşi scria aminti­rile coreeanul se afla la Roma sub numele de Antonio Corea. Ni se vorbeşte şi despre nenoro­citul comerţ cu femei şi fete. Înda­tă ce o corabie intră în port, ne­gustorii de carne vie își oferă marfa. Portughezii cumpără astfel, cu câte 3 sau 4 scuzi, tinere fete. Carlotti se lasă apoi în China. Mari amatori ai tehnicii ieftine, chinezii se entuziasmează de calei­­doscoapele aduse de europeni și le plătesc pînă la 500 scuzi unul, zi­­cind că cu ele „se vede materia primară din care au fost făcute cerurile“. In Goa, portughezii trăiesc în opulenţă, controlînd comerţul între Orient şi Occident şi exploatîn­­du-şi bineînţeles sclavii şi sclavele. Casele lor sînt somptuoase. Toţi mănîncă in porţelană de China şi se hrănesc cu găini negre la piele dar albe la carne, fripte fără oase şi îndulcite cu zahăr. Alţi colonia­lişti olandezi, englezi, francezi caută să-i concureze interceptîn­­du-le bazele comerciale. Un specta- G. Collinescu (Continuare în pag. 7­ a) URARE LA NUNTAŞI O urare strămoşeasca: Spune-i vieţii să traiasca. Dreapta-i spusa şi povaţa: Nu-i nimic gingaş ca viaţa. Sa traiasca mirii noi Viaţa lunga amîndoi; El frumos şi ea frumoasa, Doua fire de matasa Sa-mpleteasca voia buna Cu nădejdea dimpreună. Timpul sa le fie plin Ca o butie de vin. Sa le stea noroacele La toate soroacele, In toate ogoarele Să le fie soarele. Ceasurile sa le fie Boabe dulci de razachie Şi necazul bucurie. Dragostea tot viaţa este, Toată-n cîntec şi poveste Şi nici dumnezeu nu are Mai bun lucru şi mai mare. Miri, părinţi, nuntaşi, primiţi Toţi urarea, sa trăiţi. Tudor Arghezi (Continuare în pag. 7-a) SECVENŢE LA ÎNCEPUT de an H­AI să privim zăpada de la etajul zece ! De pe terasa vastă a blocului cu zece etaje, spectacolul cast al cer­nerii zăpezilor peste oraş a însemnat un dar de Anul Nou. Mama, Tata şi El — copilul născut într-un subsol pe Griviţei — au privit zăpezile, de aici de la etajul zece, cu bucurie de meridio­nali porniţi în vacanţă la Pol. Au urcat pe scara de marmură a blocului, ca pe puntea unui transatlantic. Au verificat încă odată „actele“ pentru bord , adică ordinul de repartizare a unei ca­bine de lux, chitanţa pentru mo­bila nouă, cheile! S-au dezbrăcat de şube în grabă, au aruncat ga­loşii la uşă, n-au avut timp să mîngîie măcar cu privirea mătăsu­­rile noi de pe divan. Radiatorul sfîrfea cîrminte, ascuns sub per-­ deaua de la fereastră, ca un cotoi. Radioul îngîna în surdină o me­lodie ce toropea fotoliile de pluş. Iţi venea să-ţi striveşti nasul în luciul de oglindă al dulapului nou, să scoţi limba la tine, să-ţi dai bo­­bîrnace, să te ciupeşti de obraz, să vezi dacă eşti tu. Dar nu !­­ Hai să privim zăpada, de la etajul zece! Şi cei trei, Mama, Tata şi EL au dat la o parte perdeaua de la fereastră — şi de pe întreaga lor istorie — ieşind în pridvorul aerian al anului 1962. Au privit oraşul. Apartamentul era un dar de Anul Nou. Au arun­cat asupra oraşului, de aici, de la etajul zece, de aici, din piscul ul­timei clipe din an, o ploaie ima­culată de confeti, de eşarfe multi­colore, de zâmbete cu smalţul pur. Şi zîmbetele, împrăştiate asupra oraşului, de acolo de sus, ca şi la­crimile de bucurie au înflorit şi s-au făcut crizanteme. Ploua cu petale... Cineva, mai bine-zis o pereche care se grăbea spre revelion, a prins din zbor o floare nouă de smalţ, s-a bucurat, a ţinut în palmă minunea. Ea : — Uite, semn bun, a nins din senin ! El : — Ne-a zîmbit cineva. Dra­ga mea, nu cumva ai zîmbit tu ? Zîmbeau amîndoi. * Momentul se petrecea nu cu mult înainte de Anul Nou, într-o seară a Consfătuirii pe ţară a co­lectiviştilor.­­ Allo, Cobadinul! Aici Sabrn !... Dă-mi-l repede pe Amet, tovarăşe, nu întîrzia!... Amet, cum e vre­mea la noi ? Sabri Emuila, preşedintele de la Cobadin, ceruse telefonic gospodă­ria, la orele 12 noaptea, de aici din București, din camera 303 a ho­telului „Union“. — A crescut troian mare ?... Pu­­neţi parazăpezile pe cîmpuri, aveţi grijă de totul pentru porumbul 5000 ! Telefoanele zbîrnîiau. Oamenii noştri, preşedinţi de gospodării, brigadieri, crescători de vite, po­­micultori sau grădinari trăiau fe­bra acestui anotimp mănos, fiind departe de cîmpuri şi de staule, găzduiţi în elegante şi călduroase camere de hotel. — Ai grijă, moş Oprea, striga Ilie Dineu în pîlnia receptorului, spune-i lui nea Levente să ducă gardurile pentru zăpadă în gri, la movila lui Creţu ! — Ai grijă Pavele, striga Gai­­dargiu de la Topalu, întăriţi ocoa­lele, ridicaţi perdele la ferma de cîrlani ! Aveţi în seamă 12.000 de oi­— Ai grijă ! — Ai grijă ! — Ai grijă ! Zăpezile creşteau. Blocurile se îmbrăcau în hermină, trotuarele aşterneau sub paşii bucureşteanu­­lui blăni fabuloase de urs polar. Ca să iasă din hotel, în prima lor zi din Capitală, colectiviştii au pus mîna pe lopeţi, rupîndu-şi pîr­­tie ca la ei acasă. Apoi au venit oamenii curăţeniei, care au înde­părtat fără milă omătul, eliberînd bulevardele. — Ce păcat, a exclamat Aurel Cioc, de la Miloşeşti, — dacă aş putea să duc tot troianul în braţe la noi pe cîmp !... Vrem să scoa­tem în anul care vine cîte 6000 kg porumb boabe la hectar în cul­tură neirigată. Şi Aurel Cioc, şi Ilie Dincu, şi Gaidargiu, şi Sabin Emurla şi cei­lalţi vor fi înotat întorşi la ei acasă în zăpezile pînă la briu, in­­trînd în tarlalele de grîu şi porumb viitor, ca să poarte plugul tradi­ţional al rodniciei: Iarna grea, omătul mare. Semne bune anul­are... — Va fi un an bogat în precipi­taţii ! A spus-o un meteorolog ? Nu, un colectivist din Bărăgan şi asta în­seamnă că în stema ţării vor stră­luci mai multe spice. * Ultima clipă din an, ultima se­cundă ! — Oxigen, mai mult oxigen ! Sub discul solar din sala albă, iradiind o lumină albă ca și ză­pada, omul în alb stăpînește în palma lui delicată și albă zvîc­­nirea de foc a unei aorte. — Oxigen ! Mai mult oxigen ! Sîntem la Fundeni sau într-un alt spital. E ultima clipă a unui an sau poate ultima zvîcnire a unui om. Jetul de singe a slăbit în arteră, ca şi pulsaţia muribundă a unui cronometru. Palma albă ţine bol­nava pară roşie, în poala ei. O stă­pîneşte, încercînd s-o redea vieţii. In curînd va fi prima secundă a anului 1962 ! In curînd se va deschide din piscul acestei ultime clipe, din muchea acestei ultime zvîcniri, perspectiva clipelor, ani­lor, a deceniilor ce vor urma Va măsura această inimă, ca un cro­nometru, toate clipele, toţi anii, toate deceniile ce se deschid ? — Oxigen ! Mai mult oxigen ! Para roşie ţinută în palmă în­cearcă să atingă cu ultima ei limbă de flacără şi să incendieze prima clipă a noului an. A atins-o! — Mai mult oxigen ! Logodna miraculoasă între cele două secunde, suspendate la anti­pozi, s-a făptuit. A făptuit-o omul de la căpătîi. Mîna lui albă așează inima la locul ei, cuminte, dă­­ruind-o cu o văpaie nouă. Ce lucru simplu ! — S-a întîmplat ceva ? In fereastră bat fulgi ireal de frumoşi. — Nimic ! Sîntem în 1962 ! Să trăieşti o eternitate ! * Cine înoată prin nămeţi, cine trimite trîmbe de aburi pe nări, transformîndu-le sub lumina de neon a bulevardelor în curcubee ? O ! Eşti dumneata, tovarăşe Ma­rin Constantin ! Nu-l cunoaşteţi ? E factorul nostru poştal ! A stră­bătut în anul care s-a dus, cu pa- Pau! Anghe!

Next