Contemporanul, ianuarie-iunie 1965 (Anul 19, nr. 1-26)

1965-01-01 / nr. 1

­ Proiecte... proiecte... ■I CONTEMPORANUL e curios să afle ce-mi doresc eu în anul care soseşte. E o curiozitate amabilă, la care răspunzi cu plăcere. Mai cu seamă că, aşternîndu-ţi dorinţele pe hîrtie, implicit ţi-ai precizat un plan de lucru. Am să răspund, deci, pe puncte : 1. Doresc să văd în acest an, lipite pe zidurile Capitalei, două afișe care să însemne suta de spectacole. Unul pentru Eminescu. Nu e prea greu, de vreme ce, la această oră, piesa a trecut de cincizeci. Al doi­lea, pentru Vlaicu Vodă, ce își va începe în curînd noua carieră, pe care mă silesc să i-o croiesc cit mai proaspătă, cit mai actuală. 2. Rog pe 1985 să ne aducă în Tea­trul Naţional un stol cît mai nume­ros de tinere talente. Noi ne vom sili să-l ajutăm în împlinirea acestui punct. 3. Vreau să mă văd instalat cu Radu Beligan, pe trotuarul Parisu­lui, la o masă de la Café de la Paix — după marele succes pe care sînt sigur că-l va obţine cu Revizorul la Theatre des Nations — el, şi toţi ceilalţi şi eu... 4. M-aş simţi foarte bine la masa de lucru, făcînd corecturi la volu­mul de întîmplări vesele şi triste din teatru, pe care-l pregătesc. 5. Şi, în sfirşit, aş dori să nu-şi aducă nimeni aminte că se împlinesc cincizeci de ani de la prima mea punere în scenă, săvîrşită în vara anului 1915. La mulţi ani, Contemporanule ! Şi mulţumesc. Sică Alexandrescu ■ DACĂ aş fi superstiţios, ar tre­bui să-mi aleg numerele fără soţ, încerc să explic. Printre alte teatre, am lucrat şi în trei Naţionale. In 1956, la cel din Craiova (primul), în 1958 la cel bucureştean (al doi­lea) unde „Tragedia“ a fost „opti­mistă" numai cîteva luni, în 1965, la cel din Cluj (al treilea). Dacă am lua apoi anii 1956 şi 1965 şi am de­taşa ultimele două cifre, am rămîne cu 56 şi 65 care, adunate separat, fac tot 11. Cum pot să nu sper în acest an fără soţ şi cum pot să-l cred altfel decît nou ? Ce mi-aş dori ? Nimic nou, fiind­că totul e fixat încă din anul cu soţ, ca să nu-i zic... vechi. Pe ziua de 9 (nouă) ianuarie, premieră cu (pri­mul) Ibsen pe care-l pun în scenă ; apoi Romeo şi Julieta (prima) piesă pe care am pus-o în scenă în 1947 (mi se pare că e tot un an fără soţ): o piesă romînească — mă tem să spun trei : un studio experimental pe care-l ţin încă în secret ; vreo 11 poezii (astea pentru mine), un arti­col interesant la „Contemporanul“ — pe care l-am promis demult, dar, să mă ierte redacţia, n-am fost in­spirat să-l scriu din cauza anului cu soţ care a trecut... Vlad Mugur ■ EXACT acum un an, cu aceeaşi ocazie, îmi propuneam să reali­zez în 1964 numai piese româneşti. Sunt fericit să mă ştiu azi cu pro­misiunea împlinită. Am montat în acest răstimp Acuzarea apără la Braşov, Somnoroasa aventură la Teatrul de Comedie şi Stăpînul ape­lor la Teatrul Regional Bucureşti. In anul 1965 îmi doresc să duc la bun sfirşit munca începută cu piesa Regele gol de E. Şvarţ la Tea­trul „Nottara“, şi să găsesc o bună rezolvare pentru Amphitrion- ul lui Plaut, ce-l pregătesc la Teatrul Re­gional Bucureşti. De asemenea, în anul viitor voi avea bucuria de a mă reîntîlni cu un text de Teodor Mazilu, de data aceasta ca bază a unui spectacol la Teatrul Satiric-Muzical. Dinu Cernescu ■ ABIA am treminat înşir-te măr­gărite. Treabă grea. Nici nu m-am dezmeticit bine. Ce voi pune în partea a doua a stagiunii la Na­ţional ? Nădăjduiesc că o mare pie­să din repertoriul universal, pe pe care o aştept de mulţi ani. Să-mi fie îngăduit, din multe şi felurite motive, să nu-i spun numele. Voi fi mai puţin zgîrcit cu celelalte tre­buri posibile : e vorba să lucrez Anton Pann de Lucian Blaga la Teatrul Regional Bucureşti şi să onorez invitaţia lui Horia Lovi­­nescu de a colabora la studioul său experimental, deocamdată cu un ci­clu din istoria teatrului grec, latin, medieval şi renascentist. Teatrele din regiuni mă solicită cu Vizita bătrînei doamne, Suflete tari şi Răzvan şi Vidra. Mă tentează (pe cine nu tentează ?) filmul, căruia îi dau tîrcoale de cîţiva ani şi se pare că voi începe acolo o colaborare (de data asta, efectivă). Cam multe proiecte. Practic, im­posibile într-o jumătate de stagiune, aşa că fără doar şi poate voi intra cu unele din ele în stagiunea vii­toare. Sînt hotărît să le înfăptuiesc, cît m-or ţine puterile, fiindcă — aşa cum spuneam recent într-un fel de expunere la Institutul de teatru — dacă viaţa nu începe la 40 de ani — cum termina irezistibil Mastroianni Divorţul italian, — în nici un caz nU se sfîrşeşte la 40 de ani... Miron Niculescu ■ IN ANUL 1965 voi termina fil­mul meu de debut, Duminică la ora 6. Apoi, pentru un timp, mă voi rein­toarce la teatru. Vreau să pun în scenă piesa lui O’Neill Lunga că­lătorie a zilei spre noapte. Desigur, voi lucra şi alte piese, — nu ştiu precis ce anume, dar indife­rent de formula lor stilistică şi de programul lor estetic, doar piese în care să pot să adîncesc o preocupa­re mai veche şi foarte încăpăţînată a mea. Este vorba de analiza şi des­cifrarea raporturilor umane în ceea ce ele au mai învăluit şi mai esen­ţial, mai complicat şi mai paradoxal. Piesa lui O’Neill, construită pe o formulă tradiţională, reprezintă pen­tru mine nivelul cel mai înalt din întreaga literatură dramatică con­temporană, de­ analiză aplicată asu­pra unui univers uman dezechili­brat moral şi nervos de nişte deter­minări şi condiţii sociale foarte pre­cise. Şi aci, ca şi în Straniul inter­ludiu, există o tragedie a ratării destinelor, de nimeni simţită atît de ascuţit şi pustiitor ca de O'Neill. Ce îngrozitor complex de vini, de suspiciuni, de orgolii sîngerate ! Dar mai presus de orice, nevoia unei comuniuni, cît de secrete, cît de trecătoare, a unui geamăt uman cît de palid, a cărui vibraţie să zgîrie, dacă nu să dizolve, senzaţia de singurătate. Asta mi se pare o problemă profundă, răscolitoare. De aceea doresc să pun piesa în scenă. Lucian Pintilie UN AN DIN BIOGRAFIA T­H A L I E I Lebăda din Avon CEA MAI solemnă şedinţă, deşi nedeclarată ca atare, a naţiunilor, a fost închinată în acest an lui William Shakespeare. La naşterea fiului mărişarului nu s-a auzit nici măcar un singur dangăt în biserica din Stratford, căci se ivi­se pe lume copilul unui om de rînd. La a 400-a aniversare a acestei naşteri au bătut toate clopotele lumii. Sărbătorirea a declanşat şi unele curiozităţi: se cerea, de pildă, scoaterea din groapă a ilustrului sicriu şi cercetarea lui pentru a se vedea dacă se află în el oseminte sau numai o sfîntă ficţiune. En­glezii au rămas însă, înţelepţi, la părerea lor mai veche: dacă Shakespeare n-a existat aievea, în­seamnă că operele sale au fost scrise de un om care-i semăna leit şi purta exact acelaşi nume... Fes­tivităţile de pe malul rîului Avon n-au inclus deci momentul maca­bru, ci au fost marcate de voioasa reuniune a delegaţiilor din nu­meroase ţări (printre care şi una romînească) pe pajiştile verzi ale locului şi de un spectacol monu­mental, durînd şapte zile, cu toate cronicile istorice orînduite într-o cronologie sui-generis şi cu acelaşi actor pentru rolul regăsit în mai multe drame. Cele mai multe teatre ale lumii l-au onorat pe Shakespeare prin spectacole care îi omagiau teore­tic, și în practica actului scenic, contemporaneitatea. In timp ce pe scena unui teatru se descifrau sîn­­geroasele cronici, sub cupola al­tuia, sir Laurence Olivier îl de­sena ca pe un titan al umanismu­lui pe îndureratul şi prigonitul Othelo negru, victimă, în concep­ţia sa, a unei cumplite intrigi ra­siste. Regele Lear trăia, la Varşo­via, Bucureşti, Moscova tragedia sa cutremurătoare în spectacolul purificat de istorism factologic şi atît de elevat în poezia sa simplă şi aspră, al lui Peter Brook, în timp ce pe Broadway, Richard Burton, regizat de John Gielgud, înfăţişa un Hamlet eroic, lucid, ironic, rostind monologul „a fi sau a nu fi“ ca „într-o cumpănire cal­mă dinaintea unei hotărîri“, pur­­tînd în el o subtilă legătură spiri­tuală cu mînia tinerilor furioşi ai Britaniei de azi. La Roma, Franco Zeffirelli, Albertazzi şi Ana Pro­­clemer au crezut că prinţul Dane­marcei va fi actual prin imagina­rea unei ambianţe îmbibate de senzualism şi obscure porniri faţă de fiu ale reginei-mame ; intenţia de contemporaneizare era, fireşte, superioară motivului scenic găsit. La Bucureşti, magistrala interpre­tare dată de George Vraca fiorosu­lui rigă, iar la Braşov premiera ine­dită a lui Pericles au fost, printre manifestările romîneşti, cele mai semnificative­Descifrînd sensuri noi in piese vechi AM AVUT prilejul să văd două din spectacolele străine cu piese de Shakespeare, ale căror valenţe contemporane erau rezolvate im­presionant, în respectul textului o­­riginal şi în cea mai liberă inter­pretare a subtextului. In Berlinul încenuşit şi în­ceţoşat de vremuirile toamnei, pînza albă de pe faţada lui „Berliner Ensemble“ chema la premiera mondială a lui Coriolan transcris de Brecht. Decorul, pe turnantă, e o cetate. Faţa, din piatra albă, durată în veac, e Roma ; reversul, o aşezare ţără­nească din bîrne carbonizate, vre­melnică în alcătuirea ei: Corioli. Sînt numai trei culori: alb, negru şi arămiu — în zeci de nuanţe. Oamenii din popor au fe­ţele şi veşmintele simple, mînjite cu var, ei au clădit oraşul şi nu l-au terminat încă. Meşteşugarii, negustorii sînt neliniştiţi, nu vor să-l aleagă consul pe Caius Mar­­cius — patrician care-i dispreţu­ieşte. Prietenul acestuia, senatorul Menenius Agrippa, vrea să le spu­nă celebra-i fabulă cu cearta din­tre membre şi stomac. Oamenii se întorc cu spatele ; el le vine me­reu în faţă. Atunci se aşază toţi pe jos, tăcuţi, cu braţele încruci­şate. Senatorul e de bronz în imipozanţa sa vanitoasă, îşi dă însă seama că n-o va scoate lesne la ca­păt şi apoi are neapărat nevoie de voturile lor. Devine maleabil, se apleacă pentru a le vorbi ca de la om la om, unuia, altuia. Nici aşa nu merge. Cu un gest hotărît, se va aşeza deci şi el pe jos, făcîn­­du-şi loc cu coatele şi genunchii; bronzul s-a lichefiat, povestea n-are cum să nu mai fie ascultată. Pe cîmpul de bătaie, cele două ar­mate se înfruntă prin două şiruri drepte de soldaţi aşezate faţă-n faţă, fiecare tabără scandînd nu­mele generalului său din ce în ce mai repede şi mai puternic : „Ca­­ius Mar-cius“, „A-u-fi-dius“ ; pe cînd turnanta roteşte încet cele două şiruri înţepenite în încleşta­re, megafoanele amplifică pînă la o culminaţie aproape insuportabilă trîmbiţele şi zgomotele bătăliei în­tr-un ritm şi o rezolvare plastic­­sonoră uluitoare prin forţa şi ine­ditul ei. Moartea lui Coriolan e sfîrşitul unei tentative de tiranie. Spectacolul se gravează în memorie prin varul, cărbunele şi arama sa, prin mişcarea calmă şi decisă a poporului şi fur­a rea, nesăbuită, a stăpînilor, prin bătăliile cîştigate cu sabia şi cele pierdute prin cu­­vînt, ca o istorie modernă, impla­cabilă a oricărei tiranii. Şi specta­torul e profund răscolit. Scena Teatrului Naţional din Praga fusese transformată de re­gizorul Ottomar Kreja şi scenogra­ful Iosef Svoboda într-o ţară mi­raculoasă, în care balcoane, crip­te, chilii, saloane, grădini, ziduri apăreau şi dispăreau pe tăcute şi lin în curgerea lentă a puţinului timp de dragoste dăruit de soartă tinerilor veronezi Romeo şi Juli­eta. Dar în noua montare a artiş­tilor cehoslovaci nu numai efecte­le tehnice sunt interesante, ci în primul rînd concepţia care le sub­sumează. Tragedia vestiţilor în­drăgostiţi e o posibilitate de a exa­mina, cu fineţe şi fără ingerinţe în text, probleme complexe ale tine­retului contemporan. Nimic de garderobă uzată în costume —­ to­tul aminteşte, prin inspirată su­gestie, de ziua de azi. Benvolio, Romeo, Mercutio sînt nişte tineri năbădăioşi, puşi pe şotii, puţin plictisiţi de viaţa monotonă a ce­tăţii, cîntînd cîntece deşuchiate în ritmuri cunoscute de auzul nostru- Paris e un filfizon salonard, inte­resat nu atît de harurile Julietei cît de căsătoria cu o fată „de fa­milie“ cu care îşi va putea alinta mîndria în societate. Călugărul Laurenţiu e prieten cu tinerii, îşi suflecă rantia ca să sară gropile cu Romeo şi-i oferă galant flori, din coşul cu ierburi, Julietei. Aici nu bastonadele şi duelurile, nu certurile interesează cu precă­dere, ci destinul unei generaţii de tineri, cauzele din jurul lor dar şi din ei înşişi care provoacă şi vor mai provoca asemenea tragedii. " Aria teatrului „la zi" ' ______________ | IN TEATRUL modern, ceea ce e mai înalt, ca realizare, afirmă o dialectică subtilă: istoria serveşte contemporaneităţii şi contempora­neitatea elucidează mereu istoria mai apropiată şi mai îndepărtată. 1964 a fost anul unor strălucite re­prezentaţii pe teme de mare an­vergură istorică. Vicarul, piesa germanului Rolf Hochhut, lansată de Erwin Biscator la Berlin, a în­ceput una din cele mai faimoase cariere internaţionale; procesul intentat de scriitor Papei Pius XII pentru colaborarea tainică şi sub­scrierea acestuia la fărădelegile nazismului aduce în scenă, la ju­decata opiniei publice, numeroase tipuri autentice, reconstituind, timp de mai multe ore, un moment istoric cardinal. Piesa altui scri­itor german, Heinz Kipphardt, Ca­zul Oppenheimer, a interesat, con­comitent, doi regizori celebri: Jean Vilar la Paris și Giorgio Streh­ler la Milano. Artistul francez a introdus în spectacol fragmente din stenogramele comisiei pentru cercetarea activităţilor antiameri­­cane, în care a fost anchetat sa­vantul american, eroul piesei. Ar­tistul italian a inserat proiecţii ci­nematografice reprezentînd aspec­te din istoria bombei atomice şi a transformat în aşa fel sala, încît publicul pare să se afle la masa judecătorilor. Ambele spectacole creează o impresie şi o emoţie neo­bişnuită, întrucît, studiindu-se un „caz“, se face istorie reală. Prota­goniştii sunt reali (în viaţă, mulţi dintre ei) şi în oricare moment al acţiunii ar putea să apară în sală unii din cei reprezentaţi ori pome­niţi pe scenă : Oppenheimer însuşi, Teller, Truman, Churchill, Andre Malraux etc. Un caracter pregnant istoric şi o penetranţă deosebită în cîmpul actualităţii are şi ultima piesă a lui Arthur Miller, Incident la Vichy, o luare de poziţie de ca­librul unui mare artist şi gînditor cu privire la t­eagra perioadă fas­cistă din istoria Europei. Dramaturgul vest-german Peter Weiss a scris o piesă curioasă, de amploare şi cu un titlu lung : Persecuţia şi asasinatul lui J. P. Marat, jucate de trupa de actori ai Ospiciului din Charenton­, sub conducerea domnului de Sade. Se pare că marchizul de Sade a fost realmente pensionar la Charenton, unde recita lungi poeme în fața bolnavilor. Regizorului polonez Konrad Swinarski (care a montat lucrarea în Berlinul occidental) i-a apărut ca o dezbatere eviden­tă între existenţialism şi raţiona­lism. Pe Peter Brook, la Londra, l-a interesat în principal contro­versa dintre violenţă şi non-vio­­lenţă în problema revoluţiei. Spec­tacolul atrage în mod deosebit a­­tenţia şi prin factura sa neobişnu­ită de teatru în teatru. Teatrul de Comedie din Bucu­reşti a dat una din cele mai bune reprezentaţii cu Rinocerii lui Eu­gen Ionescu. La Budapesta, stagiu­nea a fost marcată de reluarea, în spirit modern, a Tragediei omului de Madách. Teatrul sovietic îl re­descoperă pe Brecht, cel mai interesant spectacol pare­­ să fie Omul cel bun din Seciuan în montarea studenţilor din studi­oul „Şciukin“ al Teatrului Vahtan­gov, conduşi regizoral de tînărul I. Liubimov. Cel mai mare succes al ultimelor două stagiuni italiene . Şase personaje în căutarea unui autor de Pirandello, în interpreta­rea companiei De Lullo, Falk, Va­lii, Albani. Ruben Simonov a reîn­viat, tot la Vahtangov, Prinţesa Turamdot de Gozzi în montarea, rămasă istorică, a întemeietorului teatrului. Noua piesă a lui Osborne, neschimbat de furios, Inadmisibila evidenţă, constituie un trainic succes teatral londonez. La Cyra­no de Bergerac (Comedia France­ză) nu se găsesc bilete cu lunile. E o oază romantică, înflorită de rodomontadele panaşului, în efer­vescenţa unei mişcări teatrale ca­­leidoscopice — cel puţin pentru Paris, unde spectatorii au fost vio­lentaţi chiar la începutul anului de viziunea absolut nouă asupra lui Tartuffe, un june-prim scrutat îndrăzneţ, de către Roger Plan­­chon, în relaţiile sale cu toţi mem­brii familiei lui Orgon. Semper aliquid novi Africam affer... ...AFRICA aduce totdeauna la iveală ceva nou, spuneau, într-o zicală — ce ne-a fost transmisă de Pliniu — grecii vechi. Anul care a trecut a adus, în­­tr-adevăr, noi veşti şi fapte întă­rind credinţa că Africa decoloni­­zată se pregăteşte să aducă (şi să readucă) în patrimoniul cultural al omenirii valori teatrale proprii. Un eveniment îl constituie darea în funcţiune a centrului artistic de la Hamameth (Tunisia), care mar­chează o fază în stabilizarea tea­trului african şi la al cărui spec­tacol inaugural cu Othello au par­ticipat artişti din diverse ţări negre. Se traduc, se adaptează şi se joacă opere clasice. Möllere în Maroc, Shakespeare în Tanzania (traduce­rea lui Iulius Cezar e semnată de preşedintele Iulius Nyerere) şi Li­beria, Goldoni în Senegal, Cara­­giale în Egipt — sunt doar cîteva exemple. Pentru a-şi impune prezenţa şi în viaţa artistică europeană, artiş­ti­ negri din Haiti, Coasta de Fil­deș, Guineea, Guadelupa, Daho­mey, Martinica s-au constituit în­tr-o trupă ad-hoc (cu sediul euro­pean la Salzburg) numită Europa Studio și au reprezentat în mai multe capitale Tragedia regelui Christoph de poetul negru Aimée Cesaire. Regizorul francez Jean Marie Serreau a asigurat o regie de elevat profesionalism şi respect pentru tradiţiile artei africane. Intîlnirile anului NU SE poate spune exact care dintre manifestările teatrale in­ternaţionale ale anului ce a trecut a fost cea mai însemnată. Coloc­viul I.T.I. de la Bucureşti, închi­nat pregătirii profesionale a acto­rului, a avut în orice caz o pon­dere importantă în ciclul organizat de Institut; ecourile reuniunii sunt încă desparte de a se fi stins. Fes­tivalul Teatrului Naţiunilor a fă­cut ca anul acesta să strălucească Italia, dacă nu prin fiecare spec­tacol în parte, în orice caz prin nu­mărul trupelor prezente şi selecţia repertoriului (pentru aceste raţiuni au şi fost premiaţi artiştii italieni). Spectacolul varşovian cu un mis­ter medieval a căpătat nu numai un premiu, ci şi o consideraţie cri­tică plină de stimă. La a XXII-a Bienală din Veneţia, spectacolul american cu Negrii de Jean Génet a produs cea mai puternică impre­sie ; era şi prezentat în atmosfera încinsă din jurul problemei negri­lor americani, ceea ce certifică, pe deasupra, o ştiinţă a selecţiei re­pertoriului pentru manifestări in­ternaţionale. „Zilele festive“ de la Berlin au fost dominate de repre­zentaţiile teatrului lui Brecht şi ale Operei comice, din care Felsen­stein a făcut unul din cele mai bune teatre cîntate, cu actori cîn­­tăreţi nu cu virtuoşi vocali indi­ferenţi la regulile scenei. La Fes­tivalul mondial de teatru universi­tar de la Nancy premiul întîi a fost acordat în unanimitate şi cu mare însufleţire , ansamblului me­xican, care a prezentat Sfintele cuvinte de Ramon Valle Incián, o afirmare mîndră a geniului crea­tor al poporului. Epidaur­ul şi Do­­dona i-au desfătat pe greci şi pe oaspeţii lor cu teatrul fără de moarte al anticilor, în aerul pur şi în geografia solemnă stăpînită de piscul Olimpului. ■ Puncte noi pe hartă S-AU ÎNTEMEIAT noi teatre în care noi generaţii cultivă ideile plantate de milenii în grădina filo­zofică a acestei arte. La New York a fost inaugurat cel mai mare tea­tru necomercial de repertoriu ; va purta numele lui Lincoln și va fi condus de Elia Kazan. S-a deschis cu După cădere, drama scrisă de A. Miller. Scena mare, semicirculară, fără cortină, face posibile cele mai diverse montări. Peter Hall și Peter Brook au întemeiat la Lon­dra nu un teatru, ci o preocupare numită Teatrul groazei, în care re­gizorii englezi înfăţişează, după spusele lor, violenţa (din piese vechi şi noi) pentru a o încrimina de pe poziţia pacifismului. In Cuba, în oraşul Santa­ Clara, a luat fiinţă prima instituţie teatrală de stat într-un oraş de provincie. La Tuia, în Uniunea Sovietică, s-a construit unul din cele mai moderne teatre din ţară, cu pereţii şi tavanul sce­nei mobile şi sala în amfiteatru. Guvernul Norvegiei a hotărît înfi­inţarea, pe lîngă Teatrul Naţional din Oslo, a unei trupe de laponi care să dea reprezentaţii în extre­mul nord al ţării, în aşezările de dincolo de Cercul Polar. S-a înfiin­ţat, la Bucureşti, Teatrul Mic, condus de Radu Penciulescu. Brazilianul Alberto Cavalcanti şi spaniolul Juan Antonio Bardem, binecunoscuţi regizori cinemato­grafici, au trecut, pentru o vreme, în teatru, luîndu-şi dificila sarci­nă de a-1 redescoperi madrilenilor pe dramaturgul Lorca — prin Casa Bernardei Alba şi Nunta însînge­­rată. Intr-un fel, e şi acesta un tea­tru nou. Critica oficială spaniolă e, ca să zic aşa, rezervată , publicul dimpotrivă. ■ Interfereze FACONDA atît de dragă a lui Ion Luca Caragiale a apărut, în­tr-o seară de mai, pe ecranele te­levizoarelor din Rio de Janeiro. A­­utorul român își prezenta Scrisoa­rea pierdută. Spectacolul, în tra­ducerea lui Nelson Vainer şi regia lui Sergio Britto, a avut un ase­menea succes încît importantul co­tidian Correio da Martha a pu­blicat cronica în cinci numere con­secutive. în Anglia, celebra come­die a avut cea dintii premieră a sa într-un teatru profesionist la Margat Stage Company, iar la A­­tena, de curînd, la teatrul Diana, în regia lui A. Alexandrakis. Acor­durile vechi şi dulci ale Titanic- Vals-ului au răsunat la Budapesta, Adam şi Eva a stîrnit voioşia spec­tatorilor din Russe şi a ascultători­lor postului de Radio-Sofia. Febre a avut premiera berlineză la Deut­scher Theater. Celebrul 702 s-a prezentat la Zvolen în Cehoslova­cia şi la Split în Iugoslavia, Şeful sectorului suflete la Radio-Buda­­pesta, Moartea unui artist în tea­trul unguresc din Veszprém (cam în acelaşi timp cu premiera de la Bucureşti). Sunt multe piese româneşti pe a­­fişe străine ? Mai este destul loc (şi mai sunt destule locuri) şi pen­tru altele. Depinde, fireşte, de pie­se, dar nu numai de ele... Dintre articolele şi studiile pu­blicate în străinătate, care îşi ex­primă respectul pentru teatrul ro­­mînesc actual şi admiră perspec­tivele sale certe, de semnalat cele din cotidianul englez Times, ameri­canul Christian Science Monitor, oficiosul ceh Rude Pravo, săptămî­­nalul democrat-german Theater der Zeit şi indianul Dhargayam, mensualul francez World Premi­eres (două articole mari într-un an şi fişe ale spectacolelor noi cu piese originale), menţiunile de bi­bliografie teatrală romînească din trimestrialul parizian Revue d’his­­toire theâtrale şi ultimul număr, închinat integral Romîniei, al răs­­pînditului organ bilingv, Théâtre dans le monde, prin articolele am­ple semnate de Sică Alexandrescu, Radu Beligan, George Ivaşcu, Ho­ria Lovinescu şi alţii, cititori din peste 70 de ţări iau cunoştinţă de peisajul teatral romînesc şi princi­piile care-l caracterizează. Vor mai fi fiind, desigur, şi alte „pre­zenţe“­­■ dar cine poate urmări toată presa mondială ? Odată sta­tornicită, faima ţării călătoreşte în ţinuturi atît de multe şi depărtate încît cu greu poţi afla veşti din toate. Prezenţei masive a lui Camil Petrescu în repertoriu, premierei ultimei piese a lui Lucian Blaga Anton Pann (la Timişoara), spec­tacolelor remarcabile cu Moartea unui artist de Horia Lovinescu (la Bucureşti şi Cluj), apariţiei pe sce­nă a unei noi comedii de Teodor Mazilu li se interferează trei specta­cole cu piese de O’Neill (la Bucu­reşti şi Tg. Mureş), o excelentă re­prezentaţie, care a reunit sub ba­gheta lui Lucian Pintilie pe auto­rii Max Frisch şi William Sarro­­yan, spectacolul original, realizat cu personalitate de Liviu Ciulei cu Opera de trei parale de Brecht, reprezentarea inedită a piesei lui Balzac Quinola (Valetul de cupă—• la Craiova), a clasicului sîrb Drzic, a clasicului polonez Fredro, a unei piese noi a clasicului maghiar Csiky — şi foarte multe altele, care lărgesc continuu orizontul de cu­prindere al scenei noastre. Anul ce se călătoreşte spre do­meniul amintirilor lasă, deci, o moştenire interesantă. Anul cel nou o preia, anunţînd, de pe acum, seducătoare proiecte şi iniţiative. Despre toate, fireşte, la 30 de­cembrie viitor... Valentin Silvestru La miezul ultimei nopţi, cînd un teatre mai stăruie doar umbrele, să cerem închipuirii, ridicarea tuturor cortine­lor şi să privim din nou cum s-a desfăşurat pe scenele lumii spectacolul anului 1964, în ce fel s-a mărit şi înnoit zestrea universală a Thaliei, ce idei au circulat mai intens în at­mosfera artistică, cum au înscris autorii, regizorii, actorii linii noi de forţă în cîmpul magnetic al solidarităţii umane. ■ ■ După cădere de Arthur Miller pe scena Burgtheater-ului din Viena (actorii Sonja Sutter-Maggie şi Richard Munch-Quentin), „un băiat iubea o fată". Ne-o spune■ Moment din spectacolul tinerilor actori mos­coviţi cu Om­ul cel bun din Seciuan de Brecht (Studioul Teatrului Vahtangov), nB Jean Vilar în rolul savan­­tului atomist din specta­colul parizian Cazul Oppen­heimer.­­ Schiță de costum pentru TM Coriolan la Berliner En­semble (pictor: Christine Stromberg). A I „Comedia zorilor“ (Teatrul din Arad) A TRECUT mai bine de trei decenii de la premiera întîia a Comediei zorilor. Atunci, în 1931, cei patru eroi ai piesei, care „împreună, n-au o sută de ani“, erau tinerii Jules Cazaban, Florin Scărlătescu, Maria Mohor și Coco Danielescu. Acum, în 1965, Teatrul din Arad ne propune o experienţă : să verificăm trăinicia în timp a acestei piese despre adoles­cenţă, din adolescenţa de scriitor a lui Mircea Ştefănescu, să privim psi­hologia eroilor săi prin prisma sen­sibilităţii contemporane. Intr-un sens, experienţa este pozitivă : atent la va­lorificarea scenică a replicilor spumos meşteşugite din text, regizorul Dan Alecsandrescu reuşeşte să transmită, prin spectacolul său, verva tinereas­că, fiorul adolescentin ce străbate piesa de la un cap la altul. In alt sens, însă, recenta montare — izbu­tită — subliniază limitele de concep­ţie ale piesei, concesiile pe care dra­maturgul le-a făcut uneori gustului de atunci, melodramei bulevardiere a epocii. Comedia zorilor poartă pregnant pecetea anilor în care a fost scrisă. Nu pentru că ar surprinde, cumva, mo­mente sociale ale timpului (implicaţii sociale vor avea multe din piesele de mai tîrziu ale dramaturgului), ci pen­tru că peste acest text uşor, peste duetul sentimental pe care-l imagi­nează autorul, pluteşte un aer al timpului, materializat în felul de a gîndi şi de a acţiona al persona­jelor. Povestea piesei e simplă : însuşi moto-ul textului. Pînă la afla­rea curajului pentru mărturisirea a­­cestei iubiri, fata se va mărita însă cu un altul şi, dincolo de toţi şi toa­te, viaţa îşi va urma cursul. Drama­turgul nu-şi propune să investigheze mai adine problematica eroilor săi şi nici nu încearcă generalizări . Mami, Vlad, Puiu şi Radu — cele patru per­sonaje — cochetează, parcă, cu viaţa şi cu dragostea, acţiunea se desenea­ză ca un joc simplificat, rămîne undeva la suprafaţa vieţii... Poate că în Actul studenţesc al lui Sorbul, sau chiar în Insula lui Mihail Sebastian scrisă cu cîţiva ani mai tîrziu (deşi acestea au condiţionări sociale preg­nante), ca să nu mai amintim multe altele din piesele lui Mircea Ştefă­­nescu (printre care Acolo departe...), intîlnim o optică scriitoricească ase­mănătoare. însăşi această optică (pe care Mircea Ştefănescu o defineşte într-o profesiune de credinţă din pri­ma ediţie a Comediei zorilor : „nu vi se pare că teatrul nu e mai mult decit un loc de joacă, pe care ne jucăm de-a viaţa ?“) este un reflex al epocii, şi lucrările respective stau mărturie. In altă ordine de idei, tablourile piesei, patru tablouri dintr-o proiec­tată dar abandonată „Comedie a ado­lescenţei“, sunt scrise cu nerv teatral, adesea cu umor. Personajele, în com­portarea lor naivă şi neajutorată, au un farmec aparte, pe care serpenti­nele dialogului îl evidenţiază la dife­rite „altitudini" sentimentale : în ti­miditatea îndrăgostitului, în curajul său de-o clipă, în melancolia­ despăr­ţirii. Rămînem din text cu o spumă — de replici, de dialog, de tinereţe. Creatorii spectacolului arădean au meritul realizării unui spectacol care să poată trezi interesul­ astăzi. Con­ştient de limitele piesei şi tentat de „jocul de-a viaţa“ pe care-l propune autorul Comediei zorilor, regizorul Dan Alecsandrescu a ales o cale fer­tilă pentru o valorificare mai con­temporană a textului. Spectacolul se desfăşoară „în umbra“ unui gramo­fon, plasat în prim-planul scenei : spectatorul este, astfel, de la început avizat: nu numai epoca acţiunii este cea a gramofoanelor, dar piesa însăşi face parte din veacul gramofoanelor. Decorul, frumos conceput de Sever Frenţiu, subliniază şi el lipsa legă­turii eroilor cu viaţa reală , Vlad nu are pur şi simplu o cameră a lui, ci un univers, o insulă, o oază. Fără a supralicita, deci, datele piesei — pri­vind uneori chiar critic, detaşat, tex­tul — regizorul Dan Alecsandrescu s-a preocupat „In linişte” de eviden­ţierea calităţilor de replică şi dialog, de sublinierea farmecului adolescen­tin pe care eroii de atunci îl pot transmite spectatorului contemporan. Ferindu-se de melodramă și de efec­te facile, regizorul a creat un specta­col dinamic în care replicile — în marea lor majoritate scurte — se în­crucișează într-un joc spiritual de arabescuri. Regizorul, scenograful, actorii lasă impresia că zîmbesc com­plice, alături de spectatori (e vorba, desigur, de o ironie îngăduitoare, bi­nevoitoare) pe seama celor patru eroi ai textului şi suntem­ convinşi că la a­­cest joc îşi dă adeziunea şi drama­turgul. Spectacolul nu este ferit de imper­fecţiuni. Un tablou spiritual ca acela al întoarcerii de la chef —­ spre exemplu — este, Încă rudimentar, realizat cu mijloace primitive de compoziţie. Sunt şi alte scăderi, desi­gur. Dar dincolo de aceste imper­fecţiuni, spectacolul arădean se con­turează ca o reuşită — îndeosebi prin viziunea de ansamblu — şi reluarea piesei lui Mircea Ştefănescu coincide, credem, cu o tratare scenică adecva­tă, corespunzătoare. Au contribuit la aceasta, in bună măsură, actorii. Agatha Nicolau (Mami) creează un personaj eteric, fluid, care trece prin scenă aruncînd priviri calde, pătrun­zătoare, cu o sinceritate desăvîrşită a gesturilor, lăsind în urmă, aşa cum o cerea textul, o amintire învăluitoare. In rolul lui Vlad, Sorin Gheorghiu­ desenează profilul îndrăgostitului ti­mid printr-o nuanţare fină a senti­mentelor, marcînd judicios umorul personajului şi scepticismul său din final. Mişu Drăgoi are cîteva bune momente in care surprinde cinismul aparent al lui Puiu, în timp ce debu­tantul Ion Petrache reuşeşte să fie cîteodată „hahaleră", aşa cum i-o cere rolul lui Radu ; poate că primu­lui ii lipsește acel „firimicel de stîn­­găcie" cerut de rol, poate că cel de-al doilea are prea multe astfel de „firi­­micele“, dar şi-ntr-un caz şi-n celă­lalt, remediile sînt la îndemînă. Un cuvînt bun, chiar foarte bun, pentru muzica spectacolului : textul unor frumoase cîntece de epocă, excelent înregistrate din punct de vedere teh­nic, contrapunctează spiritual desfă­şurarea acţiunii. Călin Căliman I „Sălbaticii­ ­ de pe rîul morţii“ T 7 NUL dintre cele mai puţin I­I cunoscute şi mai sălbatice f­a locuri din lume — Matto Grosso — ca şi alte regiuni îndepărtate, izolate ale Braziliei, fac obiectul acestui documentar de că­lătorie realizat de cineaşti suedezi. Partea descriptivă a filmului desfă­

Next