Contemporanul, ianuarie-iunie 1968 (Anul 22, nr. 1-26)
1968-04-26 / nr. 17
• DUPĂ cum se știe, la 15 aprilie 1959, doi tineri, Perry Smith și Richard Hickock, pătrundeau în casa unui fermier din Kansas, Herbert Clutter, asasinîndu-l împreună cu întreaga sa familie. Scriitorul american Truman Capote s-a decis să scrie, atunci, un roman de „non-ficțiune". Pentru aceasta el s-a documentat vreme de cinci ani, a interogat făptaşii şi martorii dramei, însoţind chiar pe vinovaţi la locul execuţiei. Rezultatul acestor investigaţii: binecunoscutul roman Cu sînge rece, care a făcut ocolul lumii. In 1967, regizorul Richard Brooks a obţinut de la autorul cărții încuviințarea de a o ecraniza. Astfel se face că nouă ani după asasinatul din Kansas, Truman Capote a descoperit, într-o sală de proiecţie din Columbia, imaginile aceleiași întîmplări pe care o reconstituise pînă la cel mai mic detaliu. De curînd, filmul lui Brooks a fost prezentat, în premieră, pe diferite ecrane din America şi Europa. In articolul care urmează, pe care Truman Capote l-a încredinţat mai multor publicafii din lume, celebrul scriitor american istoriseşte cum romanul său de „non fictiune", Cu sînge rece, a devenit film. INTR-0 după amiază fierbinte de martie, anul trecut, într-o sală de tribunal din vestul Kansasului, regizorul Richard Brooks s-a întors spre mine, între două filmări, întrebîndumă cu o nuanţă de reproş : „De ce rîdeţi ?* „O, de nimic* — i-am răspuns. In realitate, însă, îmi amintisem de o întrebare pe care mi-o adresase, cu mulţi ani în urmă, Perry Smith, unul din cei doi asasini al căror proces se desfăşura acum, pentru a doua oară, în acelaşi decor. Fusese prins doar de cîteva zile şi se interesa cu aviditate : „Au fost şi cineaşti de faţă ?* Mă întrebam ce ar fi gîndit Perry Smith despre scena prezentă : enorme lămpi cu arc, instalate în interiorul sobrului tribunal în care el şi Richard Hickock au fost judecaţi şi condamnaţi, zumzetul camerelor de luat vederi, du-te vino-ul tehnicienilor, executîndu-şi baletul printre rulourile de cabluri electrice... „Bogart, actorul meu preferat“ PRIMA mea discuţie cu Perry Smith a avut loc la începutul lunii ianuarie 1960. Era o zi geroasă. Ne aflam în biroul șerifului. Vîntul zgîlţîia geamurile. Avocatul său, numit din oficiu de către tribunal, îl convinsese să-mi vorbească, dar regretul său de a fi acceptat era limpede. Distant, bănuitor, morocănos sub privirea adormită, punea la îndoială cu aroganţă titlurile şi funcţiile mele. Nu auzise niciodată de cărţile mele ; am scris, din întîmplare — mă întrebă el —, vreun scenariu de film? I-am răspuns : „Da, unul: Beat the Devil". De data aceasta s-a aprins un licăr în privirea-i adormită. „Hm, merge... mormăi el. îmi amintesc. L-am văzut pentru că în film juca Humphrey Bogart. L-ați cunoscut pe Bogart ? Personal ?“ Răspunzîndu-i că Bogart a fost unul din prietenii mei intimi, mi-a zîmbit cu acel surîs proaspăt și nervos care avea să-mi devină atît de familiar. „Bogart! — spuse el cu o voce atît de stinsă încît abia se auzi în rumoarea vîntului. întotdeauna m-a impresionat tipul ăsta. A fost actorul meu preferat. Am văzut Comoara din Sierra Madra. De nu știu cîte ori. Unul din motivele care m-au făcut să îndrăgesc filmul era... bătrînul care juca în el, Walter Huston. Cel care-1 juca pe căutătorul de aur țîcnit... Semăna cu tatăl meu, Tex Smith. Era extraordinar, mi-a mers la inimă*. Apoi a adăugat: „Eraţi aici noaptea trecută cînd ne-au adus ?* Şi-a muşcat buzele. Trăsăturile lui trădau un soi de timiditate... Avea expresia stingherită a unui băieţaş care scormoneşte pămîntul cu vîrful pantofului... „In sfîrşit, ceea ce vreau să ştiu este dacă se aflau acolo şi cineaştia. Era o întrebare tipică pentru Perry, vădind vanitatea omului dornic de „notorietate*. Afecta indiferența, dar a avut o mare satisfacţie atunci cînd l-am informat că evenimentul fusese înregistrat de camerele cinematografice. Jaluzelele din casa crimei IN COPILĂRIE am inventat un fel de joc pictural. Observam, de pildă, un peisaj : copaci, nori ,cai galopînd pe o cîmpie; apoi alegeam un detaliu din această vedere de ansamblu.O să zicem, o tufă de iarbă răscolită de vînt şi o încadram cu mîinile. Acest detaliu devenea atunci esenţa peisajului şi conţinea, în miniatură, atmosfera unei panorame prea vaste pentru a putea fi cuprinsă în totalitatea ei. Sau dacă mă găseam într-o încăpere necunoscută şi voiam „să înțeleg“ această cameră şi firea locatarilor ei, îmi lăsam privirea să alunece la întîmplare pînă cînd repeta un singur element... o rază de lumină, un pian dezacordat, un desen pe covor,» care mă ajută să înţeleg secretul locurilor. Arta este bazată fie pe alegerea unor detalii imaginare, fie ca în Cu sînge rece, pe o distilare a realităţii. Imediat după apariţia cărţii, numeroşi producători şi regizori şi-au exprimat dorinţa de a o ecraniza. In sinea mea hotărîsem de multă vreme că, dacă se va face, vreodată, o adaptare cinematografică, Richard Brooks va fi unicul intermediar între text şi imagine. Era singurul regizor care mi-a înţeles exact ideea şi care era gata, necondiţionat, să-şi asume riscul. Totodată era singurul de acord, fără nici o rezervă, cu principalele mele intenţii cinematografice : doream ca filmul să fie turnat în albnegru, să fie interpretat de necunoscuţi, şi mai doream ca fiecare secvenţă să fie filmată în cadrul autentic în care ea se desfăşurase. Era singura cale, e drept cam complicată, care ne permitea să eliminăm arbitrariul şi care facilita, în acelaşi timp, procesul reflectării realităţilor în film. Am înţeles justeţea acestor intenţii îndeosebi atunci cînd, împreună cu Brooks, am intrat în casa familiei Clutter unde urma să se filmeze secvența crimei. Nimeni nu locuise acolo de la săvîrșirea asasinatului. Proprietatea fusese cumpărată de un texan. Cea mai mare parte a mobilierului original se găsea la locul său. Primul asistent al lui Brooks, Tom Shaw, desfășurase o muncă impresionantă pentru a regăsi pălăria dlui Clutter, agățată acum în cuier, caietul de muzică al lui Nancy, deschis pe pian, ochelarii fratelui ei aflaţi pe bufet. Dar eu remarcasem, „încadrasem*, jaluzelele, Jaluzelele de la fereastra biroului dlui Clutter, încăpere prin care asasinii au pătruns în casă. Odată intrat, Dick Hickock depărtase lamele storurilor și aruncase o privire pentru a vedea dacă nu se ascundea cumva vreun martor în noaptea scăldată de lună ; înainte de a pleca, după zgomotul cumplit al împușcăturilor, ochii lui Dick au scrutat din nou peisajul prin storuri. Iar acum actorul care-1 interpretează pe Dick, şi care-i seamănă într-un mod ciudat, este pe punctul de a repeta acelaşi gest. Şi totuşi s-au scurs opt ani. Familia Clutter a dispărut, şi Dick e mort, dar storurile sînt tot acolo, atîrnînd la aceleaşi ferestre. In aceasta stă, cred, originalitatea tulburătoare a filmului: realitatea şi arta se contopesc atît de puternic încît este cu neputinţă să tragi o linie de demarcaţie. In celula unui condamnat la moarte IN SEPTEMBRIE am plecat în California pentru a vedea prima copie de montaj a filmului terminat. La sosire am avut o discuţie cu Brooks, ivil s-a părut că se află într-o stare de tensiune excepţională pentru un om atît de sigur pe el. „Bineînţeles că sînt nervos, a spus. Cum să nu fiu ? E vorba doar de cartea dv. Imaginaţi-vă că filmul nu v-ar place !?" Imaginaţi-vă că nu v-ar place... Admirabilă întrebare. Poate că e ciudat, dar această întrebare nu mi-o pusesem niciodată... A doua zi, cînd am ajuns la studiourile Columbia, spre amiază, Brooks părea şi mai febril. Era chiar posomorit. „Am avut momente dificile cu acest film, mi-a mărturisit, dar momentul de faţă e cel mai penibil dintre toate". După această reflecţie, am intrat în sala de proiecţie. Am avut impresia că pătrund în celula unui condamnat la moarte. Brooks a pus mîna pe telefonul care făcea legătura cu cabina operatorului. „Gata, a spus, îi dăm drumul". S-a stins lumina. Suprafaţa albă a ecranului s-a transformat într-o autostradă, spre amurg , drumul 50, întinzîndu-se sub un cer de ploaie, în mijlocul unui cîmp gol ca o păstaie de mazăre şi trist ca un morman de frunze moarte. In fund, la orizont, apare silueta argintie a unui autobuz „Greyhound", apoi se mărește, în zgomotul motorului său, și trece în trombă. Muzica e o chitară solitară. Imaginea se schimbă. Pătrundem în interiorul autobuzului. Pasagerii sînt adînciți într-un somn apăsător. Imaginea lui Dick, apoi a lui Perry, de la care se trece la Kansas City, apoi la Holcomb, la Herbert Clutter, luîndu-şi ultimul mic dejun din viaţa sa... Secvenţele reiau imaginea viitorilor săi executanţi... Aceeaşi tehnică a contrapunctului, pe care am folosit-o în carte. Scenele se desfăşoară cu o fluiditate izbitoare, dar mă simt cuprins de senzaţia că lipseşte ceva. Am impresia că un inel se strînge în jurul inimii mele, că o brumă glacială mă acoperă într-o noapte de echinox , nu pentru ceea ce văd pe ecran, ci pentru ceea ce nu văd. De ce anumite detalii au fost omise ? In timp ce eram pradă dilemei care nu-mi permitea să judec lucid ceea ce vedeam, filmul s-a încins... literalmente. S-a observat clar o flacără minusculă dansînd pe ecran, un jet de foc care stria imaginile şi le ondula. In liniştea aşternută prin oprirea brutală a proiecţiei, Brooks se scuză : „Nimic grav. Un simplu accident. S-a mai întîmplat. Se va aranja într-o clipă". Un accident fericit, căci, în răstimpul necesar pentru reparaţie, am reuşit să rezolv paşnic conflictul în care mă angajasem cu mine însumi. „Ascultă, îmi spuse o voce lăuntrică, nu eşti nici realist, nici drept. Filmul durează două ore şi ar fi stupid să doreşti prelungirea lui. Dacă Brooks ar fi introdus tot ceea ce ai fi vrut să arăţi, toate nuanţele de a căror absenţă te plîngi, filmul ar fi durat nouă ore! încetează deci să te mai frămînţi. Ia-l aşa cum este şi judecă-l sub acest unghi". Ecranul şi-a reluat aspectul obişnuit. In sala de proiecţie s-a aprins lumina. Dar, ca în camerele de motel unde nu dormi decît o noapte, m-am trezit fără să-mi pot da seama unde mă aflu. Alături de mine şedea un om. Cine era ? Şi de ce mă privea cu atîta insistenţă, de parcă aştepta să-i vorbesc ? Ah ! Era Brooks. Abia într-un tîrziu m-am auzit spunîndu-i „Apropo, îţi mulţumesc". Truman Capote Robert Hickock ţi Perry Smith, cei doi făptaţi ai odioasei crime descrise în romanul Cu sînge rece. Truman Capote ţi regizorul Richard Brooks Truman Capote flancat de protagoniștii filmului: Scott Wilson şi Robert Blake Odéon — scena lumii 1968 S UB un portic „Renaştere“, a debutat la Paris stagiunea 1968 a Teatrului Naţiunilor. Onoarea i-a revenit lui „Royal Shakespeare Company“ cu una din cele mai subtile comedii ale marelui Will, foarte puţin cunoscută în Franţa. Totul e bine cînd se termină cu bine. Inovînd ca repertoriu, prestigioasa trupă britanică a oferit publicului parizian, la Odeon—Théâtre de France, şapte reprezentaţii cu un spectacol uşor, nou, reuşit, în regia scinteietoare, inteligentă, a lui John Barton. O interpretare fină, nuanţată. Actori de talent. Armonie, frumuseţe. Surîsul blond al eroinelor elisabethiene. Lynn Farleigh — vedeta companiei — „admirabilă“, îi spunea personal, la lăsarea cortinei în prima seară, doamna Pompidou. Stele ale scenei franceze ca Edwige Feuillere şi Madeleine Renaud o felicitau şi ele, emoţionate. In seara premierei, după aplauze frenetice, la a 10-a ridicare a cortinei, Robert Hirsch declara: „Un spectacol superb!“. Critica — unanimă şi ea în aprecieri. O probă fidelă a universalităţii teatrului, o demonstraţie riguroasă de artă shakespeareană. 17 aprilie — 15 iunie. Data primului şi a ultimului spectacol al stagiunii 1968 a Teatrului Naţiunilor. Opt renumite ansambluri teatrale. 52 de reprezentaţii. Girul reuşitei totale a unei asemenea întîlniri teatrale internaţionale — numele consacrat al lui Jean-Louis Barrault. Ca director al „Teatrului Naţiunilor“, el a conceput stagiunea actuală — în întregime, după cum mi-a relevat într-o convorbire —, de la profunzimea clasică pînă la culmile avangardei. O gamă largă de genuri reprezentate marionete, dans, teatru dramatic, tragedie, farsă, comedie. Chiar tradiţie milenară... O va aduce faimosul teatru japonez „Bunraku“. Două spectacole lirice de păpuşi din secolul al XVIII-lea, în 16 reprezentaţii. Marionete de 1,20 m. Pentru fiecare 13 mînuitori. Principalul dintre ei, urcat pe tocuri înalte disimulate de estrada scenei, joacă cu faţa descoperită, ţinîndu-şi „creatura“ la înălţimea pieptului, veghind asupra ei cu amestec de tandreţe şi implacabilitate, ca destinul. Ii manevrează corpul şi braţul drept. Doi asistenţi, in rasă de călugăr, îi mişcă celălalt braţ şi picioarele. Veritabilă şcoală a agilităţii, performanţă de replici în cascadă. Teatrului din Osaka îi vor urma Statele Unite cu baletul lui Paul Taylor, personalitate originală a teatrului american de avangardă. Două spectacole, 6 reprezentaţii şi o creaţie mondială : Lento pe muzică de Haydn. „Paul Taylor Dance Company“, una din cele mai apreciate formaţii coregrafice din S.U.A., a întreprins un lung turneu în 12 ţări, anul trecut. Un critic american entuziast îl descria pe Paul Taylor astfel: „El a condus imobilitatea în dansul abstract la apogeul ei în Duet, în cursul căruia o pereche invitată la un cockteil stă nemişcată vreme de 4 minute“. Cel mai tînăr teatru, cel din Tunis, condus de actorul-regizor Aly Ben Ayed, traducător în arabă al marilor autori francezi de la Corneille la Camus. La Odéon el va fi protagonistul şi regizorul tragediei lui Habib Boulares, Murad al III-lea, piesă căreia i s-a decernat premiul I la Festivalul maghrebian 1966. Ştafeta Companiei municipale tunisiene o va prelua Teatro Stabile din Torino cu farsa Dialoguri de Razzante. Un limbaj crud, aspru, violent opus viziunii romantice despre om, întreţinută de un teatru mult timp preţuit de spectatori. Un autor ignorat de secole de cultura literară şi teatrală, Inaptă ca mijloace să-i înţeleagă originalitatea, contrastantă cu formele şi gusturile tradiţionale. O viziune despre om net antibarocă, antiromantică, o insolită capacitate de a se apropia imediat de realitate sesizată în aspectele ei cele mai materiale, o cruzime devenită dată efectivă de primă importanţă. Teatrul Vahtangov — renumit prin diversitatea aproape infinită a posibilităţilor repertoriului — va reprezenta U.R.S.S. cu piesa contemporană Melodie varşoviană de Leonid Zorin şi drama Cadavrul viu de Tolstoi. Avangarda o va aduce Danemarca. „Odin Teatret“, considerat laborator interscandinav de scenografie, va interpreta Kaspariani de Ole Sarvng. Un teatru pepinieră de actori , organizează seminarii la care regizori străini îşi prezintă metoda ; efectuează studii sociologice împreună cu facultatea de sociologie; a alcătuit o cinematecă consacrată teatrului. Un fel de institut de cercetare asupra actorului. Numai opt ţări au fost selecţionate pentru Teatrul Naţiunilor 1968. Intre marile ansambluri care-şi vor da concursul, şi Teatrul „Lucia Sturdza-Bulandra“ din Bucureşti (11—15 iunie) cu comedia D-ale Carnavalului. Molierul român, cum e supranumit Caragiale in Franţa, nu e străin de spiritul francez, latin. Maestrul Barrault, ascultînd primele fragmente ale piesei, remarca evidenţa afinităţilor latine. Stagiunea 1968 a Teatrului Naţiunilor se va încheia cu o inovaţie în materie: inaugurarea teatrului laborator internaţional. L-a format celebrul regizor englez Peter Brook, cu comedieri de diferite naţionalităţi: americani, englezi, japonezi, francezi. Febra căutărilor novatoare mistuie mari personalităţi teatrale grupate în jurul lui J. L. Barrault anul trecut. Printre benevolii detectori de talente Peter Brook, Maurice Béjart, Pierre Boulez, Josef Svoboda, Franco Zeffirelli, Edward Albee. Manifestare unică în genul ei, Teatrul Naţiunilor e un teren ideal de cunoaştere, înţelegere şi apropiere, prin circuitul viu al ideilor, valorilor şi permanenţelor umane pe care-l realizează, un teren ideal de afirmare şi cultivare a îndrăznelii creatoare. Dana Gheorghiu Paris, aprilie 1969. Incîntătoarea Hellen, vedeta lui Royal Shakespeare Company", în comedia „Totul e bine cînd se sfîrșește cu bine" Abonamentele se fac la oficiile poştale prin factorii poştali şi difuzorii voluntari din întreprinderi şi instituţii. Redacţia şi administraţia : Bucureşti, Piaţa Scînteii nr. 1, telefon 17.60.10. TIPARUL :Combinatul Poligrafic .Casa Scînteii Piaţa Scînteii. Anunţurile de PUBLICITATE (reclamă) se primesc la următoarea adresă : Agenţia de publicitate E.S.I.P.—. Bucureşti, Str. Eforiei 6, Sectorul 6, tel. 16.79.45 40044 S') : ’ ■ •'* . • ‘ . - , cardinale ..■? .___Ive Versuri consacrate Vietnamului • INSTITUTUL editurilor de stat din Varşovia pregăteşte un volum de poezii consacrate Vietnamului, care va cuprinde creaţii ale poeţilor din întreaga lume. In acest scop, redactorii volumului s-au adresat tuturor Comitetelor pentru pace în Vietnam, cerîndu-le să trimită operele celor mai eminenţi poeţi din ţările respective. Enciclopedia ştiinţelor • PRIMA Enciclopedie a ştiinţelor şi tehnicii în 10 volume va fi realizată de Editura Mondadori, în colaborare cu Groupe des Presses de la Cité. In comitetul de redactare figurează personalităţi ca Louis Arman şi Jean Rostand, membri ai Academiei Franceze, Francois Perrin, Pierre Auger etc. El Cordobes best-seller • ...SAU Imi vei purta doliul, cartea inspirată lui Lapierre şi Collins de viata toreadorului El Cordobes cunoaşte un adevărat triumf în Statele Unite, unde a fost încununată cu premiul „The Book of the Month“ al celui mai mare club al cărţii din lume. Hollywoodul a cumpărat drepturile de adaptare cinematografică. In Franţa, unde cartea a atins un tiraj de 100 000 de exemplare, postul de radio „France- Culture" pregăteşte o adaptare radiofonică în opt emisiuni de cîte patruzeci şi cinci de minute. Melina Mercouri — personalitate politică • „BUNICUL meu a fost primarul Atenei timp de treizeci de ani, iar tatăl meu deputat şi ministru. Am un rol de jucat“ — a declarat recent marea actriţă greacă Melina Mercouri, aflată într-un amplu turneu... politic. Pentru care a renunţat la două filme, dintre care unul cu Sean Connery, şi la un turneu in Statele Unite cu Iliya Darling, comedia muzicală inspirată din filmul ei de mare succes. Niciodată, duminica. Prima etapă a demersului internaţional al actriţei a fost Viena, unde 2 000 de persoane au aplaudat-o. Melina a cîntat arii din Zorba grecul acompaniată de orchestra lui Theodorakis. Apoi a vorbit despre democraţia greacă aflată sub ocupaţia coloneilor. A urmat Parisul, unde Melina Mercouri a vorbit la televiziune, s-a întîlnit cu Francois Mitterand, a animat un miting (patronat de Serge Reggiani, Alain Cuny, Sacha Pitoeff, Michel Piccoli), a vorbit în faţa studenţilor şi a muncitorilor de la Renault, a făcut vizite oficiale parlamentarilor. La 21 aprilie, MeMna a vorbit la Londra, în cadrul unui miting în Trafalguar Square. Turneul va continua la Oslo, Stockholm, Copenhaga, în Berlinul occidental, la München, Düsseldorf şi poate la Roma. Actriţa călătoreşte fără paşaport. Autorităţile greceşti i l-au retras. Cine este autorul Odiseei ? • REVENIND din Troia, Ulysse nu s-ar fi îndepărtat prea mult de Sicilia. Iar Odiseea n-ar fi fost scrisă de Homer, ci, cu un secol după Iliada, de către un poet sicilian. Aceasta este teza pe care o susţine Vittorio Barrabini (sicilian de origine) în a sa Odisee revelată. De fapt el reia ideile formulate în 1897 de englezul Samuel Butler și Femeia care a scris Odiseea și, mai recent, de neozeelandezul Pecock Dar, mergînd mai departe, el a întreprins un studiu topografic precis care i-a luat 20 de ani De altfel, Barrabini a început o nouă traducere a poemului pentru a regăsi prospeţimea şi precizia descrierilor din textul original, pierduta în decursul secolelor „Trei suta de capodopere inedite'1 • SUB acest titlu, revista italiană Tempo a luat iniţiativa reproducerii unor opere de artă necunoscute în Italia Tizian, Veronese, Simone Martini, Ambrogio Lorenzatti, Jacopo della Quercia, Lorenzo Lotto, precum şi numeroşi alţi artişti, de la primitivii anilor 1200, pînă la pictorii perioadei baroce. Distincţie acordata violoncelistului J Pablo Casals • FREEDOM HOUSH (Casa libertăţii) dir. S.U.A. i-a conferit violoncelistului Pablo Casals o medalie pe care este gravat următorul text: „Cu un spirit eroic, el se simte ca acasă în numeroase ţări în afară de a sa proprie. El vorbeşte omenirii un limbaj universal“. „M-am servit întotdeauna — a declara: Casals — de singurele arme pe care le am — violoncelul şi baghete de dirijor — cit am putut mai bine pentru a servi cauza libertăţii“ Soarta dicţionarelor • „IN 50 de ani dicţionarele vor dispărea Se va apăsa pe un buton şi imaginea cuvîntului cu filiaţia sa va apărea pe un ecran“. Acest pronostic al lui Georges Matere, directorul cursului de civilizaţie franceză de la Sorbonna nu-l împiedică să-şi îndrepte privirea spre trecut. A sa Istorie a dicţionarelor franceze acoperă o lacună, căci nimeni nu a scris pînă acum un studiu asupra acestei categorii de opere. Cum vor trăi francezii în anul 2000 • PHILIPE Lamour şi-a scris cartea 60 de milioane de francezi la timpul viitor, bazîndu-se pe certitudini şi previziuni legitime : sporirea populaţiei şi a nivelului mediu, revoluţia mijloacelor de transport, domnia maşinilor electronice, creşterea timpului liber. Francezii anului 2000 vor fi mai numeroşi, mai tineri, mai instruiţi, mai bogaţi. Dar amenajarea teritoriului nu trebuie să piardă din vedere omul. Urbanismul de azi trebuie conceput ţinînd seama de nevoile şi gusturile francezilor de la începutul celui de al treilea mileniu. Mai repede ,IN centrul Vienei a fost instalată o mașină electronică de calcul ce reglementează traficul la 16 încrucișări de străzi. Ca urmare, timpul de trecere al autoturismelor s-a redus cu 8 la sută — 23 la sută, timpul de oprire la semnalul roșu cu 5,5 la sută, iar numărul opririlor cu 27 la sută. Prin aceasta a fost micșorată considerabil aglomerarea de automobile. Prezentarea grafică : ELENA MARINESCU m (btutmfitimul) :■ U *V'V-Î' . . I