Contemporanul, iulie-decembrie 1962 (Anul 16, nr. 27-52)

1962-07-06 / nr. 27

ca fii: IGEL ASMS — Sunt descendent al triburilor maya. M-am născut în Ciudad de Guatemala, la 19 octombrie 1899. Ca student, am ales jurispruden­­ţa şi am devenit avocat, susţinînd teza Problema socială a indianu­lui în 1923. In acelaşi an am ple­cat în Europa, unde am studiat cu profesorul Georges Raynaud de la Sorbona miturile şi religiile Americii Maya, adică gîndirea in­timă a poporului meu. Indigenii noştri cred în Popol-Vuh, care este cartea lor de căpătîi. — Care este înţelesul aces­tui Popol-Vuh ? — Pentru indianul maya din sa­tele pierdute în munţi, omul este făcut din porumb, elementul cel mai preţios din viaţa lui. Am scris despre aceasta în oameni de po­rumb. — Cum aţi trecut de la stu­dierea miturilor la temele strict sociale ? — N-am „trecut“, ele s-au îm­pletit. Pînă la vîrsta de 7 ani am trăit la bunicul meu, la ţară. Mai tîrziu m-am dus acolo în fiecare an, în vacanţă. Dar mai mult de­cât acolo, am putut cunoaşte viaţa, tradiţiile, moravurile compatrioţi­lor mei la Ciudad de Guatemala. Părinţii mei erau comercianţi, im­port-export de zahăr şi de făină. I-am cunoscut pe muncitorii an­gajaţi. Erau veniţi din toate re­giunile ţării. Acesta a fost primul meu contact real cu oamenii de la munte, cu felul lor de a vorbi, de a gîndi, de a acţiona. A fost, să spunem, primul meu contact real cu socialul... In 1930, 60% din populaţia Gua­­temalei era analfabetă. La fel este şi în 1962, împreună cu cîţiva alţi studenţi şi cu cîţiva profesori am întemeiat prima Universitate Populară din Guatemala (1920- 1923), suprimată de dictatorul U­­bico, dar reînfiinţată în 1944. Dintr-un studiu asupra ope­rei lui Asturias, ştiam că după ce a debutat, în 1928, cu poe­mul „Să stăm de vorbă“, a publicat în 1930, la Paris, Le­gende din Guatemala, prefa­ţate de Paul Valéry care le saluta ca pe „o carte care mai degrabă se soarbe decit se ci­teşte". Apoi, nuvela Cerşetorul politic, se amplifică şi devine Domnul preşedinte, magistra­lă frescă, tratată caricatural, a dictatorului latino-american. Avea să apară însă abia în 1946, în Mexic. — In 1943 — continuă scriitorul — a fost revolta studenţilor, spri­jinită de învăţători, de popor. In luptă a intrat şi generalul Ponce, ceea ce a permis să se pună capăt sîngeroasei dictaturi. Au venit apoi Juan Jose Arevallo şi constituţia din 1945, prima din istoria ţării, în care interesul social prima a­­supra celui particular. Apoi am plecat din nou, ca ambasador al Guatemalei, la Mexico, Buenos­ Aires, Paris, San Salvador. In 1954 s-au năpustit asupra ţării mele imperialiştii yankei. Din 1955 sunt în exil. Problemele Americii Latine sunt foarte numeroase şi complexe. Dar toţi cei care au crezut că a­­ceste probleme pot fi rezolvate pe baza unor măsuri reformiste, bur­­ghezo-democratice, au eşuat. E cazul lui Ibarra, al lui Quadros, al lui Frondizi. Betancourt a luptat sîngeros împotriva poporului său pentru a se putea menţine. Unii au crezut că Fidel Castro va cădea în cîteva luni. Dar iată că el con­tinuă să conducă revoluţia cubană, iar cei care sperau în căderea lui au dat faliment. Se demonstrează că sistemul burghezo-democratic nu mai e bun de nimic. Singurul drum valabil e drumul lui Castro, evident, cu particularităţile de care fiecare ţară latino-americană va trebui să ţină seamă. Revolu­ţia din Cuba nu este articol de export. Ea nu poate fi deci im­portată. Dar în fiecare ţară unde domnesc mizeria, lipsurile,­ bolile, soluţia nu poate fi alta decit a­­ceea din Cuba. Din nefericire, a­­desea ea va trebui aplicată de popoarele latino-americane cu arma în mîini. Yankeii încearcă să sugrume revoluţia, mai ales prin înfometare. Ca guatemalez vă pot oferi ca exemplu cele petre­cute în ţara mea, în 10 ani (1944- 1954), regimul lui Arbenz a îmbu­nătăţit simţitor situaţia. Ajunse­sem să producem porumb, princi­pala noastră bogăţie, chiar şi pentru export. Vindeam un milion de chin­tale Mexicului. După invazia ame­ricană, guvernul guatemalez a a­­juns să ceară să i se vîndă sau să i se dăruiască porumb pentru con­sumul intern. — Care este poziţia intelec­tualităţii latino-americane faţă de marile frămîntări ale semicontinentului dv. ? — Majoritatea intelectualităţii are o poziţie progresistă, atît în problemele culturii, cit şi în cele politice, întîmpinînd, din această cauză, adesea, foarte mari greu­tăţi. Un fenomen specific este dis­pariţia ziariştilor de opinie. Cunosc bine cazul ziarului El Nacional din Caracas (Venezuela), al cărui co­respondent am fost. Acest ziar, condus de Miguel Otero Silva, a­­părea în 64 de pagini, iar duminica în 124, şi se bucura de colabora­rea unor personalităţi ca Guillen, Rafael Alberti, Agosti şi chiar a unor scriitori francezi. în perioada evenimentelor din primăvara tre­cută din Cuba, toate ziarele au luat, ca la comandă, poziţie îm­potriva revoluţiei cubane. El Na­cional n-a aderat la această pozi­ţie, ceea ce a fost considerat ca o atitudine de simpatie faţă de regi­mul cuban. De altfel, în ziar au apărut articole semnate, ai căror autori se ridicau în apărarea Cu­bei. Reacţia s-a declanşat imediat: agenţiile de publicitate au dat zia­rului El Nacional un ultimatum : ori se pronunţă împotriva Cubei, ori peste 24 de ore nu i se va mai da spre publicare nici un fel de re­clamă. Nevrînd să capituleze, zia­rul a făcut apel la poporul vene­­zuelian. Acesta a răspuns pozitiv şi astăzi, toate cele trei ediţii zil­nice ale ziarului El Nacional sunt cumpărate în întregime. Guvernul a blocat fondul, de devize de care dispunea ziarul, pentru a-i împie­dica să-şi plătească colaboratorii din străinătate. Ei continuă însă să scrie, deşi trebuie să lucreze acum fără retribuţie. Se spune că în democraţia occidentală există libertatea presei. Cazul lui El Na­cional e un exemplu edificator. — Ce ne puteţi spune des­pre prezenţa elementului so­cial în romanul latino-ame­rican ? — Pînă în 1920 a fost era poe­ziei, cu Dario Ruben în frunte. Apoi poeţii încep să cedeze locul romancierilor, cîntul­­ povestirii. Chiar Neruda este epic în minu­natul său Cîntec general. La fel Guillen, în Cuba, cu poemele sale care sînt muzică și povestiri tot­odată, în întreaga Americă Latină se naște o pleiadă de romancieri care privesc în jurul lor. Astfel apare romanul social, realist, cu personaje luate dintre indieni, negri, metişi, ţărani, muncitori din mine şi fabricile de zahăr, din ra­finăriile de petrol, oameni care se iubesc cu o ardoare rară, care mor în floarea vîrstei, răpuşi de gloanţe. Viaţa lor, tradiţiile, mizeria, ex­ploatarea lor de către marii pro­prietari, lupta micilor fermieri îm­potriva hulpavilor terratenientes, foamea şi consecinţele , revolta, lupta, comploturile regizate de S.U.A., intervenţia monopolurilor yankee sub toate formele — iată universul romanului latino-ameri­can. — Dacă ar fi să selectaţi cinci dintre aceste romane ? — E greu, căci fiecare e intere­sant în felul său, pentru „colţul“ de viaţă pe care-l prezintă. Astfel „canampas“-urile înfăţişate de Verbinsky (Argentina) nu sunt a­­celeaşi ca „favelas“-ele lui Amado, deşi au aceeaşi temă socială. Epo­peea telurică a columbianului Jose Eustachio Rivera, Devoratoarea sau groaznica pădure, este o carte de un realism ascuţit. Dona Barbara de Romulo Gallegos este o imagine a societăţii venezueliene. In Mexic, tînărul Carlos Fuentes critică, în Regiunea cea mai tran­sparentă a aerului (aşa li se pă­ruse spaniolilor Vera Cruz-ul, cînd au debarcat), revoluţia mexi­cană cu opririle ei la jumătatea drumului. Bolivianul Jesus Lara are un roman pe care toată lumea ar trebui să-l citească : Yanacuna. Este vorba de indigenii trataţi mai rău decit sclavii. Mai sunt şi alţii care ar trebui să intre într-o se­lecţie reprezentativă. Trebuie remarcat că fiecare ro­man reflectă problemele sociale şi deci reale ale locului: în Chile — sălpetrul şi cuprul, cu toate im­plicaţiile lor umane, sociale, eco­nomice. In Mexic, în Venezuela, to­­t­­ul­ se­ învîrte în jurul rafinăriei ^ uerick-ului, petrolului. In Ameri­ca Centrală sînt culturile de ba­nanieri, livezile de portocali și de lămîi. In Bolivia — minele de cositor și problema indigenismu­­lui. Din regiunea La Plata ne în­­tîmpină „ierbatales" (cîmpurile de mare — plantă din care se prepa­ră o băutură tonică asemănătoare­­ cafelei­, pampasul şi cirezile sale. Autorul Domnului preşedinte Intenţionează să scrie o care despre Romînia, mai precis, despre dezvoltarea culturii ei noi, socialiste. —‘ Că oaspete al Institutului ro­mân pentru relaţiile cu străinăta­tea, vizita mea şi a soţiei mele în Romînia a fost o infuzie de spe­ranţă. Am văzut o ţară care, cu mai puţin de 20 de ani în urmă era sub jugul Germaniei fasciste, iar acum este în plină înflorire. Credem că şi ţările noastre lati­no-americane ar putea, în 15-20 de ani, să fie democraţii adevăra­te, în care fiecare să participe la edificarea unui regim de dreptate. Interesul nostru pentru Romînia este cu atît mai mare, cu cit lati­nitatea noastră comună nu este o noţiune abstractă. Nestor Rouro despre America Latină şi despre universul romanului latino-american p­ ­­RIMA impresie pe care ţi­nem s-o consemnăm, la capătul lecturii manualului de li­teratură romînă pentru clasa a XI-a, e aceea că avem în faţă o lucrare care răspunde în linii mari e­­xigenţelor ştiinţifice şi didac­tice ale învăţămîntului nostru. Manualul se referă la literatura romînă dintre cele două războaie mondiale, ca şi la literatura con­temporană. El se impune prin pre­zentări sintetice judicioase, pri­vind mişcarea literară din epocă, prin analize minuţioase ale opere­lor mai reprezentative, bine selec­tate, în contextul unor caracteri­zări generale substanţiale. Anali­zele sînt făcute metodic, uneori cu subtilitate, în unele cazuri depăşind nivelul obişnuit al unui manual de învăţămînt mediu (de pildă, capi­tolele referitoare la Rebreanu, Ar­­ghezi, Călinescu, Geo Bogza, Nagy István ş.a.). La sfîrşitul fiecărui capitol se dă o bibliografie a ope­rei scriitorului, ca şi a studiilor mai potrivite despre el. Atare calităţi fac din manual o lucrare foarte utilă, nu numai pentru tine­retul din şcoli, căruia i se adre­sează, ci şi pentru categorii mai largi de cititori, interesaţi să cu­noască — într-o prezentare sinte­tică, cuprinzătoare şi clară — două din perioadele importante şi com­plexe ale literaturii noastre. Bine întocmit în general, ma­nualul Literatura română contem­porană, mai este, credem, suscep­tibil, la viitoarele ediţii, de îmbu­nătăţiri şi, în acest sens, ne îngă­duim unele observaţii şi sugestii. Mai întîi cu privire la periodiza­rea literaturii şi gruparea scriito­rilor. Manualul se ocupă de scrii­tori foarte diferiţi ca vîrstă lite­rară : un prim grup (Arghezi, Ga­­laction, Cocea, Toma, Bacovia) de­butează în ultimul deceniu al vea­cului trecut şi-şi desfăşoară acti­vitatea pînă în anii noştri; scrii­torii unui alt grup (Sadoveanu, Re­breanu, Sorbul, Topîrceanu) îşi încep activitatea şi se maturizează ca scriitori înainte de primul război mondial, dar îşi continuă opera în deceniile următoare, iar unii dintre ei pînă în zilele noas­tre. Acelaşi lucru trebuie spus şi în legătură cu scriitori care încep şi se afirmă în perioada dintre cele două războaie (Cezar Petres­­cu, Camil Petrescu, G. Călinescu, M. Beniuc, Zaharia Stancu ş.a.), continuîndu-şi însă opera şi deve­nind reprezentanţi de seamă ai li­teraturii noastre noi. In sfîrşit, o ultimă pleiadă, e aceea a scriitori­lor mai tineri, formaţi ca artişti în anii de după 23 August 1944. Autorii manualului au procedat bine tratînd scriitori ca Sadovea­nu, Arghezi, Cezar Petrescu, Za­haria Stancu ş.a. monografic o sin­gură dată, nu în două locuri: îna­inte şi după 23 August. Ordinea însă în care sunt prezentaţi scrii­torii, gruparea lor pe perioade, nu ni se pare totdeauna judicioasă, iar în ce priveşte capitolele gene­rale, credem că sunt prea nume­roase. In locul a opt capitole sin­tetice (4 despre literatura dintre cele două războaie şi 4 despre lite­ratura contemporană), în care se repetă de obicei ideile şi datele e­­senţiale, adăugîndu-se sau omiţîn­­du-se doar detalii, ni s-ar părea mult mai potrivit un capitol amplu de introducere, eventual încă unul concluziv. In cadrul acestor capi­tole ar fi bine să se explice o singu­ră dată, cuprinzător, caracteristi­­cele peisajului literar între cele două războaie, lupta dintre direcţia rea­listă, democratică, reprezentată de marii scriitori, şi direcţiile deca­dente, diversioniste, precum şi a­­pariţia primelor tendinţe realist­­socialiste, apoi, după Eliberare, orientarea nouă şi afirmarea ma­sivă a realismului socialist. Şi ar urma, în principiu după criterii cronologice, prezentarea scriitori­lor. Astfel s-ar înlătura unele inadvertenţe : George Mihail Zam­­firescu, M. Sebastian ş.a. n-ar fi trataţi înaintea lui Sadoveanu, Ar­ghezi şi Cocea, a căror operă în­cepe cu aproape trei decenii mai înainte ; o serie de scriitori (Sado­veanu, Arghezi, Camil Petrescu, Cezar Petrescu ş.a.), care au domi­nat literatura dintre cele două răz­boaie, dar a căror operă continuă, împlinindu-şi mesajul în anii noş­tri, sub semnul realismului socia­list, n-ar apărea încadraţi în de­ceniul al IV-lea, ori, vag, la lite­ratura dintre cele două războaie, despărţiţi de scriitori ca Zaharia Stancu, Geo Bogza, Mihai Beniuc, Eusebiu Camilar, Nagy István ş.a., care sunt încadraţi în literatura de după 23 August. S-ar cere, aşadar, un capitol in­troductiv cuprinzător, care să ex­plice, între altele, şi acest aspect esenţial: evoluţia, firească, a ma­jorităţii scriitorilor realişti şi de­mocraţi, care se afirmă între cele două războaie, spre realismul so­cialist, sub impulsul evenimente­lor istorice la care asistă după 23 August 1944, unii (Sadoveanu, Ar­ghezi, Camil Petrescu, Zaharia Stancu, M. Beniuc ş.a.) devenind reprezentanţi de mare prestigiu ai literaturii noastre noi. In felul a­­cesta, ar deveni inutile alte capi­tole introductive inserate în cu­prinsul manualului, care subsu­mează sau despart în mod artifi­cial scriitorii. N. D. Cocea, de pil­dă, este prezentat în cadrul miș­cării literare din deceniul al IV- lea, dar textele analizate în ma­nual, considerate deci ca fiind cele mai reprezentative pentru arta de pamfletar a scriitorului, nu apar­ţin perioadei în care autorul e si­tuat, ci uneia mult anterioare , a­­nilor premergători primului război mondial. Acelaşi lucru e de obser­vat în legătură cu A. Toma, şi, în bună parte, cu Arghezi şi Sado­veanu, încadraţi aceleiaşi perioade. E de dorit, apoi, un spor de ri­goare ştiinţifică în ce priveşte li­mitele artistice ale operelor anali­zate. In această privinţă se resim­te adesea, în aprecierea scriitori­lor, o atitudine apologetică; ea face să nu se poată desprinde cu claritate o ierarhie a valorilor. Ci­titorul neavizat nu poate să-şi dea seama, după aprecierile din ma­nual, care sunt scriitorii mari ai acestor etape şi care sunt scriitorii, reprezentativi, dar mai modeşti. Din caracterizarea, de pildă, a lui Topîrceanu, A. Toma şi T. Arghezi, unde se folosesc de obicei epitete superlative, privind meritele lor scriitoriceşti, nu reiese clar nici o diferenţă de valoare. Ba, — întru­­cît în manual se face o analiză mai nuanţată a operei lui Arghezi, con­­semnîndu-se şi limitele poeziei scrise înainte de 1944, în timp ce, în cazul celorlalţi doi poeţi nu se formulează nici o precizare privind limitele lor ideologice şi artistice, — unii elevi ar putea rămîne cu impresia că, dintre cei trei poeţi, nn Arghezi este cel mai mare. In­tre scriitorii trataţi monografic, credem că trebuie să figureze ne­apărat şi Ion Agîrbiceanu, proza­tor viguros, cel puţin de aceeaşi valoare ca şi Cezar Petrescu şi, in­contestabil, mai important decit G. M. Zamfirescu, M. Sebastian, M. Sorbul, analizaţi pe larg. In manual, el e doar amintit în capi­tolul general Contribuţia altor scriitori la dezvoltarea literaturii dintre cele două războaie, fără nici o apreciere, împreună cu alţi prozatori (Anton Holban, G. Bră­­escu ş.a.), care se bucură de mai mare atenţie. Aceeaşi observaţie e de făcut şi în legătură cu Hortensia Papadat- Bengescu, prozatoare valoroasă, despre care se face doar o sumară menţiune în capitolul general. Alături de Demostene Botez tre­buie citat, între poeţii dintre cele două războaie, şi Alexandru A. Philippide. O apreciere mai largă s-ar cuveni şi Magdei Isanos, poe­­tă deosebit de talentată, în poezia căreia vibrează o mare dragoste de viaţă şi tendinţe militante. De asemenea, nu o simplă menţiune, ci o analiză mai dezvoltată ar merita Nicolae Labiş, stins e adevărat, la începutul a­­firmării sale, ca şi Cîrlova altădată, dar a cărui poezie s-a fi­xat deja în conştiinţa contempora­neităţii noastre drept una din per­manenţele literaturii romîneşti ac­tuale. In explicarea curentelor mo­derniste, bine făcută în general, era necesar să se menţioneze şi cîteva nume ale celor care le-au „ilustrat”, să se dea unele citate din care ar fi reieşit mai conclu­dent caracterul aberant, aliterar, al acestor orientări. Acelaşi lucru în legătură cu Gîndirea, care a avut o existenţă lungă şi conse­cinţe nefaste în cultura noastră şi unde nu se citează nici un nume. Manualul mai prezintă, apoi, u­­nele carenţe de metodă. Se resim­te, în general, lipsa unei metode unitare în analiza operelor lite­rare. La unii scriitori (cei mai mulţi) se face, mai întîi, caracte­rizarea generală, sintetică, a ope­rei, urmată de analiza minuţioasă a uneia sau mai multora din scrie­rile cele mai reprezentative. La alţii (G. Topîrceanu, Bacovia), a­­naliza operei, substanţial făcută, e axată pe coordonatele problema­tice generale, fără a se stărui, ca la ceilalţi scriitori, în analiza de­taliată a unei anumite scrieri. In unele cazuri (la Sadoveanu, Ar­ghezi, Bacovia), se dedică un ca­pitol special limbii şi stilului scrii­torului, în multe litere însă aseme­nea consideraţii lipsesc cu totul. La unii scriitori se indică — la biblio­grafie — şi studii despre operă, la alţii nu. Sunt de remarcat, de asemenea, sensibile diferenţe de stil între capitole. Atare inconsec­venţe metodologice şi stilistice nu sunt de dorit intr-un manual, a că­rui menire este să dea cunoştinţe, dar să şi deprindă pe elevi cu o metodă clară de studiere a litera­turii noastre. Ele pot fi uşor elimi­nate printr-o mai bună coordonare a muncii colectivului de autori, al­cătuit din critici şi istorici literari de prestigiu. Cu aceste completări, manualul va spori în însemnătate, îşi va îndeplini cu mai multă eficienţă rolul de îndrumător în rîndul tine­retului studios, pentru cunoaşterea literaturii române dintre cele două războaie, precum şi a literaturii contemporane. D. Păcurariu LITERATURA ROMÂNĂ ÎN ȘCOALĂ Manualul de clasa a XI-a La Bienala de la Veneția Nud -- de ION VLAD. La Bienala de la Veneţia Cosaşul de PAUL ERDŐS Se schimbă harta lumii... Mereu se tot preface-a lumii hartă... Despoţii cad, hotare se strămută Mulţimea obidită, plînsă, mută. Spre zarea nouă îşi deschid© poarta. S-a stins domnia veche şi temută ! Popoarele de sclavi tăindu-şi soarta îşi schimbă avuţiile şi arta, învăţăturile îşi împrumută. Pe mări şi-n continentul asiatic. Şi-n Africa, în care zile de Jăratec Atît de lungi şi-atît de monotone­s. Pulsează ritmul vieţii unanime ! N-or să mai fie triburi anonime, N-o să mai scrie nimeni ! HÎC LEONES 1 *) Victor Eftimiu *) Pe­­vechile hărţi romane, In care sînt semnalate cetăţile de la nordul mediteran al Africii, restul continen­tului e cuprins în menţiunea HIC LEO­NES (aici e împărăţia leilor). Cireşul în foile taie înfâşură­mâ. In Crengi, In umbra umedă şi aromitoare. Dacă ţi-aş atinge trunchiul, cireşule, ar cînta. Lumea s-ar opri să te asculte ca pe o strună scăpărătoare. Cit semănăm amîndoi în roşia roadă a verii, fierbinte! Rămase tinereţea înapoi, dar şi întreaga viaţă înainte ! Eu — năzuinţele, tu — crengile întinzînd soarele ni-l încercuim în tulpină. Avem rădăcini în pămînt şi avem rădăcini în lumină. Tiberiu Utan ak­ra ES EDITURA pentru lite­­r­­ratură a iniţiat la un mo­ment dat publicarea unei co­lecţii de Documente literare inedite. Au apărut, la mare interval, două asemenea volu­me antologice (Ghica şi Alec­­sandri). De multă vreme, însă, nu s-a mai tipărit nimic în această colecţie. Dată fiind existenţa unui apreciabil fond de documente literare inedite, ca şi necesitatea publicării unor studii despre ele sau despre domenii mai puţin luate în seamă pînă acum de cercetarea literară. Editura, care are şi o secţie de valori­ficare a moştenirii literare, ar putea organiza publicarea unei serii periodice de asemenea studii şi documente. Ea ar fi întîmpinată cu interes atit de specialişti, cit şi de publicul larg, amator de literatură şi dornic de informaţie exactă şi amănunţită. Rapiditatea cu care s-au epuizat volumele a­­mintite constituie un indiciu în acest sens. IU VI Capitală, la librăriile Cartea Rusă din Calea Victoriei nr. 42 şi Librăria Noastră, nr. 17 din Bd. G-ral Magheru nr. 6-8, se primesc comenzi de cărţi de specialita­te din ţările socialiste. Celor interesaţi le stau la dispoziţie cataloage şi prospecte ale edi­turilor respective. gg PREMIUL presei Italiene TM pe anul 1961 a fost decer­nat de curînd scriitorului progresist Ennio Mastroste­­fano, pentru scenariul radio,­fonic, prezentat de posturile de radio italiene, „Să facem din arme prieteni!“, un pamflet îndreptat împotriva războiului. BIBLIOGRAFIE ION MARIN SADOVEANU, Taurul mării. Roman. Buc., Editura tineretului, 1962. 184 p. Lei 3,35. NICOLAE TAUTU, Fata cu arma (Ecaterina Teodoroiu). Buc., Editura tineretului, 1962. 292 p. Lei 4,45. PAUL’ CORNEA’, Studii­­de literatură romînă modernă. Buc., Editura pentru literatură, 1962, 356 p. Lel 8.C5. Cuprinde studii despre I. Budai-Deleanu, Costachi Co­­nachi, literatura epocii 1848, Ion Heliade Rădulescu, Nicolae Bălcescu, Cîntarea Romîniei, pastelurile lui V. Alecsandri, N. Istrate ILEANA VRANCEA, Tradiţii ale criticii literare marxiste din Romînia. 1930—1940. Studiu și antologie. Buc., Editura poli­tică, 1962, 415 p. Lei 8,40. Antologia strînge pentru pri­ma oară în volum „note, arti­cole și studii cu privire la pro­blemele literaturii romînești dintre cele două războaie mon­diale", apărute „în deceniul 1930—1940 în ziarele şi revis­tele conduse sau Influenţate de Partidul Comunist din Romî­nia“, precum şi „unele articole şi cronici publicate sub In­fluenţa mişcării muncitoreşti în unele reviste social-democrata sau în alte publicaţii unde pu­teau trece mai uşor peste ri­gorile cenzurii", ROGER MARTIN DU GARD, Familia Thibault. Voi. 1—3. In romîneşte de Al. Dicaitriu- Păuşeşti şi V. Rusu-Şirianu. Cuvînt înainte de Radu Po­­pescu. Buc., Editura pentru li­teratură universală, 1962 —­ Voi. 1, XVII+636 p.; voi. 2, 571 p.; vol. 3, 512 p. Lei 45,80.

Next