Contemporanul, iulie-decembrie 1966 (Anul 20, nr. 26-52)

1966-07-01 / nr. 26

De vineri pină vineri TEATRU — ROMEO ŞI JULIETA de W. Shakespeare. Prezintă în sala Co­media a Teatrului Naţional — Tea­trul din Galaţi, 1 şi 2 iulie, ora 20. — SCAUNELE de E. Ionesci­, Teatrul „Nottara“, 1 iulie ora 20. — COLOMBE de J. Anouilh, Tea­trul „Nottara“, 3 iulie ora 20. CINEMA — Pagini de istorie : EU SlNT CUBA ! Cinema Arta şi Volga . ATENTATUL: Cinema Colentina ! SAŞA. Cinema Flacăra. — Panoramic italian : GHEPAR­­DUL. Cinema Dacia. CU MlINILE PE ORAȘ. Cinema-grădină Colenti­na . DEPĂŞIREA. Cinema-grădină Progresul-Parc : OMICRON. Cine­ma Bucegi. — Western : WINETTOU. Cine­­ma-grădină Unirea; OLD SHA­­TERHAND. Cinema-grădină Vitan; FIII MARII URSOAICE. Cinema Lumina. — Ecranizări : CELE DOUA OR­FELINE. Cinema București ; CO­LIBA UNCHIULUI TOM. Cinema Patria; NOAPTEA IGUANEI. Ci­­nema Union ; SlMBATA SEARA, DUMINICA DIMINEATA în pro­­gramul pentru abonaţi ai Cinema­tecii.­­— Filme „de capă şi spadă“ ! FANFAN LA TULIPE. Cinema Are­nele Libertăţii şi Central . ANGE­LICA MARCHIZA ÎNGERILOR, Cinema Tomis şi Arta . SERBĂ­RILE GALANTE. Cinema Giuleşti. — A şaptea a­rtă bis : ZILELE FILMULUI DE ANIMAŢIE. Selec­­ţiuni din programele prezentate în cadrul primului Festival internaţio­nal de la Mamaia. In programul Cinematecii de la 3 iunie. EXPOZIŢII — PICTURA, SCULPTURA Şl GRAFICA DIN R. P. CHINEZA — Sala Dalles. — Retrospectiva MICAELA E­­LEUTHERIADE. Pictură. Sala Dalles. — FILOFTEIA SIMIONESCU şi VITALIE NEREUŢA. Ceramică, Galeriile de Artă din bd. N. Băl­­cescu. — TITA RUBIN şi CONSTAN­TIN NIŢESCU Pictură. Galeriile de Artă din str. Oneşti. Acest ghid selectiv este întocmit sub rezerva eventualelor schimbări de programare survenite după În­tocmirea sa. 2 „ERA ANUL SOARELUI CALM“ IN SECOLUL nostru mai ales, o coordonată-criteriu în de­terminarea orientării unui scriitor sau altul poate fi considerată cea a categoriilor de spaţiu şi timp, poziţia autorului respectiv faţă de ele. La Malraux, Moravia sau Re­marque spaţiul şi timpul sunt chiar materia prozei, sunt limitele miş­cării personajelor, pe cînd la Kaf­ka, Camus sau Svevo ele nu exis­tă, în sensul unei manifestări con­crete şi precise. Nu este exclusă nici posibilitatea „căii de mijloc“, adică a alternării în cadrul acele­iaşi opere, sau, mai larg, în con­textul scrierilor unui autor, a unor elemente, indicînd o certă tempo­­ralitate sau spaţialitate, cu episo­­duri peste care plutesc concentric curenţii imateriali, abstracţi ai unui presupus temporal şi spaţial. Este situaţia în care se află scrii­torul italian Carlo Bernari. Carlo Bernari s-a născut la Na­poli în 13 octombrie 1909 într-o familie de îndepărtată origine franceză. Pină la debutul scriitori­cesc practică mai multe meserii, una mai diferită ca alta, cum ar fi: croitor, șofer, vopsitor, mecanic, ziarist. Primul volum Tre operat îi apare în anul 1934 la Milano, scriitorul participînd pe atunci la lupta împotriva fascismului. Este posesorul unei frumoase colecţii de premii literare, printre care : Premiul Tesoretto di Brera în 1947, pentru culegerea de poves­tiri Tre casi sospetti (Trei cazuri suspecte), Premiul Viareggio în 1950 pentru romanul Speranzella (Speranţa) şi Premiul Salenzo în 1953 pentru romanul Vesuvio e pane. (Vezuviu şi pîine). Cartea care a stîrnit cel mai mare ecou la apariţie este Era l’anno del sole quieto (Era anul soarelui calm) apă­rută în 1964. A mai scris romanele: Quasi un secolo (Aproape un se­col), Prologo alle tenebre (Prolo­gul tenebrelor — 1947), Domani e poi domani (Mîine şi iarăşi mîine — 1957), Amore amaro (Dragoste amară — 1959), culegerile de nuvele : Siamo tut­ti bambinii (Sun­tem­ toţi copii — 1951), Per cause imprecisate (Pentru motive nepre­­cise — 1965), o cronică : Napoli pace e guerra (Napoli război şi pace — 1946) şi o carte de călătorii: II gigante Cina — (Gigantica Chină — 1957). Aşezat, prin ceea ce a scris, în­tre Moravia din Indiferenţii şi Italo Svevo din Conştiinţa lui Z­eno, Carlo Bernari manifestă încă de la primul roman publicat în 1934 (Tre operai — Trei munci­tori) o înclinaţie pentru analiza psihologică îmbinată cu cea soci­ală. Teodora, Anna şi Marcu, eroii romanului sunt muncitori apăsaţi de mari incertitudini, trăind în­tr-o stare de confuzie provocată de înlănţuirea unor evenimente social-politice care au dus la in­staurarea fascismului italian. Fac­tor comun al incursiunilor pe care Bernari le întreprinde în mediul proletariatului napolitan, cu destăi­nuită simpatie pentru încercarea acestuia de a ieşi din încîlcita de­zorientare, îl constituie mizeria socială şi psihică care stăpîneşte în acele momente masa muncito­rilor, posesori ai unui ideal revo­luţionar neclar încă dar pasibil de evoluţie. Realitatea este observată în aspectele ei întunecate, triste, dar figurile muncitorilor sînt privite cu simpatie de prozator, adevărul interferîndu-se, astfel, cu poezia. Dacă în Trei muncitori este uşor de recunoscut poezia dură a neorea­lismului, cu Mîine şi iarăşi mîine (Domani e poi domani-romanzo Firenze, Vallecchi, 1957) Bernari părăseşte terenul, adesea arid, al formulelor literare cu circulaţie în epocă, pentru a utiliza din plin propriile sale posibilităţi narative. Aici sondajul subconştientului se întrepătrunde cu cel al realităţii obiective, ca la Dostoievski, cu deosebirea că interesul scriitorului este polarizat de un caz din care reuşeşte să extragă dominantele unui întreg grup social. Nicola Monaco, eroul acestui roman, este obsedat de ideea realizării şi în­cearcă în diferite feluri să se smulgă monotoniei care-l înlănţu­ia prin trecerea repetată, neschim­bătoare în conţinut a orelor. Vă­duv fiind, el întîlneşte odată la Chianciano o femeie destul de tî­­nără, de care se îndrăgosteşte ful­gerător şi cam tardiv, realizînd astfel o aventură suficient de oa­recare, dar din care talentul lui Bernari scoate nuanţele necesare colorării unui tablou ce reprezintă „întreaga parabolă a vieţii, a două generaţii, a unei particulare socie­tăţi meridionale“. Este o poveste de dragoste foarte modernă prin renunţarea la primordialitatea descriptivului, a elementului exte­rior şi prin severitatea cu care scriitorul îşi conduce personajele, analizîndu-le în amănunţime, ri­­dicîndu-le de pe faţă şi de pe su­flet măştile, intr-un fel de dezgo­lire spre împlinire, spre găsirea adevăratului fond interior. Cu Era anul soarelui calm, scri­să la persoana întîi, Bernari do­­bîndeşte definitivă notorietate pentru cititorii de literatură itali­ană, realizînd totodată o veritabilă sinteză a activităţii sale literare. Aici este etalată toată planşa de procedee ale realismului spectral de care vorbeau exegeţii operei lui Carlo Bernari, referindu-se la scrieri mai vechi ale autorului. Personajul central, un sculptor, este intr-un continuu proces de autoanaliză, de meditaţie izvorîtă din fiecare eveniment prin care trece. Psihologia meridionalului — şi cînd e vorba de Bernari putem să spune­m napolitanului — este cer­cetată aproape medical intr-un moment de relativă stabilitate su­fletească , cînd posibilitatea deta­șării lucide de fenomene devine realitate. Privirea aruncată asupra oamenilor sau lucrurilor este rece, întunecată. Autorul trece peste oa­meni și obiecte, aparent neglijent, moravian poate, urmărind parcă un punct aflat undeva dincolo de ei. Mai mult, autoanaliza implică şi analiza celorlalţi, eroul central definindu-se prin confruntarea cu oameni dintre cei mai diverşi. O frază sau o propoziţie pot fi sufi­ciente pentru a caracteriza un per­sonaj sau o anumită situaţie, izo­lată, dar pe Bernari îl interesează în primul rînd natura raportului dintre individ şi societate. Pentru aceasta, eroul său se manifestă în dublă ipostază, una de analiză a propriilor sale acţiuni şi alta de pătrundere, tot analitică, în uni­versul psihic al celorlalte perso­naje. Observînd fără menajamente realitatea, Carlo Bernari face o operaţie de cronicar, privind isto­ria polemic şi realitatea cea mai crudă cu fantezia poetului. Proce­deul e evident atît în Napoli, pace şi război cit şi în Vezuviu şi pîine, dar e folosit cu rezultate exce­lente în Era anul soarelui calm, unde problema condiţiei individu­lui, in speia a animului, e pust­ru o acuitate deloc obişnuită. Pentru Bernari, omul modern este cel care, zbătîndu-se în propriile-i hăţişuri sufleteşti, se analizează ca individ social şi caută, fără să găsească totdeauna, căile de acces spre echi­libru interior atît de dificil atins în condiţiile de mare zbucium ale epocii contemporane. Este adevărat, optimismul şi în­crederea lucidă a scriitorului anti­fascist din perioada celor Trei muncitori încep să se risipească în ultimele volume cedînd locul unui anume şi vag scepticism. Explicaţia ţine de negăsirea, deocamdată, de către autor a unor soluţii pentru o completă realizare existenţială a individului. Dar Bernari n-a pă­răsit nici o clipă realismul, a trăit viaţa şi, mai ales, a văzut în ea unica posibilitate de realizare a artisticului. Vasco Pratolini intuia cu precizie esenţa şi dimensiunile sociale ale prozei lui Carlo Ber­nari cînd spunea : „Dacă astăzi, în plină polemică în care ne găsim, ar trebui să facem referiri pentru a demonstra şi susţine legitimi­tatea şi caracterul concret al ex­perienţei realiste, opera lui Ber­nari ar reprezenta o staţiune sigu­ră. Aş vrea să spun că, în mişca­rea ei, lumea a venit să treacă prin faţa casei sale“. Laurenţiu Ulici 10 • Atenţie, „maestre“, aveţi grijă ca, după ultima dv. piesă, să nu în­ceapă lumea să vă spună „coane". • Orice vapor cînd pleacă din port trebuie să fie sigur că va putea pluti peste naufragii probabile. • Marea artă a minciunii stă în verosimilul ei. • Cel mai tragic gen de teatru este piesa căzută. • Toate femeile de vîrsta mea au împlinit, de mult, zece ani mai puţin. • Sînt generos din egoism. Cea mai mare bucurie a mea este să dau. • Prima sărutare ţi-o dă iubita , fi familia „pe cea din urmă". • Oricît ai merge de repede cu picioarele, caută totuși să avansezi cu capul. • Cine spune că dragostea e mai frumoasă la mansardă, n-a iubit niciodată la parter. • Cînd se uită în oglindă, femeia, întîi se vede■ Apoi, se privește. După aceea, se admiră. Și — în cele din urmă — se presupune. Tudor Mușatescu (Urmare din pag. l-a) producţie, datorită aplicării meto­delor moderne de lucrare a pă­mântului, va creşte cu 26—32 la sută faţă de media anilor 1961—1965, adică cu 6—12 la sută mai mult decit sporul prevăzut în Directivele Congresului al IX-lea al Partidului. O dovedesc, de ase­menea, prevederile avînd ca scop distribuirea raţională a forţelor de producţie în complexul economic naţional. In egală măsură, sarci­nile urmărind punerea în valoare a tuturor bogăţiilor naturale ale ţării. Un amplu program de investiţii vine să sprijine traducerea în fapt a tuturor acestor obiective. In a­­cest sens o cifră este mai mult decit edificatoare : numai investi­ţiile prevăzute pentru 1970, ul­timul an al cincinalului, sunt cu cinci miliarde Iei mai mari decit totalul investiţiilor realizate în pe­rioada 1951—1955. Pe bună drep­tate Partidul atrage atenţia asupra îndeplinirii la timp şi în condiţii exemplare a planului de investiţii, aceasta fiind definită ca o sarcină esenţială a ministerelor şi a celor­lalte instituţii centrale, a între­prinderilor. Prin prevederile sale, de o am­ploare ce depăşeşte tot ce s-a realizat în perioadele precedente, planul cincinal ridică acut pro­blema creşterii eficienţei econo­mice, a ridicării rentabilităţii tu­turor întreprinderilor prin spori­rea continuă a productivităţii muncii, reducerea preţului de cost, economii de materiale si materii prime. In troducerea în viaţă a acestui obiectiv de o însemnătate excep­ţională, un rol important îl au or­ganizarea producţiei pe baze ştiin­ţifice, valorificarea deplină a muncii fizice şi intelectuale, dez­voltarea cercetării ştiinţifice în strînsă legătură cu practica con­strucţiei economice, pregătirea ca­drelor de muncitori, ingineri şi teh­nicieni. In perioada ce urmează industria noastră va asimila pro­duse noi de o tot mai înaltă teh­nicitate, ea va fi într-o tot mai mare măsură solicitată să contri­buie la realizarea de maşini, agre­gate şi instalaţii pentru înzestra­rea ramurilor şi întreprinderilor nou create, pentru satisfacerea ce­rinţelor mereu în creştere ale co­merţului nostru exterior. Cum e şi firesc, toate acestea cer soluţii noi, moderne, în calcul, proiectare, exe­cuţie, soluţii pe care în primul rînd omul de ştiinţă este chemat să le caute, să le găsească, să le ofere. Sub acest aspect, ca şi sub multe altele, planul cincinal prefigurează un vast şantier de activitate crea­toare. Sînt chemaţi să conlucreze aici toţi factorii, începînd cu labo­ratorul uzinal şi sfîrşind cu insti­tutul academic, de la inginerul şi inovatorul din fabrică pină la sa­vantul de reputaţie mondială. Ţi­­nînd seama de acest imperativ — subliniază tovarăşul Ion Gheor­­ghe Maurer în Expunerea la Ma­rea Adunare Naţională — parti­dul şi guvernul orientează cerce- ­ sport. Londra şi fascinaţia Braziliei JP­REGATIRILE pentru campionatul mondial de fotbal de la Londra au intrat într-o fază fre­netică. Fotbalul tinde să acapareze Londra, să devină evenimentul predominant. Gospodinele — pretutindeni femeile sunt la fel —, s-au grăbit să protesteze împotriva programului de televiziune prea încărcat de fotbal. Tiranicul şi mult aşteptatul eveniment va în­ghiţi multe emisiuni atît de indispensabile „eternului feminin“. S-a prevăzut — cu o grijă admirabilă — pină şi activitatea hoţilor de buzunare, ispitiţi să vină din toate colţurile lumii la Londra într-o „călătorie de afaceri“, poliţiştii au fost puşi în gardă. De pe acum simt nevoia să îmbărbăteze pe nefericitul căruia un abil hoţ de buzunare îi va fura mult invidiatele bilele de intrare. Drama e mare dar nu teribilă... In definitiv nu ar fi singurul care nu ar vedea campionatul de la Londra... Totuşi, să ajungi la Londra şi să vezi meciurile la televizor e destul de enervant. Obiectivitatea întilnirilor a fost asigurată de un grup select de arbitri ; campionatul poate să înceapă. Brazilia, după o îndelungă şi misterioasă pregătire, se îndreaptă spre Londra... Cine ştie ce surprize teribile au pregătit alchimiştii care antrenează formaţia Braziliei. Dar fiecare mister are şi o notă omenească, menită să-l facă vulnerabil. Curios, cu cit campionatul se apropie, cit atit la bursa inşelă­­toare a pronosticurilor şansele Braziliei scad... Nu ştiu cit adevăr e în asta, dar e sigur că ceva din fascinaţia pe care o avea Brazilia s-a, risinit. PpIp p toi PpIp. Brazilia p apppîifii pchină dp marp valoare, dar fascinaţia care a fost odată parcă nu mai e atît de puter­nică. Pe semne fascinaţia nu e numai meritul celor care o răspîn­­desc, ci şi al celor care se lasă fascinaţi. Or, echipele europene se pare că au depăşit complexul faţă de „miracolul Braziliei" ; am sen­timentul că Brazilia nu e chiar atît de invincibilă. Şanse din ce în ce mai mari se dau echipelor Angliei, R. F. Germane şi Italiei... Şansele Angliei se dau în virtutea avantajului terenului propriu. După cum se vede, nu numai Ştiinţa Craiova ştie să beneficieze de acest avantaj , şi naţionala Angliei se pregăteşte să tragă din acest avantaj cu­ mai multe foloase. Dar avantajul terenului nu-i suficient şi echipa Angliei ştie asta... R. F. Germană, care a între­cut greu echipa noastră, figurează printre marile favorite. Sunt voci de specialişti care susţin că masivitatea, tenacitatea şi buna ei or­ganizare se vor dovedi o armă mai eficace decit misterul brazilian. Italia — după o perioadă de căutări, discuţii, lamentaţii şi critici violente — a găsit o formaţie ideală, care se anunţă foarte pri­mejdioasă. Mă gîndesc ce anume ar putea să-l consoleze pe nefericitul căruia hoţul de buzunare ii va fura biletele de intrare la campio­natul mondial... Poate doar o mare iubire... Dar greu de spus... Ori­cum, eu voi fi alături de el in acel ceas de cumpănă. Teodor Hazliu CINCINALUL tarea ştiinţifică în primul rînd spre efectuarea de studii care să contribuie la progresul economiei naţionale. Socialismul — societate înteme­iată pe ştiinţă, se bizuie pe tot ce este modern şi înaintat în gîndi­­rea şi creaţia umană. Tocmai de aceea oamenii noştri de ştiinţă nu precupeţesc şi nu-şi vor precupeţii eforturile pentru a da răspuns ce­rinţelor celor mai arzătoare ridi­cate de dezvoltarea impetuoasă a economiei. Prima jumătate a int­iului an al cincinalului 1966—1970 s-a încheiat cu bune rezultate în industrie, în agricultură, in construcţii-­Este un început bun şi care învederează ca­racterul realist, ştiinţific al politicii economice a Partidului nostru. In realizările de pină acum suntem­ îndreptăţiţi să găsim tot atîtea te­meiuri menite să insufle sentimen­tul încrederii, certitudinea că, la finele anului 1970, bilanţul realiză­rilor va consemna ca fapte împli­nite toate prevederile de azi ale cincinalului. O Românie care va avea o pro­ducţie industrială cu 73 la sută mai mare decit cea din 1965, va fi o ţară , în rîndurile ţărilor socia­liste şi ai tuturor ţărilor înaintate, cu atît mai puternică și mai înflo­ritoare. (Urmare din pag. l-a) parte moşia boierească, toţi aceşti eroi, voievozi sau simpli ofensaţi şi umili, străbat povestirile lui Sa­doveanu, care în goana cailor şi-n ropot de săgeţi, care în mersul le­gănat al chervanelor şi care, cu pasul domol şi sigur al călătoru­­lui pornit la drum lung, aşa cum l-am văzut noi înşine pe Mihail Sadoveanu, în ceasuri întunecate, preumblîndu-se pe străzile Capita­lei, a doua zi după ce se da foc, în pieţele publice, cărţilor sale, din scrumul cărora avea să­­reînvie, ca din cenuşe, miraculoasa pasăre Phoenix a Divanului persian, sau cum ni-l amintim din confidenţe epistolare străbătînd, falnic şi ne­înfricat, uliţele Iaşilor în timpul ultimei prigoane, în acelaşi ritm neabătut, în care şi-a durat, de-a lungul anilor, opera, într-o ascen­denţă şi cu o fecunditate ce uimi­seră în egală măsură şi pe Maio­­rescu şi pe Iorga. Explicaţia acestei opere, atit de vastă, atît de larrg cuprinzătoare, atît de armonioasă şi atît de ex­presivă, în care totul e filtrat in poezie, stă în două temeiuri pe care nimeni nu le-a intuit şi ex­primat cu mai multă luciditate şi cu mai mult spirit critic ca Mihail Sadoveanu însuşi. „Trebuie să fac mărturisirea de credinţă, spunea el în discursul din 1923,­ la intrarea în Academie, că poporul este pă­rintele meu literar, că trecutul pulsează în mine ca un singe al celor dispăruţi, că mă simt ca un stejar (...), cu mii şi mii de rădă­cini înfipte în pămîntul neamului meu“ şi la explicita şi luminoasa mărturisire de credinţă, în a cărei perspectivă se lămureşte pentru ce Mihail Sadoveanu este scriitorul cel mai reprezentativ, ce trezeşte cele mai adinei ecouri în inimile cetitorilor, e zadarnic a mai a­­dăuga altele. Al doilea temei îl desprind din memoriile anilor săi de ucenicie, şi el este una din rarele pagini de introspecţie ale lui Mihail Sado­veanu, pe care marii ilustrului scriitor vor fi încîntaţi să o audă rostită în această zi de sărbătoa­re, atît de multe sînt luminile pe care ea le revarsă asupra creaţiei sadoveniene. „M-a interesat, spune Sadoveanu, întotdeauna orice pei­sagiu în orice împrejurare şi s în­ orice clipă a vieţii, fără să mă o­­bosească, fără să mă plictisească. M-a interesat, nu cu voinţa mea, ci numai printr-un fenomen de participare, de osmoză şi simbioză. Mă încorporez lucrurilor şi vieţii, am simţirea că totul trăieşte în felul său particular : brazdă, stîn­­că, ferigă, tufiş de smeură, arbore şi tot ce pare nemişcător ; faptul de a avea asemenea cunoaştere mă face să iau parte la viaţa tai­nică a stîncii, arborelui, smeurii şi ferigii. Cu atît mai vîrtos alianţa aceasta a vieţii nenumărate se manifestă între mine şi sălbăti­ciuni , zburătoare, gîze şi fiare ; între mine şi apele care curg, pal­pită ori întind lucruri neclintite­­ în soare şi primesc în afundul lor rumeneala lunii pline. Iepurele care porneşte de pe un hat, cu urechile date pe spate, şi se sal­vează în spinării şi-n rîpă, arun­­cîndu-mi o privire piezişă, a luat cu scînteia acelei prriviri ceva din fiinţa mea pentru totdeauna. In înfăţişarea unică a dezgheţului de primăvară, de care mi-am adus astăzi aminte am rămas fixat şi eu însumi pentru totdeauna : con­stat aceasta în imaginea indelebilă pe care o păstrez în mine şi am încredinţarea că toate, împ­reună cu mine cel de altădată, s-au păs­trat în sine, în fracţiunea de timp şi de lumină care continuă să că­lătorească în infinit. Mă voi stinge curînd, dar icoanele acestea, ca şi lucirile unui astru mort, vor con­tinua să fie fără sfîrşit“. Iată adevărul, iată marea taină, iată marea revelaţie, iată punctul cosmogonic al constelaţiei literare Mihail Sadoveanu. Icoanele nemu­ritoare, pe care vrăjitorul acesta binecuvîntat le-a sădit în opere ca: Şoimii, Cocostîrcul albastru, Zodia cancerului, Baltagul, Fraţii Jderi, Vechime, Divanul persian, Nicoară Potcoavă (şi lista celor peste 100 de titluri de-abia a început) nu vor apune niciodată, la fel ca lu­cirile unui astru mort ce vor con­tinua, cum atît de profetic o spu­ne Sadoveanu, să fie fără sfîrşit. Cetitor pătimaş, încă de pe băn­cile şcolii, al cărţilor lui, discipol, coleg şi contemporan cu Mihail Sadoveanu, mă simt fericit să pot închina, la marea sărbătorire de astăzi, in pragul acestui superb templu memorial şi pe treptele a­­cestui altar, a cărui flacără nestin­să va povesti urmaşilor glorria lui, în numele meu personal şi in nu­mele Muzeului literaturii române, întreaga noastră mare — emerită — admiraţie. Omagiu lui Sadoveanu Actualitatea etnografiei (Urmare din pag. l-a) rea, odată cu formele culturii spi­rituale folclorice, a felului de a trăi şi munci, prin studierea re­pertoriului uneltelor iscodite şi a produselor de cultură materială, atît de variate şi de ingenioase în cazul nostru — şi încărcate de va­loare artistică, deşi finalitatea lor o reprezintă de obicei prozaicele nevoi de hrană, adăpost, îmbră­căminte sau transport. Opoziţia consacrată a termenilor „mate­rial“ şi „spiritual“ trunchează par­că întregul pe care-l formează cultura populară. Aceasta nu se li­mitează niciodată la „materia“ în care valorile de artă intrinseci gă­sesc doar dimensiuni spaţiale. De fapt, cunoaşterea etnografică înseamnă a ne cunoaşte pe noi în­şine, prin tot ce au creat şi acu­mulat de-a lungul secolelor şirul de generaţii ale înaintaşilor noştri. Ansamblul manifestărilor de cultu­ră populară, sau adeseori chiar nu­mai obiectele răzleţe, reprezentînd sinteza valorilor şi sensurilor unei întregi culturi, oferă măsura con­tribuţiei pe care un popor o adu­ce, prin talentul şi munca lui crea­toare, la tezaurul culturii univer­sale. Pentru a-şi împlini datoria faţă de aceste vestigii ce exprimă per­manenţa noastră culturală, studiul etnografiei trebuie să păşească în­tr-o nouă etapă, mai înaltă, a cer­cetării ; specialiştii etnografi din patria noastră au de scos la iveală noi şi noi elemente ale culturii na­ţionale tradiţionale şi de reconsti­tuit bogata ei evoluţie pină în timpurile noastre. Ei pot contribui astfel la cunoaşterea mai amplă, în ţară şi în străinătate, a acestor comori, constituind un aport re­marcabil al poporului român la arta şi cultura universală. i LIGIA P. : Plicul dv., rătucit, a ajuns cu mare întîrziere la noi. Manuscrisele sunt promiţătoare în general, lucrurile cele mai împlinite fiind Relativ, Pur­celul, Adolescenţă, Vise, Intr-un suflet, Artă, unde se pot zări incontestabile in­dicii de talent. In celelalte, deşi moti­vele nu sunt mai puţin interesante, proaspete, realizarea suferă (multe părţi uscate, înşirare de raţionamente fără răsunet liric, alunecări în convenţii, ba­nalităţi şi dulcegării — Un colţ cu fru­museţi etc. —’ pasaj® „dezacordate" etc.)." Stăruiţi cu toată ambiţia şi în­crederea, sunt de aşteptat rezultate din cele mai bune. Reveniţi. L. RAIGA. Lucruri frumoase, aproape ca fiecare, pe o linie simplă, limpede, uşor caligrafică (Singur, Treceam, La mine, Copacul, Toamna etc.). Trebuie însă mare atenţie pentru ca simplitatea să nu ajungă la simplism şi la banal, transparenţa să nu însemne rarefiere, inconsistenţă, caligrafia să nu devină calofilie, lustru de vorbe, formal, fără freamăt în adîncime (Cînd s-a rupt etc.). De asemenea, formula tehnică, rezumată invariabil la „studiul“ pe o metaforă, la analiza, regizată previzibil, a unei „poante“ (uneori, analiza fiind şi cam greoaie, uscat expozitivă), e pîndită de primejdia monotoniei şi a manierismu­lui. Aşteptăm recidive substanţiale, hotărîtoare. POP AUGUST : Versificări în general îngrijite, cîteodată înfiorate liric, ba chiar cu unele aparenţe de profunzime (dincolo de care, însă, de multe ori, pluteşte o negură afectată, foarte tul­bure, totuşi!). Unui vers atît de cumin­te şi de corect îi trebuie neapărat şi un sens limpede, congruent. Reveniţi. P. I. SARU : Mai interesante sînt cele folclorice cu o reală vervă şi aplicaţie (Aedul, Din­cobză etc.). E greu de ştiut însă care e contribuţia dv., cu­ e tran­scriere, cu­ imitaţie şi parafrază. Cele­lalte lucruri sunt, în general, modeste. Dar poate că această cuprinzătoare „rap­sodie“ oltenească a dv. ar fi mai în drept şi în măsură s-o cerceteze „la ureche" şi s-o discute confratele nostru craiovean, Ramuri. Nu credeţi ? VIORICA IONESCU : Textul arată o anumită îndemînare în domeniul respec­tiv, replica e vie, convingătoare (cînd nu cade în excese sentimental-dulcege), fantezia nu lipseşte (dimpotrivă !), dar nici unele ecouri din diferite piese con­sacrate. Sunt, aşadar, perspective. Tre­buie să vă adresaţi însă locului cuve­nit, revistei Teatrul, Casei de creaţie,­­ dv. ştiţi mai bine. Vom comunica propunerea dv. cui aţi dorit. Succes ! MODEST CORNELIU : Scrisoarea dv. e plină de entuziasm şi bune intenţii, dar versurile sînt „ciupite", uneori tex­tual, din diferiţi autori (Rafael Alberti, Eugenio de Nora, Prevert etc.). între­barea e : unde puteţi ajunge pe acest drum şi cine rămîne păcălit pină la urmă ? ATMA : Lucruri de sensibilitate, cu freamăt discret şi transparentă, ca acest Nu mai ştiu , Nu mai ştiu să evit, sa vorbesc, Prietenii vechi au plecat departe de mine, Mîinile mele nu mai ştiu să făurească Lucruri frumoase. ...Albe, pe marginea mesei, aşteaptă. Reveniţi cu mărturii mai ample, şi mai convingătoare. ION H. ION : Doar Hai-hui şi Cu voi (minus banalităţile gen „potecă de gînd" etc.) reuşesc să iasă întrucîtva din seria versificărilor obişnuite, de ni­vel mijlociu, fără aport deosebit, pe care ni le-aţi trimis. Să mai vedem. OLIVIA MARCU: In Brâncuşi, Cîntec mic, Somnul, Metamorfoză, sînt unele semne de poezie, încă nu deajuns de concludente. Să vedem ce mai urmează. ADRIAN GHEORGHIU : Dacă e vorba de 16 ani, merge (în ce priveşte com­poziţia, dialogul, schiţarea unor tipuri şi situaţii etc.). Nu merge de loc în ce priveşte ortografia, în grea suferinţă. Oricum, merită să stăruiţi în ambele direcţii. S. MIRESCU : Ambiţii şi Torent de lu­mină, în ciuda unor nesiguranţe şi nai­vităţi, ne îngăduie să sperăm că aveţi ceva de spus. Continuaţi cu eforturi sporite şi reveniţi. V. CONSTANTINESCU : Compuneri modeste, în general, ajungînd uneori, (Naştere, Bunicul, Furtună, Puritate, Ui­tare) destul de aproape de poezie, cu preţul unui efort de evitare a locurilor comune, a sentimentalismului uşor etc. Să vedem ce mai urmează. MARELE ION : In Tablou în mişcare şi De dragoste, se văd semne promiţă­toare. Reveniţi­­şi cu două rînduri de prezentare, poate şi cu o semnătură la dimensiuni rezonabile). V. ION : Nu v­rea ; o păstrăm pen­tru ocazie (şi spaţiul!) potrivit. A. C. FERARU : Versificări alerte, de cronică rimată, mai potrivite, credem, pentru Urzica. F. USTUROI : Sunt unele semne bune, mai ales în Dacă vrei, promiţătoare în toate sensurile. Şi în celelalte sînt ele­mente de bun augur, dar ele stau în general sub semnul unei cursivităţi fa­cile, superficiale, determinată de auto­­matismele şi inerţiile „sunetului din coadă". Versul trebuie strunit mai atent, mai sever, ca să nu se-nvîrtească pe loc. Mai trimiteţi. ANA MICHAELA : Lucruri inegale, sub semnul unei reale sensibilităţi şi dispoziţii lirice. Uneori, intr-adevăr, uşor desuete, alunecînd spre convenţia sentimentală, spre dulce (Primăvara, Duminică, Cîntec de leagăn etc.), alte­ori însă găsind sunetul propriu, echili­brat (Cîntece fără nume şi mai ales Jocul meu) şi deschizînd incontestabile promisiuni de poezie. Stăruiţi şi ţineţi­­ne la curent. ALIN ZARE: Mulţumiri pentru vorbele bune. Ne pare rău, însă nu e nimic nou, nimic de făcut. Confruntaţi-vă şi cu alte păreri, ca să rămîneţi împăcat cu gîn­­dul şi în ce vă, şi în ce­ ne priveşte. I. MIHAI : Sînt compuneri relativ în­grijite, versificate cu oarecare înde­mînare, dar­ nu aduc un sunet şi un orizont personal, rămînînd prea mult DOMN Cicatrizate stele cad In plasa rugilor de mure Şi-n piramida unui brad Adoarme-ntreagă o pădure. In iarba moale ca un şal înalţă greierii spirale Şi somnul ud al unui val Rotund, pe lespezi se prăvale. Iluminîndu-şi ceasul vag Mai ard ferigile albastre... E abur turnul unui fag Şi abur — trupurile noastre. ADY CATILINA Bucureşti su­b semnul epigonismului, in umbra lui Alecsandri şi Coşbuc. T. MANDAGI : Pentru început, nu e rău deloc. Remarcabilă, mai ales, den­sitatea, stringenţa textelor, sobrietatea lor gravă, care nu le ameninţă însă (în ciuda formei oarecum monotone, di­dactice, uşor prăfuite) nici spontanei­tatea, nici graţia şi freamătul. In fie­care sunt lucruri bune, promisiuni,­­ mai împlinite în : Păşeam statui, Lilia­cul, Cumpănă, Nedumerire. E bine să exersaţi mai îndrăzneţ, mai divers, să vă creaţi intimităţi fecunde cu marile glasuri lirice ale lumii. Aşteptăm veşti din ce în ce mai bune. RELU ŞONGREA : Sunt unele indicii promiţătoare, dar, pe acest drum, e nevoie de muncă, studiu, exerciţiu, ambiţia depăşirii. Merită să insistaţi. MIRICĂ M. : Atunci. Peisaj, Tinereţe şi mai ales —» Pepinieră, par să des­chidă drumuri noi, pline de perspec­tivă. Continuaţi cu aceeaşi rîvnă şi ţineţi-ne la curent. GH. JALBĂ : O cotitură interesantă ! Oboseală, Obişnuinţe, Canibalii. Să ve­dem ce mai urmează NOTĂ : Primim din partea tov. Gheor­­ghe Neagu din Măcin, o întîmpinare în legătură cu catrenul Frunză apărut aici în cuprinsul Constelaţiei dobrogene (Contemporanul nr. 12 din 25 martie crt.), sub semnătura aceluia care ne-a trimis textul, Constantin Bejenaru. Tov. Nea­gu revendică paternitatea acestei poe­zii, anexind şi o tăietură din ziarul Do­­brogea nouă (din 24 oct. 1965) unde, în cadrul rubricii „Sfat cu tinerele conde­ie", se reproduce, în dreptul numelui său, o variantă foarte apropiată a tex­tului publicat de noi. Rezultă deci, pină la noi dovezi,­­că tov. Neagu este au­torul celei dinţii variante (cronologic vorbind) a poeziei şi că tov. C. Beje­naru e pasibil de osîndă publică pentru însuşire de bunuri străine. Drept care s-a întocmit prezenţa, spre restabilirea adevărului şi învăţare de minte. Geo Dumitrescu

Next