Contemporanul, ianuarie-iunie 1966 (Anul 20, nr. 3-25)
1966-02-04 / nr. 5
DIN CALENDARUL UNESCO L A 4 FEBRUARIE 1966 s-au împlinit 25 de ani de la moartea lui David Emmanuel, unul din profesorii de seamă ai Universităţii din Bucureşti. El face parte dintre marile personalităţi ştiinţifice şi culturale pe care UNESCO le recomandă pentru comemorare în anul 1966. Născut la Bucureşti la 31 ianuarie 1854, dintr-o familie săracă de muncitori, David Emmanuel a cunoscut de timpuriu greutăţile vieţii, fiind obligat de împrejurări, încă din timpul liceului, să dea lecţii particulare spre a putea studia. Cu banii strînşi din meditaţii, David Emmanuel pleacă la Paris, cu scopul de a continua mai departe studiul matematicilor, faţă de care simţea o deosebită chemare. în tot timpul cît a fost student la Sorbona, David Emmanuel a trăit tot din lecţii particulare. Referitor la această perioadă grea a vieţii sale, reproducem din discursul pronunţat de regretatul academician Al. Myller la comemorarea a 100 de ani de la naşterea lui David Emmanuel de către Academia Republicii Socialiste România : „Emmanuel a crezut în vraja ştiinţei, ştia din propria lui expe- 1N LIBRARII : rienţă că numai setea de învăţătură, de a cunoaşte, l-a împins pe el, copil de oameni foarte săraci, într-o societate organizată în favoarea celor cu avere, să învingă obstacole materiale de necrezut, să termine un liceu în ţară, să ajungă la Paris şi să ajungă un învăţat. Din primele clase de gimnaziu, Emmanuel a trebuit să se întreţină singur, dînd lecţii particulare. Micul, modestul elev avea, încă de pe atunci, darul de a explica bine, de a expune lămurit ceea ce unii dintre profesorii lui de gimnaziu nu reuşeau să facă. Darul acesta, pe care părinţii elevilor mai puţin înzestraţi l-au descoperit şi-l întrebuinţau spre folosul odraslelor lor, i-a folosit şi mai departe, după bacalaureat, cînd ajungînd la Paris a putut să înveţe acolo, la Sorbona, dînd lecţii românilor şi altor străini care aveau nevoie de preparaţie. Acest talent de a explica bine al micului elev de liceu sau al studentului de la Sorbona s-a dezvoltat apoi, cînd Emmanuel a devenit profesor la Universitate, în marea artă de catedră cînd i-a adus gloria de întemeietor al matematicilor româneşti. Lecţiile acelea — ce-i plăceau aşa de mult cînd era copil — au devenit raţiunea existenţei lui, a vieţii sale îndelungate şi fecunde“. La Paris, după ce şi-a trecut mai întîi licenţa în matematici şi apoi licenţa în fizică, David Emmanuel şi-a susţinut teza de doctorat în matematici la 1 iulie 1879, în faţa unei comisii formată din Puiseux ca preşedinte şi Briot şi Bouquet ca membri. Teza purta titlul Etude des integrales abéliennes de troisième espéce şi dovedea calităţile excepţionale de cercetător ale lui David Emmanuel, care, la o vîrstă foarte tînără, reuşise să obţină rezultate importante într-unul din cele mai dificile și mai actuale capitole ale analizei matematice din timpul său. Cu un an mai înainte, la 18 ianuarie 1878, Spiru Haret trecuse, tot la Paris, doctoratul în matematici, cu o teză care trata una din cele mai importante probleme de astronomie, de care se ocupaseră matematicieni celebri ca Laplace şi Poisson. Aceştia demonstrează că axele mari ale orbitelor planetare sunt invariabile în timp. Perfecţionînd metoda lui Poisson, tînărul învăţat român demonstra contrariul, şi anume că apar inegalităţi seculare în expresia axelor mari. Acest rezultat neaşteptat a interesat pe toţi astronomii de seamă ai timpului. H. Poincaré, după 20 de ani, ocupîndu-se de teorema lui Haret, a demonstrat-o din nou pe altă cale. Debuturile în ştiinţă ale primilor doctori în matematici români de la Sorbona dovedeau că ei erau înzestraţi cu toate calităţile necesare pentru a face o mare carieră ştiinţifică. Dar, întorşi în ţară, ei au dat de condiţii în care cercetarea ştiinţifică era greu de realizat. Nu existau biblioteci, nu exista o activitate ştiinţifică universitară, nu exista un învăţămînt tehnic superior. In faţa acestor doi tineri oameni de ştiinţă se deschideau două căi. Prima era de a continua munca de creaţie ştiinţifică în afara mediului în care trăiau, lucrînd pe Cont propriu, pe linia cercetărilor pe care le începuseră atît de strălucit prin tezele lor de doctorat. A doua consta în introducerea matematicilor superioare în învăţămîntul universitar şi tehnic din ţara noastră şi în crearea de cadre pentru formarea unui mediu prielnic ştiinţei. Ei au ales a doua cale, cea mai obositoare şi mai spinoasă. Putem să ne dăm seama de ceea ce reprezenta învăţămîntul universitar din acel timp dintr-un articol scris de Spiru Haret în Gazeta Matematică, în anul 1907. In 1869 — deci aproximativ cu zece ani înainte de reîntoarcerea în ţară a lui Spiru Haret şi David Emmanuel — Facultatea de ştiinţe era împărţită în două secţii : fizico-matematice şi fizico-naturale. In toată facultatea erau 7 studenţi : 5 în anul întîi şi cîte unul în altul doi şi trei. Aproape toate cursurile de matematici erau predate de un singur profesor, care, desigur, nu putea fi un specialist în toate cursurile predate intr-o facultate. Studenţii lipsiţi de mijloace intrau în învăţămîntul mediu, ca suplinitori, încă din primul an de universitate. Din această cauză frecvenţa lor la cursuri era foarte redusă şi cu greu se puteau ţine la curent cu materia predată. David Emmanuel a început să profeseze în aceste condiţii grele. După doi ani de funcţionare ca profesor suplinitor, el a fost numit în 1882 profesor titular la catedra de algebră superioară şi teoria funcţiilor. Cu cîţiva ani mai înainte, în 1878, i se încredinţase lui Haret catedra de mecanică. Prin numirea ca profesori a acestor oameni de ştiinţă se realiza — pentru prima oară — predarea matematicilor în învăţămîntul nostru universitar la un nivel comparabil cu acela din ţările cu o tradiţie culturală înaintată. Activitatea didactică a lui David Emmanuel în acel timp era prodigioasă. El preda în anul întîi algebra şi în anul al doilea calculul diferenţial şi integral. Acest curs conţinea toate capitolele importante din tratatele de analiză matematică din acel timp. Nivelul cursului era ridicat, profesorul străduindu-se ca studenţii lui să ajungă să mînuiască cu exactitate metodele acestei fundamentale ramuri a matematicilor. In anul al treilea preda cursul de teoria funcţiilor, ca o continuare a cursului de calcul diferenţial şi integral. Materia predată la acest curs e cunoscută, fiind aproximativ identică cu aceea din magistralul tratat la teoria funcţiilor publicat de el cu mulţi ani mai tîrziu. In rezumat, lui David Emmanuel îi revenea sarcina de a preda toate cursurile de analiză matematică şi algebră din facultate. O muncă imensă, dacă ţinem seama de marele număr săptămînal de ore, de faptul că nu exista la noi in ţară o experienţă anterioară în predarea cursurilor şi de meticulozitatea profesorului, care pregătea fiecare lecţie pînă la cele mai mici amănunte. Dar munca profesorului David Emmanuel nu se desfăşura numai în cadrul facultăţii de matematică, îndeplinea o sarcină la fel de importantă şi la Şcoala de poduri şi şosele. Şcoala de poduri şi şosele a fost înfiinţată în 1881. Din cauza insuficientei pregătiri în matematici a candidaţilor s-a înfiinţat un an preparator, în care urma să se recapituleze materia predată în liceu. David Emmanuel şi Spiru Haret au fost primii profesori ai anului preparator. Vom insista puţin asupra materiei predate la acest curs pentru ca să ne dăm seama de rolul de adevăraţi pionieri pe care aceşti doi savanţi i-au avut în formarea cadrelor de matematicieni şi tehnicieni din ţara noastră. In anul şcolar 1881—82, David Emmanuel a predat studenţilor din anul preparator aritmetică, algebra, trigonometria şi geometria analitică în spaţiu, iar Spiru Haret geometria elementară plană şi în spaţiu, geometria descriptivă şi geometria analitică plană. In acel timp nu existau asistenţi, lectori sau conferenţiari. Toate cursurile şi seminariile le făceau în întregime profesorii. La sfîrşitul anului, cei doi profesori decideau care dintre studenţi au acumulat cunoştinţele matematice necesare spre a putea urma mai departe cursurile Şcolii de poduri şi şosele. După trei ani de practicare a acestui sistem, s-a înfiinţat un fixamen de admitere în actul preparator. Examinatorii erau tot ba vid Emmanuel şi Spiru Maret. Aceste Cîteva date sîrtt suficiente pentru a arăta Khelisa Marte, pe care D. Emmanuel şi Spiru Haret au desfăşurat-o în învăţămîntul superior. Dar în eu find drumurile lor aveau să se despartă, intrînd în viaţa politică, Spiru Matei şi-a dedicat viaţa organizării şi dezvoltării învăţămibtului de toate gradele. Emmanuel şi-a asumat singur rolul de ridicare a nivelului predării matematicii in învăţământul superior, cbhcehtrihdu-şi mai departe Întreaga activitate In Universitate şi la Şabăia de ploduri şi şosele. Munca lui David Emmanuel a dat roade, relevi străluciţi Ca Gh. Ţiţeica, Traian DalesCU. A. Dăvidogiu, atraşi de farmecul ştiinţei, au continuat să cultive studiile în care au fost iniţiaţi în facultate. Foştii lui elevi şi studenţi, la ridul lor profesori cu autoritate ştiinţifica la Facultatea de ştiinţe şi la Şcoala de poduri şi şosele, au ridicat prestigiul acestor două instituţii de cultura la înălţimea visată de David Emmanuel. La universitatea din Bucureşti, prin străduinţă lui, se crease mediul ştiinţific care a dat şcoala matematică de astăzi. Spre sfârşitul carierei sale didactice, în anii 1904 şi 1923, David Emmanuel a parcurbat sratului Său de teoria funcţiiÎlrih diUă Volume, ca o încoronare a întregii sale activităţi. Nu Vbftt putea mai just reda valoarea acestei opere decit reptbdUciHd cUvintete strălucitului nbstru profesor Traian Lalescu : „Cursul d-lUl D. Fmmanuel este lucrarea UHUI spirit inttmnat, dar şi profuhd, cate a ştiut să facă o fericită sinteză unire operele, deopotrivă de puternice, ale lui Cauchy şi Weierstrass, din domeniul funcţiunilor complexe, a înţelege pe, Weierstrass şi a cădea robit de frumuseţea ordinei, pe care concepţiile simple şi fundamentale ale acestui mare clasic au introdUS-o în studiul funcţiunilor analitice, este lucrul firesc pentru orice matematician iubitor dezinteresat al ştiinţei sale. Dar a lumina o expunere a teoriei lui Weierstrass cu facla ştiinţei franceze şi a introduce, la timpul potrivit, instrumentul puternic analitic, care este integrala lui Cauchy şi a da astfel cititorului cheia ştiinţei profesate, după ce i-a indicat cadrele generale, aceasta nu o poate face decît un om care s-a gîndit adine asupra acestor lucruri. Un profesionist al teoriei frcţiunilor, un om care şi-a consacrat viaţa pentru a înţelege şi propovădui o frumuseţe elementară a vieţii omeneşti. Nu sînt din acei care întrebuinţează cu uşurinţă verbul întaripat pentru a-mi exprima sentimentele mele ; dar şi de cîte ori mi se opreşte gîndul asupra acestor minunate creaţiuni ale minţii omeneşti sufletul mi se încălzeşte de nobilul sentiment al jertfei pettru ştiinţă şi de adînca simpatie pe care mi-o inspiră puritanii acestui irreal“. David Emmanuel a ilustrat catedra lui. Prestigiul său în învăţăturnt a fost atît de mare, îneît cei mai de seamă matematicieni ai ţării au fost desemnaţi ca succesori ai lui. La Şcoala Politehnică, după ieşirea lui la pensie, în anul 1928, i-a urmat la catedra de analiză matematică Gh. Ţiţeica. La Facultatea de ştiinţe din Bucureşti, la catedra de teoria funcţiilor se leagă cea maifrumoasă tradiţie ştiinţifică. Lui David Emmanuel i-a urmat D. Pompeiu* Iar la ieşirea acestuia la pensie S. Stoilov. Sume ilustre pentru ştiinţa românească. David Emmanuel a fost timp de 47 de ani profesor titular de teoria funcţiilor la Universitatea din Bucureşti şi a funcţionat ca suplinitor, tot la această catedră, timp de doi ani. Deci a avut 49 de serii de studenţi. Am făcut parte din a 48-a serie, cînd profesorul David Emmanuel avea 74 de ani şi fusese de patru ori prelungită pensionarea lui. Un bătrin simpatic, cu plete şi mustăţi albe, cu ochi plini de bunătate. Păstrase şi la adinei bătrîneţi calităţile lui de mare pedagog şi modestia lui neîntrecută. Studenţii poreclesc uneori pe profesorii lor şi poreclele lor subliniază adesea un adevăr. Lui David Emmanuel i se spunea „tata David“ şi de către studenţi şi de către profesori. Era intr-adevăr părintele facultăţii, căci de la profesorii cei mai în vîrstă, ca Ţiţeica, Davidoglu, şi pînă la cei mai tineri studenţi, toţi îi fuseseră elevi şi pe toţi îi cuprindea cu egală dragoste privirea caldă, părintească a celui care le-a fost îndrumător. Profesorul David Emmanuel, prin munca rodnică în rezultate pe care a desfăşurat-o în cadrul Universităţii şi Şcolii Politehnice, timp de aproape 50 de ani, poate fi considerat, pe drept cuvînt, întemeietorul şcolii matematice moderne din ţara noastră. Acad. Gh. Mihoc DAVID EMMANUEL I. ŢUCULESCU : „Biodinamica lacului Techirghiu!“ 9 (Urinari din pag. 1-a) întregii ţări, cît şi la nivelul cerinţelor fiecărei regiuni sau oraş mai important, capabile, pe de altă parte, să asigure cea mai eficientă muncă de echipă şi cea mai mare productivitate a acestei munci; c) asigurarea condiţiilor de continuă sau periodică actualizare şi completare a cunoştinţelor cadrelor din producţie, precum şi de înaltă specializare a cadrelor interesate sau antrenate în rezolvarea problemelor specifice acestui domeniu. Prin atingerea acestor obiective vom putea dispune de cadre şi de echipe complexe calificate, în vederea încadrării corespunzătoare a tuturor institutelor de proiectare centrală şi regională, a tuturor organelor de îndrumare, control şi aplicare a concepţiilor urbanistice pe plan central, regional sau local, a instituţiilor existente sau care vor trebui create, ce vor trebui să abordeze şi să rezolve — pe planul activităţii de cercetare ştiinţifică — problemele fundamentale, de restrânsa sau de largă perspectivă, în domeniul sistematizării teritoriului şi a urbanismului. In vederea atingerii acestor obiective este necesară o strînsă colaborare între Ministerul Invăţămîntului, Comitetul de Stat al Planificării şi Comitetul de Stat pentru Construcţii, Arhitectură şi Sistematizare. In afară de necesitatea analizării procesului propriuzis de învăţămînt, consider că ar trebui stabilită în primul rînd dinamica necesităţilor, în materie de cadre de urbanişti. Aceasta nu ar trebui determinată pe baza exclusivă a unor anchete-chestionar adresate sfaturilor populare şi organelor centrale, ci — cu precădere — pe baza evaluării obiective şi însumării sarcinilor ce sunt de îndeplinit, eşalonate în timp şi avînd ca bază de normare experienţa practică din ultimii ani a institutelor noastre. In al doilea rînd, aceste organe centrale coordonatoare ar avea de stabilit nevoile distincte ale instituţiilor centrale, din Bucureşti, şi acele ale regiunilor şi oraşelor, urmînd a găsi cele mai indicate măsuri pentru a asigura o repartiţie efectivă şi corespunzătoare a cadrelor, evitîndu-se atît centralizarea excesivă în Capitală, cit şi pierderile pe parcurs prin recalificări (sau chiar prin descalificări). Experienţa actuală pe plan mondial în domeniul formării cadrelor cu calificare superioară în urbanism, în institute de învăţămînt superior, indică în principal două tendinţe: una, practicată în special în Anglia, Franţa şi în unele ţări din America de Sud, se bazează îndeosebi pe activitatea unor institute de urbanism cu facultăţi profilate pe diferite specialităţi, pentru arhitecţi, peisagişti, ingineri, economişti etc. Altă tendinţă, aplicată în U.R.S.S., S.U.A., Japonia şi în cea mai mare parte a ţărilor europene (Suedia, R. D. Germană, R. F. Germană, Polonia, România), unde pregătirea urbaniştilor revine în sarcina unor institute de învăţămînt superior, profilate diferit, de arhitectură, construcţii, ştiinţe economice, universităţi, ce cuprind în planurile de învăţămînt şi în programele lor cursuri şi ateliere de proiectare urbanistică, avînd un conţinut şi o orientare legate de profilul institutului considerat. Aproape pretutindeni, dar îndeosebi în ţările în care este promovată cuprinderea disciplinei urbanismului în cadrul unor institute de învăţămînt superior cu profil diferit, se consideră că acei specialişti ce sunt chemaţi să conducă colectivele complexe urbanistice, pînă la treapta de oraş sau sistem urban inclusiv, ar trebui să aibă la bază o pregătire arhitecturală. Începînd de la această treaptă, coordonatorul colectivului complex de sistematizare teritorială (pentru microregiuni, regiuni, reţea de aşezări pe plan naţional etc.), nu este absolut necesar să fie arhitect, cu toate că, în orice caz, arhitectul trebuie să fie prezent ca membru al acestui colectiv. Totodată, în ce priveşte relaţia între arhitectură şi urbanism sub aspectul pregătirii cadrelor, s-a apreciat de către Uniunea Internaţională a Arhitecţilor (punct de vedere la care s-a asociat şi Uniunea Arhitecţilor din ţara noastră), că nu se consideră oportună o pregătire distinctă a acestor două discipline în învăţămîntul superior. Faptul că astăzi pretutindeni, şi îndeosebi în ţările socialiste, devine imposibilă rezolvarea oricărei probleme de arhitectură (fie de obiect unicat, fie de clădire cu repetabilitate restrînsă, fie de construcţii cu caracter de masă) fără ca ea să fie abordată pe plan urbanistic, impune ca disciplina urbanistică să fie însuşită concomitent şi în strînsă intercondiţionare cu disciplina arhitecturală în cadrul aceluiaşi ciclu de învăţămînt. DOUA TREPTE ÎN PREGĂTIREA URBANIŞTILOR DIN cele de mai sus reiese necesitatea reconsiderării, din acest punct de vedere, a învăţămîntului superior de arhitectură, pentru a se putea realiza o mai deplină îmbinare a cunoştinţelor de urbanism cu cele de arhitectură încă de la începutul studiului. O astfel de tratare unitară a procesului de învăţămînt superior, privind problemele de urbanismarhitectură, ar da oarecum și un răspurs dezbaterilor ce se desfășoară astăzi asupra profilului specialistului, din care se desprind două alternative : una promovând necesitatea unei largi baze teoretice, capabile să asigure o gîndire independentă, creatoare, multilaterală şi dînd posibilitate absolventului să se specializeze abia în practică, în funcţie de domeniul căruia i se dedică, alta promovînd o foarte amănunţită şi minuţioasă specializare încă din facultate — cu sacrificiul chiar al studiilor fundamentale — dînd posibilitate, ce e drept, absolventului să facă faţă sarcinilor din producţie îndată ce depăşeşte treapta facultăţii. Este sigur că în ceea ce priveşte studiul urbanism-arhitectură — cel puţin pentru actuala etapă în ţara noastră — prima alternativă prezintă toate avantajele. Ca o soluţie aparent mixtă şi probabil mai oportună în situaţia noastră, ar putea fi admisă pregătirea arhitecţilor urbanişti pe două trepte corelate şi succesive de învăţămînt : o primă treaptă, la nivelul şcolilor tehnice de arhitectură şi construcţia oraşelor, care ar putea asigura cadrelor tehnice absolvente cunoştinţele necesare de specialitate şi de amănunt, cerute de producţie şi de profilul viitoarelor lor sarcini după care — pe baza unor criterii de selecţie ce vor trebui stabilite — se va putea trece la a doua treaptă de pregătire, la nivelul învăţămîntului superior de arhitectură şi urbanism, care va trebui să insiste tocmai pe procesul de gîndire sintetică, teoretică, atotcuprinzătoare, de creaţie şi concepţie independentă şi inovatoare. O astfel de repartiţie, pe două trepte, a procesului de pregătire a cadrelor de urbanişti (arhitecţi, în cazul de faţă) ar prezenta şi următoarele avantaje: — ar justifica completarea reţelei de şcoli tehnice de arhitectură şi construcţia oraşelor deocamdată în acele oraşe reşedinţă de regiune ce dispun de cadre specializate suficiente ca număr şi competenţă pentru a asigura încadrarea corpului didactic, tinzîndu-se ca astfel de şcoli să se înfiinţeze treptat în toate regiunile. In acest fel, după numai trei ani de studiu, regiunea şi-ar putea încadra aparatul şi instituţiile (pe plan regional, raional şi urban) cu numărul necesar de cadre tehnice proprii; — printr-o selecţie ulterioară, (de exemplu pe baza aprecierii lucrărilor proprii, a practicii în producţie, a unor dorinţe îmbinate cu capacitatea personală de a cuprinde problemele complexe ale profesiunii) unele din cadrele tehnice de arhitectură şi construcţia oraşelor vor putea trece într-o a doua treaptă de studiu de 3 ani, la nivelul învăţămîntului superior, în Institutul de Arhitectură. Prin aceasta s-ar realiza dublarea capacităţii de cuprindere a Institutului de Arhitectură „Ion Mincu“ (axat în prezent pe 6 ani X 200 studenţi — 1 200) şi care ar putea cuprinde în principiu o promoţii numerică dublă (3 ani X 400 studenţi — 1 200). In acest fel s-ar stimula şi încrederea în profesiunea aleasă a cadrelor tehnice, care vor avea certitudinea că depinde numai de ei pentru a putea promova la nivelul învăţămîntului superior. Prin aceasta s-ar evita situaţii în care la examenul de admitere al acestei şcoli din Bucureşti se prezintă adeseori cei ce au căzut la examenul de admitere pentru Institutul de Arhitectură sau chiar pentru alte institute, şi care acceptă înscrierea lor în şcoala tehnică numai ca o soluţie tranzitorie. De asemenea, vor fi evitate situaţiile cînd absolvenţii acestei şcoli se prezintă la examenul de admitere la Institutul de Arhitectură (unde au toate şansele să promoveze), obţinîndu-şi diploma după alţi 6 ani (în total deci 9 ani de învăţămînt) ceea ce reprezintă o pierdere atît pentru ei, cît şi pentru economia noastră planificată. S-ar ivi astfel şi certitudinea că atît cadrele de tehnicieni cît şi cele de arhitecţi urbanişti se vor reîntoarce, în marea lor majoritate, în regiunea de unde provin şi de care se vor simţi legaţi prin anii de practică, prin aprecierea de care se bucură, prin încrederea ce le va fi acordată, prin locuinţa de care dispun, prin familia pe care între timp şi-au alcătuit-o. URBANISMUL ÎN CELELALTE INSTITUTE DE ÎNVAŢAMÎNT SUPERIOR IN CADRUL sistemului actual de organizare a învăţămîntului nostru superior şi fără a fi necesară organizarea. Unor noi facultăţi sau secţii, se impune îmbunătăţirea şi completarea planurilor de învăţămînt şi la celelalte institute de profil tangent cu urbanismul, ca de exemplu la Institutul şi facultăţile de construcţii, la unele facultăţi ale institutelor agronomice, la facultăţile de ştiinţe economice, de geografie şi la altele. Această îmbunătăţire ar consta în amplificarea, acolo unde există, şi în introducerea, acolo unde acest lucru nu s-a făcut încă, a unor cursuri, lucrări practice, ateliere de proiectare, potrivit specificului fiecărui domeniu, astfel incit absolvenţii acestor facultăţi să poată lucra nemijlocit în practică în problemele de sistematizare a oraşelor şi teritoriilor. Acest lucru ar presupune, după aprecierea noastră, înfiinţarea unor catedre de urbanism şi sistematizare cel puţin la institutul şi facultăţile de construcţii, la institutele agronomice şi de ştiinţe economice, care să asigure predarea, adaptată la specificul fiecărui profil, a noţiunilor de bază ale urbanismului. Dacă la Institutul de Arhitectură s-ar impune diversificarea unor discipline ce ar trebui să fie cuprinse în catedra de urbanism (probleme de circulaţie şi transport, spaţii plantate, compoziţie spaţială cinematică, sistematizarea satelor) şi mai ales amplificarea activităţii de proiectare urbanistică (în bună măsură formînd laturi constitutive ale proiectelor de arhitectură), în ce priveşte Institutul de construcţii din Bucureşti şi facultăţile de construcţii din cadrul institutelor politehnice, apare ca necesară introducerea unor cursuri de sistematizare la facultăţile şi secţiile de construcţii civile, hidrotehnică, drumuri şi căi ferate, ai căror studenţi sunt lipsiţi în prezent de posibilitatea însuşirii organizate, în cadrul procesului de învăţămînt, a unei viziuni largi şi complexe a modului de exercitare al viitoarei lor profesiuni. La Institutul de construcţii Bucureşti, de exemplu, ar fi de luat în consideraţie şi separarea grupării neomogene a profilului de sistematizare faţă de cel de geodezie, care coexistă în prezent într-o secţie comună. In afara cursurilor, a lucrărilor practice şi a proiectelor ce ar trebui prevăzute ca obligatorii în planurile de învăţămînt, sugerăm organizarea, în facultăţile şi secţiile mai sus enumerate, a unor cursuri facultative de istoria urbanismului şi de teoria sistematizării complexe a teritoriului. Pentru viitorii ingineri constructori, indiferent de facultatea pe care o urmează, pentru viitorii agronomi, economişti, geografi şi medici igienişti, participarea neobligatorie la asemenea expuneri însoţite de un bogat material ilustrativ, filme, diapozitive, fotografii, ar fi de un real folos. Pentru asigurarea nevoilor cercetării ştiinţifice în domeniul urbanismului, preconizăm în afară de organizarea doctoratului în urbanism şi reluarea cursurilor postuniversitare de urbanism pentru arhitecţi, ingineri, economişti, geografi şi alţi specialişti interesaţi în acest domeniu (chiar cadre cu sarcini de conducere în sfaturi populare, ministere, institute), cursuri organizate de Ministerul învăţămîntului şi Comitetul de Stat pentru Construcţii, Arhitectură şi Sistematizare, care în orice caz trebuie să-şi coordoneze străduinţele pentru cuprinderea unitară a întregului sistem de măsuri complexe enunţate mai sus. Asigurarea numărului sporit de cadre calificate în toate domeniile componente şi adiacente ale urbanismului reprezintă însă și o problemă de timp. Se impune ca atare stabilirea unei astfel de metodologii care să nu se limiteze a da un răspuns doar pentru perspectivă, ci și pentru cuprinderea sarcinilor imediate. E nevoie de adoptarea unui sistem de măsuri tranzitorii care să realizeze, în timpul cel mai scurt, cu precădere sarcinile de ordin cantitativ în problema cadrelor, după care să se treacă treptat la rezolvarea problemelor de ordin calitativ. Ar fi posibil de luat în consideraţie chiar şi ipoteza ca, pentru unele acţiuni de amploare şi de stringentă acuitate ca, de exemplu, problema sistematizării satelor, să fie mobilizate nu numai cadrele calificate, ci şi studenţii insti- tutelor de profil corespunzător, precum şi elevii şcolilor tehnice de această specialitate, încadraţi cu profesorii respectivi, pe întrea- ,, ga perioadă de practică sau de va-iură, în acest sens ar fi necesară o prealabilă pregătire sumară cu ca- «racter de instructaj. Sfera largă a problemelor lega- , te de îmbunătăţirea pregătirii ca-tedrelor în domeniul urbanismului p necesită, ţinînd seama şi de sarcinile şi directivele date de con- n ducerea de partid şi de stat, o am- " plă analiză colectivă, o consultare , multilaterală la care să participe, pe lingă Ministerul învăţămîntu- , lui şi Comitetul de Stat pentru , Construcţii, Arhitectură şi Sistematizare, şi alte organe interesate, precum Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice, Consiliul Sufperior al Agriculturii, Ministerul Sănătăţii şi Prevederilor Sociale, Comisia Centrală de Sistematizare a Satelor, totodată şi cadre didactice, specialişti din proiectare şi cercetare ştiinţifică în acest domeniu. O atare problemă ar necesita să fie dezbătută şi la Consfătuirea pe ţară a lucrătorilor din construcţii, ce se va desfăşura la sfîrşitul lunii februarie a acestui an în Bucureşti. „ Amploarea sarcinilor privind pregătirea viitorilor urbanişti im- | pune operativitatea necesară pentru ca, încă în cursul acestui an ' universitar, să se poată contura ?i să se poată concretiza soluţiile cele '' mai corespunzătoare, în măsură să poată fi aplicate încă începînd ’ cu anul de învăţămînt 1966—1967. Prof. arh. G. Gusti URBANISTICA IN INVATAMANT ■ Oră de modelaj cu studenții anului I ai Institutului de arhitectură „Ion Mincu“. I ■ INTRE lucrările de sinteză istorică a evoluţiei şi dezvoltării dilferitelor ramuri ale culturii noastre se va înscrie peste un timp una nouă : Istoria învătămîntului din România. In acest scop, Ministerul Invăţămintului a constituit un colectiv care are, intre altele, sarcina de a aduna materialul documentar necesar alcătuirii istoriei amintite, consultînd atît sur- • sele oficiale, cit şi de toţi acei ce deţin informaţii şi documente, ori pot indica date şi relaţii ce ar interesa domeniul respectiv. S-au stabilit ast- & fel premisele elaborării unei lucrări pe care evoluţia şcolii româneşti, specificul ei, o merită din plin şi la care sunt chemaţi să contribuie toţi cei ce au un cuvînt de spus în această direcţie. KM PENTRU a pregăti de pe __ acum TM condiţii optime de odihnă şi de activitate cultural-artistică şi sportivă copiilor şi elevilor care-şi vor petrece vacanţa de vară in colonii, tabere, excursii şi drumeţii. Ministerul Invăţămîntului a difuzat tuturor regiunilor planurile de cuprindere a copiilor şi elevilor care vor petrece vacanţa la munte şi la mare. Faţă de anii trecuţi, numărul copiilor şi elevilor cuprinşi în aceste planuri va spori simţitor, în tabere şi colonii, de pildă, vor fi cuprinşi aproape 100 000 de co-pii şi elevi, in excursii interregionale peste 83 000 de elevi, iar în cele regionale şi drumeţii aproape întreaga masă de şcolari. Concomitent cu aceste placieri, inspectorii şcolari regionali, care răspund de munca educativă şi de organizarea vacanţei de vară, au prorit o seamă de indicaţii de ordin tehnico-financiar, în legătură cu buna funcţionare a acestor acee ţiuni, precum şi îndrumări privând. îmbunătăţirea, amenajarea şi înzes- , trarea taberelor. 9( PoltRtul) datelor utilit raport preliminar, numărul studenţilor va ajunge în 1900 în Marea Britanie la circa 560. 000. Pentru a face fată din timp acestei creşteri, se preconizează construirea a încă 26 de institute de învăţămînt superior f din rare 6 noi universităţi), mărirea duratei învăţămîntului de la 3 la 4 ani în institutele pedagogice, ca şi aplicarea unor măsuri care să ducă la recrutarea de noi membri ai corpului didactic, corespunzători cerinţelor vremii. ■ TELEVIZIUNEA franceză a inaugurat recent, pentru moment cu titlu experimental, o serie de emisiuni destinate elevilor din clasele superioare ale liceelor, cu titlul general Istoria civilizaţiilor. Emisiunile au drept scop să evidenţieze marile linii ale evoluţiei şi transformării unei civilizaţii, urmărind să furnizeze documente suplimentare elevilor şi profesorilor. Dintre problemele ce vor fi tratate în cîte două emisiuni, amintim : Revoluţia, Satul şi lumea modernă etc. ■ DIN 1962 funcţionează la St. Donat’i Castle, în sudul Ţării Galilor, un colegiu internaţional preuniversitar denumit The Atlantic College. Recrutîndu-şi învăţăceii (băieţi între 16 ani şi jumătate şi 17 ani şi jumătate) din ţările Europei occidentale, Statele Unite şi Canada, colegiul îşi propune să-i deprindă pe aceştia cu climatul colaborării internaţionale şi să le cultive spiritul de iniţiativă, serios atrofiat, cred fondatorii, de vertiginoasa dezvoltare a industriei şi tehnicii actuale. Un accent deosebit se pune în colegiu pe studiul limbilor moderne, fiecare cursant trebuind să stăpînească măcar 2—3 dintre ele. ■