Contemporanul, ianuarie-iunie 1968 (Anul 22, nr. 1-26)

1968-01-05 / nr. 1

Proletari din toate ţările, uniţi-vă! Vineri 5 ianuarie 1968 A FI CONTEMPORAN ÎN CULTURĂ ŞI ARTĂ * D­EZBATERILE atît de cuprinză­toare prilejuite de Conferinţa Na­ţională a Partidului Comunist Român au reliefat că pe fondul vast al formării conştiinţei socialiste, activi­tăţile din diferite domenii ale ideologiei, artei, ştiinţei şi culturii, cunosc în ultimii ani o continuă şi com­plexă dezvoltare, amplificîndu-se, ramificîndu-se, însu­mând mereu creaţii de certă valoare. Efervescenţa din timpul creaţiei şi multitudinea sar­cinilor noi in domeniul culturii au impus ca în sectoa­rele de artă şi cultură să se găsească noi forme de orga­nizare şi metode de muncă pentru a se sprijini înflori­rea literaturii şi artei, răspîndirea în arie cît mai largă a bunurilor culturale, utilizarea cît mai adecvată a mijloacelor materiale. Acestor cerinţe noi le răs­punde Legea pentru organizarea şi funcţionarea Co­mitetului de Stat pentru Cultură şi Artă şi a comite­telor locale de cultură şi artă adoptată de curînd de către Marea Adunare Naţională. E un document ilus­trativ pentru stadiul înaintat pe care l-a atins azi, la noi, activitatea spirituală, responsabilitatea intelectuală colectivă în destinul socialist al culturii naţionale. Această lege e reprezentativă pentru grija conducerii partidului şi statului nostru faţa de artă şi cultură, pentru statornicirea acelei ambianţe care a devenit consubstanţială vieţii noastre artistice şi în care talen­tele se înmulţesc, stilurile se diversifică, proliferează personalităţi ale tuturor generaţiilor. Legea sesizează, schimbările ce s-au operat in realitate şi adaptează, cu supleţe, formele organizatorice la noile cerinţe ale impetuoasei dezvoltări atît de caracteristică societăţii româneşti actuale. Stipulînd că, în structura sa înnoită, Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă „înfăptuieşte politica partidului şi statului în domeniul culturii şi artei", legea statorniceşte suprema îndatorire şi răspundere a acestui for, precizînd şi orientarea principială a în­tregii sale activităţi. Subliniind caracterul acestui Co­mitet care, în îndeplinirea sarcinilor sale se sprijină pe o strînsă colaborare cu uniunile şi asociaţiile de creaţie, pe o amplă consultare a oamenilor de cultură şi artă, şi care lucrează potrivit principiului condu­cerii colective, legea defineşte caracterul larg repre­zentativ şi esenţial democratic, în spiritul contempo­ran al muncii intelectuale, al Comitetului de Stat pen­tru Cultură şi Artă , şi ţine seama, de altfel, şi de pre­ţioasa experienţă dobîndită în cei cinci ani de exis­tenţă a acestui organ de stat. Fixarea atribuţiilor sale implică însă şi elemente noi, menite — cum s-a apreciat şi în discuţiile preli­minare votării — să contureze mai clar cadrul institu­ţional, să precizeze răspunderile concrete — inclusiv cele din sfera implicaţiilor economice, industriale, ale schimbului internaţional de bunuri — să îndrepte spre o conducere mai operativă şi mai eficace, în for­me mai proprii şi mai directe. Comitetului îi revine acum sarcina de a coordona activitatea din domeniul culturii şi artei pe întreg cuprinsul ţării ; a stimula creaţia artistică şi literară ; a îndruma efortul de di­fuziune culturală în domeniul artelor şi în cel al ştiin­ţelor întreprins în instituţiile şi aşezămintele ce au acest scop ; a dezvolta şi îmbunătăţi simţitor parame­trii calitativi ai producţiei cinematografice, precum şi ai celei editoriale şi poligrafice, îndrumind şi contro­­lînd importul şi exportul de filme, cărţi şi alte bu­nuri cultural-artistice ; a organiza schimburile artis­tice cu străinătatea ; a exercita atribuţiile legale cu privire la înfiinţarea şi funcţionarea uniunilor de crea­ţie şi a altor organizaţii obşteşti cu caracter cultural­­artistic, sprijinindu-se totodată în rezolvarea probleme­lor specifice ca şi în asigurarea condiţiilor de creaţie pentru membrii lor ; a impulsiona cercetarea ştiinţi­fică în domeniile implicate l­a perspectiva necesităţile de personal specializat în domeniile culturii şi artei, colaborînd la elaborarea planurilor de învăţămînt, programelor de studiu, manualelor. Prezenţa, în Biroul executiv al Comitetului, cu drept de vot deliberativ, a preşedinţilor Uniunilor de (Continuare în vap 8-a.) c. Desen de RODICA PRATO (anul V.) DIN SUMAR. • Desenele din acest număr (pag. 1, 2, 4, 5, 6, 7) ne-au fost oferite de studenți ai Institutului de arhitectură „Ion Mincu". e Cehov sacrificat ? — p­e ANDREI STRIHAN (pag. 4) e Tribuna „Contemporanului" : „Gastregisseur“ la Schiller- Theater (Berlinul occidental) și la Deutsches Theater (Göt­tingen) — de LIVII­ CIULEI (pag. 9)d­e Lepenski Vir — o corespon­dență din Belgrad de N. PLO­­PEANU. OM IN AMURG Acum sínt un om în amurg, Fugi în munţii tăi, căprioară, Nu mai rîvnesc să-ţi sărut buzele A doua oară, a treia oară. Acum sínt un om în amurg, Pieri din juru-mî viclean bancher, N-cim ce să mai fac cu aurul tău, Aurul n-are trecere-n cer. Fiece zi are amurg, Fiece zi are şi zori, Toamna via e plină de struguri, Primăvara numai de flori. Acum sunt un om în amurg. Ora amiezii a fost dulce, dulce. În cuibul ei din fulgi de zăpadă Luna s-a dus să se culce. Zaharia Stancu 10 pagini 1 leu1 (1108) ANI ŞI VÎRSTE Cineva din mine, care a trăit toată suferinţa lumii, are de cînd mă ştiu şapte mii de ani. Cineva din mine, care nu se lasă corupt de nici o glorie, are tot mai mult şaptesprezece ani. Iar vîrstele obişnuite ale vieţii omeneşti nu îmi privesc în nici un fel esenţa. Am avut toată viaţa multe mii de ani, dar trecînd prin vuietul şi ticăloşia lumii, iconoclast şi tot mai plin de revoltă, am să mor de şaptesprezece ani. Geo Bogzs BUCURIA CUM este clipa cind, gîndindu-mă cu o nesfîrşită intensitate la tine, vei renaşte. Cântînd cu privirile şi cu mîinile şi cu o dragoste mai fierbinte decit soarele prin nămeţii de aripi ale zilelor ce vor veni, ţi le voi alege pe cele mai frumoase şi ţi le voi dărui. Aripi. Nu se vor veşteji niciodată. Ceea ce a fost pe jumătate făcut va deveni întreg, ceea ce a fost topit de ceaţă se va întrupa şi se va apropia de tine şi de mine şi va fi în mine şi în tine, radios. Răsuflare a luminii. Zilele viitoare vor fi fără de sfirşit. Rotunde. Nici una nu va avea colţi, cuţite, muchii, fierăstraie. Voi îndepăr­ta bubuitul tunetului şi al tunului, care îţi înspăimîntau ochii de căpri­oară. Pentru că, Doamne, noi, oame­nii, putem să făurim nu doar ani noi, ci şi ani sclipitori, calzi şi răcoroşi, rostogolind ceasuri de pace, nu nu­mai ghemuri de lacrimi şi de singe. Noi sîntem în stare să facem nu doar V . ------- Ar f­­i un an nou, ci pe toţi — şi anii să nu fie doar noi, adică necunoscuţi, ci prietenoşi, cu braţele de azur înalt purtînd în panere toate minunile pă­­mîntului. Voi îndepărta zăpada care îţi aco­peră inima, şi voi fluiera tare, nepă­sător de nimeni, ca în zilele copilă­riei, şi voi da drumul din lanţuri iz­voarelor. Ogarii lor se vor apropia în salturi de tide şi de mine, şi-ţi vor încălzi picioarele. Alături de tine, voi clădi. Voi şterge ridurile tristeţii. Vei avea doar două mici riduri, la colţurile bu­zelor, făcute din două paranteze de lumină. Voi desfiinţa marii peşti zbu­rători ai văzduhului, cu pîntecul plin de icrele bombelor cu bile. Vom face, împreună, milioane de bile de cleştar pentru copii. In ele se vor rostogoli păduri, oceane şi animale înţelepte, terestre şi stelare. Şi animalele vor fi vesele. Le vom face să ridă. Toate zilele anului vor fi o sărbă­toare. Fiecare zi, — un an nou. Trebuie să mă gîndesc cu o nesfâr­şită intensitate la tine, ca să renaşti. Bucurie... Eugen Jebeleanu f­­IECARE toamnă are frumuseţea ei. Dar toamna asta in care frunzele parcă se rugineau cu încetineală și cădeau în­tregi, nealterate, doar îngălbenite, plu­tind citeva clipe pină atingeau o bancă, o pălărie sau caldarimul, a adus cu ea datoria împlinirii anotimpului. Un camion furios, ca tot bric-a-bra­cul unei gospodării, gonea spre o casă nouă. în urma camionului frunzele fă­ceau un vîrtej săltind curioase parcă să privească ce-i in camion. Un locatar se muta intr-o altă casă. Cocoțate pe o somieră, două trei scaune cu picioarele in vint. „Scau­nele" ! Peisajul mi l-a amintit deodată pe Eugen Ionescu, care, sub pretextul absurdului, spune adevărurile cele mai diverse, deştept şi caustic, aşa cum nu mulţi se încumetă să le spună. Inter­pret realist al epocii moderne pline de contradicţii, el răstoarnă gramatica tea­trului clasic a unor obiceiuri de mult depăşite şi păstrate pină la absurd, dar ieşite din realitatea vieţii moderne. Comedia lui Eugen Ionescu este dra­ma scriitorului care nu se limitează in a apăra virtuţi mediocre. El apără o­­mul, cu caracterul şi slăbiciunile, cu forţa şi neliniştile lui, omul aşa cum îl vrea el, eliberat de greutatea conven­ţionalismului. Ironia lui Eugen Ionescu creează tipuri comico-dramatice care se imprimă pe retina şi in conştiinţa spectatorului, întii dezorientat şi pro­testatar, pină la urmă subtil şi înţele­gător. Eroii lui se frămintă, se luptă, nu nor să se supună vremurilor. Chiar dacă la­ urmă rămine un singur Béranger care nu se transformă un rinocer. Acesta este prototipul demnităţii omeneşti. Eugen Ionescu nu dă soluţii, pune numai întrebări, întrebări care te silesc să cauţi, un răspuns. Ce-a vrut să spună Eugen Ionescu în „Scaunele“ ? Care-i mesajul ? Ce înşiră fără şir toată puz­deria de vorbăreţi ? Cu ce se alege omul din toată gargariseala lui de sunete ar­ticulate ? Noul locatar şi-a croit un cerc in ju­rul lui. Se vrea izolat şi confortabil, dar rutina, ca şi ucenicul vrăjitor, în­grămădeşte una după alta asupra lui toate năravurile şi deprinderile, toate prejudecăţile transformate in mobile, inghesuindu-l din ce în ce mai strîns, pină la sufocare. Noul locatar a uitat cuvîntul magic în stare să oprească to­rentul. Eugen Ionescu aşteaptă, poate, sau imploră să vină vrăjitorul să pună sta­vilă absurdului declanşat de om împo­triva lui însuşi. Dorina Râdulescu Ucenicul vrăjitor ANUL 2000 P­E ORICE treaptă s-a aflat, societa­tea omenească a rezervat un mic, dar preţios sector de preocupare, încercă­rii de a descifra viitorul. Pe trepiedul ei de aur din templul lui Apollo, la Delphi, preoteasa Pythia scotea su­nete ce puteau fi interpretate drept răspunsuri la neliniştile petiţionaru­lui. Este adevărat că astăzi ne expli­căm acurateţea acestui oracol din etapa mistică prin faptul că Delphi era sediul stabil al celei mai puter­nice ligi din lumea gre£-tă, unde se strîngeau toate informaţiile perti­nente. In viziunea de astăzi, oracolul de la Delphi era mai degrabă un fi­şier central. In faza religioasă, cărţile sfinte au furnizat suficiente subînţe­lesuri, pentru a nutri profeţii pentru orice împrejurare. Fascinaţi de ro­­tunzimea cifrei, oamenii Evului Mediu au pornit în preajma anului 1000 spre Ierusalim, să nu piardă judecata de pe urmă. In Renaştere, fiecare prinţ îşi avea astrologul său. Misiunea pre­zicerii viitorului a fost preluată în secolul luminilor, de filozofii istoriei, care i-au dat o notă de raţionalitate. Din cercetarea trecutului, ei au încer­cat, să degajeze reguli ciclice şi legi, în măsură să explice evenimentele consumate şi să întrevadă cele vi­itoare. în secolul nostru, caracterul func­ţiunii a devenit mai, pozitiv. Pythia a devenit doctor în ştiinţele economice şi expert statistician. Nimic mai sim­plu decit de a aduna datele unui fe­nomen, ca variaţia populaţiei sau creşterea venitului naţional, de a trasa apoi o curbă ce se poate prelungi din­colo de scara actuală, indicînd evolu­ţia sa viitoare. Activitatea dominantă a creşterii economice controlate şi planificate obligă la construirea unei viziuni ştiinţifice a lumii, aşa cum va arăta peste cinci sau zece ani. Socia­lismul a introdus prin plan, un con­cept de valoare universală. El a for­mat acel corp specializat de planifica­tori cu privirile aţintite spre viitor. S-a creat o nouă habitudine, aceea de a judeca în devenire, de a gîndi pro­cese în lumina obiectivelor lor de termen lung. Rapiditatea cu care se dezvoltă teh­nologia a adăugat un „sens acut ne­voii de a desena imaginea lumii de mîine. Uneltele nu intră ,în universul uman fără o profundă modificare a mediului natural. Tehnica a schimbat totul, de la echilibrul speciilor, pină la aerul pe care-l respiră populaţia sau apa pe care o consumă. Dar dacă natura aşa cum o cunoaşte încă ge­neraţia noastră (natură care trebuie fotografiată pentru memoria genera­ţiilor viitoare), este substituită ra­pid printr-un univers, artificial, tre­buie luate unele măsuri şi pre­cauţii. Intervenţia masivă a omu­lui în natură reclamă ordine şi menţinere, deliberată a echilibrului altădată organic. In douăzeci de ani nevoile de apă ale omenirii se vor dubla. Fără anticiparea acestei situa­ţii îndepărtate, omenirea se vă izbi de* o criză a apei. Să ne imaginăm o lume supraindustrială, tehnologizată şi automatizată excesiv, în care ome­nirea este însetată şi picătura* de apă mai preţioasă ca aurul. Progresul teh­nic fără echilibrul resurselor şi ba­lanţa naturii noi, create de om, de­vine paradoxal. N-a fost nevoie decit de zece ani pentru ca o invenţie din cele mai com­plexe, cum este maşina electronică de calcul, să intre în uzul curent al con­ducerii ştiinţifice a întreprinderilor. A­­celaşi interval a schimbat radical mij­loacele de comunicare între oameni prin răspîndirea de masă a televiziunii. Consecinţele vizibile­­ale acestor două inovaţii conduc la întrebarea ce va însemna în termeni sociali continua­rea procesului de miniaturizare a teh­nicii electronice şi perfecţionarea mijloacelor de transmitere a informa­ţiei între oameni ? Specialiştii se află pe teren ferm atîta timp cît studiază o singură va­riabilă. Fiecare expert desăvîrşeşte studiul unui fenomen: apa, hrana, energia sau urbanismul. Dar lumea de mîine nu este o colecţie de curbe izolate. O întîmplare mi se pare sem­nificativă : un statistician a cercetat un fenomen nou, acela al investiţiei din ultimii ani în domeniul cercetă­rii ştiinţifice în ţările industriale. Fe­nomenul este cu „creştere“ mare iar curba este în pantă, încrezător, a in­terpolat pentru anii următori, până ce un coleg i-a atras atenţia că prin acest calcul, investiţiile în ştiinţă ar urma să depăşească la sfîrşitul seco­lului venitul naţional al ţărilor res­pective, ceea ce este absurd. Fiecare fenomen în parte ne dă o imagine ce trebuie amendată de in­fluenţa altor factori. Astfel s-au născut modelele matematice ale dez­voltării. Ele atacă pe un front mai larg, introduc multe variabile. Toate sunt însă măsurabile, cuantificabile. Modelele pot fi privite ca nişte ma­chete de plastilină ale societăţii vi­itoare, ce se prezintă însă sub forma de ecuaţii şi tabele. Cu ajutorul ma­şinilor de calcul se pot elabora mo­dele complicate ce ţin seama de un număr considerabil de factori. Curbe interpolate pentru un feno­men, modele matematice pentru mai multe variabile , este oare de ajuns ? Dacă luăm în considerare faptul că Mircea Maliţa (Continuare in pop. S-a)

Next