Contemporanul, ianuarie-iunie 1965 (Anul 19, nr. 1-26)
1965-01-01 / nr. 1
Proiecte... proiecte... ■I CONTEMPORANUL e curios să afle ce-mi doresc eu în anul care soseşte. E o curiozitate amabilă, la care răspunzi cu plăcere. Mai cu seamă că, aşternîndu-ţi dorinţele pe hîrtie, implicit ţi-ai precizat un plan de lucru. Am să răspund, deci, pe puncte : 1. Doresc să văd în acest an, lipite pe zidurile Capitalei, două afișe care să însemne suta de spectacole. Unul pentru Eminescu. Nu e prea greu, de vreme ce, la această oră, piesa a trecut de cincizeci. Al doilea, pentru Vlaicu Vodă, ce își va începe în curînd noua carieră, pe care mă silesc să i-o croiesc cit mai proaspătă, cit mai actuală. 2. Rog pe 1985 să ne aducă în Teatrul Naţional un stol cît mai numeros de tinere talente. Noi ne vom sili să-l ajutăm în împlinirea acestui punct. 3. Vreau să mă văd instalat cu Radu Beligan, pe trotuarul Parisului, la o masă de la Café de la Paix — după marele succes pe care sînt sigur că-l va obţine cu Revizorul la Theatre des Nations — el, şi toţi ceilalţi şi eu... 4. M-aş simţi foarte bine la masa de lucru, făcînd corecturi la volumul de întîmplări vesele şi triste din teatru, pe care-l pregătesc. 5. Şi, în sfirşit, aş dori să nu-şi aducă nimeni aminte că se împlinesc cincizeci de ani de la prima mea punere în scenă, săvîrşită în vara anului 1915. La mulţi ani, Contemporanule ! Şi mulţumesc. Sică Alexandrescu ■ DACĂ aş fi superstiţios, ar trebui să-mi aleg numerele fără soţ, încerc să explic. Printre alte teatre, am lucrat şi în trei Naţionale. In 1956, la cel din Craiova (primul), în 1958 la cel bucureştean (al doilea) unde „Tragedia“ a fost „optimistă" numai cîteva luni, în 1965, la cel din Cluj (al treilea). Dacă am lua apoi anii 1956 şi 1965 şi am detaşa ultimele două cifre, am rămîne cu 56 şi 65 care, adunate separat, fac tot 11. Cum pot să nu sper în acest an fără soţ şi cum pot să-l cred altfel decît nou ? Ce mi-aş dori ? Nimic nou, fiindcă totul e fixat încă din anul cu soţ, ca să nu-i zic... vechi. Pe ziua de 9 (nouă) ianuarie, premieră cu (primul) Ibsen pe care-l pun în scenă ; apoi Romeo şi Julieta (prima) piesă pe care am pus-o în scenă în 1947 (mi se pare că e tot un an fără soţ): o piesă romînească — mă tem să spun trei : un studio experimental pe care-l ţin încă în secret ; vreo 11 poezii (astea pentru mine), un articol interesant la „Contemporanul“ — pe care l-am promis demult, dar, să mă ierte redacţia, n-am fost inspirat să-l scriu din cauza anului cu soţ care a trecut... Vlad Mugur ■ EXACT acum un an, cu aceeaşi ocazie, îmi propuneam să realizez în 1964 numai piese româneşti. Sunt fericit să mă ştiu azi cu promisiunea împlinită. Am montat în acest răstimp Acuzarea apără la Braşov, Somnoroasa aventură la Teatrul de Comedie şi Stăpînul apelor la Teatrul Regional Bucureşti. In anul 1965 îmi doresc să duc la bun sfirşit munca începută cu piesa Regele gol de E. Şvarţ la Teatrul „Nottara“, şi să găsesc o bună rezolvare pentru Amphitrion- ul lui Plaut, ce-l pregătesc la Teatrul Regional Bucureşti. De asemenea, în anul viitor voi avea bucuria de a mă reîntîlni cu un text de Teodor Mazilu, de data aceasta ca bază a unui spectacol la Teatrul Satiric-Muzical. Dinu Cernescu ■ ABIA am treminat înşir-te mărgărite. Treabă grea. Nici nu m-am dezmeticit bine. Ce voi pune în partea a doua a stagiunii la Naţional ? Nădăjduiesc că o mare piesă din repertoriul universal, pe pe care o aştept de mulţi ani. Să-mi fie îngăduit, din multe şi felurite motive, să nu-i spun numele. Voi fi mai puţin zgîrcit cu celelalte treburi posibile : e vorba să lucrez Anton Pann de Lucian Blaga la Teatrul Regional Bucureşti şi să onorez invitaţia lui Horia Lovinescu de a colabora la studioul său experimental, deocamdată cu un ciclu din istoria teatrului grec, latin, medieval şi renascentist. Teatrele din regiuni mă solicită cu Vizita bătrînei doamne, Suflete tari şi Răzvan şi Vidra. Mă tentează (pe cine nu tentează ?) filmul, căruia îi dau tîrcoale de cîţiva ani şi se pare că voi începe acolo o colaborare (de data asta, efectivă). Cam multe proiecte. Practic, imposibile într-o jumătate de stagiune, aşa că fără doar şi poate voi intra cu unele din ele în stagiunea viitoare. Sînt hotărît să le înfăptuiesc, cît m-or ţine puterile, fiindcă — aşa cum spuneam recent într-un fel de expunere la Institutul de teatru — dacă viaţa nu începe la 40 de ani — cum termina irezistibil Mastroianni Divorţul italian, — în nici un caz nU se sfîrşeşte la 40 de ani... Miron Niculescu ■ IN ANUL 1965 voi termina filmul meu de debut, Duminică la ora 6. Apoi, pentru un timp, mă voi reintoarce la teatru. Vreau să pun în scenă piesa lui O’Neill Lunga călătorie a zilei spre noapte. Desigur, voi lucra şi alte piese, — nu ştiu precis ce anume, dar indiferent de formula lor stilistică şi de programul lor estetic, doar piese în care să pot să adîncesc o preocupare mai veche şi foarte încăpăţînată a mea. Este vorba de analiza şi descifrarea raporturilor umane în ceea ce ele au mai învăluit şi mai esenţial, mai complicat şi mai paradoxal. Piesa lui O’Neill, construită pe o formulă tradiţională, reprezintă pentru mine nivelul cel mai înalt din întreaga literatură dramatică contemporană, de analiză aplicată asupra unui univers uman dezechilibrat moral şi nervos de nişte determinări şi condiţii sociale foarte precise. Şi aci, ca şi în Straniul interludiu, există o tragedie a ratării destinelor, de nimeni simţită atît de ascuţit şi pustiitor ca de O'Neill. Ce îngrozitor complex de vini, de suspiciuni, de orgolii sîngerate ! Dar mai presus de orice, nevoia unei comuniuni, cît de secrete, cît de trecătoare, a unui geamăt uman cît de palid, a cărui vibraţie să zgîrie, dacă nu să dizolve, senzaţia de singurătate. Asta mi se pare o problemă profundă, răscolitoare. De aceea doresc să pun piesa în scenă. Lucian Pintilie UN AN DIN BIOGRAFIA TH A L I E I Lebăda din Avon CEA MAI solemnă şedinţă, deşi nedeclarată ca atare, a naţiunilor, a fost închinată în acest an lui William Shakespeare. La naşterea fiului mărişarului nu s-a auzit nici măcar un singur dangăt în biserica din Stratford, căci se ivise pe lume copilul unui om de rînd. La a 400-a aniversare a acestei naşteri au bătut toate clopotele lumii. Sărbătorirea a declanşat şi unele curiozităţi: se cerea, de pildă, scoaterea din groapă a ilustrului sicriu şi cercetarea lui pentru a se vedea dacă se află în el oseminte sau numai o sfîntă ficţiune. Englezii au rămas însă, înţelepţi, la părerea lor mai veche: dacă Shakespeare n-a existat aievea, înseamnă că operele sale au fost scrise de un om care-i semăna leit şi purta exact acelaşi nume... Festivităţile de pe malul rîului Avon n-au inclus deci momentul macabru, ci au fost marcate de voioasa reuniune a delegaţiilor din numeroase ţări (printre care şi una romînească) pe pajiştile verzi ale locului şi de un spectacol monumental, durînd şapte zile, cu toate cronicile istorice orînduite într-o cronologie sui-generis şi cu acelaşi actor pentru rolul regăsit în mai multe drame. Cele mai multe teatre ale lumii l-au onorat pe Shakespeare prin spectacole care îi omagiau teoretic, și în practica actului scenic, contemporaneitatea. In timp ce pe scena unui teatru se descifrau sîngeroasele cronici, sub cupola altuia, sir Laurence Olivier îl desena ca pe un titan al umanismului pe îndureratul şi prigonitul Othelo negru, victimă, în concepţia sa, a unei cumplite intrigi rasiste. Regele Lear trăia, la Varşovia, Bucureşti, Moscova tragedia sa cutremurătoare în spectacolul purificat de istorism factologic şi atît de elevat în poezia sa simplă şi aspră, al lui Peter Brook, în timp ce pe Broadway, Richard Burton, regizat de John Gielgud, înfăţişa un Hamlet eroic, lucid, ironic, rostind monologul „a fi sau a nu fi“ ca „într-o cumpănire calmă dinaintea unei hotărîri“, purtînd în el o subtilă legătură spirituală cu mînia tinerilor furioşi ai Britaniei de azi. La Roma, Franco Zeffirelli, Albertazzi şi Ana Proclemer au crezut că prinţul Danemarcei va fi actual prin imaginarea unei ambianţe îmbibate de senzualism şi obscure porniri faţă de fiu ale reginei-mame ; intenţia de contemporaneizare era, fireşte, superioară motivului scenic găsit. La Bucureşti, magistrala interpretare dată de George Vraca fiorosului rigă, iar la Braşov premiera inedită a lui Pericles au fost, printre manifestările romîneşti, cele mai semnificativeDescifrînd sensuri noi in piese vechi AM AVUT prilejul să văd două din spectacolele străine cu piese de Shakespeare, ale căror valenţe contemporane erau rezolvate impresionant, în respectul textului original şi în cea mai liberă interpretare a subtextului. In Berlinul încenuşit şi înceţoşat de vremuirile toamnei, pînza albă de pe faţada lui „Berliner Ensemble“ chema la premiera mondială a lui Coriolan transcris de Brecht. Decorul, pe turnantă, e o cetate. Faţa, din piatra albă, durată în veac, e Roma ; reversul, o aşezare ţărănească din bîrne carbonizate, vremelnică în alcătuirea ei: Corioli. Sînt numai trei culori: alb, negru şi arămiu — în zeci de nuanţe. Oamenii din popor au feţele şi veşmintele simple, mînjite cu var, ei au clădit oraşul şi nu l-au terminat încă. Meşteşugarii, negustorii sînt neliniştiţi, nu vor să-l aleagă consul pe Caius Marcius — patrician care-i dispreţuieşte. Prietenul acestuia, senatorul Menenius Agrippa, vrea să le spună celebra-i fabulă cu cearta dintre membre şi stomac. Oamenii se întorc cu spatele ; el le vine mereu în faţă. Atunci se aşază toţi pe jos, tăcuţi, cu braţele încrucişate. Senatorul e de bronz în imipozanţa sa vanitoasă, îşi dă însă seama că n-o va scoate lesne la capăt şi apoi are neapărat nevoie de voturile lor. Devine maleabil, se apleacă pentru a le vorbi ca de la om la om, unuia, altuia. Nici aşa nu merge. Cu un gest hotărît, se va aşeza deci şi el pe jos, făcîndu-şi loc cu coatele şi genunchii; bronzul s-a lichefiat, povestea n-are cum să nu mai fie ascultată. Pe cîmpul de bătaie, cele două armate se înfruntă prin două şiruri drepte de soldaţi aşezate faţă-n faţă, fiecare tabără scandînd numele generalului său din ce în ce mai repede şi mai puternic : „Caius Mar-cius“, „A-u-fi-dius“ ; pe cînd turnanta roteşte încet cele două şiruri înţepenite în încleştare, megafoanele amplifică pînă la o culminaţie aproape insuportabilă trîmbiţele şi zgomotele bătăliei într-un ritm şi o rezolvare plasticsonoră uluitoare prin forţa şi ineditul ei. Moartea lui Coriolan e sfîrşitul unei tentative de tiranie. Spectacolul se gravează în memorie prin varul, cărbunele şi arama sa, prin mişcarea calmă şi decisă a poporului şi fura rea, nesăbuită, a stăpînilor, prin bătăliile cîştigate cu sabia şi cele pierdute prin cuvînt, ca o istorie modernă, implacabilă a oricărei tiranii. Şi spectatorul e profund răscolit. Scena Teatrului Naţional din Praga fusese transformată de regizorul Ottomar Kreja şi scenograful Iosef Svoboda într-o ţară miraculoasă, în care balcoane, cripte, chilii, saloane, grădini, ziduri apăreau şi dispăreau pe tăcute şi lin în curgerea lentă a puţinului timp de dragoste dăruit de soartă tinerilor veronezi Romeo şi Julieta. Dar în noua montare a artiştilor cehoslovaci nu numai efectele tehnice sunt interesante, ci în primul rînd concepţia care le subsumează. Tragedia vestiţilor îndrăgostiţi e o posibilitate de a examina, cu fineţe şi fără ingerinţe în text, probleme complexe ale tineretului contemporan. Nimic de garderobă uzată în costume — totul aminteşte, prin inspirată sugestie, de ziua de azi. Benvolio, Romeo, Mercutio sînt nişte tineri năbădăioşi, puşi pe şotii, puţin plictisiţi de viaţa monotonă a cetăţii, cîntînd cîntece deşuchiate în ritmuri cunoscute de auzul nostru- Paris e un filfizon salonard, interesat nu atît de harurile Julietei cît de căsătoria cu o fată „de familie“ cu care îşi va putea alinta mîndria în societate. Călugărul Laurenţiu e prieten cu tinerii, îşi suflecă rantia ca să sară gropile cu Romeo şi-i oferă galant flori, din coşul cu ierburi, Julietei. Aici nu bastonadele şi duelurile, nu certurile interesează cu precădere, ci destinul unei generaţii de tineri, cauzele din jurul lor dar şi din ei înşişi care provoacă şi vor mai provoca asemenea tragedii. " Aria teatrului „la zi" ' ______________ | IN TEATRUL modern, ceea ce e mai înalt, ca realizare, afirmă o dialectică subtilă: istoria serveşte contemporaneităţii şi contemporaneitatea elucidează mereu istoria mai apropiată şi mai îndepărtată. 1964 a fost anul unor strălucite reprezentaţii pe teme de mare anvergură istorică. Vicarul, piesa germanului Rolf Hochhut, lansată de Erwin Biscator la Berlin, a început una din cele mai faimoase cariere internaţionale; procesul intentat de scriitor Papei Pius XII pentru colaborarea tainică şi subscrierea acestuia la fărădelegile nazismului aduce în scenă, la judecata opiniei publice, numeroase tipuri autentice, reconstituind, timp de mai multe ore, un moment istoric cardinal. Piesa altui scriitor german, Heinz Kipphardt, Cazul Oppenheimer, a interesat, concomitent, doi regizori celebri: Jean Vilar la Paris și Giorgio Strehler la Milano. Artistul francez a introdus în spectacol fragmente din stenogramele comisiei pentru cercetarea activităţilor antiamericane, în care a fost anchetat savantul american, eroul piesei. Artistul italian a inserat proiecţii cinematografice reprezentînd aspecte din istoria bombei atomice şi a transformat în aşa fel sala, încît publicul pare să se afle la masa judecătorilor. Ambele spectacole creează o impresie şi o emoţie neobişnuită, întrucît, studiindu-se un „caz“, se face istorie reală. Protagoniştii sunt reali (în viaţă, mulţi dintre ei) şi în oricare moment al acţiunii ar putea să apară în sală unii din cei reprezentaţi ori pomeniţi pe scenă : Oppenheimer însuşi, Teller, Truman, Churchill, Andre Malraux etc. Un caracter pregnant istoric şi o penetranţă deosebită în cîmpul actualităţii are şi ultima piesă a lui Arthur Miller, Incident la Vichy, o luare de poziţie de calibrul unui mare artist şi gînditor cu privire la teagra perioadă fascistă din istoria Europei. Dramaturgul vest-german Peter Weiss a scris o piesă curioasă, de amploare şi cu un titlu lung : Persecuţia şi asasinatul lui J. P. Marat, jucate de trupa de actori ai Ospiciului din Charenton, sub conducerea domnului de Sade. Se pare că marchizul de Sade a fost realmente pensionar la Charenton, unde recita lungi poeme în fața bolnavilor. Regizorului polonez Konrad Swinarski (care a montat lucrarea în Berlinul occidental) i-a apărut ca o dezbatere evidentă între existenţialism şi raţionalism. Pe Peter Brook, la Londra, l-a interesat în principal controversa dintre violenţă şi non-violenţă în problema revoluţiei. Spectacolul atrage în mod deosebit atenţia şi prin factura sa neobişnuită de teatru în teatru. Teatrul de Comedie din Bucureşti a dat una din cele mai bune reprezentaţii cu Rinocerii lui Eugen Ionescu. La Budapesta, stagiunea a fost marcată de reluarea, în spirit modern, a Tragediei omului de Madách. Teatrul sovietic îl redescoperă pe Brecht, cel mai interesant spectacol pare să fie Omul cel bun din Seciuan în montarea studenţilor din studioul „Şciukin“ al Teatrului Vahtangov, conduşi regizoral de tînărul I. Liubimov. Cel mai mare succes al ultimelor două stagiuni italiene . Şase personaje în căutarea unui autor de Pirandello, în interpretarea companiei De Lullo, Falk, Valii, Albani. Ruben Simonov a reînviat, tot la Vahtangov, Prinţesa Turamdot de Gozzi în montarea, rămasă istorică, a întemeietorului teatrului. Noua piesă a lui Osborne, neschimbat de furios, Inadmisibila evidenţă, constituie un trainic succes teatral londonez. La Cyrano de Bergerac (Comedia Franceză) nu se găsesc bilete cu lunile. E o oază romantică, înflorită de rodomontadele panaşului, în efervescenţa unei mişcări teatrale caleidoscopice — cel puţin pentru Paris, unde spectatorii au fost violentaţi chiar la începutul anului de viziunea absolut nouă asupra lui Tartuffe, un june-prim scrutat îndrăzneţ, de către Roger Planchon, în relaţiile sale cu toţi membrii familiei lui Orgon. Semper aliquid novi Africam affer... ...AFRICA aduce totdeauna la iveală ceva nou, spuneau, într-o zicală — ce ne-a fost transmisă de Pliniu — grecii vechi. Anul care a trecut a adus, într-adevăr, noi veşti şi fapte întărind credinţa că Africa decolonizată se pregăteşte să aducă (şi să readucă) în patrimoniul cultural al omenirii valori teatrale proprii. Un eveniment îl constituie darea în funcţiune a centrului artistic de la Hamameth (Tunisia), care marchează o fază în stabilizarea teatrului african şi la al cărui spectacol inaugural cu Othello au participat artişti din diverse ţări negre. Se traduc, se adaptează şi se joacă opere clasice. Möllere în Maroc, Shakespeare în Tanzania (traducerea lui Iulius Cezar e semnată de preşedintele Iulius Nyerere) şi Liberia, Goldoni în Senegal, Caragiale în Egipt — sunt doar cîteva exemple. Pentru a-şi impune prezenţa şi în viaţa artistică europeană, artişti negri din Haiti, Coasta de Fildeș, Guineea, Guadelupa, Dahomey, Martinica s-au constituit într-o trupă ad-hoc (cu sediul european la Salzburg) numită Europa Studio și au reprezentat în mai multe capitale Tragedia regelui Christoph de poetul negru Aimée Cesaire. Regizorul francez Jean Marie Serreau a asigurat o regie de elevat profesionalism şi respect pentru tradiţiile artei africane. Intîlnirile anului NU SE poate spune exact care dintre manifestările teatrale internaţionale ale anului ce a trecut a fost cea mai însemnată. Colocviul I.T.I. de la Bucureşti, închinat pregătirii profesionale a actorului, a avut în orice caz o pondere importantă în ciclul organizat de Institut; ecourile reuniunii sunt încă desparte de a se fi stins. Festivalul Teatrului Naţiunilor a făcut ca anul acesta să strălucească Italia, dacă nu prin fiecare spectacol în parte, în orice caz prin numărul trupelor prezente şi selecţia repertoriului (pentru aceste raţiuni au şi fost premiaţi artiştii italieni). Spectacolul varşovian cu un mister medieval a căpătat nu numai un premiu, ci şi o consideraţie critică plină de stimă. La a XXII-a Bienală din Veneţia, spectacolul american cu Negrii de Jean Génet a produs cea mai puternică impresie ; era şi prezentat în atmosfera încinsă din jurul problemei negrilor americani, ceea ce certifică, pe deasupra, o ştiinţă a selecţiei repertoriului pentru manifestări internaţionale. „Zilele festive“ de la Berlin au fost dominate de reprezentaţiile teatrului lui Brecht şi ale Operei comice, din care Felsenstein a făcut unul din cele mai bune teatre cîntate, cu actori cîntăreţi nu cu virtuoşi vocali indiferenţi la regulile scenei. La Festivalul mondial de teatru universitar de la Nancy premiul întîi a fost acordat în unanimitate şi cu mare însufleţire , ansamblului mexican, care a prezentat Sfintele cuvinte de Ramon Valle Incián, o afirmare mîndră a geniului creator al poporului. Epidaurul şi Dodona i-au desfătat pe greci şi pe oaspeţii lor cu teatrul fără de moarte al anticilor, în aerul pur şi în geografia solemnă stăpînită de piscul Olimpului. ■ Puncte noi pe hartă S-AU ÎNTEMEIAT noi teatre în care noi generaţii cultivă ideile plantate de milenii în grădina filozofică a acestei arte. La New York a fost inaugurat cel mai mare teatru necomercial de repertoriu ; va purta numele lui Lincoln și va fi condus de Elia Kazan. S-a deschis cu După cădere, drama scrisă de A. Miller. Scena mare, semicirculară, fără cortină, face posibile cele mai diverse montări. Peter Hall și Peter Brook au întemeiat la Londra nu un teatru, ci o preocupare numită Teatrul groazei, în care regizorii englezi înfăţişează, după spusele lor, violenţa (din piese vechi şi noi) pentru a o încrimina de pe poziţia pacifismului. In Cuba, în oraşul Santa Clara, a luat fiinţă prima instituţie teatrală de stat într-un oraş de provincie. La Tuia, în Uniunea Sovietică, s-a construit unul din cele mai moderne teatre din ţară, cu pereţii şi tavanul scenei mobile şi sala în amfiteatru. Guvernul Norvegiei a hotărît înfiinţarea, pe lîngă Teatrul Naţional din Oslo, a unei trupe de laponi care să dea reprezentaţii în extremul nord al ţării, în aşezările de dincolo de Cercul Polar. S-a înfiinţat, la Bucureşti, Teatrul Mic, condus de Radu Penciulescu. Brazilianul Alberto Cavalcanti şi spaniolul Juan Antonio Bardem, binecunoscuţi regizori cinematografici, au trecut, pentru o vreme, în teatru, luîndu-şi dificila sarcină de a-1 redescoperi madrilenilor pe dramaturgul Lorca — prin Casa Bernardei Alba şi Nunta însîngerată. Intr-un fel, e şi acesta un teatru nou. Critica oficială spaniolă e, ca să zic aşa, rezervată , publicul dimpotrivă. ■ Interfereze FACONDA atît de dragă a lui Ion Luca Caragiale a apărut, într-o seară de mai, pe ecranele televizoarelor din Rio de Janeiro. Autorul român își prezenta Scrisoarea pierdută. Spectacolul, în traducerea lui Nelson Vainer şi regia lui Sergio Britto, a avut un asemenea succes încît importantul cotidian Correio da Martha a publicat cronica în cinci numere consecutive. în Anglia, celebra comedie a avut cea dintii premieră a sa într-un teatru profesionist la Margat Stage Company, iar la Atena, de curînd, la teatrul Diana, în regia lui A. Alexandrakis. Acordurile vechi şi dulci ale Titanic- Vals-ului au răsunat la Budapesta, Adam şi Eva a stîrnit voioşia spectatorilor din Russe şi a ascultătorilor postului de Radio-Sofia. Febre a avut premiera berlineză la Deutscher Theater. Celebrul 702 s-a prezentat la Zvolen în Cehoslovacia şi la Split în Iugoslavia, Şeful sectorului suflete la Radio-Budapesta, Moartea unui artist în teatrul unguresc din Veszprém (cam în acelaşi timp cu premiera de la Bucureşti). Sunt multe piese româneşti pe afişe străine ? Mai este destul loc (şi mai sunt destule locuri) şi pentru altele. Depinde, fireşte, de piese, dar nu numai de ele... Dintre articolele şi studiile publicate în străinătate, care îşi exprimă respectul pentru teatrul romînesc actual şi admiră perspectivele sale certe, de semnalat cele din cotidianul englez Times, americanul Christian Science Monitor, oficiosul ceh Rude Pravo, săptămînalul democrat-german Theater der Zeit şi indianul Dhargayam, mensualul francez World Premieres (două articole mari într-un an şi fişe ale spectacolelor noi cu piese originale), menţiunile de bibliografie teatrală romînească din trimestrialul parizian Revue d’histoire theâtrale şi ultimul număr, închinat integral Romîniei, al răspînditului organ bilingv, Théâtre dans le monde, prin articolele ample semnate de Sică Alexandrescu, Radu Beligan, George Ivaşcu, Horia Lovinescu şi alţii, cititori din peste 70 de ţări iau cunoştinţă de peisajul teatral romînesc şi principiile care-l caracterizează. Vor mai fi fiind, desigur, şi alte „prezenţe“■ dar cine poate urmări toată presa mondială ? Odată statornicită, faima ţării călătoreşte în ţinuturi atît de multe şi depărtate încît cu greu poţi afla veşti din toate. Prezenţei masive a lui Camil Petrescu în repertoriu, premierei ultimei piese a lui Lucian Blaga Anton Pann (la Timişoara), spectacolelor remarcabile cu Moartea unui artist de Horia Lovinescu (la Bucureşti şi Cluj), apariţiei pe scenă a unei noi comedii de Teodor Mazilu li se interferează trei spectacole cu piese de O’Neill (la Bucureşti şi Tg. Mureş), o excelentă reprezentaţie, care a reunit sub bagheta lui Lucian Pintilie pe autorii Max Frisch şi William Sarroyan, spectacolul original, realizat cu personalitate de Liviu Ciulei cu Opera de trei parale de Brecht, reprezentarea inedită a piesei lui Balzac Quinola (Valetul de cupă—• la Craiova), a clasicului sîrb Drzic, a clasicului polonez Fredro, a unei piese noi a clasicului maghiar Csiky — şi foarte multe altele, care lărgesc continuu orizontul de cuprindere al scenei noastre. Anul ce se călătoreşte spre domeniul amintirilor lasă, deci, o moştenire interesantă. Anul cel nou o preia, anunţînd, de pe acum, seducătoare proiecte şi iniţiative. Despre toate, fireşte, la 30 decembrie viitor... Valentin Silvestru La miezul ultimei nopţi, cînd un teatre mai stăruie doar umbrele, să cerem închipuirii, ridicarea tuturor cortinelor şi să privim din nou cum s-a desfăşurat pe scenele lumii spectacolul anului 1964, în ce fel s-a mărit şi înnoit zestrea universală a Thaliei, ce idei au circulat mai intens în atmosfera artistică, cum au înscris autorii, regizorii, actorii linii noi de forţă în cîmpul magnetic al solidarităţii umane. ■ ■ După cădere de Arthur Miller pe scena Burgtheater-ului din Viena (actorii Sonja Sutter-Maggie şi Richard Munch-Quentin), „un băiat iubea o fată". Ne-o spune■ Moment din spectacolul tinerilor actori moscoviţi cu Omul cel bun din Seciuan de Brecht (Studioul Teatrului Vahtangov), nB Jean Vilar în rolul savantului atomist din spectacolul parizian Cazul Oppenheimer. Schiță de costum pentru TM Coriolan la Berliner Ensemble (pictor: Christine Stromberg). A I „Comedia zorilor“ (Teatrul din Arad) A TRECUT mai bine de trei decenii de la premiera întîia a Comediei zorilor. Atunci, în 1931, cei patru eroi ai piesei, care „împreună, n-au o sută de ani“, erau tinerii Jules Cazaban, Florin Scărlătescu, Maria Mohor și Coco Danielescu. Acum, în 1965, Teatrul din Arad ne propune o experienţă : să verificăm trăinicia în timp a acestei piese despre adolescenţă, din adolescenţa de scriitor a lui Mircea Ştefănescu, să privim psihologia eroilor săi prin prisma sensibilităţii contemporane. Intr-un sens, experienţa este pozitivă : atent la valorificarea scenică a replicilor spumos meşteşugite din text, regizorul Dan Alecsandrescu reuşeşte să transmită, prin spectacolul său, verva tinerească, fiorul adolescentin ce străbate piesa de la un cap la altul. In alt sens, însă, recenta montare — izbutită — subliniază limitele de concepţie ale piesei, concesiile pe care dramaturgul le-a făcut uneori gustului de atunci, melodramei bulevardiere a epocii. Comedia zorilor poartă pregnant pecetea anilor în care a fost scrisă. Nu pentru că ar surprinde, cumva, momente sociale ale timpului (implicaţii sociale vor avea multe din piesele de mai tîrziu ale dramaturgului), ci pentru că peste acest text uşor, peste duetul sentimental pe care-l imaginează autorul, pluteşte un aer al timpului, materializat în felul de a gîndi şi de a acţiona al personajelor. Povestea piesei e simplă : însuşi moto-ul textului. Pînă la aflarea curajului pentru mărturisirea acestei iubiri, fata se va mărita însă cu un altul şi, dincolo de toţi şi toate, viaţa îşi va urma cursul. Dramaturgul nu-şi propune să investigheze mai adine problematica eroilor săi şi nici nu încearcă generalizări . Mami, Vlad, Puiu şi Radu — cele patru personaje — cochetează, parcă, cu viaţa şi cu dragostea, acţiunea se desenează ca un joc simplificat, rămîne undeva la suprafaţa vieţii... Poate că în Actul studenţesc al lui Sorbul, sau chiar în Insula lui Mihail Sebastian scrisă cu cîţiva ani mai tîrziu (deşi acestea au condiţionări sociale pregnante), ca să nu mai amintim multe altele din piesele lui Mircea Ştefănescu (printre care Acolo departe...), intîlnim o optică scriitoricească asemănătoare. însăşi această optică (pe care Mircea Ştefănescu o defineşte într-o profesiune de credinţă din prima ediţie a Comediei zorilor : „nu vi se pare că teatrul nu e mai mult decit un loc de joacă, pe care ne jucăm de-a viaţa ?“) este un reflex al epocii, şi lucrările respective stau mărturie. In altă ordine de idei, tablourile piesei, patru tablouri dintr-o proiectată dar abandonată „Comedie a adolescenţei“, sunt scrise cu nerv teatral, adesea cu umor. Personajele, în comportarea lor naivă şi neajutorată, au un farmec aparte, pe care serpentinele dialogului îl evidenţiază la diferite „altitudini" sentimentale : în timiditatea îndrăgostitului, în curajul său de-o clipă, în melancolia despărţirii. Rămînem din text cu o spumă — de replici, de dialog, de tinereţe. Creatorii spectacolului arădean au meritul realizării unui spectacol care să poată trezi interesul astăzi. Conştient de limitele piesei şi tentat de „jocul de-a viaţa“ pe care-l propune autorul Comediei zorilor, regizorul Dan Alecsandrescu a ales o cale fertilă pentru o valorificare mai contemporană a textului. Spectacolul se desfăşoară „în umbra“ unui gramofon, plasat în prim-planul scenei : spectatorul este, astfel, de la început avizat: nu numai epoca acţiunii este cea a gramofoanelor, dar piesa însăşi face parte din veacul gramofoanelor. Decorul, frumos conceput de Sever Frenţiu, subliniază şi el lipsa legăturii eroilor cu viaţa reală , Vlad nu are pur şi simplu o cameră a lui, ci un univers, o insulă, o oază. Fără a supralicita, deci, datele piesei — privind uneori chiar critic, detaşat, textul — regizorul Dan Alecsandrescu s-a preocupat „In linişte” de evidenţierea calităţilor de replică şi dialog, de sublinierea farmecului adolescentin pe care eroii de atunci îl pot transmite spectatorului contemporan. Ferindu-se de melodramă și de efecte facile, regizorul a creat un spectacol dinamic în care replicile — în marea lor majoritate scurte — se încrucișează într-un joc spiritual de arabescuri. Regizorul, scenograful, actorii lasă impresia că zîmbesc complice, alături de spectatori (e vorba, desigur, de o ironie îngăduitoare, binevoitoare) pe seama celor patru eroi ai textului şi suntem convinşi că la acest joc îşi dă adeziunea şi dramaturgul. Spectacolul nu este ferit de imperfecţiuni. Un tablou spiritual ca acela al întoarcerii de la chef — spre exemplu — este, Încă rudimentar, realizat cu mijloace primitive de compoziţie. Sunt şi alte scăderi, desigur. Dar dincolo de aceste imperfecţiuni, spectacolul arădean se conturează ca o reuşită — îndeosebi prin viziunea de ansamblu — şi reluarea piesei lui Mircea Ştefănescu coincide, credem, cu o tratare scenică adecvată, corespunzătoare. Au contribuit la aceasta, in bună măsură, actorii. Agatha Nicolau (Mami) creează un personaj eteric, fluid, care trece prin scenă aruncînd priviri calde, pătrunzătoare, cu o sinceritate desăvîrşită a gesturilor, lăsind în urmă, aşa cum o cerea textul, o amintire învăluitoare. In rolul lui Vlad, Sorin Gheorghiu desenează profilul îndrăgostitului timid printr-o nuanţare fină a sentimentelor, marcînd judicios umorul personajului şi scepticismul său din final. Mişu Drăgoi are cîteva bune momente in care surprinde cinismul aparent al lui Puiu, în timp ce debutantul Ion Petrache reuşeşte să fie cîteodată „hahaleră", aşa cum i-o cere rolul lui Radu ; poate că primului ii lipsește acel „firimicel de stîngăcie" cerut de rol, poate că cel de-al doilea are prea multe astfel de „firimicele“, dar şi-ntr-un caz şi-n celălalt, remediile sînt la îndemînă. Un cuvînt bun, chiar foarte bun, pentru muzica spectacolului : textul unor frumoase cîntece de epocă, excelent înregistrate din punct de vedere tehnic, contrapunctează spiritual desfăşurarea acţiunii. Călin Căliman I „Sălbaticii de pe rîul morţii“ T 7 NUL dintre cele mai puţin II cunoscute şi mai sălbatice fa locuri din lume — Matto Grosso — ca şi alte regiuni îndepărtate, izolate ale Braziliei, fac obiectul acestui documentar de călătorie realizat de cineaşti suedezi. Partea descriptivă a filmului desfă