Contemporanul, iulie-decembrie 1965 (Anul 19, nr. 27-53)
1965-10-15 / nr. 42
Proletari din toate ţările, uniţi-vă! Vineri 15 octombrie 1965 10 pagini, 1 leu CLASICII NU DE MULT, Scînteia tineretului a publicat o pagină consacrată literaturii clasice in şcoală, cu unele interesante opinii ale unor membri ai corpului didactic. Asemenea anchete sint din cele mai folositoare, iar pentru noi ea a fost cu atît mai atrăgătoare, cu cit unul din participanţi punea în cauză şi o opinie exprimată în coloanele Contemporanului in legătură cu sarcina selectării, deci nu a preluării oricui şi oricum din clasici. Se-nţelege că nu intenţia de a contrazice un coleg (căci şi noi sîntem din tagma dăscălească), ci tocmai dorinţa de a sublinia în plus marea însemnătate a prezenţei clasicilor în şcoală este ceea ce ne îndeamnă să abordăm problema. (O întinsă ,,masă rotundă" — despre actualitatea clasicilor — a publicat chiar ieri Gazeta literară). Fără intenţia de a plăti vreun tribut trecutului în numele vreunei filozofii paseiste, credem, dimpotrivă, că prezenţa clasicilor în universul de cultură al generaţiilor actuale constituie o necesitate de o multiplă semnificaţie. Mai întîi, societatea a cărei construcţie o desăvîrşim în perspectiva celei mai înaintate concepţii despre lume, cea comunistă, este pe deplin convinsă că numai printr-o deplină cunoaştere şi preţuire a valorilor istorice ale poporului nostru, edificarea prezentului şi, prin el, a viitorului va avea un fundament cu atît mai solid, cu cit rădăcinile îi vor fi mai adînci. Apoi, chiar considerate în sine, valorile culturii, în speță ale lteraturii noastre clasice sunt de un asemenea nivel, incit o ignorare sau o estompare a lor ar echivala cu o veritabilă pierdere a uneia din componentele majore ale tezaurului național de cultură. Ne regăsim, noi cei de azi, în clasicii noştri în măsura în care vibrăm la coardele imensei harfe care e trecutul fiinţei naţionale, comunism cu ei nu numai pe registrul de valori afective, ci şi cu conştiinţa prezenţei noastre în istorie ca făuritori şi depozitari de valori spirituale specifice. Un Neculce, Cantemir, un Bălcescu, Eliade, Alecsandri sau Ghica reprezintă un prim strat al geologiei noastre spirituale, aşa cum Eminescu, Caragiale, Macedonski, Maioreştii. «Gherlean -Otul, Sadoveanu, Arghezi, Rebreanu, Blaga, Ibrăileanu, Călinescu fiindu-ne încă mai apropiaţi prin contingenţă în timp şi prin tot ceea ce întruchipează ca exponenţi ai secolului XX. Noţiunea de „clasic" se cuvine — cu alte cuvinte — larg înţeleasă, dar criteriul valoric (în accepţia sa complexă, istoric dar nu arhivistic, estetic dar nu abstrăgînd conţinutul concret) trebuie, după părerea noastră, să fie şi să rămînă cel primordial. Altfel, se pot produce confuzii grave în ierarhia de valori, care — ea —e singura şi din totdeauna, încărcată de certitudinea perspectivei , în numele preţuirii clasicilor, pe aceeaşi treaptă — fiindcă raftul operelor din trecut e atît de încăpător — putem pune pe Hrisoverghi lîngă Negruzzi, pe Stamati lingă Alecsandrescu, pe Teleor lîngă Caragiale, pe Maria Cunţan lîngă Coşbuc ş.a.m.d. Aşa cum pe vasta tablă de valori a literaturii actuale există o multiplă gradaţie de dimensiuni, unele de prim plan, iar altele deja intrate în obscuritate, tot astfel, ba încă cu şi mai multă rigoare, pe măsura distanţării istorice, tabla valorilor din trecut este cu atît mai zgîrcită în evidenţă şi relief. Ne raportăm cu luciditate şi cu emoţie la trecut, ne regăsim în el ca în propria noastră istorie, dar nu ne cufundăm în el cu voluptatea romanticului, după cum nu ne detaşăm de el cu ostentaţie iconoclastă. Clasicii — cei care au cîştigat definitiv bătălia timpului — sînt pentru noi toţi atiţia iluştri înaintaşi şi, prin ceea ce au într-adevăr exemplar ca experienţă şi cucerire artistică, tot atîtea modele. Spiritul lor de echilibru şi de claritate, autenticitatea de simţire şi de consecvenţă a convingerilor, pasiunea ideilor şi sinceritatea dăruirii în procesul de creaţie sînt pentru generaţiile actuale şi pot fi pentru cele de mîine tot atîtea îndreptare. Să preţuim, dar, peclasici fără a-i fetişiza, să-i integrăm lucid în ceea ce au mai bun în manualele şcolare, să-i edităm în tiraje largi , aşa cum şi facem, să-i comentăm substanţial în concepţia materialismului dialectic şi istoric. Să-i citim — adică — cu ochii prezentului. George Ivașcu Din comorile muzeelor noastre RS VAN DYCK: Moartea Cleopatrei — detaliu (Galeria de artă plastică a Muzeului Brukendial din Sibiu). INDUSTRIALIZAREA SI DINAMICA SOCIALA S -A REMARCAT pe drept cuvînt că programul dezvoltării României în următorii ani adoptat de Congresul al IX-lea a! Partidului Comunist Român deşi se referă în principal la problemele economiei, cuprinde un ansamblu de domenii, fiind în esenţă programul activităţii multilaterale a poporului în vederea continuării pe o treaptă superioară a procesului de desăvîrşire a construcţiei socialiste. Acest lucru, este pe deplin firesc, deoarece forţele de producţie — elementul cel mai mobil, cel mai revoluţionar al modului de producţie — determină, în evoluţia lor, întreg procesul vieţii sociale, perfecţionarea relaţiilor de producţie, a suprastructurii socialiste, modificări în conştiinţa oamenilor etc. In această ordine de idei este de remarcat influenţa profundă pe care progresul economic al ţării, adîncirea procesului de industrializare, — situat de partid în centrul activităţii economaice — o au asupra evoluţiei forţelor sociale din ţara noastră. Este bine cunoscut că schimbările în producţia materială au atras întotdeauna după ele, determinîndu-le, modificări în structurasocială a societăţii, în natura claselor, în profilul lor spiritual. Această legitate sociologică generală îşi găseşte manifestarea într-un mod caracteristic şi în condiţiile socialismului. O primă remarcă ce trebuie făcută este aceea că, în procesul industrializării, s-a îmbunătăţit gradul de ocupare a populaţiei şi structura ocupării, mai ales în ceea ce priveşte raportul dintre forţa de muncă antrenată in industrie şi cea din agricultură. Pentru ţara noastră, care a moştenit o economie industrială insuficient dezvoltată, aceasta este o problemă estenţială a progresului social. în anii orînduirii burghezo-moşiereşti, ca expresie a dominaţiei agriculturii în economia naţională, cea mai mare parte a populaţiei (78% în 1938) era ocupată în economia agrară. Dotarea tehnică rudimentară şi menţinerea rămăşiţelor feudale în agricultură determinau o productivitate scăzută, adîncirea exploatării şi o persistentă stare de înapoiere social-culturală a satului. In contrast cu trecutul, în anii construcţiei socialiste dezvoltarea în ritm susţinut a forţelor de producţie a permis cuprinderea unui număr mereu mai mare de oameni în domeniul hotărîtor al producţiei materiale — industria. In condiţiile creşterii generale a salariaţilor (de la 2123 000 în 1950, la 4116 000 în 1964), numărul mun iţie Rodulescu (Continuare în pg. 8-9) COSMOS Un univers dinamic a fost la început. Incandescentă plasmă, în care-au încăput Pleiadele de astăzi şi spaţiul dintre ele. Tînjeau, înghemuite în flăcări, mii de stele, Comete şi luceferi şi căile lactee, Pămînturi viitoare şi tot ce e scinteie Şi vaste constelaţii acuma risipite, Se perindau în haos, într-un întreg topite... Tn imemoriale epoci, un singur val O massă infinită , o sferă ? Un oval ? Un ou — simbol al vieţii, al procreaţiunii ? Ce formă îşi dăduse materia genunii ? Văpaia colosală in jurul ei rotea In orice moleculă însămînţînd o stea. Dar stelele acestea, etern îmbrăţişate, In semnul libertăţii s-au vrut descătuşate S-au răzvrătit deodată şi-n tunet, în explozii Sfarmare unitatea şi plinul nebulozii... O linişte totală... şi sferele, axate Pe osii nevăzute s-au fost pe veci fixate... Şi fiecare astru încremenit estatic Şi-a tras împărăţia în universul static. Mai săgetau comete, dar se stingeau pe rînd în rătăciri demente o clipă scapărînd... Şi s-a făcut tăcere şi ordine şi pace. Planetele defuncte au prins o carapace Şi-n huma nou născută, cu har miriadar, A germinat, din moarte, multiplul vieţii dar.. Dar Cosmosul acesta ce soartă îşi alese ? Atîtea traiectorii de nimeni înţelese Perpetuare-n veacuri, încrucişări fugare, Spre ce destin le poartă această alergare ? Din infinitul mare, din infinitul mic Nici magii din Chaldeea n-au lămurit nimic. Luceafărul şi rima destinul nu-şi aflară Gîndirea ne rămîne mereu crepusculară... Sătule de atîta sterilă pribegie Planetele încearcă străvechea nostalgie A lumii fără spaţii din care s-au născut Primordiala plasmă, căminul cunoscut Imensa contopire-n materia maternă Apotheoza nouă şi gloria eternă. Trăite în pustiuri atît de-ndepârtate Prea mult le-apasă marea şi grea singurătate Cu goluri nesfîrşite şi mii de ani lumină, Cu nepătrunsa beznă ce toate le domină... Visat-au libertatea... S-au smuls în semnul ei Din vatra părintească şi s-au făcut scîntei Râtăcitoare-n haos. Dar legile eterne In orice colţ al firii domnia-şi vor aşterne. Această libertate în linii definite, Rotaţiile-n cercuri pe veci încremenite Sint mai apăsătoare ca viaţa la un loc Şi ca încătuşarea în ancestralul bloc... Nu ! Nu-i departe ziua cînd sferele astrale Zvîrlindu-şi învelişul de foc şi minerale Se vor întoarce-n sfera din care se-ntrupară Alcătuindu-şi iarăşi un singur glob de pară, Topite-n protoplasma în care-au conceput, In Cosmosul dinamic ce-a fost la început! Luceferi singurateci, pleiade risipite De-acelaşi dor în haos porniră să palpite : Şi astrul formidabil şi puiul de furnică Visează integrarea în patria unică!... Sobol tăind în lavă fantastice castele, Un Cosmos de jăratec, un muşuroi de stele, Un ou, — vîrtej de pară va popula neantul, Cărbune care-şi coace în haos, diamantul. Golite de distanţa din golurile albastre, Se va topi într-unul puzderia de astre Un toi alcătuindu-şi, o sferă colosală Nici unei matematici, nici unui cerc vasală, Stăpînă pe destinu-i anarhic şi solid, în plină libertate şi forţă de bolid ! Victor Eftimîu 42 (992) IN ACEST NUMĂR: • Sport — de TEODOR MAZILU • Corespondenţa • Un roman şi o experienţă —• de MARIN PREDA • Ion Pillat: „Poezii" — cronică de NICOLAE MANOLESCU • început de stagiune — de RADU BELIGAN • „Cartierul veseliei" — cronică de CALIN CALIMAN • Luciditatea muzicianului — de GEORGE BĂLAN • Perahim şi visările focului — de RADU BOGDAN • Conferinţa naţională a P.C.R. — de N. N. CONSTANTINESCU I» Antropologia şi psihologia filozofică abisală — de acad. C. I. GULIAN • Congresul scriitorilor europeni — de PIETRO A. BUTTITA. februarie 1965 DAR prin ce, dacă nu prin aceasta transgresare de straturi, de ere prăvălite şi amestecate între ele pînă la o nouă contopire şi sinteză între vis şi realitate s-ar putea cuceri taina fugace a expresiei diamantine şi nepieritoare care-l făcea pe un mare scriitor să vadă-n cristalizarea culturilor nişte excrescenţe fabuloase şi decorative de chiciuri, din Asia şi pînă-n Atlantic ? Să mai visez, oare, sau să-mi definesc cu înverşunare limitele proprii ? Cit trăiesc, mă îndoiesc ca să mă depăşesc. VISUL rumegă realitatea mărunţind-o sau ba, după gradul de intensitate al temei propuse de ea. El (visul) reia tema şi — intr-un timp care-l trezie e foarte scurt — face pe ea variaţiuni ameţitor de multiple şi de rapide. într-un anume fel, în timpul visului creierul devine un ciclofazotron al minereului care e realitatea : el atomizează realul trăit (şi care ne-a cheltuit), transformîndu-l într-o energie nouă IN CE constă farmecul diseuselor italiene ? Aceste fete nu mai sînt de mult nişte cîntăreţe, ci recitatoare dramatice ale străfundurilor unui popor orfan, abandonat îngrijirilor şi laptelui matern al unei lupoaice. Ascultaţi, vă rog, cu puţină atenţie aceste inflexiuni dureroase, aceste ţipete profunde şi sfîşietoare pornite de-a dreptul din viscerele acestei fete care nu trebuie să aibă mai mult de douăzeci de ani şi al cărei nume e (să zicem !) Rita Pavone martie 1965 CONVERSAŢIA mi se pare mai puţin un schimb de impresii, informaţii, controverse etc., cît o lăsare reciprocă de resturi verbale, spre a ne despuia şi a ajunge cît mai aproape de noi înşine. A te confesa, insă, mi se pare a abuza de discreţia altuia atunci cînd nu mai eşti sigur de a ta. Intr-un fel, a te depozita intr-un altul. Deasta îrri place jurnalul intim : că te învaţă să te suporţi pe tine însuţi. Şi să te uiţi pe tine însuţi literatura română nu cunoaşte jurnalul intim, ci numai amintirile care presupun o operaţie de machiaj literar. Nici scrisorile nu prea abundă ; vorbesc la scrisorile cu caracter intim, nu cu unul istoric. Dar proza, marea proză, din scrisori, confesiuni, jurnale intime se naşte. Fără Doamnele de Sévigné, de Grignan, de Stăel, nu-mi imaginez proza franceză. aprilie 1965 A PĂSTRA limitele fireşti ale unui popor îmi pare un lucru mai important decit de a-i observa amestecurile. E nevoie de o sită foarte fină și atent mînuită prin care el să se reînnoiască treptat fără ca să se falsifice, să se amestece fără să se risipească, să se întinerească fără să se machieze. mai 1965 ARTEI noastre populare îi lipseşte caracterul totemic şi fetişist al artei primitivilor Aceasta, în avantajul umanismului ei naturist şi domestic. Gustul pentru imaginaţia perfect dezinteresată — inepuizabilul rezervor al naivităţii şi al bunei credinţe — acesta e cel mai solid sprijin pe care frumuseţea îşi bizuia puterea ei infinită. DIN amintirile unui cititor ideal „...şi aşa, am devenit unul din eminentele posturi receptive la sugestii". NU SE moare de-adevărat decit din rea credinţă Restul morţilor sint numai absenţi. „SINT curajos fiindcă sînt bun", — îmi spunea un vechi prieten. Intr-adevăr, oamenii răi n-au curaj ; ei se asociază cu alții asemenea lor, atacînd in haită vizibilă sau camuflată, ca lupii. M. R. Paraschivescu Jurnal Interviul nostru cu HORIA LOVINESCU despre metafora, concret istoric şi general uman, climat literar şi altele DIRECŢIUNEA Teatrului „Nottara“. Horia Lovinescu între repetiţii, interviuri, repertoriu, vizionări. Discuţia se declanşează dificil. Probabil, timpul drămuit minuţios de dramaturg îl ispiteşte să expedieze acest (al cîtelea ?) interviu... O seamă de întrebări sînt respinse, ca altele să stîrnească un interes pasionat care-1 face pe scriitor să sară, de multe ori, fără o aparentă legătură logică, de la o idee la alta. — Care sînt planurile dv. de creație ? — îmi e foarte greu să vorbesc despre ceea ce am de gînd să scriu. încerc o senzaţie de impudoare. Dacă aş avea certitudinea că-mi realizez intenţiile, aş intra şi în detalii. — In linii mari... — Aş vrea să scriu o piesă, Cain şi Abel. — Pornind de la ?... — De la impresia că, cel puţin în ceea ce priveşte literatura mea, anumite opoziţii fundamentale, cea între bine şi rău, de pildă, au fost tratate foarte mărunt, sub aspectul lor cotidian. Nu cred într-o metafizică a binelui şi a răului, dar cred că binele şi răul există şi dincolo de atitudinea corectă sau incorectă. Nu știu dacă ești de acord... — Depinde cum și în ce se încarnează... — Complementarismul, dialectica acestor două valori mă interesează dincolo de cele sugerate de normele moralei obișnuite. Este timpul să ne ridicăm la planul ideilor generale, să abordam din punctul nostru de vedere o problematică majoră şi nu una de „sezon“. Ne-am cam fărîmiţat pe aspectele sensibile şi imediate ale vieţii, pe cotidian, uitînd că acestea aparţin, de fapt, unor structuri, că un scriitor nu poate în nici un caz să se limiteze la aceasta, că el trebuie să vorbească cititorilor sau spectatorilor nu numai despre problemele curente, ci să încerce să răspundă din perspectiva filozofiei marxiste unor întrebări eterne ale omului. Socialismul are o problematică a sa specifică dar ea se înscrie într-una mai vastă, umană, pentru că își propune să creeze premisele adevăratei eliberări a omului, a înnobilării continue a fiinţei umane. Problematica noastră e, în acelaşi timp, concret-istorică şi general-umană. A pierde din vedere unul din aceste două aspecte înseamnă în artă a rata. — Cum convertim aceste noţiuni generale la problemele concrete ale literaturii noastre ? — Antagonismul de care vorbeam a fost întotdeauna tratat sub aspectul ciocnirii eroului pozitiv şi negativ care reprezintă doar înfăţişări ale binelui şi răului. Am scăpat din vedere dimensiunile filozofice ale materialului de viaţă pe care-l lucrăm. Facem de multe ori o literatură fără reverberaţie. Coloanele Parthenonului pot fi Tomei George Maiorescu (Continuare în pag. 2-a)