Contemporanul, iunie-decembrie 1963 (Anul 17, nr. 24-52)

1963-11-29 / nr. 48

D Liniei EROTICI­ I / UPA ce amuţiseră glasu­rile exaltate ale trouveri­­lor şi cele dizolvante din secolul lui Werther şi al Elvirelor roman­tice, iubirea, pierzîndu-şi într-o epocă de filistinism burghez, sen­sul ei omenesc superior, nu mai era trăită şi cîntată. Definită ca o aspiraţie himerică spre uni­tatea absolută, ca un impuls de dincolo de noi, apare doar ca o ro­tiţă din mecanismul universului. Şi cum metafizica stătea înaintea fi­zicii, misoginismul pervers impu­ne ca etică renunţarea. Se redu­cea un zbor fără început şi sfîrşit la o mecanică a instinctelor. Epoca noastră, a socialismului, eliberînd viaţa afectivă de filisti­nism, conferă şi sentimentului dragostei noi valori şi o nouă faţă. Viziunea nouă a erosu­­lui în lirică este inspirată de o concepţie profund umanistă des­pre lume şi o atitudine ele­vată în faţa vieţii. Avîntul dragostei nu este goana uşoa­ră a ciocîrliei, ci un drum cu încărcătura tuturor responsabilită­ţilor vieţii terestre: „Cu cine să pornim în vis / La noua lumii cu­cerire? / Eu ştiu că aripile mi-s / îngreuiate de iubire / Ce, dacă nu către mormînt / Mă trage totuşi spre pămînt / Dar vai! pe aripi am grămezi / De grele doruri pă­­mîntene" (Ispitele — Mihai Be­niu­e). Rolul ei este de a transfi­gura existența.: „Materia în­treagă cîntă" (Patimă — Mihai Beniuc) Dăruirea nu merge spre neantizarea amorfă a lui Tristan și a Isoldei, ci are sensul pe care-1 descoperise demult Louise Labbée: „Eu dau mai mult decit pri­mesc / Primind mai mult de­cit îmi dărui­­ Căci daru-i sen­sul meu firesc / Şi cînd mă-nalţ şi cînd mă nărui“. O artă a iu­birii, dar şi o filozofie concentra­tă a ei este La porţile raiului (Maria Banuş) : „Ce se întîmplă?" De ce nu se aud răsunînd im­nuri? „ Spre lauda ta, zeu al iubirii”. O cîntare a cîntări­­lor, legendă a spiritelor mo­derne. Rezultatul nu este demons­trativ, ci sugestiv, o metaforă cu sensuri multiple şi lungi. Perspec­tiva nu este panoramică, ci linia­ră, iar coordonata spaţială se supra­pune peste cea temporală: „Ca să fiu alături de tine / Sunt plecată departe / Şi îmi înăbuş osteneala / Ca sărutarea noastră să nu se ter­mine“. Eternitatea clipei se reali­zează prin intensitatea ei. ETICA iubirii vine firesc din straturile timpului. „Muş­cat în colţii stîncii şi sînge­­rat în coate / E jertfa lui de sine aprinsă de-o idee / Ideea ca şi pîinea şi lupta-i tot femeie” (Tu­dor Arghezi, Inscripţie pentru fe­meie). Nu se absolutizează pasiu­nea în direcţia epicureică a pe­­trarchismului sau a Pleiadei, pre­luată şi sub forma neoclasicismu­lui, (Parny, Monty ş.a.m.d.). Puri­tatea adolescentină nu este nevi­novăţia în albul penelor de gîscă, ci candoarea transparentă dobîn­­dită prin depăşirea tumultului pa­timii Este un suiş pe spirală, de la fiorul necunoscutului pipă la liniştea superioară a celui trecut prin purgatoriu. „Pentru ce-ai rămas iubire?... / Ca să zboare a doua oară / Lăsînd drojdia grozavă / Pe pîrjol şi de otravă“. (Marină N. Labiş). A­­celaşi calm cucerit veghează şi re­nunţările, răcind temperatura ex­terioară a durerilor care se ghi­cesc doar în adîncuri: „Nu pot în­­tîrzia prea mult / încovoiată de durere, de ruşine / Respir­adine, un nou acord ascult / Ca să mă urce dincolo, mai sus de tine “ (A fost — Nina Cassian). Fră­­mîntarea se potoleşte în decentă şi elegantă, iar regretul nu dege­nerează în lamentări, ci-şi trimite doar ecoul: „Surîd / Şi surîsul mi se prelinge pe buze ! Pentru că nu mă iubeşti“. (Nina Cassian — Pentru că nu mă iubeşti). DRAGOSTE înseamnă şi cunoaş­tere — prin intuiţie (altceva de­cit revelaţia). îmbrăţişezi şi simţi o lume nevăzută: „Tot îmi scapă lunecînd în sărut / Universul pă­truns, nepătruns" (Nesaţ — M. Ba­nuş). Se pipăie adevărurile mari şi simple, pe care „Eu le scap din cînd în cînd". Efitpiric relevate, ele aduc echilibru sufletesc. Dez­văluirea lor este dialectică şi... discretă. Mereu rămîn umbre de taină care încep „uneori în bubu­ruze şi flori / Sus ca din neguri şi văi " Urcă în verdele ochilor tăi“ (Magnet — Nicolae Labiş) Realita­tea­ transpare în somnolenţa tran­sei : „Trecînd dintr-o visare trecu­tă într-alt vis“ (Mihai Beniuc) sau e precis figurată : „Fiecare săruta­re a fost definită, fiecare îmbrăţi­şare sărbătorită prin idei (Limpe­de — Nina Cassian). Sărbătorirea prin idei ar fi trebuit să fie un ri­tual, dar poeta, supralicitînd pla­nul logic, ne transmite doar suges­tia unei mecanici seci. Notele e­­gale, enunţiative dau o dilatare fastuoasă, gratuită. Nicolae Labiş, dedublînd regis­trele, îşi scrutează analitic frămîn­­tările, fără a pierde însă nimic din tensiune- Imaginile se asociază în viziuni danteşti : „în locul lor so­siră cu negri maci în dinţi / Fe­mei întunecate cu gura tutunie. /. Cu ochi ca alaunul, şi au dansat fierbinţi / Şi răguşit cîntat-au o tristă melodie“. Dăruirile au şi ele o funcţie gnoseologică, sublimează plinul ex­perienţelor. Din risipiri luxuriante se răsucesc amintirile: „împart, primesc, adun / Semănînd pămîn­­tul cel bun / Cu mîini ameţite şi prevăzătoare / Pregătesc amintiri viitoare“. (Zestre — Nina Cassian). Ideile dobîndesc contururi şi cu­loare intimă : „Am o amintire în trei colţuri şi una în formă de pară ! Am amintiri ovale“, „Mi-s sertarele pline de marţi, de joi, de sîmbete" (Zestre — N. Cassian). CEEA ce numim impropriu pla­nul estetic al dragostei se înca­drează, de asemenea, viziunii ge­nerale. Cu elemente de imagine di­fuzate, Labiş ni se prezintă nu ca un descriptiv, ci ca un poet al at­mosferei dense şi al meditaţiei. ..Poate-i doar că vişinii s-au în­florat / Poate am visat ceva rău şi am uitat / Poate-i doar vîntul ce limpede sună / Ori poate-au muşcat astă-noapte din lună / Vîr­­colacii“. (Fior­i N. Labiş). Din poezia Ninei Cassian nu lipsesc elementele livreşti, dar dozarea o fereşte de balastul intelectualist. Odaia cu „cărţi“, cu „somn şi dezordine“ este o ambi­anţă minulesciană, dar fără pe­dantism în selecţie. Mirosul de ţi­gară şi tinereţe — o asociaţie mo­dernă, dar deja uzată pentru de­finirea eufemistică a vîrstei de răs­cruce : „Fumînd împreună cu tine şi respirîndu-ţi ideile“ (Interior — Nina Cassian). Imaginea cuplului este ostentativ cerebrală, frizînd grotescul. Fără început cristalizat, versul narcă continuă un gînd nes­pus: „înfrumuseţat de dragoste ai început să cînţi...­ Sonorizînd lu­mina din pahare / Tăind suave cercuri în văzduh­­ Şi ateintîn­­du-mî rochia albastră“ (Miracol — Nina Cassian). Chipul e tăiat în cintec, iar lumina se sonorizează — corespondente acustice — şi se pulverizează. „Părul moale şi bra­ţele goale“ nu dau desen precis „umbrei puternice“, care este o o idee în curs de încarnare, sau o figură estompată în ceaţa crepus­culului. Metafora este noţională, dar unghiul se lărgeşte. ..In ninso­rile albastre m­-ar„ culcat de-atî­­tea ori“. Reflexe albastre are au­rora boreală, simbolul nemişcării totale, dar albastră este şi culoa­rea absolutului: „Şi ninge albas­tru ! Şi nici nu mai încerc să mor“ (Nu pot muri — Nina Cassian). Foame de alb întîlnim la Ra­­consky, unde varietatea culorilor lipseşte. Scriitorul lucrează în ac­­vaforte sau zgîrie hîrtia cu peniţa graficianului: alb, negru şi tonali­tăţi metalice — argintiu, auriu, ru­giniu. Scenele erotice sînt zboruri păgîne sub uragan. Natura vie, di­namică, alternînd cu efigia fără viaţă, creează iubirii un cadru sintetic. Departe de inerţia mută a parnasienilor, decorul respiră omeneşte: „Ploile au lins oglinzile / Şi al toamnei brocart a învăluit superbe nuduri" (Iubirile necu­noscute — Baconsky). Estompate datorită depărtării în spaţiu, înceţoşate datorită distan­ţării afective, poeziile ciclului Dans în octombrie apar ca o plutire de stafii. însăşi detaşarea dă libertate în ordonarea impresiilor: „Ase­meni unui flutur, cîte-un sărut va trece / Vor tresări petale dintr-un sălbatic crin / Ce şi-a lăsat am­prenta pe sinul tău odată. (Tu ca­­re-ai fost — Baconsky) Jocurile de clar-obscur trec misterios în străluciri de fosfor: „Vino, cu pie­lea ta orbitoare care luceşte ca luna. / Vino să sting goliciunea ta / Ca să nu mai văd drumul / Şi să rămîn neclintit lingă tine“. (Nud fosforescent — Baconsky). La antipod, fără a cădea în sen­zualism vulgar, Miron Radu Pa­­raschivescu îşi descătuşează tu­multuos senzaţiile vizuale şi tac­tile. Plastica umană este determi­nată de aceleaşi legi ca şi cea ve­getală. Şi poetul aduce „laude“ nu numai formelor voluptuoase ale roa­delor pomilor şi ierburilor, ci şi as­­cuţimilor şi rotunjimilor Trupului omenesc,­­mişcarea în cercuri con­centrice a universului). Senzuali­tatea se împlineşte într-o mater­nitate aureolată de o finalitate conştientă : „Acestei tovarăşe care mi-a fost şi-mi este pe rînd ' Mamă şi soră,­­ iubită şi soţie ! Şi care ne pregăteşte dăinuirea " In pruncul pe care noi credem că l-am zămislit într-o clipă“. (Lauda femeii — Miron Radu Paraschi­­vescu). Emoţia este interiorizată. Frumuseţea trăirii nu izbeşte pictural la Mihai Beniuc, ci este străbătută de reflecţie „Fiorii nu mai sunt cei de demult / Şi toate nu mai sunt de mult fiori“ (Veşnicele renaşteri — M. Beniuc). Nostalgia este asociată cu gîndul părului alb şi al ultimului sfîrşit: „Dar unde e femeia? / Şi moartea liniştită aru­n răspuns . ..Eu sînt femeia“. (Strip­tease — M. Beniuc). Iubirea, văzută într-o sinteză su­perioară, reprezintă continua for­ţă germinativă. Răspindită în toa­te esenţele vieţii, ea este misteri­oasa sete a împlinirilor, este se­cretul înfiorării naturii. La grani­ţa dintre o lume reală şi feerie, iată grădina ajunsă biserică: „Bi­serica mare, grădina / Aşteaptă Mai vine străina? / Să pui între iezi şi albi porumbei / Nuntaşii de faţă şi martorii mei / Inelul în degetul ei?“ (Aşteptare — T. Ar­ghezi) ODATĂ cu poezia perspective­lor celeste se configurează intr-un anume fel şi universul erotic. Par­ticularitatea definitorie a acestui univers devine vastitatea, în dauna profunzimii adeseori. Adolescenţii lacomi refuză orice limită spaţială şi cuceresc nemărginirea : „Cit timp am irosit în zadar / Intre o clipă şi alta / Aş fi putut să desfe­rec munţi şi izvoare“ (Cit timp am irosit în zadar — A. Munţiu). Iată dorinţa entuziastului conştient. Dragostea nu se fărîmă în bucurii, ci se dăruieşte şi ea integral : „Cu­leg prea greu fîntînă cu fîntînă / Şi prea de multe ori îmi vărs ulcio­rul". „Şi vor veni cu apele în ciu­turi / Ca fetele frumoase la ospe­ţe / Nu mă certa că-n loc de mici săruturi / Vreau să ne îmbătăm de tinereţe. (Poem de dragoste — A. Munţiu). Energiile poetice sînt încă di­luate şi uneori se ajunge la ver­­biaj şi metafore care nu spun ni­mic. Cintec de dragoste la margi­nea mării de Nichita Stănescu are zbor, dar „ lipseşte coeziunea — este ca un dans graţios de fulgi de păpădie. Puritatea se confundă uneori cu poza, sub arabescuri încărcate, iar dinamica poetică firească este în­locuită de valuri verbale. Metafora îşi pierde materialul sensibil şi lanţul logicii. Alteori, gîndul trans­­mis direct curge în vers de sim­­plitate matură. Şi, ca la Leonida Neamţu, capătă ritm de refren sau aduce cu un acord lung, fără li­mită rigidă : „Şi soarele se scu­funda în orizont / Şi arborii pri­­­­veau îndrăgostiţi / Frunzele — nici el nu se mai îndura să ulece / Şi poate de aceea domnea mai mare, mai m­iptinos“ (Nicoto­stă­­nescu — Conilărosul amurg) In cazuri rare (Miron Scorobetei, ver­surile nar inginereşte măsurate cu rigla şi comnasul, iar sunetele î­ntre­­custian înghesuite în tipare : „Cad clinele deasupra-mi cu frunzele-n ca­denţe / Un drum întors în mine mă poartă printre vămi / S-a în­noptat şi nu-i o stea în ceruri / Să-mi sfîşie adîncul negru a! ma­rii tale absenţe“ (Absenţă). Tinerele condeie feminine au sinceritate (Constanţa Buzea), de­licateţe (Victoria Ana Tăuşan). „Şi mă dureau genunchii de tă­cere . Sclipeam a cintec proaspăt şi putere“ — o deschidere r­e o voită naivitate este anihilată de ul­timul vers: „Vreau să alerg cu tine, haide, bea-mă“ (Chemare — Constanţa Buzea). Se face cosmo­gonia erosului înainte de a i se fixa filozofia : „Lumea o ţin într-o mină şi visul într-alta / Diamante pe frunte-mi sunt stelele mari de pe cer. (Dragostea — C. Buzea). Ba­rocul imagistic dăunează supleţei versului. Candoarea se anemiază pînă la străveziu la Victoria Ana Tăuşan, iar efuziunile se convertesc în dul­cegării: „In vîrful degetelor mi-a rămas ultima ta mîngîiere / Tot ce ating se preface în aurul amin­tirii strălucitor“ (Iarna). Impera­tivul renunţării căruia i se supune poeta nu-i însă de circumstanţă, ci de principiu. Mărturisirea n-are mîndrie închistată, ci e copilăroa­să: „Eu nu voi fi în stare / să trec de pragul casei în care tu eşti tot“. (Renunţare — V. A. Tăuşan). UN SIMŢAMlNT etern dobân­deşte în fiecare epocă o nouă co­loratură, o nouă frumuseţe. Se cîntă totdeauna însă cu o liră e­­ternă. Multă lumină în care tre­mură doar licăre de umbră, zbor necurmat, cuceriri perpetue și ve­ghe severă pentru a le păstra pe­renitatea — aceasta este iubirea în ipostazele ei lirice contemporane. Zamfira Popescu ■j Primul «­esen (stingă), semnat de CONSTAN­­TIN TIN PILIUŢA, ilustrează versurile lui Emi­­nescu „Pe lingă plopii fără soţ“. Al doilea (dreapta), expus de EUGEN MIHAESCU la Sao Paolo, este o ilustraţie la piesa lui Eugen Io­­nescu, „Rinocerii“. O precizare ÎN NUMĂRUL său trecut, Contemporanul a publicat o amplă recenzie a ultimei mele culegeri de versuri apărută în „Biblioteca pentru toţi“, în care sunt reunite cele trei plachete P° care le-am socotit pînă azi vred­nice de tipar : „Declaraţia pate­tică“, „Cîntice ţigăneşti“ şi „Lau­de“. Asupra acestei ultime culegeri, cronicarul revistei, Nicolae Ma­­nolescu, face o observaţie care mă obligă la o precizare faţă de publicul cititor. „Inspirat titlu !" scrie cronica­­rul Contemporanului, or, titlul „Laude" nu-mi aparţine cîtuşi de puţin. Ca şi „Cîntice ţigăneşti“ de altfel, care n-a vrut să fie de­cit o adaptare după „Romanceros gitan“ ale lui F. G. Lorca, „Lau­de“ este transcrierea întocmai a titlului pe care un alt spaniol, catalanul Juan Maragall, l-a pus în fruntea uneia din operele sale tradusă la noi de A. Popescu-Te­­lega și editată înainte de război în editura „Cultura Naţională“. Aşa că inspiraţia nu-mi aparţi­ne decit cel mult în alegerea tit­lului „Laude“ prin care, ca şi-n „Cîntice ţigăneşti", poezia din două tare de extremităţi latine consuma deacurmezişul continen­tului nostru. MIRON R. PARASCHIVESCU Viziune la Cor­be­ni Noapte de păcură. Să nu te simţi singur chiar dacă fălcile munţilor, menghini gigantice, se cască aproape. Să nu te simţi singur , Ne-ndurător de frumoasă-i pe cerul de păcură steaua ! Să nu te simţi singur ! Aici e-nceputul luminii. Apa moartă s-a dus, a rămas apa vie pe Argeş în jos şi In sus Fără umbră Dormi iară umbră. Rază nu intră pe­ geam Există ore cînd umbra o pierzi, cînd poţi să te scuturi de ea. N-am căutat-o. Nu o regret. La fel şi inima nu are umbră : e un ciorchine de lumini. Nici inima, nici gîndurile nu lase umbră. Tiberiu Utan gjlilliil­ lllllllllllll 1IIII1U11U UII11III11D 1111111111111 «11!IW ilUiMT Î-Ş es ■ ■ EXISTA la Oradea casa în care a trăit Iosif Vulcan, redactorul 35 și conducătorul revistei Familia,­­£ unde a debutat Eminescu. De ase­­se menea, în depozitul ‘muzeului regio- ^ nal din localitate, la Cluj si în­­ alte parti se găsesc manuscrise,­­ cărţi, mobilier etc. care i-au apar­­tinut acestuia. Ar trebui găsită o || modalitate ca ele să fie adunate, || iar locuința amenajată sub forma *ra unui muzeu sau case memoriale. E . Fără a fi fost un mare scriitor, || sa Vulcan a avut un rol deosebit în |p publicistica şi mişcarea culturală H din Ardeal din a doua jumătate a n =5 secolului trecut, S11 propagarea s ** unor idei înaintate în vremea ace- ^ S ca, iar documentele și celelalte o- ^ =­­biecte, grupate atent, i-ar releva §§ a mai bine personalitatea. = ~=3 _ 0 mm A ÎNCETAT din viată, în 1 ^vîrstă de 6î) de ani. cunoscu- =5 lui scriitor englez Aldous Leo-S­nard Huxley. Fi s-a născut în —• S 1391 la Godalming în comitatul g. Surrey, într-o familie în care =5 abundă nume ilustre ale științei ==’, §3 fi culturii engleze. = sa Aldous Huxley si-a făcut stu­­­­diile la Eton şi la Oxford, luîn.­­ du-şi licenţa In 1915. Activitatea _ =3 sa literară a fost variată. Pri­­e. A unei« lucrări: poezii, articole de =e sa critică literară, teatrală, muzicală. °=­E= între 1923 şi 1937 locuieşte «nai — == ales în Italia, unde « amiciţie. = ~ literară îl leagă de D. IL La­­­wrence Călătorește mult : în — ==, Asia. America, în țările med­ite- ^ ■=­raniene. După 1937 se stabilește = ~ în S.U.A., in California. Opera ^ sa este vastă și contradictorie. —' =s Lucrările din prima fază sínt == = marcate de un scepticism cinic, = osci­lind adesea între naturalism n =5 și jocul deconcertant, al parado- “ 5= xurilor; găsim în ele însă și ac­cente de autentică critică socială, g= = Huxley fiind, în ce a dat el mai =5 valoros, un realist critic. Printre E = aceste lucrări se numără : Gal- §= ^ ben Crome (Crome Yellow. = g 19211. Două sau trei grații (Two == or Three Graces. 1926). Contra- ş =s nunct (Point Counter Point. ^ __ 1928). Tai mea luminii (The World g =§ of Light. 1931), Orb în Gaza S (Evdess in Gaza. 1936) ș.a. =. Paralel cu aceste lucrări, Hux­=5 leg a publicat o serie de volume 3 de eseuri, unele sub forma unor impresii de călătorie. Ele vădesc, §. pe lîngă o remarcabilă şi multi­­­­laterală informaţie culturală, a­ a­celeaşi tensiuni interne caracte- tu­ristice operei lui Huxley : jude­­căţi echitabile, pătrunzătoare, alături de pesimism coroziv, de­­ influenţe ale celor mai diverse­­ curente idealiste (vezi, mai ales,­­ lucrarea de anticipaţie Cea mai =5 bună dintre lumi (Brave New­­ World, 1932), în ultima sa perioa-55 dă, operele lui Huxley sunt îm­­­bibate de un misticism de ex­tracţie hindusă şi budistă, din H care totuşi nu lipseşte un padi- g­­§ fism confuz. Tipice pentru a­ceastă ultimă perioadă sînt g Timpul trebuie să aibă un capăt g H (Time Must Have a Stop. 1944), §| ^ Filozofia permanentă (The Pe-H­rennial Philosophy, 1946) şi Ge- g­e­niul şi zeiţa (The Genius and I­­s the Goddess, 1946). |§ Scriitor sfîşiat de evidente şi a 555 profunde contradicţii, Aldous == 1 V. N. S Leonard Huxley ocupă locul său H în peisajul cultural al secolului meu XX, un loc pe care nimeni nu = =3 i-l va refuza. _ H INCA anul acesta va apărea­­ în L.R.S.S. tradiţionalul „Al- ~ HI­manah al poeziei“, care va inclu- H de noile versuri ale poeţilor din || Moscova, Leningrad, Kiev, Novo- ^ V sibirsk |i alte localități. Printre re- H 3 dactori! almanahnlnl intilnim nu- || g mele poeților L. Martînov, B. Ah- _ 4 madulina fi B. Slutki. 1 ■ „EDITURA „Scriitorul bul- | •=» gar“ vor apărea în curînd vo- || A lumele Poezia 1963 — sub redac- H tia lui Vaselin Hancev, Minko Ni- ?§ =§ kolov si Nikolai Zidarov — si Po­­s sa vestiri 1961—1962' — sub redacția ^ H lui Ilia Volen. s| WM PREMIUL literar de stat al 3 R. S. F. Iugoslavia pe anul == 1963 a fost acordat scriitorului Mio- ^ V drag Pavlovici pentru cartea Dan- §§ 3 sul anonimilor.­­ ca 7mm flimrmtn mniiiiiiiv mm ip» .ahiijhíii* iiimniiS I I I CRONICA LITERARĂ AL, ANDRIŢOIU:. Conste l a ţ i a lirei FOARTE interesantă evoluţia lui Al. Andri­­ţoiu, despre care, îrntr-un articol publicat în chiar această pagină a Con­temporanului, G. Căline-­­scu vorbea ca despre ,,un­­veritabil poet“, pe care mărturisea ’ a-l­ fi „recitat cu uimită plă­cere“. Al. Andriţoiu, ui­mind tradiţia militantă a poeţilor ardeleni, prac­tica o­­ valoroasă poezie de baricadă: flutura în văzduh drapele, lansa înflăcărate­i chemări, a­­runca duşmanilor cumplit­­e imprecaţii Gesturile îi erau atunci violente, de o romantică dezordi­ne , limbajul, adesea crud, de o­ duritate care sugera scrîşnetul revoltei. Ultimul şi, după noi,­ cel mai bun volum al sau — Constelaţia lirei — nil prezintă însă pe poet într-o altă postură. Gesturile îi sînt acum caligrafiate parcă şi cu o peniţă fină, muiată în zeci de culori , orice obiect dobîndeşte contururi rotunde, luminoase ; orice verb indică o mişcare p­lină, plăcută. Poetul dezordonat de altă dată se vădeşte acum­ un însetat de armonie şi frumuseţe; un Senin atras de sonuri dulci, ştiind să şoptească fermecătoare melodii. A11­­driţoiu cultivă în ultima vreme o poezie de factură neoclasică, dar care foloseşte cuceririle poeziei moderne, o poezie a cal­mului şi armoniei, a luminii şi bucuriilor echilibrate, a fru­museţii. Fără să-i reproş­eze deschis noua direcţie în care s-a angajat, unii critici o contestă, de fapt, atunci cînd se arată foarte în­grijoraţi de pericolul „superficializării emoţiei“, implicat de­ o astfel de poezie, neoclasică. Teama lor nu mi se pare îndrep­tăţită, primejdia asupra căreia i se atrage atenţia poetului fiind una virtuală, nu reală. Andriţoiu se dovedeşte, şi în acest volum, un poet care trăieşte adine sentimentele cărora le dă glas. Numai că, de asta dată, el nu şi le exhibă ca romanticii, ci, asemeni clasicilor, le domină bărbăteşte. Expresie a delica­teţei sufleteşti, pudoarea de a-şi dezvălui afectele nu destra­mă emoţia puternică încercată de poet într-o împrejurare sab­ alta, ci îi dă un alt colorit, iar uneori chiar un relief mai apă­, sat. Bunăoară, în acel răscolitor De profundis, înălţat în­ me­moria unui brav comunist spînzurat în anii ilegalităţii, poem în care se exclamă foarte puţin, se vorbeşte doar de un plîn­s săvîrşit în tăcere, cu pumnii strînşi (ca 1111 ritual epurat de orice element mecanic) şi, în finalul căruia, de o tragică solemnitate (dobîndită şi prin folosirea pronumelui personal Ta . plural), asis­tăm la un tulburător jurămînt, rostit însă cu o aparentă detaşare, ca o concluzie : „Deci, scrupuloşi, ciopli-vom o vioară / din acest vechi şi plin de faimă trunchi, iar­ cu vioara-n fiecare seară / cîntă-vom încruntaţi / şi în „genunchi". Un alt exem­plu : Mors est ultima ratio e un tablou apocaliptic ce evocă sub univers al durerii. Poetul ne introduce într-un întunecat imperiu al morţii universale, sub coasa căreia cad, laolaltă, crinii,­­şi­ arborii, răii şi oamenii, „cristalele-n sec refren“ şi metalele. Dar tabloul e pictat din perspectiva zilelor noastre, cînd „zidul morţii“, de mult „dărîmat“, nu mai e decit o urîtă amintire, cînd înecată de bucuria ce s-a revărsat îm suflete, o dată cu­­ înălţarea acelui drapel „vast cît cerul“ care „a revărsat /.lumina roşie pe ţara toată“, durerea veche poate fi stăpînită. Domî­­nîndu-şi acum suferinţa (nu dominat de ea ca altădată),­­poetul nu foloseşte numai culorile de doliu, ci şi altele, luminoase. Dar acestea nu fac decît sa evidenţieze* prin contrast, şi, niăi ,­ puternic sinistrul negru de tuş. Pudoarea, care îl împiedică de­­ a-şi exhiba simţămintele dureroase declanşate de­ flixtul me­moriei, îl determină să recurgă la unele aluzii­ livreşti, ca pentru a marca astfel o anume detaşare de tragedia eypeafa.: „în ierburi moi, în finul mătăsos / mi l-au culcat cu­­mitrali/?^ răii, /şi el, rănit, mi se stingea frumos, /ca la Rimbaud în Adormitul văii“. Dar aluziile acestea, posedid ■ ele însele o mare încărcătură emoţională, atribuie noi dimensiuni trage­diei evocate Cel puţin în cazul poeziilor analizate, mai sus,, nu putem vorbi, deci, despre o „superficializare a emoţiei“, ci doar despre un alt mod discret, neretoric,, dar prin­ aceasta­­ nu mai puţin adecvat, de a transmite cititorului un şoc emo­ţional. Devine o „superficializare a emoţiei“ nu sîntem îndreptăţiţi să vorbim nici în cazul acelor poezii — dominante în volu­m — care exprimă sentimente euforice, decît dacă­­acceptăm prejudecata că atari simţăminte n-ar putea dobândi niciodată gravitate, că ar fi, prin natura lor, superflue Poezii de fac­tură neoclasică precum Euforie, Sera limpede, In zori, Ritm, Frumuseţe, Fîntîni, Lumina, Autumnala, Cu iarna, Balada, toamnei, Linişte etc., în care setea poetului de armonie şi simetrie, de rotund şi perfect, de frumuseţe, e mai evidentă ca oriunde, şi care dau glas unor simţăminte tonice de mul­ţumire şi linişte, de calm şi încredere, de fericire, simţăminte care, datorită noii orînduîii, s-au generalizat, constituie unul dintre cele mai vibrante şi mai convingătoare elogii ce se p­ot aduce socialismului, partidului. Poetul e tot pe baricadă, dar luptă cu alte arme. Socialismul e slăvit în manifestările lui cotidiene, de o mare simplitate şi frumuseţe totodată ; e slă­vit aşa cum se răsfrînge el în viaţa noastră,­a tuturor, pe care o umple de lumină, în simţămintele cu care el ne-a înnobi­lat, în splendidele exemplare umane pe care le-a făurit. E slăvit, pentru că edifică o lume nouă — aşa cum visa Marx — dună legile frumosului. Cîntînd socialismul, poetul devine un cîntăreţ al frumosului sub toate înfăţişările sale, nu însă fără a stabili o anume ierarhie între ele, în această privinţă el a­ fructificat la un mod personal marea lecţie argheziană. Mărturiseşte despre viziunea de estet a lui Andriţoiu nu nu­­mai faptul că ştie descoperi pretutindeni, în natură, în obiec­tele civilizaţiei,­ în om, frumosul, că frumuseţea îi este un element familiar indispensabil, de sub vraja căruia nu se poate sustrage, dar însuşi felul cum îşi construieşte imaginile, în poezia sa, vînturile sînt invocate ca să „pălmuie frumos“ corabia, ale cărei pînze albe sînt înfipte-n „pălimar de abanos“; • moara are aripi „de fag bălai“ ; cocorii se­ întorc „în unghi strălucitor“ . „Cu vîrfurile aripilor marile păsări sărută / uneori crestele dure­­ şi crestele cîntă. / Vestea aripelor sună melo­dioasă prin aer /ca-ntr-o cutie de rezonanţă"; vînturile sînt „suple, spuse ca din flaut"; umbrele „mătăsuri fine ţes“; oceane „naso mărgăritar" ; arborii sînt „clari", crengile lor sînt „suflate în lună şi-n dureri“ ; „prin pomi cad arpegii, ca prin flaut“ ; „fîntîni ţîşnite dau un dulce vaier“ ; „Păm­întul cald respira prin toţi por­i / suflat în linişti şi-n aurărie ; „ tătarcă" dansînd plăsmuieşte „cu braţele în aer / catarge, constelaţii şi­ flamingi“ ; tîmplarul are, ca un poet, „fruntea inspirată / frunte ci din cearcăne de lună“ ; lemnul pe care îl lucrează „cîntă, sună“ etc., etc. în poezia lui­ Andriţoiu­,­imaginile sînt construite prin ele­mente care ele însele comunică frumosul. Elementelor naturale li se­ conferă de obicei­ virtuţile­ unor frumoase obiecte de civilizaţie sau chiar ale unor opere artistice, fiindcă­­ poetul, asemeni tuturor creatorilor de valori, estetice, consideră bunul artistic ca depăşind în valoare frumuseţea firii. Intr-o exce­lentă Artă poetica afirmă­ de altfel deschis, dar în limbajul specific poeziei, adevărul că obiectul natural devine mai fru­mos cînd îşi afla o adecvată oglindire specifica : „Cea mai frumoasă lună e în lac, /cel mai frumos luceafăr e pe mare, /şi cîntă cel măi lin cer pitpalac , nu-n pomi, ci-n amintiri şi în visare. / Cea m­ai­ friumoasă lună e în lac“. Suprema fru­museţe, poetul­­ o vede însă in fiinţa omenească. Frumuseţe e un m­în închinat socialismului —în viziunea poetului un nou Fidias şi un nou Praxitele,, care nu ivesc reci statui de piatră, ci­ naşe „mîndre statui mişcătoare“, şi umplu cu ele bolta vre­murilor noastre. Arta poetului constă în descrierea acestor splendide exemplare umane ivite în era libertăţii. Ideea e reluată în Fîntîni, unde Vedem reînviind lumea „moartă şi necuvintătoare, şi mîhnită“ a zeităţilor­­ la apropierea unei albe fete cu o amforă­ în mîini. Glorificînd frumosul, poetul nu-i da uitării pe anonimii creatori de frumuseţi : îl­ evocă mişcător pe necunoscutul autor al viorii din Cremona car­e a dăruit nemurire atîtor cîntăreţi , ca şi pe umilul zugrav care „logodeşte culori“ şi cu pensula-i fermecată iscă „minuni“. De­ altfel, printre aceşti făuritori de fru­mu­seţe c­­araftă,pe toţi constructorii socialismului, pe toţi care edifică o nouă lume şi după legile frumosului. Zidarul, bunăoară, e văzut ca­ im personaj mitologic care înalţă mulii „cu­­pîrghiile­ginimii cinstite“­­ şi pe fruntea căruia „stă cerul spri­jinit“. w . Andriţa,iii are oroare de poza meditativă, fiindcă el cîntă ideile noi tot atit de firesc şi­ cu aceeaşi lăudabilă pudoare ca şi simţămintele nobile generalizate în anii socialismului. In poezia Dialectică, poezie scrisă din metrul Mioriţei, sînt dezvoltate ideile,­­atît­­ de poetice, ale germinaţiei universale, ale unei continui geneze, ale jertfei pe­ care o implică naşterea noului, ale mişcării perpetue. Eu cred, în lirica noastră actuală, prima­­ încercare­ de 11 transcrie, o­­ astfel de meditaţie în vers popular. Şi o reuşită deplină,, fiindcă versul popular e astfel utilizat . tn­cît, păstrindu-î-se nealterată­ simplitatea şi melodia şi fru­museţea,­­e totuşi­ într-atît transformat, încît chiar din prima strofă, senzaţia,că citim, versuri populare, dispare. Poetul reu­şeşte aceasta, pentru că­ îmbină ,într-un mod pe cît de original pe atît de organic, elementul, concret, specific poeziei popu­lare, cu­ neologismul , desenînd adesea abstracţiuni care au, însă, ecou în sufletul cititorilor. Alternarea aceasta o în­­tîlnîm în­ cadrul aceleiaşi­­ strofe : „Pe-un picior de plai, /şi seninătate / arborii din Mai, / cer eternitate“,, şi de la o­ strofă la­ alta, său de la­­un­ şir de strofe la altele. Ea se desfăşoară totdeauna însă după legile unei simetrii care nu ni se dezvă-­luie,de la început, în alte poezii,­­An­driţoiu face, în­ spirit partinic şi de fiecare dată în altfel, elogiul zborului, al strădaniei de a se depăşi, al­­limfei ne, care,, autodepăşire, o presupune : Aripi, Dimensi­uni, Balada pasului. Balada ierbii, Corabia aşteaptă. Sau cîntă înttrun mod cu totul hon idoîle nobile ale internaţionalismu­­lui proleti­r, imaginiindu-şi o foarte spiritualizată cină a popoa­relor înfrăţite (Despre cum se face o masă). Volumul conţine şi alte reuşite, din care nu ne putem­­opri a nu aminti măcar Moartea lui­­ Cresus, o imagine a lumii capitaliste de azi, Carte poştală, cele,trei poeme evocind o tinereţe ofilita într-un­­ Ticeu catelic din priun tîrg ardelenesc­, Cintec de sezon, care dovedeşte celor ce au uitat, că se poate face şi poezie oca­­.,­zională, de calitate. De­ asemenea, Cele patru anotimpuri, care dezminte exotismul, ce i s-a reproşat poetului. Cît despre ten­­tativa lui Al. Andriţoiu de a reabilita madrigalul, cantilena ea nu trebuie considerată în nici un caz un tur de forţă. Uti­lizarea­ speciilor­,­amintite se datoreşte — cred — mai mult ..necesităţii unei^petreceri intelectuale. Ţine şi de o anume pu­doare a eonului'.liric de a-şi destăinui stări sufleteşti care şi-au găsit .expresii dintre cele*.mai fericite în lirica universală. Tena aceasta îl determină pe poet să Ie atace pe ocn-1 Te­­ba,mătcrizîndu-le oarecum (vezi Metamorfoze şi Prinos de flori). Speciile respective nu sînt de obicei utilizate pentru oglindirea­ unor sentimente -adinei, dar, oricum, pot reflecta o anume zonă de suprafaţa a sensibilităţii noastre. Un poet - n­inor se limitează la ea ; un. Poet autentic o poate anexa poeziei s.Te De­­altfel, abordînd­ aceste specii, Andriţoiu nu are pretenția de a fi patetic, cum s-a opinat. El suge­rează,­dimpotrivă, — și în asta stă interesul versurilor sale de ‘ acest­ gen, — lipsa de gravitate a sentimentului pe care-1 ex­prima, adresîndu-se,­ bunăoară, iubitei foarte - reverenţios şi elogiindu-i nu frumuseţea, nu calităţile sufleteşti, ci... eşarfa (Madrigal). Tentativa de a reabilita madrigalul, cantilena, nu merită nici laude, dar nici reproşuri. Altceva îi reproşăm lui Andriţoiu : lipsa de discernămînt, care explică inserarea în acest frumos volum a unor piese mediocre. Lipsite de fior sînt cele trei piese inspirate dintr-o vizită în Crimeea (Idilă stîn­­gace, Odaia Olgăi, Din Sud) , artificioasă, fabricată, frizînd manierismul de Colectivist citind; conventionale sînt La săpături arheologice, La observatorul astronomic de pe munţii Putnei. In Sens, ideea autodepăşirii e anihilată din pricina viziunii idilice : „Nu mai avem în noi nimic mărunt". Frumosul, viciată de reto­rism, explică didactic temele atît de frumos tratate poetic în Frumuseţe şi Fîntîni. ^Nu ne-a mulţumit nici partea a doua a Stanţelor la cîmpia ţării, care, de altfel nici nu e bine sudată de prima. Că Andriţoiu, care posedă o atît de intinsă cultură poetică şi e atît de stapîn pe uneltele sale, nu se controlează îndeajuns, nu e destul de exigent cu sine, o dovedeşte o anume înclinaţie spre abuzul metaforic, precum şi unele ima­gini ratate Din necesităţi de rimă, Andriţoiu scrie, într-o foarte frumoasă poezie, „timpi dialectici", deşi ideea de timp o implică pe cea de dialectică ; altă dată, spune „ne lepădăm de tot ce-i liliputan", ultimul cuvînt fiind impropriu folosit pentru meschin ; imaginea „sînge am de aur* e nefericită ; idem, ceea ce îi urmează : „şî-n el petrece­­ setea de tine". Tocmai pentru că Andriţoiu e un poet autentic, de o­ aleasă sensibilitate şi posedînd tainele nobilului meşteşug pe care-l practică, nu-i putem trece cu vederea uşurinţa pe care a do­vedit-o introducând aceste piese şi astfel de imagini într-un volum valoros. Eugen Luca

Next