Contemporanul, iulie-decembrie 1962 (Anul 16, nr. 27-52)
1962-07-06 / nr. 27
ca fii: IGEL ASMS — Sunt descendent al triburilor maya. M-am născut în Ciudad de Guatemala, la 19 octombrie 1899. Ca student, am ales jurisprudenţa şi am devenit avocat, susţinînd teza Problema socială a indianului în 1923. In acelaşi an am plecat în Europa, unde am studiat cu profesorul Georges Raynaud de la Sorbona miturile şi religiile Americii Maya, adică gîndirea intimă a poporului meu. Indigenii noştri cred în Popol-Vuh, care este cartea lor de căpătîi. — Care este înţelesul acestui Popol-Vuh ? — Pentru indianul maya din satele pierdute în munţi, omul este făcut din porumb, elementul cel mai preţios din viaţa lui. Am scris despre aceasta în oameni de porumb. — Cum aţi trecut de la studierea miturilor la temele strict sociale ? — N-am „trecut“, ele s-au împletit. Pînă la vîrsta de 7 ani am trăit la bunicul meu, la ţară. Mai tîrziu m-am dus acolo în fiecare an, în vacanţă. Dar mai mult decât acolo, am putut cunoaşte viaţa, tradiţiile, moravurile compatrioţilor mei la Ciudad de Guatemala. Părinţii mei erau comercianţi, import-export de zahăr şi de făină. I-am cunoscut pe muncitorii angajaţi. Erau veniţi din toate regiunile ţării. Acesta a fost primul meu contact real cu oamenii de la munte, cu felul lor de a vorbi, de a gîndi, de a acţiona. A fost, să spunem, primul meu contact real cu socialul... In 1930, 60% din populaţia Guatemalei era analfabetă. La fel este şi în 1962, împreună cu cîţiva alţi studenţi şi cu cîţiva profesori am întemeiat prima Universitate Populară din Guatemala (1920- 1923), suprimată de dictatorul Ubico, dar reînfiinţată în 1944. Dintr-un studiu asupra operei lui Asturias, ştiam că după ce a debutat, în 1928, cu poemul „Să stăm de vorbă“, a publicat în 1930, la Paris, Legende din Guatemala, prefaţate de Paul Valéry care le saluta ca pe „o carte care mai degrabă se soarbe decit se citeşte". Apoi, nuvela Cerşetorul politic, se amplifică şi devine Domnul preşedinte, magistrală frescă, tratată caricatural, a dictatorului latino-american. Avea să apară însă abia în 1946, în Mexic. — In 1943 — continuă scriitorul — a fost revolta studenţilor, sprijinită de învăţători, de popor. In luptă a intrat şi generalul Ponce, ceea ce a permis să se pună capăt sîngeroasei dictaturi. Au venit apoi Juan Jose Arevallo şi constituţia din 1945, prima din istoria ţării, în care interesul social prima asupra celui particular. Apoi am plecat din nou, ca ambasador al Guatemalei, la Mexico, Buenos Aires, Paris, San Salvador. In 1954 s-au năpustit asupra ţării mele imperialiştii yankei. Din 1955 sunt în exil. Problemele Americii Latine sunt foarte numeroase şi complexe. Dar toţi cei care au crezut că aceste probleme pot fi rezolvate pe baza unor măsuri reformiste, burghezo-democratice, au eşuat. E cazul lui Ibarra, al lui Quadros, al lui Frondizi. Betancourt a luptat sîngeros împotriva poporului său pentru a se putea menţine. Unii au crezut că Fidel Castro va cădea în cîteva luni. Dar iată că el continuă să conducă revoluţia cubană, iar cei care sperau în căderea lui au dat faliment. Se demonstrează că sistemul burghezo-democratic nu mai e bun de nimic. Singurul drum valabil e drumul lui Castro, evident, cu particularităţile de care fiecare ţară latino-americană va trebui să ţină seamă. Revoluţia din Cuba nu este articol de export. Ea nu poate fi deci importată. Dar în fiecare ţară unde domnesc mizeria, lipsurile, bolile, soluţia nu poate fi alta decit aceea din Cuba. Din nefericire, adesea ea va trebui aplicată de popoarele latino-americane cu arma în mîini. Yankeii încearcă să sugrume revoluţia, mai ales prin înfometare. Ca guatemalez vă pot oferi ca exemplu cele petrecute în ţara mea, în 10 ani (1944- 1954), regimul lui Arbenz a îmbunătăţit simţitor situaţia. Ajunsesem să producem porumb, principala noastră bogăţie, chiar şi pentru export. Vindeam un milion de chintale Mexicului. După invazia americană, guvernul guatemalez a ajuns să ceară să i se vîndă sau să i se dăruiască porumb pentru consumul intern. — Care este poziţia intelectualităţii latino-americane faţă de marile frămîntări ale semicontinentului dv. ? — Majoritatea intelectualităţii are o poziţie progresistă, atît în problemele culturii, cit şi în cele politice, întîmpinînd, din această cauză, adesea, foarte mari greutăţi. Un fenomen specific este dispariţia ziariştilor de opinie. Cunosc bine cazul ziarului El Nacional din Caracas (Venezuela), al cărui corespondent am fost. Acest ziar, condus de Miguel Otero Silva, apărea în 64 de pagini, iar duminica în 124, şi se bucura de colaborarea unor personalităţi ca Guillen, Rafael Alberti, Agosti şi chiar a unor scriitori francezi. în perioada evenimentelor din primăvara trecută din Cuba, toate ziarele au luat, ca la comandă, poziţie împotriva revoluţiei cubane. El Nacional n-a aderat la această poziţie, ceea ce a fost considerat ca o atitudine de simpatie faţă de regimul cuban. De altfel, în ziar au apărut articole semnate, ai căror autori se ridicau în apărarea Cubei. Reacţia s-a declanşat imediat: agenţiile de publicitate au dat ziarului El Nacional un ultimatum : ori se pronunţă împotriva Cubei, ori peste 24 de ore nu i se va mai da spre publicare nici un fel de reclamă. Nevrînd să capituleze, ziarul a făcut apel la poporul venezuelian. Acesta a răspuns pozitiv şi astăzi, toate cele trei ediţii zilnice ale ziarului El Nacional sunt cumpărate în întregime. Guvernul a blocat fondul, de devize de care dispunea ziarul, pentru a-i împiedica să-şi plătească colaboratorii din străinătate. Ei continuă însă să scrie, deşi trebuie să lucreze acum fără retribuţie. Se spune că în democraţia occidentală există libertatea presei. Cazul lui El Nacional e un exemplu edificator. — Ce ne puteţi spune despre prezenţa elementului social în romanul latino-american ? — Pînă în 1920 a fost era poeziei, cu Dario Ruben în frunte. Apoi poeţii încep să cedeze locul romancierilor, cîntul povestirii. Chiar Neruda este epic în minunatul său Cîntec general. La fel Guillen, în Cuba, cu poemele sale care sînt muzică și povestiri totodată, în întreaga Americă Latină se naște o pleiadă de romancieri care privesc în jurul lor. Astfel apare romanul social, realist, cu personaje luate dintre indieni, negri, metişi, ţărani, muncitori din mine şi fabricile de zahăr, din rafinăriile de petrol, oameni care se iubesc cu o ardoare rară, care mor în floarea vîrstei, răpuşi de gloanţe. Viaţa lor, tradiţiile, mizeria, exploatarea lor de către marii proprietari, lupta micilor fermieri împotriva hulpavilor terratenientes, foamea şi consecinţele , revolta, lupta, comploturile regizate de S.U.A., intervenţia monopolurilor yankee sub toate formele — iată universul romanului latino-american. — Dacă ar fi să selectaţi cinci dintre aceste romane ? — E greu, căci fiecare e interesant în felul său, pentru „colţul“ de viaţă pe care-l prezintă. Astfel „canampas“-urile înfăţişate de Verbinsky (Argentina) nu sunt aceleaşi ca „favelas“-ele lui Amado, deşi au aceeaşi temă socială. Epopeea telurică a columbianului Jose Eustachio Rivera, Devoratoarea sau groaznica pădure, este o carte de un realism ascuţit. Dona Barbara de Romulo Gallegos este o imagine a societăţii venezueliene. In Mexic, tînărul Carlos Fuentes critică, în Regiunea cea mai transparentă a aerului (aşa li se păruse spaniolilor Vera Cruz-ul, cînd au debarcat), revoluţia mexicană cu opririle ei la jumătatea drumului. Bolivianul Jesus Lara are un roman pe care toată lumea ar trebui să-l citească : Yanacuna. Este vorba de indigenii trataţi mai rău decit sclavii. Mai sunt şi alţii care ar trebui să intre într-o selecţie reprezentativă. Trebuie remarcat că fiecare roman reflectă problemele sociale şi deci reale ale locului: în Chile — sălpetrul şi cuprul, cu toate implicaţiile lor umane, sociale, economice. In Mexic, în Venezuela, totul se învîrte în jurul rafinăriei ^ uerick-ului, petrolului. In America Centrală sînt culturile de bananieri, livezile de portocali și de lămîi. In Bolivia — minele de cositor și problema indigenismului. Din regiunea La Plata ne întîmpină „ierbatales" (cîmpurile de mare — plantă din care se prepară o băutură tonică asemănătoare cafelei, pampasul şi cirezile sale. Autorul Domnului preşedinte Intenţionează să scrie o care despre Romînia, mai precis, despre dezvoltarea culturii ei noi, socialiste. —‘ Că oaspete al Institutului român pentru relaţiile cu străinătatea, vizita mea şi a soţiei mele în Romînia a fost o infuzie de speranţă. Am văzut o ţară care, cu mai puţin de 20 de ani în urmă era sub jugul Germaniei fasciste, iar acum este în plină înflorire. Credem că şi ţările noastre latino-americane ar putea, în 15-20 de ani, să fie democraţii adevărate, în care fiecare să participe la edificarea unui regim de dreptate. Interesul nostru pentru Romînia este cu atît mai mare, cu cit latinitatea noastră comună nu este o noţiune abstractă. Nestor Rouro despre America Latină şi despre universul romanului latino-american p RIMA impresie pe care ţinem s-o consemnăm, la capătul lecturii manualului de literatură romînă pentru clasa a XI-a, e aceea că avem în faţă o lucrare care răspunde în linii mari exigenţelor ştiinţifice şi didactice ale învăţămîntului nostru. Manualul se referă la literatura romînă dintre cele două războaie mondiale, ca şi la literatura contemporană. El se impune prin prezentări sintetice judicioase, privind mişcarea literară din epocă, prin analize minuţioase ale operelor mai reprezentative, bine selectate, în contextul unor caracterizări generale substanţiale. Analizele sînt făcute metodic, uneori cu subtilitate, în unele cazuri depăşind nivelul obişnuit al unui manual de învăţămînt mediu (de pildă, capitolele referitoare la Rebreanu, Arghezi, Călinescu, Geo Bogza, Nagy István ş.a.). La sfîrşitul fiecărui capitol se dă o bibliografie a operei scriitorului, ca şi a studiilor mai potrivite despre el. Atare calităţi fac din manual o lucrare foarte utilă, nu numai pentru tineretul din şcoli, căruia i se adresează, ci şi pentru categorii mai largi de cititori, interesaţi să cunoască — într-o prezentare sintetică, cuprinzătoare şi clară — două din perioadele importante şi complexe ale literaturii noastre. Bine întocmit în general, manualul Literatura română contemporană, mai este, credem, susceptibil, la viitoarele ediţii, de îmbunătăţiri şi, în acest sens, ne îngăduim unele observaţii şi sugestii. Mai întîi cu privire la periodizarea literaturii şi gruparea scriitorilor. Manualul se ocupă de scriitori foarte diferiţi ca vîrstă literară : un prim grup (Arghezi, Galaction, Cocea, Toma, Bacovia) debutează în ultimul deceniu al veacului trecut şi-şi desfăşoară activitatea pînă în anii noştri; scriitorii unui alt grup (Sadoveanu, Rebreanu, Sorbul, Topîrceanu) îşi încep activitatea şi se maturizează ca scriitori înainte de primul război mondial, dar îşi continuă opera în deceniile următoare, iar unii dintre ei pînă în zilele noastre. Acelaşi lucru trebuie spus şi în legătură cu scriitori care încep şi se afirmă în perioada dintre cele două războaie (Cezar Petrescu, Camil Petrescu, G. Călinescu, M. Beniuc, Zaharia Stancu ş.a.), continuîndu-şi însă opera şi devenind reprezentanţi de seamă ai literaturii noastre noi. In sfîrşit, o ultimă pleiadă, e aceea a scriitorilor mai tineri, formaţi ca artişti în anii de după 23 August 1944. Autorii manualului au procedat bine tratînd scriitori ca Sadoveanu, Arghezi, Cezar Petrescu, Zaharia Stancu ş.a. monografic o singură dată, nu în două locuri: înainte şi după 23 August. Ordinea însă în care sunt prezentaţi scriitorii, gruparea lor pe perioade, nu ni se pare totdeauna judicioasă, iar în ce priveşte capitolele generale, credem că sunt prea numeroase. In locul a opt capitole sintetice (4 despre literatura dintre cele două războaie şi 4 despre literatura contemporană), în care se repetă de obicei ideile şi datele esenţiale, adăugîndu-se sau omiţîndu-se doar detalii, ni s-ar părea mult mai potrivit un capitol amplu de introducere, eventual încă unul concluziv. In cadrul acestor capitole ar fi bine să se explice o singură dată, cuprinzător, caracteristicele peisajului literar între cele două războaie, lupta dintre direcţia realistă, democratică, reprezentată de marii scriitori, şi direcţiile decadente, diversioniste, precum şi apariţia primelor tendinţe realistsocialiste, apoi, după Eliberare, orientarea nouă şi afirmarea masivă a realismului socialist. Şi ar urma, în principiu după criterii cronologice, prezentarea scriitorilor. Astfel s-ar înlătura unele inadvertenţe : George Mihail Zamfirescu, M. Sebastian ş.a. n-ar fi trataţi înaintea lui Sadoveanu, Arghezi şi Cocea, a căror operă începe cu aproape trei decenii mai înainte ; o serie de scriitori (Sadoveanu, Arghezi, Camil Petrescu, Cezar Petrescu ş.a.), care au dominat literatura dintre cele două războaie, dar a căror operă continuă, împlinindu-şi mesajul în anii noştri, sub semnul realismului socialist, n-ar apărea încadraţi în deceniul al IV-lea, ori, vag, la literatura dintre cele două războaie, despărţiţi de scriitori ca Zaharia Stancu, Geo Bogza, Mihai Beniuc, Eusebiu Camilar, Nagy István ş.a., care sunt încadraţi în literatura de după 23 August. S-ar cere, aşadar, un capitol introductiv cuprinzător, care să explice, între altele, şi acest aspect esenţial: evoluţia, firească, a majorităţii scriitorilor realişti şi democraţi, care se afirmă între cele două războaie, spre realismul socialist, sub impulsul evenimentelor istorice la care asistă după 23 August 1944, unii (Sadoveanu, Arghezi, Camil Petrescu, Zaharia Stancu, M. Beniuc ş.a.) devenind reprezentanţi de mare prestigiu ai literaturii noastre noi. In felul acesta, ar deveni inutile alte capitole introductive inserate în cuprinsul manualului, care subsumează sau despart în mod artificial scriitorii. N. D. Cocea, de pildă, este prezentat în cadrul mișcării literare din deceniul al IV- lea, dar textele analizate în manual, considerate deci ca fiind cele mai reprezentative pentru arta de pamfletar a scriitorului, nu aparţin perioadei în care autorul e situat, ci uneia mult anterioare , anilor premergători primului război mondial. Acelaşi lucru e de observat în legătură cu A. Toma, şi, în bună parte, cu Arghezi şi Sadoveanu, încadraţi aceleiaşi perioade. E de dorit, apoi, un spor de rigoare ştiinţifică în ce priveşte limitele artistice ale operelor analizate. In această privinţă se resimte adesea, în aprecierea scriitorilor, o atitudine apologetică; ea face să nu se poată desprinde cu claritate o ierarhie a valorilor. Cititorul neavizat nu poate să-şi dea seama, după aprecierile din manual, care sunt scriitorii mari ai acestor etape şi care sunt scriitorii, reprezentativi, dar mai modeşti. Din caracterizarea, de pildă, a lui Topîrceanu, A. Toma şi T. Arghezi, unde se folosesc de obicei epitete superlative, privind meritele lor scriitoriceşti, nu reiese clar nici o diferenţă de valoare. Ba, — întrucît în manual se face o analiză mai nuanţată a operei lui Arghezi, consemnîndu-se şi limitele poeziei scrise înainte de 1944, în timp ce, în cazul celorlalţi doi poeţi nu se formulează nici o precizare privind limitele lor ideologice şi artistice, — unii elevi ar putea rămîne cu impresia că, dintre cei trei poeţi, nn Arghezi este cel mai mare. Intre scriitorii trataţi monografic, credem că trebuie să figureze neapărat şi Ion Agîrbiceanu, prozator viguros, cel puţin de aceeaşi valoare ca şi Cezar Petrescu şi, incontestabil, mai important decit G. M. Zamfirescu, M. Sebastian, M. Sorbul, analizaţi pe larg. In manual, el e doar amintit în capitolul general Contribuţia altor scriitori la dezvoltarea literaturii dintre cele două războaie, fără nici o apreciere, împreună cu alţi prozatori (Anton Holban, G. Brăescu ş.a.), care se bucură de mai mare atenţie. Aceeaşi observaţie e de făcut şi în legătură cu Hortensia Papadat- Bengescu, prozatoare valoroasă, despre care se face doar o sumară menţiune în capitolul general. Alături de Demostene Botez trebuie citat, între poeţii dintre cele două războaie, şi Alexandru A. Philippide. O apreciere mai largă s-ar cuveni şi Magdei Isanos, poetă deosebit de talentată, în poezia căreia vibrează o mare dragoste de viaţă şi tendinţe militante. De asemenea, nu o simplă menţiune, ci o analiză mai dezvoltată ar merita Nicolae Labiş, stins e adevărat, la începutul afirmării sale, ca şi Cîrlova altădată, dar a cărui poezie s-a fixat deja în conştiinţa contemporaneităţii noastre drept una din permanenţele literaturii romîneşti actuale. In explicarea curentelor moderniste, bine făcută în general, era necesar să se menţioneze şi cîteva nume ale celor care le-au „ilustrat”, să se dea unele citate din care ar fi reieşit mai concludent caracterul aberant, aliterar, al acestor orientări. Acelaşi lucru în legătură cu Gîndirea, care a avut o existenţă lungă şi consecinţe nefaste în cultura noastră şi unde nu se citează nici un nume. Manualul mai prezintă, apoi, unele carenţe de metodă. Se resimte, în general, lipsa unei metode unitare în analiza operelor literare. La unii scriitori (cei mai mulţi) se face, mai întîi, caracterizarea generală, sintetică, a operei, urmată de analiza minuţioasă a uneia sau mai multora din scrierile cele mai reprezentative. La alţii (G. Topîrceanu, Bacovia), analiza operei, substanţial făcută, e axată pe coordonatele problematice generale, fără a se stărui, ca la ceilalţi scriitori, în analiza detaliată a unei anumite scrieri. In unele cazuri (la Sadoveanu, Arghezi, Bacovia), se dedică un capitol special limbii şi stilului scriitorului, în multe litere însă asemenea consideraţii lipsesc cu totul. La unii scriitori se indică — la bibliografie — şi studii despre operă, la alţii nu. Sunt de remarcat, de asemenea, sensibile diferenţe de stil între capitole. Atare inconsecvenţe metodologice şi stilistice nu sunt de dorit intr-un manual, a cărui menire este să dea cunoştinţe, dar să şi deprindă pe elevi cu o metodă clară de studiere a literaturii noastre. Ele pot fi uşor eliminate printr-o mai bună coordonare a muncii colectivului de autori, alcătuit din critici şi istorici literari de prestigiu. Cu aceste completări, manualul va spori în însemnătate, îşi va îndeplini cu mai multă eficienţă rolul de îndrumător în rîndul tineretului studios, pentru cunoaşterea literaturii române dintre cele două războaie, precum şi a literaturii contemporane. D. Păcurariu LITERATURA ROMÂNĂ ÎN ȘCOALĂ Manualul de clasa a XI-a La Bienala de la Veneția Nud -- de ION VLAD. La Bienala de la Veneţia Cosaşul de PAUL ERDŐS Se schimbă harta lumii... Mereu se tot preface-a lumii hartă... Despoţii cad, hotare se strămută Mulţimea obidită, plînsă, mută. Spre zarea nouă îşi deschid© poarta. S-a stins domnia veche şi temută ! Popoarele de sclavi tăindu-şi soarta îşi schimbă avuţiile şi arta, învăţăturile îşi împrumută. Pe mări şi-n continentul asiatic. Şi-n Africa, în care zile de Jăratec Atît de lungi şi-atît de monotones. Pulsează ritmul vieţii unanime ! N-or să mai fie triburi anonime, N-o să mai scrie nimeni ! HÎC LEONES 1 *) Victor Eftimiu *) Pevechile hărţi romane, In care sînt semnalate cetăţile de la nordul mediteran al Africii, restul continentului e cuprins în menţiunea HIC LEONES (aici e împărăţia leilor). Cireşul în foile taie înfâşurămâ. In Crengi, In umbra umedă şi aromitoare. Dacă ţi-aş atinge trunchiul, cireşule, ar cînta. Lumea s-ar opri să te asculte ca pe o strună scăpărătoare. Cit semănăm amîndoi în roşia roadă a verii, fierbinte! Rămase tinereţea înapoi, dar şi întreaga viaţă înainte ! Eu — năzuinţele, tu — crengile întinzînd soarele ni-l încercuim în tulpină. Avem rădăcini în pămînt şi avem rădăcini în lumină. Tiberiu Utan akra ES EDITURA pentru literratură a iniţiat la un moment dat publicarea unei colecţii de Documente literare inedite. Au apărut, la mare interval, două asemenea volume antologice (Ghica şi Alecsandri). De multă vreme, însă, nu s-a mai tipărit nimic în această colecţie. Dată fiind existenţa unui apreciabil fond de documente literare inedite, ca şi necesitatea publicării unor studii despre ele sau despre domenii mai puţin luate în seamă pînă acum de cercetarea literară. Editura, care are şi o secţie de valorificare a moştenirii literare, ar putea organiza publicarea unei serii periodice de asemenea studii şi documente. Ea ar fi întîmpinată cu interes atit de specialişti, cit şi de publicul larg, amator de literatură şi dornic de informaţie exactă şi amănunţită. Rapiditatea cu care s-au epuizat volumele amintite constituie un indiciu în acest sens. IU VI Capitală, la librăriile Cartea Rusă din Calea Victoriei nr. 42 şi Librăria Noastră, nr. 17 din Bd. G-ral Magheru nr. 6-8, se primesc comenzi de cărţi de specialitate din ţările socialiste. Celor interesaţi le stau la dispoziţie cataloage şi prospecte ale editurilor respective. gg PREMIUL presei Italiene TM pe anul 1961 a fost decernat de curînd scriitorului progresist Ennio Mastrostefano, pentru scenariul radio,fonic, prezentat de posturile de radio italiene, „Să facem din arme prieteni!“, un pamflet îndreptat împotriva războiului. BIBLIOGRAFIE ION MARIN SADOVEANU, Taurul mării. Roman. Buc., Editura tineretului, 1962. 184 p. Lei 3,35. NICOLAE TAUTU, Fata cu arma (Ecaterina Teodoroiu). Buc., Editura tineretului, 1962. 292 p. Lei 4,45. PAUL’ CORNEA’, Studiide literatură romînă modernă. Buc., Editura pentru literatură, 1962, 356 p. Lel 8.C5. Cuprinde studii despre I. Budai-Deleanu, Costachi Conachi, literatura epocii 1848, Ion Heliade Rădulescu, Nicolae Bălcescu, Cîntarea Romîniei, pastelurile lui V. Alecsandri, N. Istrate ILEANA VRANCEA, Tradiţii ale criticii literare marxiste din Romînia. 1930—1940. Studiu și antologie. Buc., Editura politică, 1962, 415 p. Lei 8,40. Antologia strînge pentru prima oară în volum „note, articole și studii cu privire la problemele literaturii romînești dintre cele două războaie mondiale", apărute „în deceniul 1930—1940 în ziarele şi revistele conduse sau Influenţate de Partidul Comunist din Romînia“, precum şi „unele articole şi cronici publicate sub Influenţa mişcării muncitoreşti în unele reviste social-democrata sau în alte publicaţii unde puteau trece mai uşor peste rigorile cenzurii", ROGER MARTIN DU GARD, Familia Thibault. Voi. 1—3. In romîneşte de Al. Dicaitriu- Păuşeşti şi V. Rusu-Şirianu. Cuvînt înainte de Radu Popescu. Buc., Editura pentru literatură universală, 1962 — Voi. 1, XVII+636 p.; voi. 2, 571 p.; vol. 3, 512 p. Lei 45,80.