Contemporanul, iulie-decembrie 1962 (Anul 16, nr. 27-52)

1962-07-06 / nr. 27

Nr. 27 (821) U­ #­J RA la Consfătuirea pe ţară a colectiviştilor... în ordinea celor la­ cuvînt al şaptelea, spre tribună urca un om subţirel, in jur de treizeci de ani, puţin adus de spate, cu părul cas­taniu deschis, aproape blond, cu buze împlinite. Se vedea, chipului său prelung şi senin, crivăţul, care în zilele acelea de vîrf al anotim­pului rece tăia în cîmpia Dunării ca briciul, îi dase o patină roşu­­brună. Prea cu gust aranjat pen­tru a fi fost simplu ţăran, şi des­tul de stîngaci pe alocurea ca să-l iei drept unul căruia discursurile în public îi sînt lucru obişnuit. Cu gesturi domoale a desfăcut cîteva file scrise, după care a rostit: Gospodăria colectivă Drum Nou din comuna Plopu, raionul Făurei, unde muncesc eu, se află în gura Bărăganului. Avem soluri fertile, cernoziom cu potenţial de produc­ţie foarte ridicat. Singurul factor deficitar e apa“. A citat apoi cifre care arătau salturi însemnate de recoltă de la un an la altul. După aceea a vor­bit de arăturile adinei făcute în toamnă şi despre densitatea opti­mă a plantelor pe unitatea de sub Organizarea consiliilor Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă ■ CA o urmare a măsurilor stabilite cu privire la acti­vitatea Comitetului de Stat pentru Cultură si Artă s-a tre­cut la organizarea Consiliilor sale. Pină in prezent au fost constituite Consiliul teatrelor, Consiliul muzicii si Consiliul artelor plastice. în şedinţele respective au fost constituite si birourile de conducere ale Con­siliilor in felul următor: Con­siliul artelor plastice : preşedin­te Boris Caragea, vicepre­şedinţi Jules Perahim, Mircea Popescu şi Eugen Popa, secre­tar Mircea Deac. Consiliul tea­trelor: preşedinte Radu Beli­­gan, vicepreşedinţi : Radu Pen­­ciuiescu şi Lazăr Vrabie, secre­tar Nicolae Munteanu. Consi­liul muzicii: preşedinte George Georgescu, vicepreşedinţi Paul Constantinescu şi Gherase Den­­drino, secretar Marin Constan­tin. în prima lor şedinţă, comisiile au avut, de asemeni, la ordinea de zi : dezbaterea planului de muncă pe 1862 şi a unor pro­bleme şi sarcini actuale ale vieţii artistice din domeniile respective. Consiliul teatrelor şi Consiliul muzicii au dezbătut repertoriile teatrelor dramatice şi muzicale pentru stagiunea 1962/63, Consiliul artelor plas­tice — pregătirile pentru expo­ziţia de grafică şi expoziţia ar­telor plastice de la sfîrşitul a­­cestui an, ca şi participarea noastră la expoziţia ţărilor so­cialiste, care va avea loc la Praga. Pentru a asigura o maximă eficacitate practică a activităţii lor, unele Consilii au hotărît crearea de comisii, care vor ur­mări şi rezolva o serie de sar­cini concrete. Discuţiile rodnice şi ample, la care au participat un mare număr de oameni de artă şi cultură, au adus propuneri şi sugestii preţioase pentru com­pletarea planurilor privind ac­tivitatea de viitor a Consiliilor, precum şi pentru rezolvarea unor sarcini importante ale vieţii noastre artistice, prafaţă, îngrăşămintelor naturale şi chimice, şi celorlalţi factori ho­­tărâtori în obţinerea de rod bogat, le-a asociat principiul retribuţiei muncii şi după producţia obţinută. Vorbea cu o modulaţie a vocii caldă şi calmă, moldovenească. /­IE CUM treci pragul gos­■s­podăriei din Plopu, te în­cearcă un simţămînt de nedume­rire. Priveşti în jur şi totul ţi se pare ciclopic. Uliţele drepte şi cu­rate ale satului, casele gospodă­reşte aranjate au rămas la doi paşi. în faţă se deschide tabloul unei aşezări căreia cu greu îi poţi zice rurală. De o parte şi de alta a unei magistrale lungi de mai bine de un kilometru se înşiruie un număr impresionant de con­strucţii de proporţii neobişnuite. Cele d­ouă fronturi sunt deschise, în dreapta de clădirea administrativă, mare cu­ un cămin cultural, iar în stingă de locuinţa inginerilor — o casă nouă, cu două apartamente­. Părculeţul din jur, amenajat după toate regulile arhitectonicii peisa­­giste, te îmbie la odihnă şi medi­taţie. Apoi vin grajdurile, maga­ziile, maternităţile, casa păsă­rilor, atelierul de fierărie, bru­tăria, remizele, incubatorul... Cu neputinţă să le cuprinzi dintr-o privire. Pentru a le face ocolul îţi trebuie o jumătate de ceas. Brigada de zidari a gospodăriei apropie de acoperiş construcţia a încă unui grajd, masiv cu­ o arenă de fotbal. Un cîrd de viţei roşcaţi, cu boturile mirosind a lapte, se zbenguie în voie într-o parcelă de borceag. La crescătoria de păsări se dă, în jgheaburi, hrană unui furnicar de pui de găină: sînt primii zece mii din cei optsprezece mii planificaţi pentru vara aceasta. Nesfîrşit du-te-vino. Carele aduc de la cîmp nutreţuri. Se spală bidoa­nele pentru mulsoarea de după­­amiază. îngrijitorul de la reprodu­cători se luptă cu un taur cu­ mun­tele. Fierarii încalţă din nou o că­ruţă, iar brutarii frămîntă al doi­lea cuptor de pline. De către cîmp N. Popescu-Bogdăneşti (Continuare în pag. 2-a) In gura Bărăganului Primul scop al gospodăriei agricole colective din comuna Buda, raionul Birlad, a fost cules de colectivista fruntașă Pacea Stoian (fotografie de Ion Miclea). PUNEA Ai mei s-au întors azi, cu lanul, acasă ; Parcă vin din soare Sau dintr-o luptă cu apei» . Fata­ are fruntea înaltă şi faţa arsă Şi parcă-i un zbor de lăstuni Cînd îşi scutură pleoapele... Pe pămînt, pluguri vechi spun basme Altor fiare uzate, Şi combinele îşi iau sisos în adlncuri de pîîne, Numai luna pe cer poartă seceră albă Şi-n pieptul cerului ruginită şi-o baie, — Pe pămînt combinele poartă sute de seceri... Recoltele, lingă oameni, dau nesfîrşite petreceri Şi plugurile piaptănă cîrapia departe. E ceasul cînd pîinea neobosit se împarte Spre oameni şi brazde. Spre bucuriile toate. ^ ^ N colaborator al Contem­poranului a avut cel dîntîi bunăvoinţa şi meritul de a scrie un frumos articol despre Muzeul Institutului de istorie literară şi folclor, căci, aşa se numeşte, spre a se deosebi de alte instituţii care fac colecţii de documente literare. El există de mulţi ani, însă abia de curînd am fost în măsură să avem un număr oarecare de vitrine, în­­tr-un local încă neîncăpător. Docu­mentele, toate în original, n-au fost achiziţionate ci donate fie de autorii care au terminat un studiu mono­grafic, fie de către familiile şi urmaşii scriitorilor. Muzeul nu urmăreşte deci să pună la îndemîna istoricilor literari do­cumente inedite, de vreme ce ele au fost folosite, ci de a instrui pe cercetătorii de istorie literară asu­pra metodelor de a culege infor­maţiile prin anchete, coresponden­ţă, călătorii. Sistematizarea pe au­tori a materialului, cu planul con­jecturilor, arborii genealogi pină în momentul actual, inclusiv adre­sele urmaşilor ultimi este de fă­cut şi nutresc nădejdea că cercetă­torii tineri vor savîrşi această lu­crare şi pe deasupra vor spori mu­zeul cu materialele originale, cu­lese şi folosite în lucrările lor, fie ele şi simple itinerarii şi privelişti ale locurilor ilustrate de scriitori prin viaţa şi opera lor. In orice caz, muzeul interesează pe orice iu­bitor al creatorilor literari şi în­deosebi profesorii, studenţii şi şco­larii îl pot vizita cu folos în orice zi până la orele 3 d.a., vestindu-se telefonic. Conlucrarea cu iubitorii de lite­ratură este acum înlesnită prin cul­turalizarea maselor şi cercetătorul e ajutat spontan în munca lui. Ca unul ce am scris o „viaţă a lui M. Eminescu“, am adaos, în scopul de a o rectifica pe ici pe colo (cu toată teama de a nu strica, dre­­gînd) cîteva amănunte. In nr. 3 din Contemporanul din 24. I. 1958 dă­deam citeva ştiri asupra lui Matei, fratele poetului, mort in 1929. Cine­va din Bistriţa, Alfons Melinte, mă informa atunci că Matei murise în casa cumnatului său Alexandru Pă­­lăngeşiu la Bistriţa-Năsăud şi îmi cita un articol de Şt. Lupu. Cel din urmă vlăstar din Săptămîna, gazetă economică-culturală a oraşelor Bis­triţa şi Năsăud (Anul III, nr. 1). Cine s-ar fi gîndit la o asemenea publicaţie ? Pe urmă am primit cu acelaşi spirit de îndatorire fotogra­fia mormîntului care se şi află ex­pusă în vitrină. Pe cînd reciteam operele lui D. Anghel şi ale lui Şt. O. Iosif am găsit în Traduceri din Paul Ver­laine care li se datoresc, ştiri pre­ţioase. Cei doi poeţi au început tălmăcirile în iunie 1902, aflîn­­du-se la Dumbrăveni pe moşia Ios- G. Calinescu 1Contírmrs in »ag, l-ai VALOAREA DOCUMENTULUI Proletari din toate țările, uniti-va! SÃPTĂMINAL POLITIC-SOCIAL-CULTURAL • vineri 6 iulie 1962 • 8 pagini, 50 bani CAMPANIE Arăm şi secerăm în cîmpuri... Mult au arat întunecimile prin noi, Aceleaşi între patru anotimpuri Sorbind în oameni vlagă Şi pe ceruri ploi... Arăm şi secerăm in soare Cit poate fruntea largă să cuprindă, (Iii pot tractoarele sa­cre. Citi oameni poate să încapă o oglindă.. Şi fiecare bob călătorind spre noi E-o navă care-ascunde lanurile-n ea, Şi cînd se va întoarce înapoi Va fi mai aurită Şi mai grea. Pe zare trec recolte şi Idei Cum trec în Mai pe drumuri Milioane ; E primul marş vitreg al plinii, către cei Care-o visau frumos în case Şi coloane. ...Arăm şi secerăm imens sub cer Şi-odată cu pămintul respirăm; Vin navele cu aur şi ne cer, Şi fiecare om, prin lanuri, e un ţărm. Ion Crînguleanu LITERATURA CONDAMNĂ RĂZBOIUL FARA îndoială că cea mai impunătoare mişcare pen­tru pace, în care forţa maselor să se asocieze adeziunii unor remar­cabile personalităţi, va fi Congre­sul Mondial pentru dezarmare ge­nerală şi pace, ce se va ţine la Moscova, ca o acţiune fermă a con­ştiinţei superioare omeneşti din vremurile noastre, cu un ideal purtat nu numai sub forma unei dorinţe, ci urmărit pină la în­făptuire. In pragul acestei lu­minoase acţiuni, fără prece­dent, poate nu e inutil a reaminti, desigur nu exhaustiv, titlurile de nobleţe umană ale trecutului din consemnările marii creaţii literare. De-a lungul veacurilor, literatu­ra, indiferent de gen sau de for­mulă, a cunoscut protestul împo­triva războiului şi afirmarea păcii, ca pe un bun suprem al omenirii. Formele de realizare au fost felu­rite, de la simplele intervenţii ale unor personaje minate de adinei porniri omeneşti cum ar fi la Ho­mer unele figuri de femei din Ilia­­da , Hecuba şi Andromaca — mama şi soţia — pină la complexa piesă a lui Giraudoux . Războiul Troiei nu va avea loc. Sínt de­scrieri ale războiului însuşi menite să înfricoşeze şi să scîrbească ; sínt satire pornite împotriva războiului, sínt binecuvîntări ale păcii după cum, apoi, sínt prezentările înseşi ale oamenilor care îşi fac o mese­rie din război. Sínt grupe umane privite cu bunăvoinţă şi nădejde în legătură cu pacea, cum sínt la Aristofan femeile şi ţăranii în pie­sele sale pentru pace. Fără îndoială că cea mai lovită de satiră este profesiunea de mili­tar, de luptător-mercenar rău în­ţeleasă, îngîmfată, stupidă şi cu­pidă. Compromiţînd acest exem­plar uman, literatura compromite şi înfierează însăşi ideea războiu­lui în impostura şi hipertrofia per­sonajelor sale. Tipul este vechi şi reapare în diferite literaturi cu trăsăturile lui esenţiale. Antichita­tea ni l-a lăsat sub chipul milita­rului fanfaron şi lăudăros al lui Plaut (sugerat, desigur, de o piesă mai veche a lui Menandru). Com­media dell’Arte îl imortalizează, cu adaosuri de proteste populare din regiunea de sud a Italiei, care a stat sub ocupaţie spaniolă, în acel tip fix al Căpitanului Spa­­vento della Vale Inferna, de sub mîna lui Andreini; clasicismul francez ni-l trimite războiezat Ma­­tamore de sub pana lui Pierre Corneille, iar barocul german în­cheie seria amintind de Andreas Gryphius, cu al său ridicol perso­naj milităros și îngîmfat, Horribili Kribifax. Și, trecînd prin diferite structuri, ideea se face mai cu­prinzătoare, ajungînd să desemne­ze nu un singur individ ci o cas­tă. Casta îngîmfată a militarilor dintr-un anumit regim trecut. Ast­fel o descrie Saltîkov-Șcedrin în Istoria unui oraș. Al doilea tip din preajma înde­letnicirii de războinic este profito­rul războiului, cel care realizează, fără scrupule, beneficii de pe urma lui, de la furnizor, la marele între­prinzător. Literatura îl cunoaşte şi îl consemnează. Viaţa de astăzi luptă încă împotriva speculantului aţîţător la război. Speţa n-a dispă­rut şi împotriva uneltirilor ei are de luptat cel mai curat ideal al ome­nirii de astăzi, pentru care acţio­nează Congresul Mondial de la Moscova, încă din 1760 veneţianul Gol­doni descria în piesa Războiul pe ticălosul intendent profitor al ar­matei , din Polidoro. Scriitorul îl face să rostească un monolog în care apare toată mişelia speţei sale. „Dacă n-ar fi războaie, spune Polidoro, n-ar fi nici intendenţi de război ; şi cine e omul care, puţind să pună deoparte o sută de mii de scuzi în patru sau cinci ani de război, ar vrea, din milă pentru aproapele, să fie pace?“ Oricît ar fi de ticălos şi acuzator dis­cursul acesta, el e încă simplu, liniar, am scrie, pe lîngă împleti­tura de ironie şi violenţă, de ori­ginalitate şi fermă poziţie denun­ţătoare a lui G. B. Shaw, care în Maior Barbara ne înfăţişează pe monstruosul său profitor Unders­­haft, fabricant de tunuri şi ghiu­lele. El o afirmă fără sfială şi cînd, la o declaraţie a sa că va trece fiicei sale — din Armata Salutului — evanghelia sa, e întrebat de un personaj : — „Care evanghelie ? Bani şi praf de ţiu­şcă ?, răspunde : — Da, bani şi praf de puşcă. Li­bertate şi putere. Putere asupra vieţii şi putere asupra morţii Şi ideea aceasta a descrierii speculantului de război e dusă pină în dramaturgia modernă de Bertholt Brecht în a sa Mouter Courage. Vivandieră, ceea ce se chema în trecut, Mouter Courage evocă întunecatul război de trei­zeci de ani, din care, în diferite stiluri, au cules material și Schil­ler și Grimmelshausen pentru Sim­­plicissimus-ul său. Transformată însă într-un spectacol agitatoric împotriva războiului, prin tot ce i se adaugă — afiş, placat, program — Mouter Courage acuzînd, luptă pentru nobila cauză a înfierării războiului. Nu o dată literatura franceză modernă, prin descriere şi oameni torturaţi şi ucişi, arată ororile războiului. Zola, dar mai ales Maupassant, răsfrîng mize­riile războiului de la 1870 şi inva­zia Franţei de către germani. Cu arta sa neîntrecută, seacă dar vie şi frămîntată de viaţă, Maupas­sant în Doi amici sau Mademoi­selle Fifi dezvăluie ororile şi de­menţa războiului. Iar generaţia vlăguită a celor din preajma lui 1830 consemnează, prin pana lui Alfred de Musset, o idee încă nouă pentru vremea aceea: urmă­rile dezastruoase ale războiului a­­supra rezistenţei şi sănătăţii oame­nilor. „In timpul războaielor impe­riului — scrie poetul în Confesiuni —,în vreme ce soţii şi fraţii erau în Germania, mamele aduceau la viaţă o generaţie înfrigurată, pa­lidă, nervoasă“... Războiul îşi con­tinua în acest fel opera distrugă­toare şi după ultimul zăngănit al armelor. Cei foarte mari au înfierat cu literatura lor războiul, înfăţişîn­­du-1 sau comentîndu-1. Cu vocea lui puternică l-a denunţat de multe ori Shakespeare, de la răc­netul lui Richard al III-lea pină la monologul conştiinţei lui Fal­staff, adine uman în haina lui de laşitate comică. Iar Goethe, nu o dată, din con­trazicerile sale acuzat de indife­rentism, a scris totuşi, după bătă­lia de la Jena din octombrie 1806, acel Prolog pentru redeschiderea teatrului de la Weimar 1807 în care, ca şi în Pandora şi Deşteptfe­­rea lui Epimenides, războiul e­ acuzat şi înfierat. Ideea fundamen­tală a lui Goethe pentru pansare rănilor lăsate de război este mui® ca păcii, creatoare şi constructivă“ „Puteţi, pioşi, să cereţi binecuvân­tarea de sus, dar mai ales veniţi-vă singuri în ajutor cu fapta ştergînd toate urmele războiului“... Stă scris în prologul de la 1807. Şi fireşte că din aceste spicuiri şi atestări nu poate lipsi ca o în­cununare contribuţia marelui Lev Nikolaevici Tolstoi. In Război şi Pace scena Austerlitz-ului, crudă şi absurdă omeneşte, este, totuşi, mai puţin denunţătoare decit părăsirea Moscovei şi exodul. Stricăciunea, pustiirea aduse de război irită, in­dignează, conving pentru pace şi îndurerează pentru nebunia lor. Iar paginile cu descrierea spitale­lor, morţilor, suferinţelor aducînd acea uriaşă putere de realist cu inima caldă, fac, cu adaosul Luării Sevastopolului, documentul cel mai puternic literar împotriva războiu­lui. Tradiţia acestei poziţii se con­tinuă în literatura sovietică pină la Ehrenburg şi Konstantin Simo­nov. Spicuind numai cîteva documen­te din consemnarea literară a lup­tei împotriva războiului, aşteptăm cu încredere documentul cel mai hotărîtor adus de viaţa cea nouă de azi: abolirea lui. Ion Marin Sadoveanu T­­­ULCEA stă pe unul dintre cele mai vechi hotare ale frumuseţilor de la noi. Stă arcuită în amfiteatrul celor şapte coline care o alcătuiesc şi adueîndu-şi a­­­minte de vîrstele milenare ale ge­ţilor întemeietori — Aegyssus era numele ei pe atunci — de drumu­rile popoarelor migratoare, de toga lui Ovidiu, primul ei cîntăreţ, de mocanii romîni şi de întunecata stăpînire turcească, se înnoieşte odată cu toate oraşele noastre de azi. Văzut de pe Dunăre, e cel mai frumos dintre porturile noastre fluviale, mai cu seamă în ceasu­rile după-amiezii, cînd soarele ră­mas, cu toate caratele razelor lui, luminează ţărmul de miază-zi şi apele sunt la fel de intense ca şi albastrul chenarelor de la fereşti, cu care ţăranii din margine vio­lenţează efectul de monotonie al stufului de pe acoperişuri. Peisa­jul e de caleidoscop cu delicate re­liefuri şi forme, dar cu cit te apro­pii distingi tot mai clar con­fluenţa celor două oraşe din cu­prinsurile lui: vechea aşezare cu amprentă meridională şi de pito­resc oriental, pierdută în vegetaţii contorsionate, şi noile zidiri ale tinereţii de pe cheiuri. Fost centru de moşieri ai întin­derilor ondulate din preajmă şi de samsari piscicoli veniţi adesea cine ştie de unde la această răscruce de braţe danubiene ca să-şi împli­nească pe ascuns o îndeletnicire obscură, Tulcea a vieţuit decenii de-a rîndul într-o înapoiere de periferic district colonial. Investi­ţii minime asigurau un venit în­semnat, miza supremă fiind sără­cia mulţimii rurale şi viaţa pesca­rilor,­­ ca nicăieri aproape, aici deo­potrivă omul, pămintul şi apele se mulţumeau cu puţin, întreprinde­rile erau improvizate ca nişte şan­dramale de utilitate efemeră, pri­mitive şi şubrede între două po­pasuri, iar pe Dunăre pină departe, dincolo de farurile ce-i luminau dispariţia în zările pontice, peştele era mai de preţ decit omul. Tîrnăcopul a demolat precarita­tea înjghebării de jafuri precipi­tate : intru pe poarta înaltă a ma­relui Combinat de conserve şi în incinta lui cu clădiri, camioane şi flori desenate printre asfalt, mă regăsesc in plină realitate socia­listă, sînt iarăşi acasă. Combinatul îşi are propriul său port, unde acostează vapoarele pes­­carilor din întregul ţinut al Deltei şi de pe coastele lagunare ale Ra­­zelmului, aducînd una dintre vesti- A. E. Baconsky TULGER

Next