Contemporanul, iulie-decembrie 1966 (Anul 20, nr. 26-52)
1966-07-01 / nr. 26
De vineri pină vineri TEATRU — ROMEO ŞI JULIETA de W. Shakespeare. Prezintă în sala Comedia a Teatrului Naţional — Teatrul din Galaţi, 1 şi 2 iulie, ora 20. — SCAUNELE de E. Ionesci, Teatrul „Nottara“, 1 iulie ora 20. — COLOMBE de J. Anouilh, Teatrul „Nottara“, 3 iulie ora 20. CINEMA — Pagini de istorie : EU SlNT CUBA ! Cinema Arta şi Volga . ATENTATUL: Cinema Colentina ! SAŞA. Cinema Flacăra. — Panoramic italian : GHEPARDUL. Cinema Dacia. CU MlINILE PE ORAȘ. Cinema-grădină Colentina . DEPĂŞIREA. Cinema-grădină Progresul-Parc : OMICRON. Cinema Bucegi. — Western : WINETTOU. Cinema-grădină Unirea; OLD SHATERHAND. Cinema-grădină Vitan; FIII MARII URSOAICE. Cinema Lumina. — Ecranizări : CELE DOUA ORFELINE. Cinema București ; COLIBA UNCHIULUI TOM. Cinema Patria; NOAPTEA IGUANEI. Cinema Union ; SlMBATA SEARA, DUMINICA DIMINEATA în programul pentru abonaţi ai Cinematecii.— Filme „de capă şi spadă“ ! FANFAN LA TULIPE. Cinema Arenele Libertăţii şi Central . ANGELICA MARCHIZA ÎNGERILOR, Cinema Tomis şi Arta . SERBĂRILE GALANTE. Cinema Giuleşti. — A şaptea artă bis : ZILELE FILMULUI DE ANIMAŢIE. Selecţiuni din programele prezentate în cadrul primului Festival internaţional de la Mamaia. In programul Cinematecii de la 3 iunie. EXPOZIŢII — PICTURA, SCULPTURA Şl GRAFICA DIN R. P. CHINEZA — Sala Dalles. — Retrospectiva MICAELA ELEUTHERIADE. Pictură. Sala Dalles. — FILOFTEIA SIMIONESCU şi VITALIE NEREUŢA. Ceramică, Galeriile de Artă din bd. N. Bălcescu. — TITA RUBIN şi CONSTANTIN NIŢESCU Pictură. Galeriile de Artă din str. Oneşti. Acest ghid selectiv este întocmit sub rezerva eventualelor schimbări de programare survenite după Întocmirea sa. 2 „ERA ANUL SOARELUI CALM“ IN SECOLUL nostru mai ales, o coordonată-criteriu în determinarea orientării unui scriitor sau altul poate fi considerată cea a categoriilor de spaţiu şi timp, poziţia autorului respectiv faţă de ele. La Malraux, Moravia sau Remarque spaţiul şi timpul sunt chiar materia prozei, sunt limitele mişcării personajelor, pe cînd la Kafka, Camus sau Svevo ele nu există, în sensul unei manifestări concrete şi precise. Nu este exclusă nici posibilitatea „căii de mijloc“, adică a alternării în cadrul aceleiaşi opere, sau, mai larg, în contextul scrierilor unui autor, a unor elemente, indicînd o certă temporalitate sau spaţialitate, cu episoduri peste care plutesc concentric curenţii imateriali, abstracţi ai unui presupus temporal şi spaţial. Este situaţia în care se află scriitorul italian Carlo Bernari. Carlo Bernari s-a născut la Napoli în 13 octombrie 1909 într-o familie de îndepărtată origine franceză. Pină la debutul scriitoricesc practică mai multe meserii, una mai diferită ca alta, cum ar fi: croitor, șofer, vopsitor, mecanic, ziarist. Primul volum Tre operat îi apare în anul 1934 la Milano, scriitorul participînd pe atunci la lupta împotriva fascismului. Este posesorul unei frumoase colecţii de premii literare, printre care : Premiul Tesoretto di Brera în 1947, pentru culegerea de povestiri Tre casi sospetti (Trei cazuri suspecte), Premiul Viareggio în 1950 pentru romanul Speranzella (Speranţa) şi Premiul Salenzo în 1953 pentru romanul Vesuvio e pane. (Vezuviu şi pîine). Cartea care a stîrnit cel mai mare ecou la apariţie este Era l’anno del sole quieto (Era anul soarelui calm) apărută în 1964. A mai scris romanele: Quasi un secolo (Aproape un secol), Prologo alle tenebre (Prologul tenebrelor — 1947), Domani e poi domani (Mîine şi iarăşi mîine — 1957), Amore amaro (Dragoste amară — 1959), culegerile de nuvele : Siamo tutti bambinii (Suntem toţi copii — 1951), Per cause imprecisate (Pentru motive neprecise — 1965), o cronică : Napoli pace e guerra (Napoli război şi pace — 1946) şi o carte de călătorii: II gigante Cina — (Gigantica Chină — 1957). Aşezat, prin ceea ce a scris, între Moravia din Indiferenţii şi Italo Svevo din Conştiinţa lui Zeno, Carlo Bernari manifestă încă de la primul roman publicat în 1934 (Tre operai — Trei muncitori) o înclinaţie pentru analiza psihologică îmbinată cu cea socială. Teodora, Anna şi Marcu, eroii romanului sunt muncitori apăsaţi de mari incertitudini, trăind într-o stare de confuzie provocată de înlănţuirea unor evenimente social-politice care au dus la instaurarea fascismului italian. Factor comun al incursiunilor pe care Bernari le întreprinde în mediul proletariatului napolitan, cu destăinuită simpatie pentru încercarea acestuia de a ieşi din încîlcita dezorientare, îl constituie mizeria socială şi psihică care stăpîneşte în acele momente masa muncitorilor, posesori ai unui ideal revoluţionar neclar încă dar pasibil de evoluţie. Realitatea este observată în aspectele ei întunecate, triste, dar figurile muncitorilor sînt privite cu simpatie de prozator, adevărul interferîndu-se, astfel, cu poezia. Dacă în Trei muncitori este uşor de recunoscut poezia dură a neorealismului, cu Mîine şi iarăşi mîine (Domani e poi domani-romanzo Firenze, Vallecchi, 1957) Bernari părăseşte terenul, adesea arid, al formulelor literare cu circulaţie în epocă, pentru a utiliza din plin propriile sale posibilităţi narative. Aici sondajul subconştientului se întrepătrunde cu cel al realităţii obiective, ca la Dostoievski, cu deosebirea că interesul scriitorului este polarizat de un caz din care reuşeşte să extragă dominantele unui întreg grup social. Nicola Monaco, eroul acestui roman, este obsedat de ideea realizării şi încearcă în diferite feluri să se smulgă monotoniei care-l înlănţuia prin trecerea repetată, neschimbătoare în conţinut a orelor. Văduv fiind, el întîlneşte odată la Chianciano o femeie destul de tînără, de care se îndrăgosteşte fulgerător şi cam tardiv, realizînd astfel o aventură suficient de oarecare, dar din care talentul lui Bernari scoate nuanţele necesare colorării unui tablou ce reprezintă „întreaga parabolă a vieţii, a două generaţii, a unei particulare societăţi meridionale“. Este o poveste de dragoste foarte modernă prin renunţarea la primordialitatea descriptivului, a elementului exterior şi prin severitatea cu care scriitorul îşi conduce personajele, analizîndu-le în amănunţime, ridicîndu-le de pe faţă şi de pe suflet măştile, intr-un fel de dezgolire spre împlinire, spre găsirea adevăratului fond interior. Cu Era anul soarelui calm, scrisă la persoana întîi, Bernari dobîndeşte definitivă notorietate pentru cititorii de literatură italiană, realizînd totodată o veritabilă sinteză a activităţii sale literare. Aici este etalată toată planşa de procedee ale realismului spectral de care vorbeau exegeţii operei lui Carlo Bernari, referindu-se la scrieri mai vechi ale autorului. Personajul central, un sculptor, este intr-un continuu proces de autoanaliză, de meditaţie izvorîtă din fiecare eveniment prin care trece. Psihologia meridionalului — şi cînd e vorba de Bernari putem să spunem napolitanului — este cercetată aproape medical intr-un moment de relativă stabilitate sufletească , cînd posibilitatea detașării lucide de fenomene devine realitate. Privirea aruncată asupra oamenilor sau lucrurilor este rece, întunecată. Autorul trece peste oameni și obiecte, aparent neglijent, moravian poate, urmărind parcă un punct aflat undeva dincolo de ei. Mai mult, autoanaliza implică şi analiza celorlalţi, eroul central definindu-se prin confruntarea cu oameni dintre cei mai diverşi. O frază sau o propoziţie pot fi suficiente pentru a caracteriza un personaj sau o anumită situaţie, izolată, dar pe Bernari îl interesează în primul rînd natura raportului dintre individ şi societate. Pentru aceasta, eroul său se manifestă în dublă ipostază, una de analiză a propriilor sale acţiuni şi alta de pătrundere, tot analitică, în universul psihic al celorlalte personaje. Observînd fără menajamente realitatea, Carlo Bernari face o operaţie de cronicar, privind istoria polemic şi realitatea cea mai crudă cu fantezia poetului. Procedeul e evident atît în Napoli, pace şi război cit şi în Vezuviu şi pîine, dar e folosit cu rezultate excelente în Era anul soarelui calm, unde problema condiţiei individului, in speia a animului, e pustru o acuitate deloc obişnuită. Pentru Bernari, omul modern este cel care, zbătîndu-se în propriile-i hăţişuri sufleteşti, se analizează ca individ social şi caută, fără să găsească totdeauna, căile de acces spre echilibru interior atît de dificil atins în condiţiile de mare zbucium ale epocii contemporane. Este adevărat, optimismul şi încrederea lucidă a scriitorului antifascist din perioada celor Trei muncitori încep să se risipească în ultimele volume cedînd locul unui anume şi vag scepticism. Explicaţia ţine de negăsirea, deocamdată, de către autor a unor soluţii pentru o completă realizare existenţială a individului. Dar Bernari n-a părăsit nici o clipă realismul, a trăit viaţa şi, mai ales, a văzut în ea unica posibilitate de realizare a artisticului. Vasco Pratolini intuia cu precizie esenţa şi dimensiunile sociale ale prozei lui Carlo Bernari cînd spunea : „Dacă astăzi, în plină polemică în care ne găsim, ar trebui să facem referiri pentru a demonstra şi susţine legitimitatea şi caracterul concret al experienţei realiste, opera lui Bernari ar reprezenta o staţiune sigură. Aş vrea să spun că, în mişcarea ei, lumea a venit să treacă prin faţa casei sale“. Laurenţiu Ulici 10 • Atenţie, „maestre“, aveţi grijă ca, după ultima dv. piesă, să nu înceapă lumea să vă spună „coane". • Orice vapor cînd pleacă din port trebuie să fie sigur că va putea pluti peste naufragii probabile. • Marea artă a minciunii stă în verosimilul ei. • Cel mai tragic gen de teatru este piesa căzută. • Toate femeile de vîrsta mea au împlinit, de mult, zece ani mai puţin. • Sînt generos din egoism. Cea mai mare bucurie a mea este să dau. • Prima sărutare ţi-o dă iubita , fi familia „pe cea din urmă". • Oricît ai merge de repede cu picioarele, caută totuși să avansezi cu capul. • Cine spune că dragostea e mai frumoasă la mansardă, n-a iubit niciodată la parter. • Cînd se uită în oglindă, femeia, întîi se vede■ Apoi, se privește. După aceea, se admiră. Și — în cele din urmă — se presupune. Tudor Mușatescu (Urmare din pag. l-a) producţie, datorită aplicării metodelor moderne de lucrare a pământului, va creşte cu 26—32 la sută faţă de media anilor 1961—1965, adică cu 6—12 la sută mai mult decit sporul prevăzut în Directivele Congresului al IX-lea al Partidului. O dovedesc, de asemenea, prevederile avînd ca scop distribuirea raţională a forţelor de producţie în complexul economic naţional. In egală măsură, sarcinile urmărind punerea în valoare a tuturor bogăţiilor naturale ale ţării. Un amplu program de investiţii vine să sprijine traducerea în fapt a tuturor acestor obiective. In acest sens o cifră este mai mult decit edificatoare : numai investiţiile prevăzute pentru 1970, ultimul an al cincinalului, sunt cu cinci miliarde Iei mai mari decit totalul investiţiilor realizate în perioada 1951—1955. Pe bună dreptate Partidul atrage atenţia asupra îndeplinirii la timp şi în condiţii exemplare a planului de investiţii, aceasta fiind definită ca o sarcină esenţială a ministerelor şi a celorlalte instituţii centrale, a întreprinderilor. Prin prevederile sale, de o amploare ce depăşeşte tot ce s-a realizat în perioadele precedente, planul cincinal ridică acut problema creşterii eficienţei economice, a ridicării rentabilităţii tuturor întreprinderilor prin sporirea continuă a productivităţii muncii, reducerea preţului de cost, economii de materiale si materii prime. In troducerea în viaţă a acestui obiectiv de o însemnătate excepţională, un rol important îl au organizarea producţiei pe baze ştiinţifice, valorificarea deplină a muncii fizice şi intelectuale, dezvoltarea cercetării ştiinţifice în strînsă legătură cu practica construcţiei economice, pregătirea cadrelor de muncitori, ingineri şi tehnicieni. In perioada ce urmează industria noastră va asimila produse noi de o tot mai înaltă tehnicitate, ea va fi într-o tot mai mare măsură solicitată să contribuie la realizarea de maşini, agregate şi instalaţii pentru înzestrarea ramurilor şi întreprinderilor nou create, pentru satisfacerea cerinţelor mereu în creştere ale comerţului nostru exterior. Cum e şi firesc, toate acestea cer soluţii noi, moderne, în calcul, proiectare, execuţie, soluţii pe care în primul rînd omul de ştiinţă este chemat să le caute, să le găsească, să le ofere. Sub acest aspect, ca şi sub multe altele, planul cincinal prefigurează un vast şantier de activitate creatoare. Sînt chemaţi să conlucreze aici toţi factorii, începînd cu laboratorul uzinal şi sfîrşind cu institutul academic, de la inginerul şi inovatorul din fabrică pină la savantul de reputaţie mondială. Ţinînd seama de acest imperativ — subliniază tovarăşul Ion Gheorghe Maurer în Expunerea la Marea Adunare Naţională — partidul şi guvernul orientează cerce- sport. Londra şi fascinaţia Braziliei JPREGATIRILE pentru campionatul mondial de fotbal de la Londra au intrat într-o fază frenetică. Fotbalul tinde să acapareze Londra, să devină evenimentul predominant. Gospodinele — pretutindeni femeile sunt la fel —, s-au grăbit să protesteze împotriva programului de televiziune prea încărcat de fotbal. Tiranicul şi mult aşteptatul eveniment va înghiţi multe emisiuni atît de indispensabile „eternului feminin“. S-a prevăzut — cu o grijă admirabilă — pină şi activitatea hoţilor de buzunare, ispitiţi să vină din toate colţurile lumii la Londra într-o „călătorie de afaceri“, poliţiştii au fost puşi în gardă. De pe acum simt nevoia să îmbărbăteze pe nefericitul căruia un abil hoţ de buzunare îi va fura mult invidiatele bilele de intrare. Drama e mare dar nu teribilă... In definitiv nu ar fi singurul care nu ar vedea campionatul de la Londra... Totuşi, să ajungi la Londra şi să vezi meciurile la televizor e destul de enervant. Obiectivitatea întilnirilor a fost asigurată de un grup select de arbitri ; campionatul poate să înceapă. Brazilia, după o îndelungă şi misterioasă pregătire, se îndreaptă spre Londra... Cine ştie ce surprize teribile au pregătit alchimiştii care antrenează formaţia Braziliei. Dar fiecare mister are şi o notă omenească, menită să-l facă vulnerabil. Curios, cu cit campionatul se apropie, cit atit la bursa inşelătoare a pronosticurilor şansele Braziliei scad... Nu ştiu cit adevăr e în asta, dar e sigur că ceva din fascinaţia pe care o avea Brazilia s-a, risinit. PpIp p toi PpIp. Brazilia p apppîifii pchină dp marp valoare, dar fascinaţia care a fost odată parcă nu mai e atît de puternică. Pe semne fascinaţia nu e numai meritul celor care o răspîndesc, ci şi al celor care se lasă fascinaţi. Or, echipele europene se pare că au depăşit complexul faţă de „miracolul Braziliei" ; am sentimentul că Brazilia nu e chiar atît de invincibilă. Şanse din ce în ce mai mari se dau echipelor Angliei, R. F. Germane şi Italiei... Şansele Angliei se dau în virtutea avantajului terenului propriu. După cum se vede, nu numai Ştiinţa Craiova ştie să beneficieze de acest avantaj , şi naţionala Angliei se pregăteşte să tragă din acest avantaj cu mai multe foloase. Dar avantajul terenului nu-i suficient şi echipa Angliei ştie asta... R. F. Germană, care a întrecut greu echipa noastră, figurează printre marile favorite. Sunt voci de specialişti care susţin că masivitatea, tenacitatea şi buna ei organizare se vor dovedi o armă mai eficace decit misterul brazilian. Italia — după o perioadă de căutări, discuţii, lamentaţii şi critici violente — a găsit o formaţie ideală, care se anunţă foarte primejdioasă. Mă gîndesc ce anume ar putea să-l consoleze pe nefericitul căruia hoţul de buzunare ii va fura biletele de intrare la campionatul mondial... Poate doar o mare iubire... Dar greu de spus... Oricum, eu voi fi alături de el in acel ceas de cumpănă. Teodor Hazliu CINCINALUL tarea ştiinţifică în primul rînd spre efectuarea de studii care să contribuie la progresul economiei naţionale. Socialismul — societate întemeiată pe ştiinţă, se bizuie pe tot ce este modern şi înaintat în gîndirea şi creaţia umană. Tocmai de aceea oamenii noştri de ştiinţă nu precupeţesc şi nu-şi vor precupeţii eforturile pentru a da răspuns cerinţelor celor mai arzătoare ridicate de dezvoltarea impetuoasă a economiei. Prima jumătate a intiului an al cincinalului 1966—1970 s-a încheiat cu bune rezultate în industrie, în agricultură, in construcţii-Este un început bun şi care învederează caracterul realist, ştiinţific al politicii economice a Partidului nostru. In realizările de pină acum suntem îndreptăţiţi să găsim tot atîtea temeiuri menite să insufle sentimentul încrederii, certitudinea că, la finele anului 1970, bilanţul realizărilor va consemna ca fapte împlinite toate prevederile de azi ale cincinalului. O Românie care va avea o producţie industrială cu 73 la sută mai mare decit cea din 1965, va fi o ţară , în rîndurile ţărilor socialiste şi ai tuturor ţărilor înaintate, cu atît mai puternică și mai înfloritoare. (Urmare din pag. l-a) parte moşia boierească, toţi aceşti eroi, voievozi sau simpli ofensaţi şi umili, străbat povestirile lui Sadoveanu, care în goana cailor şi-n ropot de săgeţi, care în mersul legănat al chervanelor şi care, cu pasul domol şi sigur al călătorului pornit la drum lung, aşa cum l-am văzut noi înşine pe Mihail Sadoveanu, în ceasuri întunecate, preumblîndu-se pe străzile Capitalei, a doua zi după ce se da foc, în pieţele publice, cărţilor sale, din scrumul cărora avea săreînvie, ca din cenuşe, miraculoasa pasăre Phoenix a Divanului persian, sau cum ni-l amintim din confidenţe epistolare străbătînd, falnic şi neînfricat, uliţele Iaşilor în timpul ultimei prigoane, în acelaşi ritm neabătut, în care şi-a durat, de-a lungul anilor, opera, într-o ascendenţă şi cu o fecunditate ce uimiseră în egală măsură şi pe Maiorescu şi pe Iorga. Explicaţia acestei opere, atit de vastă, atît de larrg cuprinzătoare, atît de armonioasă şi atît de expresivă, în care totul e filtrat in poezie, stă în două temeiuri pe care nimeni nu le-a intuit şi exprimat cu mai multă luciditate şi cu mai mult spirit critic ca Mihail Sadoveanu însuşi. „Trebuie să fac mărturisirea de credinţă, spunea el în discursul din 1923, la intrarea în Academie, că poporul este părintele meu literar, că trecutul pulsează în mine ca un singe al celor dispăruţi, că mă simt ca un stejar (...), cu mii şi mii de rădăcini înfipte în pămîntul neamului meu“ şi la explicita şi luminoasa mărturisire de credinţă, în a cărei perspectivă se lămureşte pentru ce Mihail Sadoveanu este scriitorul cel mai reprezentativ, ce trezeşte cele mai adinei ecouri în inimile cetitorilor, e zadarnic a mai adăuga altele. Al doilea temei îl desprind din memoriile anilor săi de ucenicie, şi el este una din rarele pagini de introspecţie ale lui Mihail Sadoveanu, pe care marii ilustrului scriitor vor fi încîntaţi să o audă rostită în această zi de sărbătoare, atît de multe sînt luminile pe care ea le revarsă asupra creaţiei sadoveniene. „M-a interesat, spune Sadoveanu, întotdeauna orice peisagiu în orice împrejurare şi s în orice clipă a vieţii, fără să mă obosească, fără să mă plictisească. M-a interesat, nu cu voinţa mea, ci numai printr-un fenomen de participare, de osmoză şi simbioză. Mă încorporez lucrurilor şi vieţii, am simţirea că totul trăieşte în felul său particular : brazdă, stîncă, ferigă, tufiş de smeură, arbore şi tot ce pare nemişcător ; faptul de a avea asemenea cunoaştere mă face să iau parte la viaţa tainică a stîncii, arborelui, smeurii şi ferigii. Cu atît mai vîrtos alianţa aceasta a vieţii nenumărate se manifestă între mine şi sălbăticiuni , zburătoare, gîze şi fiare ; între mine şi apele care curg, palpită ori întind lucruri neclintite în soare şi primesc în afundul lor rumeneala lunii pline. Iepurele care porneşte de pe un hat, cu urechile date pe spate, şi se salvează în spinării şi-n rîpă, aruncîndu-mi o privire piezişă, a luat cu scînteia acelei prriviri ceva din fiinţa mea pentru totdeauna. In înfăţişarea unică a dezgheţului de primăvară, de care mi-am adus astăzi aminte am rămas fixat şi eu însumi pentru totdeauna : constat aceasta în imaginea indelebilă pe care o păstrez în mine şi am încredinţarea că toate, împreună cu mine cel de altădată, s-au păstrat în sine, în fracţiunea de timp şi de lumină care continuă să călătorească în infinit. Mă voi stinge curînd, dar icoanele acestea, ca şi lucirile unui astru mort, vor continua să fie fără sfîrşit“. Iată adevărul, iată marea taină, iată marea revelaţie, iată punctul cosmogonic al constelaţiei literare Mihail Sadoveanu. Icoanele nemuritoare, pe care vrăjitorul acesta binecuvîntat le-a sădit în opere ca: Şoimii, Cocostîrcul albastru, Zodia cancerului, Baltagul, Fraţii Jderi, Vechime, Divanul persian, Nicoară Potcoavă (şi lista celor peste 100 de titluri de-abia a început) nu vor apune niciodată, la fel ca lucirile unui astru mort ce vor continua, cum atît de profetic o spune Sadoveanu, să fie fără sfîrşit. Cetitor pătimaş, încă de pe băncile şcolii, al cărţilor lui, discipol, coleg şi contemporan cu Mihail Sadoveanu, mă simt fericit să pot închina, la marea sărbătorire de astăzi, in pragul acestui superb templu memorial şi pe treptele acestui altar, a cărui flacără nestinsă va povesti urmaşilor glorria lui, în numele meu personal şi in numele Muzeului literaturii române, întreaga noastră mare — emerită — admiraţie. Omagiu lui Sadoveanu Actualitatea etnografiei (Urmare din pag. l-a) rea, odată cu formele culturii spirituale folclorice, a felului de a trăi şi munci, prin studierea repertoriului uneltelor iscodite şi a produselor de cultură materială, atît de variate şi de ingenioase în cazul nostru — şi încărcate de valoare artistică, deşi finalitatea lor o reprezintă de obicei prozaicele nevoi de hrană, adăpost, îmbrăcăminte sau transport. Opoziţia consacrată a termenilor „material“ şi „spiritual“ trunchează parcă întregul pe care-l formează cultura populară. Aceasta nu se limitează niciodată la „materia“ în care valorile de artă intrinseci găsesc doar dimensiuni spaţiale. De fapt, cunoaşterea etnografică înseamnă a ne cunoaşte pe noi înşine, prin tot ce au creat şi acumulat de-a lungul secolelor şirul de generaţii ale înaintaşilor noştri. Ansamblul manifestărilor de cultură populară, sau adeseori chiar numai obiectele răzleţe, reprezentînd sinteza valorilor şi sensurilor unei întregi culturi, oferă măsura contribuţiei pe care un popor o aduce, prin talentul şi munca lui creatoare, la tezaurul culturii universale. Pentru a-şi împlini datoria faţă de aceste vestigii ce exprimă permanenţa noastră culturală, studiul etnografiei trebuie să păşească într-o nouă etapă, mai înaltă, a cercetării ; specialiştii etnografi din patria noastră au de scos la iveală noi şi noi elemente ale culturii naţionale tradiţionale şi de reconstituit bogata ei evoluţie pină în timpurile noastre. Ei pot contribui astfel la cunoaşterea mai amplă, în ţară şi în străinătate, a acestor comori, constituind un aport remarcabil al poporului român la arta şi cultura universală. i LIGIA P. : Plicul dv., rătucit, a ajuns cu mare întîrziere la noi. Manuscrisele sunt promiţătoare în general, lucrurile cele mai împlinite fiind Relativ, Purcelul, Adolescenţă, Vise, Intr-un suflet, Artă, unde se pot zări incontestabile indicii de talent. In celelalte, deşi motivele nu sunt mai puţin interesante, proaspete, realizarea suferă (multe părţi uscate, înşirare de raţionamente fără răsunet liric, alunecări în convenţii, banalităţi şi dulcegării — Un colţ cu frumuseţi etc. —’ pasaj® „dezacordate" etc.)." Stăruiţi cu toată ambiţia şi încrederea, sunt de aşteptat rezultate din cele mai bune. Reveniţi. L. RAIGA. Lucruri frumoase, aproape ca fiecare, pe o linie simplă, limpede, uşor caligrafică (Singur, Treceam, La mine, Copacul, Toamna etc.). Trebuie însă mare atenţie pentru ca simplitatea să nu ajungă la simplism şi la banal, transparenţa să nu însemne rarefiere, inconsistenţă, caligrafia să nu devină calofilie, lustru de vorbe, formal, fără freamăt în adîncime (Cînd s-a rupt etc.). De asemenea, formula tehnică, rezumată invariabil la „studiul“ pe o metaforă, la analiza, regizată previzibil, a unei „poante“ (uneori, analiza fiind şi cam greoaie, uscat expozitivă), e pîndită de primejdia monotoniei şi a manierismului. Aşteptăm recidive substanţiale, hotărîtoare. POP AUGUST : Versificări în general îngrijite, cîteodată înfiorate liric, ba chiar cu unele aparenţe de profunzime (dincolo de care, însă, de multe ori, pluteşte o negură afectată, foarte tulbure, totuşi!). Unui vers atît de cuminte şi de corect îi trebuie neapărat şi un sens limpede, congruent. Reveniţi. P. I. SARU : Mai interesante sînt cele folclorice cu o reală vervă şi aplicaţie (Aedul, Dincobză etc.). E greu de ştiut însă care e contribuţia dv., cu e transcriere, cu imitaţie şi parafrază. Celelalte lucruri sunt, în general, modeste. Dar poate că această cuprinzătoare „rapsodie“ oltenească a dv. ar fi mai în drept şi în măsură s-o cerceteze „la ureche" şi s-o discute confratele nostru craiovean, Ramuri. Nu credeţi ? VIORICA IONESCU : Textul arată o anumită îndemînare în domeniul respectiv, replica e vie, convingătoare (cînd nu cade în excese sentimental-dulcege), fantezia nu lipseşte (dimpotrivă !), dar nici unele ecouri din diferite piese consacrate. Sunt, aşadar, perspective. Trebuie să vă adresaţi însă locului cuvenit, revistei Teatrul, Casei de creaţie, dv. ştiţi mai bine. Vom comunica propunerea dv. cui aţi dorit. Succes ! MODEST CORNELIU : Scrisoarea dv. e plină de entuziasm şi bune intenţii, dar versurile sînt „ciupite", uneori textual, din diferiţi autori (Rafael Alberti, Eugenio de Nora, Prevert etc.). întrebarea e : unde puteţi ajunge pe acest drum şi cine rămîne păcălit pină la urmă ? ATMA : Lucruri de sensibilitate, cu freamăt discret şi transparentă, ca acest Nu mai ştiu , Nu mai ştiu să evit, sa vorbesc, Prietenii vechi au plecat departe de mine, Mîinile mele nu mai ştiu să făurească Lucruri frumoase. ...Albe, pe marginea mesei, aşteaptă. Reveniţi cu mărturii mai ample, şi mai convingătoare. ION H. ION : Doar Hai-hui şi Cu voi (minus banalităţile gen „potecă de gînd" etc.) reuşesc să iasă întrucîtva din seria versificărilor obişnuite, de nivel mijlociu, fără aport deosebit, pe care ni le-aţi trimis. Să mai vedem. OLIVIA MARCU: In Brâncuşi, Cîntec mic, Somnul, Metamorfoză, sînt unele semne de poezie, încă nu deajuns de concludente. Să vedem ce mai urmează. ADRIAN GHEORGHIU : Dacă e vorba de 16 ani, merge (în ce priveşte compoziţia, dialogul, schiţarea unor tipuri şi situaţii etc.). Nu merge de loc în ce priveşte ortografia, în grea suferinţă. Oricum, merită să stăruiţi în ambele direcţii. S. MIRESCU : Ambiţii şi Torent de lumină, în ciuda unor nesiguranţe şi naivităţi, ne îngăduie să sperăm că aveţi ceva de spus. Continuaţi cu eforturi sporite şi reveniţi. V. CONSTANTINESCU : Compuneri modeste, în general, ajungînd uneori, (Naştere, Bunicul, Furtună, Puritate, Uitare) destul de aproape de poezie, cu preţul unui efort de evitare a locurilor comune, a sentimentalismului uşor etc. Să vedem ce mai urmează. MARELE ION : In Tablou în mişcare şi De dragoste, se văd semne promiţătoare. Reveniţişi cu două rînduri de prezentare, poate şi cu o semnătură la dimensiuni rezonabile). V. ION : Nu vrea ; o păstrăm pentru ocazie (şi spaţiul!) potrivit. A. C. FERARU : Versificări alerte, de cronică rimată, mai potrivite, credem, pentru Urzica. F. USTUROI : Sunt unele semne bune, mai ales în Dacă vrei, promiţătoare în toate sensurile. Şi în celelalte sînt elemente de bun augur, dar ele stau în general sub semnul unei cursivităţi facile, superficiale, determinată de automatismele şi inerţiile „sunetului din coadă". Versul trebuie strunit mai atent, mai sever, ca să nu se-nvîrtească pe loc. Mai trimiteţi. ANA MICHAELA : Lucruri inegale, sub semnul unei reale sensibilităţi şi dispoziţii lirice. Uneori, intr-adevăr, uşor desuete, alunecînd spre convenţia sentimentală, spre dulce (Primăvara, Duminică, Cîntec de leagăn etc.), alteori însă găsind sunetul propriu, echilibrat (Cîntece fără nume şi mai ales Jocul meu) şi deschizînd incontestabile promisiuni de poezie. Stăruiţi şi ţineţine la curent. ALIN ZARE: Mulţumiri pentru vorbele bune. Ne pare rău, însă nu e nimic nou, nimic de făcut. Confruntaţi-vă şi cu alte păreri, ca să rămîneţi împăcat cu gîndul şi în ce vă, şi în ce ne priveşte. I. MIHAI : Sînt compuneri relativ îngrijite, versificate cu oarecare îndemînare, dar nu aduc un sunet şi un orizont personal, rămînînd prea mult DOMN Cicatrizate stele cad In plasa rugilor de mure Şi-n piramida unui brad Adoarme-ntreagă o pădure. In iarba moale ca un şal înalţă greierii spirale Şi somnul ud al unui val Rotund, pe lespezi se prăvale. Iluminîndu-şi ceasul vag Mai ard ferigile albastre... E abur turnul unui fag Şi abur — trupurile noastre. ADY CATILINA Bucureşti sub semnul epigonismului, in umbra lui Alecsandri şi Coşbuc. T. MANDAGI : Pentru început, nu e rău deloc. Remarcabilă, mai ales, densitatea, stringenţa textelor, sobrietatea lor gravă, care nu le ameninţă însă (în ciuda formei oarecum monotone, didactice, uşor prăfuite) nici spontaneitatea, nici graţia şi freamătul. In fiecare sunt lucruri bune, promisiuni, mai împlinite în : Păşeam statui, Liliacul, Cumpănă, Nedumerire. E bine să exersaţi mai îndrăzneţ, mai divers, să vă creaţi intimităţi fecunde cu marile glasuri lirice ale lumii. Aşteptăm veşti din ce în ce mai bune. RELU ŞONGREA : Sunt unele indicii promiţătoare, dar, pe acest drum, e nevoie de muncă, studiu, exerciţiu, ambiţia depăşirii. Merită să insistaţi. MIRICĂ M. : Atunci. Peisaj, Tinereţe şi mai ales —» Pepinieră, par să deschidă drumuri noi, pline de perspectivă. Continuaţi cu aceeaşi rîvnă şi ţineţi-ne la curent. GH. JALBĂ : O cotitură interesantă ! Oboseală, Obişnuinţe, Canibalii. Să vedem ce mai urmează NOTĂ : Primim din partea tov. Gheorghe Neagu din Măcin, o întîmpinare în legătură cu catrenul Frunză apărut aici în cuprinsul Constelaţiei dobrogene (Contemporanul nr. 12 din 25 martie crt.), sub semnătura aceluia care ne-a trimis textul, Constantin Bejenaru. Tov. Neagu revendică paternitatea acestei poezii, anexind şi o tăietură din ziarul Dobrogea nouă (din 24 oct. 1965) unde, în cadrul rubricii „Sfat cu tinerele condeie", se reproduce, în dreptul numelui său, o variantă foarte apropiată a textului publicat de noi. Rezultă deci, pină la noi dovezi,că tov. Neagu este autorul celei dinţii variante (cronologic vorbind) a poeziei şi că tov. C. Bejenaru e pasibil de osîndă publică pentru însuşire de bunuri străine. Drept care s-a întocmit prezenţa, spre restabilirea adevărului şi învăţare de minte. Geo Dumitrescu