Contemporanul, ianuarie-iunie 1966 (Anul 20, nr. 3-25)

1966-02-04 / nr. 5

DIN CALENDARUL UNESCO L­ A 4 FEBRUA­­RIE 1966 s-au împlinit 25 de ani de la moartea lui David Emmanuel, unul din pro­fesorii de seamă ai Universităţii din Bucureşti. El face parte dintre marile personalităţi ştiinţifice şi culturale pe care UNESCO le reco­mandă pentru comemorare în anul 1966. Născut la Bucureşti la 31 ianua­rie 1854, dintr-o familie săracă de muncitori, David Emmanuel a cu­noscut de timpuriu greutăţile vie­ţii, fiind obligat de împrejurări, încă din timpul liceului, să dea lecţii particulare spre a putea stu­dia. Cu banii strînşi din meditaţii, David Emmanuel pleacă la Paris, cu scopul de a continua mai de­parte studiul matematicilor, faţă de care simţea o deosebită chema­re. în tot timpul cît a fost student la Sorbona, David Emmanuel a trăit tot din lecţii particulare. Re­feritor la această perioadă grea a vieţii sale, reproducem din dis­cursul pronunţat de regretatul a­­cademician Al. Myller la comemo­rarea a 100 de ani de la naşterea lui David Emmanuel de către Aca­demia Republicii Socialiste Româ­nia : „Emmanuel a crezut în vraja ştiinţei, ştia din propria lui expe- 1N LIBRARII : rienţă că numai setea de învăţătu­ră, de a cunoaşte, l-a împins pe el, copil de oameni foarte săraci, în­­tr-o societate organizată în favoa­rea celor cu avere, să învingă ob­stacole materiale de necrezut, să termine un liceu în ţară, să ajungă la Paris şi să ajungă un învăţat. Din primele clase de gimnaziu, Emmanuel a trebuit să se întreţi­nă singur, dînd lecţii particulare. Micul, modestul elev avea, încă de pe atunci, darul de a explica bine, de a expune lămurit ceea ce unii dintre profesorii lui de gimnaziu nu reuşeau să facă. Darul acesta, pe care părinţii elevilor mai puţin înzestraţi l-au descoperit şi-l în­trebuinţau spre folosul odraslelor lor, i-a folosit şi mai departe, după bacalaureat, cînd ajungînd la Pa­ris a putut să înveţe acolo, la Sor­bona, dînd lecţii românilor şi altor străini care aveau nevoie de pre­­paraţie. Acest talent de a explica bine al micului elev de liceu sau al stu­dentului de la Sorbona s-a dezvol­tat apoi, cînd Emmanuel a devenit profesor la Universitate, în marea artă de catedră cînd i-a adus glo­ria de întemeietor al matematicilor româneşti. Lecţiile acelea — ce-i plăceau aşa de mult cînd era co­pil — au devenit raţiunea existen­ţei lui, a vieţii sale îndelungate şi fecunde“. La Paris, după ce şi-a trecut mai întîi licenţa în matematici şi apoi licenţa în fizică, David Emmanuel şi-a susţinut teza de doctorat în matematici la 1 iulie 1879, în faţa unei comisii formată din Puiseux ca preşedinte şi Briot şi Bouquet ca membri. Teza purta titlul Etude des integrales abéliennes de troi­­sième espéce şi dovedea calităţi­le excepţionale de cercetător ale lui David Emmanuel, care, la o vîrstă foarte tînără, reuşise să ob­ţină rezultate importante într-unul din cele mai dificile și mai actuale capitole ale analizei matematice din timpul său. Cu un an mai înainte, la 18 ia­nuarie 1878, Spiru Haret trecuse, tot la Paris, doctoratul în matema­tici, cu o teză care trata una din cele mai importante probleme de astronomie, de care se ocupaseră matematicieni celebri ca Laplace şi Poisson. Aceştia demonstrează că axele mari ale orbitelor planetare sunt invariabile în timp. Perfecţio­­nînd metoda lui Poisson, tînărul învăţat român demonstra contra­riul, şi anume că apar inegalităţi seculare în expresia axelor mari. Acest rezultat neaşteptat a intere­sat pe toţi astronomii de seamă ai timpului. H. Poincaré, după 20 de ani, ocupîndu-se de teorema lui Haret, a demonstrat-o din nou pe altă cale. Debuturile în ştiinţă ale primilor doctori în matematici români de la Sorbona dovedeau că ei erau în­zestraţi cu toate calităţile necesare pentru a face o mare carieră ştiin­ţifică. Dar, întorşi în ţară, ei au dat de condiţii în care cercetarea ştiin­ţifică era greu de realizat. Nu e­­xistau biblioteci, nu exista o acti­vitate ştiinţifică universitară, nu exista un învăţămînt tehnic supe­rior. In faţa acestor doi tineri oa­meni de ştiinţă se deschideau două căi. Prima era de a continua mun­ca de creaţie ştiinţifică în afara mediului în care trăiau, lucrînd pe Cont propriu, pe linia cercetărilor pe care le începuseră atît de stră­lucit prin tezele lor de doctorat. A doua consta în introducerea mate­maticilor superioare în învăţămîn­­tul universitar şi tehnic din ţara noastră şi în crearea­ de cadre pen­tru formarea unui mediu prielnic ştiinţei. Ei au ales a doua cale, cea mai obositoare şi mai spinoasă. Putem să ne dăm seama de ceea ce reprezenta învăţămîntul univer­sitar din acel timp dintr-un articol scris de Spiru Haret în Gazeta Ma­tematică, în anul 1907. In 1869 — deci aproximativ cu zece ani înainte de reîntoarcerea în ţară a lui Spiru Haret şi David Emmanuel — Facultatea de ştiinţe era împărţită în două secţii : fizi­­co-matematice şi fizico-naturale. In toată facultatea erau 7 studenţi : 5 în anul întîi şi cîte unul în altul doi şi trei. Aproape toate cursurile de matematici erau predate de un singur profesor, care, desigur, nu putea fi un specialist în toate cursurile predate intr-o facultate. Studenţii lipsiţi de mijloace intrau în învăţămîntul mediu, ca suplini­tori, încă din primul an de univer­sitate. Din această cauză frecvenţa lor la cursuri era foarte redusă şi cu greu se puteau ţine la curent cu materia predată. David Emmanuel a început să profeseze în aceste condiţii grele. După doi ani de funcţionare ca profesor suplinitor, el a fost numit în 1882 profesor titular la catedra de algebră superioară şi teoria func­ţiilor. Cu cîţiva ani mai înainte, în 1878, i se încredinţase lui Haret catedra de mecanică. Prin numirea ca profesori a acestor oameni de ştiinţă se realiza — pentru prima oară — predarea matematicilor în învăţămîntul nostru universitar la un nivel comparabil cu acela din ţările cu o tradiţie culturală îna­intată. Activitatea didactică a lui David Emmanuel în acel timp era prodi­gioasă. El preda în anul întîi al­gebra şi în anul al doilea calculul diferenţial şi integral. Acest curs conţinea toate capitolele importante din tratatele de analiză matemati­că din acel timp. Nivelul cursului era ridicat, profesorul străduin­­du-se ca studenţii lui să ajungă să mînuiască cu exactitate metodele acestei fundamentale ramuri a ma­tematicilor. In anul al treilea pre­da cursul de teoria funcţiilor, ca o continuare a cursului de calcul di­ferenţial şi integral. Materia pre­dată la acest curs e cunoscută, fiind aproximativ identică cu aceea din magistralul tratat la teoria funcţii­lor publicat de el cu mulţi ani mai tîrziu. In rezumat, lui David Emmanuel îi revenea sarcina de a preda toate cursurile de analiză matematică şi algebră din facultate. O muncă imensă, dacă ţinem seama de ma­rele număr săptămînal de ore, de faptul că nu exista la noi in ţară o experienţă anterioară în predarea cursurilor şi de meticulozitatea profesorului, care pregătea fiecare lecţie pînă la cele mai mici amă­nunte. Dar munca profesorului David Emmanuel nu se desfăşura numai în cadrul facultăţii de matematică, îndeplinea o sarcină la fel de im­portantă şi la Şcoala de poduri şi şosele. Şcoala de poduri şi şosele a fost înfiinţată în 1881. Din cauza insu­ficientei pregătiri în matematici a candidaţilor s-a înfiinţat un an preparator, în care urma să se re­capituleze materia predată în li­ceu. David Emmanuel şi Spiru Ha­ret au fost primii profesori ai anu­lui preparator. Vom insista puţin asupra materiei predate la acest curs pentru ca să ne dăm seama de rolul de adevăraţi pionieri pe care aceşti doi savanţi i-au avut în formarea cadrelor de matema­ticieni şi tehnicieni din ţara noas­tră. In anul şcolar 1881—82, David Emmanuel a predat studenţilor din anul preparator aritmetică, alge­bra, trigonometria şi geometria a­­nalitică în spaţiu, iar Spiru Haret geometria elementară plană şi în spaţiu, geometria descriptivă şi geometria analitică plană. In acel timp nu existau asistenţi, lectori sau conferenţiari. Toate cursurile şi seminariile le făceau în între­gime profesorii. La sfîrşitul anului, cei doi profesori decideau care din­tre studenţi au acumulat cunoş­tinţele matematice necesare spre a putea urma mai departe cursu­rile Şcolii de poduri şi şosele. După trei ani de practicare a a­cestui sistem, s-a înfiinţat un fi­xamen de admitere în actu­l prepa­rator. Examinatorii erau tot ba vid Emmanuel şi Spiru­ Maret. Aceste Cîteva date sîrtt suficiente pentru a arăta K­helisa Marte, pe care D. Emmanuel şi Spiru Haret au desfăşurat-o în învăţămîntul superior. Dar în eu find drumurile lor aveau să se despartă, intrînd în viaţa politică, Spiru Matei şi-a dedicat viaţa organizării şi dezvol­tării învăţămibtului de toate gra­dele. Emmanuel şi-a asumat sin­gur rolul de ridicare a nivelului predării matematicii in învăţă­mântul superior, cbhcehtrihdu-şi mai departe Întreaga activitate In­ Universitate şi la Şabăia de ploduri şi şosele. Munca lui David Emmanuel a dat roade, relevi străluciţi Ca Gh. Ţiţeica, Traian DalesCU. A. Dăvi­­dogiu, atraşi de farmecul ştiinţei, au continuat să cultive studiile în care au fost iniţiaţi în­ facultate. Foştii lui elevi şi studenţi, la ri­­dul lor profesori cu autoritate ştiinţifica la Facultatea de ştiinţe şi la Şcoala de poduri şi şosele, au ridicat prestigiul acestor două in­stituţii de cultura la înălţimea vi­sată de David Emmanuel. La uni­versitatea din Bucureşti, prin stră­duinţă lui, se crease mediul ştiin­ţific care a dat şcoala matematică de astăzi. Spre sfârşitul carierei sale didac­tice, în anii 1904 şi 1923, David Emmanuel a parcu­rbat sratului Său de teoria funcţiiÎlr­ih diUă Vo­lume, ca o încoronare a întregii sale activităţi. Nu Vbftt putea mai just reda valoarea acestei opere decit reptbdUciHd cUvintete stră­lucitului nbstru profesor Traian Lalescu : „Cursul d-lUl D. Fmmanuel este lucrarea UHUI spirit intt­mnat, d­ar şi profuhd, cate a ştiut să facă o fericită sinteză unire operele, deo­potrivă de puternice, ale lui Cauchy şi Weierstrass, din dome­niul funcţiunilor complexe, a înţelege pe, Weierstrass şi a cădea robit de frumuseţea ordinei, pe care con­cepţiile simple şi fun­damentale ale acestui mare clasic au introdUS-o în studiul funcţiuni­lor analitice, este lucrul firesc pentru orice matematician iubitor dezinteresat al ştiinţei sale. Dar a lumina o expunere a teoriei lui Weierstrass cu facla ştiinţei fran­ceze şi a introduce, la timpul po­trivit, instrumentul puternic ana­litic, care este integrala lui Cauchy şi a da astfel cititorului cheia ştiinţei profesate, după ce i-a in­dicat cadrele generale, aceasta nu o poate face decît un om care s-a gîndit adine asupra acestor lucruri. Un profesionist al teoriei f­rcţiu­­nilor, un om care şi-a consacrat viaţa pentru a înţelege şi propovă­dui o frumuseţe elementară a vieţii omeneşti. Nu sînt din acei care întrebuinţează cu uşurinţă verbul întaripat pentru a-mi exprima sen­timentele mele ; dar şi de cîte ori mi se opreşte gîndul asupra aces­tor minunate creaţiuni ale minţii omeneşti sufletul mi se încălzeşte de nobilul sentiment al jer­tfei pet­tru ştiinţă şi de adînca simpa­tie pe care mi-o inspiră puritanii acestui irreal“. David Emmanuel a ilustrat ca­­tedra lui. Prestigiul său în învăţă­­tu­rnt a fost atît de mare, îneît cei mai de seamă matematicieni ai ţării au fost desemnaţi ca succe­sori ai lui. La Şcoala Politehnică, după ieşirea lui la pensie, în anul 1928, i-a urmat la catedra de ana­liză matematică Gh. Ţiţeica. La Facultatea de ştiinţe din Bucureşti, la catedra de teoria funcţiilor se leagă cea mai­­frumoasă tradiţie ştiinţifică. Lui David Emmanuel i-a urmat D. Pompeiu* Iar la ieşi­rea acestuia la pensie S. Stoilov. Sume ilustre pentru ştiinţa româ­nească. David Emmanuel a fost timp de 47 de ani profesor titular de teoria funcţiilor la Universitatea din Bucureşti şi a funcţionat ca supli­nitor, tot la această catedră, timp de doi ani. Deci a avut 49 de serii de studenţi. Am făcut parte din a 48-a serie, cînd profesorul David Emmanuel avea 74 de ani şi fusese de patru ori prelungită pensionarea lui. Un bătrin simpatic, cu plete şi mus­tăţi albe, cu ochi plini de bunăta­te. Păstrase şi la adinei bătrîneţi calităţile lui de mare pedagog şi modestia lui neîntrecută. Studenţii poreclesc uneori pe profesorii lor şi poreclele lor sub­liniază adesea un adevăr. Lui Da­vid Emmanuel i se spunea „tata David“ şi de către studenţi şi de către profesori. Era intr-adevăr părintele facultăţii, căci de la pro­fesorii cei mai în vîrstă, ca Ţiţei­ca, Davidoglu, şi pînă la cei mai tineri studenţi, toţi îi fuseseră elevi şi pe toţi îi cuprindea cu egală dragoste privirea caldă, părinteas­că a celui care le-a fost îndrumă­tor. Profesorul David Emmanuel, prin munca rodnică în rezultate pe care a desfăşurat-o în cadrul Universităţii şi Şcolii Politehnice, timp de aproape 50 de ani, poate fi considerat, pe drept cuvînt, în­temeietorul şcolii matematice mo­derne din ţara noastră. Acad. Gh. Mihoc DAVID EMMANUEL I. ŢUCULESCU : „Biodinamica lacu­lui Techirghiu!“ 9 (Urinari din pag. 1-a) întregii ţări, cît şi la nivelul ce­rinţelor fiecărei regiuni sau oraş mai important, capabile, pe de altă parte, să asigure cea mai eficientă muncă de echipă şi cea mai mare productivitate a acestei munci; c) asigurarea condiţiilor de con­tinuă sau periodică actualizare şi completare a cunoştinţelor cadre­lor din producţie, precum şi de înaltă specializare a cadrelor inte­resate sau antrenate în rezolvarea problemelor specifice acestui do­meniu. Prin atingerea acestor obiective vom putea dispune de cadre şi de echipe complexe calificate, în ve­derea încadrării corespunzătoare a tuturor institutelor de proiectare centrală şi regională, a tuturor or­ganelor de îndrumare, control şi aplicare a concepţiilor urbanistice pe plan central, regional sau local, a instituţiilor existente sau care vor trebui create, ce vor trebui să abordeze şi să rezolve — pe planul activităţii de cercetare ştiinţifică — problemele fundamentale, de restrânsa sau de largă perspectivă, în domeniul sistematizării terito­riului şi a urbanismului. In vederea atingerii acestor o­­biective este necesară o strînsă co­laborare între Ministerul Invăţă­­mîntului, Comitetul de Stat al Pla­nificării şi Comitetul de Stat pen­tru Construcţii, Arhitectură şi Sis­tematizare. In afară de necesita­tea analizării procesului propriu­­zis de învăţămînt, consider că ar trebui stabilită în primul rînd di­namica necesităţilor, în materie de cadre de urbanişti. Aceasta nu ar trebui determinată pe baza exclu­sivă a unor anchete-chestionar a­­dresate sfaturilor populare şi or­ganelor centrale, ci — cu precăde­re — pe baza evaluării obiective şi însumării sarcinilor ce sunt de îndeplinit, eşalonate în timp şi a­­vînd ca bază de normare expe­rienţa practică din ultimii ani a institutelor noastre. In al doilea rînd, aceste organe centrale coordonatoare ar avea de stabilit nevoile distincte ale insti­tuţiilor centrale, din Bucureşti, şi acele ale regiunilor şi oraşelor, ur­­mînd a găsi cele mai indicate mă­suri pentru a asigura o repartiţie efectivă şi corespunzătoare a ca­drelor, evitîndu-se atît centraliza­rea excesivă în Capitală, cit şi pier­derile pe parcurs prin recalificări (sau chiar prin descalificări). Experienţa actuală pe plan mon­dial în domeniul formării cadre­lor cu calificare superioară în ur­banism, în institute de învăţămînt superior, indică în principal două tendinţe: una, practicată în spe­cial în Anglia, Franţa şi în unele ţări din America de Sud, se ba­zează îndeosebi pe activitatea unor institute de urbanism cu facultăţi profilate pe diferite specialităţi, pentru arhitecţi, peisagişti, ingi­neri, economişti etc. Altă tendinţă, aplicată în U.R.S.S., S.U.A., Japo­nia şi în cea mai mare parte a ţărilor europene (Suedia, R. D. Germană, R. F. Germană, Polonia, România), unde pregătirea urba­niştilor revine în sarcina unor in­stitute de învăţămînt superior, profilate diferit, de arhitectură, construcţii, ştiinţe economice, uni­versităţi, ce cuprind în planurile de învăţămînt şi în programele lor cursuri şi ateliere de proiec­tare urbanistică, avînd un conţi­nut şi o orientare legate de pro­filul institutului considerat. Aproape pretutindeni, dar în­deosebi în ţările în care este pro­movată cuprinderea disciplinei urbanismului în cadrul unor in­stitute de învăţămînt superior cu profil diferit, se consideră că acei specialişti ce sunt che­maţi să conducă colectivele com­plexe urbanistice, pînă la treap­ta de oraş sau sistem urban inclusiv, ar trebui să aibă la bază o pregătire arhitecturală. Începînd de la această treaptă, coordonato­rul colectivului complex de siste­matizare teritorială (pentru micro­­regiuni, regiuni, reţea de aşezări pe plan naţional etc.), nu este ab­solut necesar să fie arhitect, cu toate că, în orice caz, arhitectul trebuie să fie prezent ca membru al acestui colectiv. Totodată, în ce priveşte relaţia între arhitec­tură şi urbanism sub aspectul pre­gătirii cadrelor, s-a apreciat de că­tre Uniunea Internaţională a Ar­hitecţilor (punct de vedere la care s-a asociat şi Uniunea Arhitecţi­lor din ţara noastră), că nu se consideră oportună o pregătire dis­tinctă a acestor două discipline în învăţămîntul superior. Faptul că astăzi pretutindeni, şi îndeosebi în ţările socialiste, devine imposibi­lă rezolvarea oricărei probleme de arhitectură (fie de obiect unicat, fie de clădire cu repetabilitate re­­strînsă, fie de construcţii cu ca­racter de masă) fără ca ea să fie abordată pe plan urbanistic, im­pune ca disciplina urbanistică să fie însuşită concomitent şi în strîn­să intercondiţionare cu disciplina arhitecturală în cadrul aceluiaşi ciclu de învăţămînt. DOUA TREPTE ÎN PREGĂTI­REA URBANIŞTILOR DIN cele de mai sus reiese ne­cesitatea reconsiderării, din acest punct de vedere, a învăţămîntului superior de arhitectură, pentru a se putea realiza o mai deplină îm­binare a cunoştinţelor de urbanism cu cele de arhitectură încă de la începutul studiului. O astfel de tratare unitară a procesului de învăţămînt superior, privind problemele de urbanism­­arhitectură, ar da oar­ecum și un răspu­r­s dezbaterilor ce se desfă­șoară astăzi asupra profilului spe­cialistului, din care se desprind două alternative : una promovând necesitatea unei largi baze teore­tice, capabile să asigure o gîndire independentă, creatoare, multilate­rală şi dînd posibilitate absolven­tului să se specializeze abia în practică, în funcţie de domeniul căruia i se dedică, alta promo­­vînd o foarte amănunţită şi minu­ţioasă specializare încă din facul­tate — cu sacrificiul chiar al stu­diilor fundamentale — dînd posi­bilitate, ce e drept, absolventului să facă faţă sarcinilor din produc­ţie îndată ce depăşeşte treapta fa­cultăţii. Este sigur că în ceea ce priveşte studiul urbanism-arhitec­­tură — cel puţin pentru actuala etapă în ţara noastră — prima al­ternativă prezintă toate avantajele. Ca o soluţie aparent mixtă şi pro­babil mai oportună în situaţia noas­tră, ar putea fi admisă pregătirea arhitecţilor­ urbanişti pe două trep­te corelate şi succesive de învăţă­mînt : o primă treaptă, la nivelul şcolilor tehnice de arhitectură şi construcţia oraşelor, care ar putea asigura cadrelor tehnice absolvente cunoştinţele necesare de specialita­te şi de amănunt, cerute de producţie şi de profilul viitoarelor lor sarcini după care — pe baza unor criterii de selecţie ce vor tre­bui stabilite — se va putea trece la a doua treaptă de pregătire, la ni­velul învăţămîntului superior de arhitectură şi urbanism, care va trebui să insiste tocmai pe procesul de gîndire sintetică, teoretică, atot­cuprinzătoare, de creaţie şi concep­ţie independentă şi inovatoare. O astfel de repartiţie, pe două trepte, a procesului de pregătire a cadrelor de urbanişti (arhitecţi, în cazul de faţă) ar prezenta şi ur­mătoarele avantaje: — ar justifica completarea reţe­lei de şcoli tehnice de arhitectură şi construcţia oraşelor deocamdată în acele oraşe reşedinţă de regiune ce dispun de cadre specializate su­ficiente ca număr şi competenţă pentru a asigura încadrarea corpu­lui didactic, tinzîndu-se ca ast­fel de şcoli să se înfiinţeze treptat în toate regiunile. In acest fel, după numai trei ani de studiu, regiunea şi-ar putea încadra aparatul şi in­stituţiile (pe plan regional, raional şi urban) cu numărul necesar de cadre tehnice proprii; — printr-o selecţie ulterioară, (de exemplu pe baza aprecierii lu­crărilor proprii, a practicii în pro­ducţie, a unor dorinţe îmbinate cu capacitatea personală de a cuprin­de problemele complexe ale profe­siunii) unele din cadrele tehnice de arhitectură şi construcţia ora­şelor vor putea trece într-o a doua treaptă de studiu de 3 ani, la ni­velul învăţămîntului superior, în Institutul de Arhitectură. Prin aceasta s-ar realiza dubla­rea capacităţii de cuprindere a In­stitutului de Arhitectură „Ion Min­­cu“ (axat în prezent pe 6 ani X 200 studenţi — 1 200) şi care ar putea cuprinde în principiu o promoţii numerică dublă (3 ani X 400 stu­denţi — 1 200). In acest fel s-ar stimula şi încre­derea în profesiunea aleasă a ca­drelor tehnice, care vor avea cer­titudinea că depinde numai de ei pentru a putea promova la nivelul învăţămîntului superior. Prin acea­sta s-ar evita situaţii în care la examenul de admitere al acestei şcoli din Bucureşti se prezintă a­­deseori cei ce au căzut la exame­nul de admitere pentru Institutul de Arhitectură sau chiar pentru alte institute, şi care acceptă în­scrierea lor în şcoala tehnică numai ca o soluţie tranzitori­e. De asemenea, vor fi evitate situaţiile cînd absolvenţii acestei şcoli se prezintă la examenul de admitere la Institutul de Arhitectură (unde au toate şansele să promoveze), ob­­ţinîndu-şi diploma după alţi 6 ani (în total deci 9 ani de învăţămînt) ceea ce reprezintă o pierdere atît pentru ei, cît şi pentru economia noastră planificată. S-ar ivi astfel şi certitudinea că atît cadrele de tehnicieni cît şi cele de arhitecţi­ urbanişti se vor reîntoarce, în marea lor majorita­te, în regiunea de unde provin şi de care se vor simţi legaţi prin anii de practică, prin aprecierea de care se bucură, prin încrede­rea ce le va fi acordată, prin lo­cuinţa de care dispun, prin fami­lia pe care între timp şi-au alcă­tuit-o. URBANISMUL ÎN CELE­LALTE INSTITUTE DE ÎN­­VAŢAMÎNT SUPERIOR IN CADRUL sistemului actual de organizare a învăţămîntului nos­tru superior şi fără a fi necesară organizarea­. Unor noi facultăţi sau secţii, se impune îmbunătăţirea şi completarea planurilor de învăţă­mînt şi la celelalte institute de profil tangent cu urbanismul, ca de exemplu la Institutul şi fa­cultăţile de construcţii, la unele facultăţi ale institutelor agronomi­ce, la facultăţile de ştiinţe econo­mice, de geografie şi la altele. Această îmbunătăţire ar consta în amplificarea, acolo unde există, şi în introducerea, acolo unde acest lucru nu s-a făcut încă, a unor cursuri, lucrări practice, ateliere de proiectare, potrivit spe­cificului fiecărui domeniu, astfel incit absolvenţii acestor facultăţi să poată lucra nemijlocit în prac­tică în problemele de sistematiza­re a oraşelor şi teritoriilor. Acest lucru ar presupune, după aprecie­rea noastră, înfiinţarea unor ca­tedre de urbanism şi sistematizare cel puţin la institutul şi facultăţile de construcţii, la institutele agro­nomice şi de ştiinţe economice, care să asigure predarea, adaptată la specificul fiecărui profil, a no­ţiunilor de bază ale urbanismului. Dacă la Institutul de Arhitec­tură s-ar impune diversificarea u­­nor discipline ce ar trebui să fie cuprinse în catedra de urbanism (probleme de circulaţie şi trans­port, spaţii plantate, compoziţie spaţială cinematică, sistematizarea satelor) şi mai ales amplificarea activităţii de proiectare urbanisti­că (în bună măsură formînd la­turi constitutive ale proiectelor de arhitectură), în ce priveşte Institu­tul de construcţii din Bucureşti şi facultăţile de construcţii din ca­drul institutelor politehnice, apare ca necesară introducerea unor cursuri de sistematizare la facul­tăţile şi secţiile de construcţii ci­vile, hidrotehnică, drumuri şi căi ferate, ai căror studenţi sunt lip­siţi în prezent de posibilitatea în­suşirii organizate, în cadrul pro­cesului de învăţămînt, a unei vi­ziuni largi şi complexe a modului de exercitare al viitoarei lor pro­fesiuni. La Institutul de construc­ţii Bucureşti, de exemplu, ar fi de luat în consideraţie şi separarea grupării neomogene a profilului de sistematizare faţă de cel de geo­dezie, care coexistă în prezent în­­tr-o secţie comună. In afara cursurilor, a lucrărilor practice şi a proiectelor ce ar tre­bui prevăzute ca obligatorii în pla­nurile de învăţămînt, sugerăm or­ganizarea, în facultăţile şi secţiile mai sus enumerate, a unor cursuri facultative de istoria urbanismu­lui şi de teoria sistematizării com­plexe a teritoriului. Pentru viito­rii ingineri constructori, indiferent de facultatea pe care o urmează, pentru viitorii agronomi, econo­mişti, geografi şi medici igienişti, participarea neobligatorie la ase­menea expuneri însoţite de un bo­gat material ilustrativ, filme, dia­pozitive, fotografii, ar fi de un real folos. Pentru asigurarea nevoilor cer­cetării ştiinţifice în domeniul ur­banismului, preconizăm în afa­ră de organizarea doctoratului în urbanism şi reluarea cursu­rilor postuniversitare de urba­nism pentru arhitecţi, ingineri, economişti, geografi şi alţi spe­cialişti interesaţi în acest dome­niu (chiar cadre cu sarcini de con­ducere în sfaturi populare, minis­tere, institute), cursuri organizate de Ministerul învăţămîntului şi Co­mitetul de Stat pentru Construc­ţii, Arhitectură şi Sistematizare, care în orice caz trebuie să-şi co­ordoneze străduinţele pentru cu­prinderea unitară a întregului sis­tem de măsuri complexe enunţate mai sus. Asigurarea numărului sporit de cadre calificate în toate domeniile componente şi adiacente ale urba­nismului reprezintă însă și o pro­blemă de timp. Se impune ca ata­re stabilirea unei astfel de meto­dologii care să nu se limiteze a da un răspuns doar pentru per­spectivă, ci și pentru cuprinderea sarcinilor imediate. E nevoie de adoptarea unu­i sistem de măsuri tranzitorii care să realizeze, în timpul cel mai scurt, cu precădere sarcinile de ordin cantitativ în pro­blema cadrelor, după care să se treacă treptat la rezolvarea pro­blemelor de ordin calitativ. Ar fi posibil de luat în conside­raţie chiar şi ipoteza ca, pentru unele acţiuni de amploare şi de stringentă acuitate ca, de exemplu, problema sistematizării satelor, să fie mobilizate nu numai cadrele calificate, ci şi studenţii insti-­­ tutelor de profil corespunzător, precum şi elevii şcolilor tehnice de această specialitate, încadraţi cu profesorii respectivi, pe întrea- ,, ga perioadă de practică sau de va-­iu­ră, în acest sens ar fi necesară o prealabilă pregătire sumară cu ca- «­­racter de instructaj. Sfera largă a problemelor lega- , te de îmbunătăţirea pregătirii ca-­te­drelor în domeniul urbanismului p necesită, ţinînd seama şi de sar­cinile şi directivele date de con- n ducerea de partid şi de stat, o am- " plă analiză colectivă, o consultare ,­ multilaterală la care să participe,­­ pe lingă Ministerul învăţămîntu- , lui şi Comitetul de Stat pentru , Construcţii, Arhitectură şi Siste­matizare, şi alte organe interesate,­­ precum Consiliul Naţional al Cer­­cetării Ştiinţifice, Consiliul Su­­f­­perior al Agriculturii, Ministerul­­ Sănătăţii şi Prevederilor Sociale, Comisia Centrală de Sistematizare a Satelor, totodată şi cadre didac­tice, specialişti din proiectare şi cercetare ştiinţifică în acest do­meniu. O atare problemă ar necesita să fie dezbătută şi la Consfătuirea pe­­ ţară a lucrătorilor din construcţii,­­ ce se va desfăşura la sfîrşitul lunii­­ februarie a acestui an în Bucureşti. „ Amploarea sarcinilor privind pregătirea viitorilor urbanişti im- | pune operativitatea necesară pen­tru ca, încă în cursul acestui an ' universitar, să se poată contura ?i să se poată concretiza soluţiile cele '' mai corespunzătoare, în măsură să poată fi aplicate încă începînd ’ cu anul de învăţămînt 1966—1967. Prof. arh. G. Gusti URBANISTICA IN INVATAMANT ■ Oră de mode­laj cu studen­ții anului I ai In­stitutului de arhi­tectură „Ion Min­­cu“. I ■ INTRE lucrările de sinteză isto­rică a evoluţiei şi dezvoltării di­­l­­feritelor ramuri ale culturii noastre se va înscrie peste un timp una nouă : Istoria învătămîntului din România. In acest scop, Ministerul Invăţămin­­tului a constituit un colectiv care are, intre altele, sarcina de a aduna ma­terialul documentar necesar alcătuirii istoriei amintite, consultînd atît sur- • sele oficiale, cit şi de toţi acei ce de­ţin informaţii şi documente, ori pot indica date şi relaţii ce ar interesa domeniul respectiv. S-au stabilit ast- & fel premisele elaborării unei lucrări pe care evoluţia şcolii româneşti,­­ specificul ei, o merită din plin şi la­­ care sunt chemaţi să contribuie toţi­­ cei ce au un cuvînt de spus în aceas­­tă direcţie. KM PENTRU a pregăti de pe __ acum TM condiţii optime de odihnă şi de activitate cultural-artistică şi sportivă copiilor şi elevilor care-şi vor petrece vacanţa de vară in colonii, tabere, excursii şi drumeţii. Ministerul Invă­­ţămîntului a difuzat tuturor regiuni­lor planurile de cuprindere a copiilor şi elevilor care vor petrece vacanţa la munte şi la mare. Faţă de anii tre­cuţi, numărul copiilor şi elevilor cu­prinşi în aceste planuri va spori sim­ţitor, în tabere şi colonii, de pildă,­­ vor fi cuprinşi aproape 100 000 de co-­­­pii şi elevi, in excursii interregionale­­ peste 83 000 de elevi, iar în cele re­gionale şi drumeţii aproape întreaga masă de şcolari. Concomitent cu a­­ceste placieri, inspectorii şcolari re­gionali, care răspund de munca edu­cativă şi de organizarea vacanţei de­­ vară, au prorit o seamă de indicaţii­­ de ordin tehnico-financiar, în legătu­­ră cu buna funcţionare a acestor ace­e ţiuni, precum şi îndrumări privând­­. îmbunătăţirea, amenajarea şi înzes- , trarea taberelor. 9( PoltRtul) datelor utilit raport preli­minar, numărul stud­enţilor va ajunge în 1900 în Marea Britanie la circa 560. 000. Pen­tru a face fată din timp aces­­tei creşteri, se preconizează construirea a încă 26 de institute de învăţămînt su­perior f din rare 6 noi universităţi), mă­rirea duratei învăţămîntului de la 3 la 4 ani în institutele pedagogice, ca şi aplicarea unor măsuri care să ducă la recrutarea de noi membri ai corpului didactic, corespunzători cerinţelor vrem­ii.­­ ■ TELEVIZIUNEA franceză a inaugurat recent, pentru moment cu titlu expe­rimental, o serie de emisiuni destinate elevilor din clasele superioare ale licee­lor, cu titlul general Istoria civilizaţiilor.­­ Emisiunile au drept scop să evidenţieze marile linii ale evoluţiei şi transformării unei civilizaţii, urmărind să furnizeze do­cumente suplimentare elevilor şi profeso­­rilor. Dintre problemele ce vor fi tratate în cîte două emisiuni, amintim : Revolu­ţia, Satul şi lumea modernă etc. ■ DIN 1962 funcţionează la St. Donat’i Castle, în sudul Ţării Galilor, un­­ colegiu internaţional preuniversitar denu­mit The Atlantic College. Recrutîndu-şi învăţăceii (băieţi între 16 ani şi jumă­tate şi 17 ani şi jumătate) din ţările Eu­ropei occidentale, Statele Unite şi Ca­­­­­nada, colegiul îşi propune să-i deprindă pe aceştia cu climatul colaborării inter­naţionale şi să le cultive spiritul de ini­ţiativă, serios atrofiat, cred fondatorii, de vertiginoasa dezvoltare a industriei şi teh­­nicii actuale. Un accent deosebit se pune în colegiu pe studiul limbilor moderne,­­ fiecare cursant trebuind să stăpînească măcar 2—3 dintre ele.­­ ■

Next