Contemporanul, ianuarie-iunie 1968 (Anul 22, nr. 1-26)

1968-04-26 / nr. 17

• DUPĂ cum se știe, la 15 aprilie 1959, doi tineri, Perry Smith și Richard Hickock, pătrundeau în casa unui fermier din Kansas, Herbert Clutter, asasinîndu-l împreună cu întreaga sa familie. Scriitorul american Truman Capote s-a decis să scrie, atunci, un roman de „non-ficțiune". Pentru aceasta el s-a documentat vreme de cinci ani, a interogat făptaşii şi martorii dramei, însoţind chiar pe vinovaţi la locul execuţiei. Rezultatul acestor investigaţii: binecunoscutul roman Cu sînge rece, care a făcut ocolul lumii. In 1967, regizorul Richard Brooks a obţinut de la autorul cărții încuviin­țarea de a o ecraniza. Astfel se face că nouă ani după asasinatul din Kansas, Truman Capote a descoperit, într-o sală de proiecţie din Columbia, imaginile aceleiași întîmplări pe care o reconstituise pînă la cel mai mic detaliu. De curînd, filmul lui Brooks a fost prezentat, în premieră, pe diferite ecrane din America şi Europa. In articolul care urmează, pe care Truman Capote l-a încredinţat mai multor publicafii din lume, celebrul scriitor american istoriseşte cum romanul său de „non fictiune", Cu sînge rece, a devenit film. I­NTR-0 după a­miază fierbinte de martie, anul trecut, într-o sală de tribunal din vestul Kansasului, regi­zorul Richard Brooks s-a întors spre mine, între două filmări, întrebîndu­­mă cu o nuanţă de reproş : „De ce rîdeţi ?* „O, de nimic* — i-am răspuns. In realitate, însă, îmi amintisem de o în­trebare pe care mi-o adresase, cu mulţi ani în urmă, Perry Smith, unul din cei doi asasini al căror proces se desfăşura acum, pentru a doua oară, în acelaşi decor. Fusese prins doar de cîteva zile şi se interesa cu aviditate : „Au fost şi cineaşti de faţă ?* Mă întrebam ce ar fi gîndit Perry Smith despre scena prezentă : enorme lămpi cu arc, instalate în interiorul sobrului tribunal în care el şi Richard Hickock au fost judecaţi şi condam­naţi, zumzetul camerelor de luat ve­deri, du-te vino-ul tehnicienilor, exe­­cutîndu-şi baletul printre rulourile de cabluri electrice... „Bogart, actorul meu preferat“ PRIMA mea discuţie cu Perry Smith a avut loc la începutul lunii ianuarie 1960. Era o zi geroasă. Ne aflam în biroul șerifului. Vîntul zgîl­­ţîia geamurile. Avocatul său, numit din oficiu de către tribunal, îl con­vinsese să-mi vorbească, dar regre­tul său de a fi acceptat era limpede. Distant, bănuitor, morocănos sub privirea adormită, punea la îndoială cu aroganţă titlurile şi funcţiile mele. Nu auzise niciodată de cărţile mele ; am scris, din întîmplare — mă întrebă el —, vreun scenariu de film? I-am răspuns : „Da, unul: Beat the Devil". De data aceasta s-a aprins un licăr în privirea-i adormită. „Hm, merge... mormăi el. îmi amin­tesc. L-am văzut pentru că în film juca Humphrey Bogart. L-ați cunoscut pe Bogart ? Personal ?“ Răspunzîndu-i că Bogart a fost unul din prietenii mei intimi, mi-a zîmbit cu acel surîs proaspăt și nervos care avea să-mi devină atît de familiar. „Bogart! — spuse el cu o voce atît de stinsă încît abia se auzi în rumoa­rea vîntului. întotdeauna m-a impre­sionat tipul ăsta. A fost actorul meu preferat. Am văzut Comoara din Sierra Madra. De nu știu cîte ori. Unul din motivele care m-au făcut să îndrăgesc filmul era... bătrînul care juca în el, Walter Huston. Cel care-1 juca pe căutătorul de aur țîcnit... Se­măna cu tatăl meu, Tex Smith. Era extraordinar, mi-a mers la inimă*. Apoi a adăugat: „Eraţi aici noap­tea trecută cînd ne-au adus ?* Şi-a muşcat buzele. Trăsăturile lui trădau un soi de timiditate... Avea expresia stingherită a unui băieţaş care scormoneşte pămîntul cu vîrful pantofului... „In sfîrşit, ceea ce vreau să ştiu este dacă se aflau acolo şi cineaştia. Era o întrebare tipică pentru Perry, vădind vanitatea omului dornic de „notorietate*. Afecta indiferența, dar a avut o mare satisfacţie atunci cînd l-am informat că evenimentul fusese înregistrat de camerele cinematogra­fice. Jaluzelele din casa crimei IN COPILĂRIE am inventat un fel de joc pictural. Observam, de pildă, un peisaj : copaci, nori ,cai galo­­pînd pe o cîmpie; apoi alegeam un de­taliu din această vedere de ansamblu.O să zicem, o tufă de iarbă răscolită de vînt şi o încadram cu mîinile. Acest detaliu devenea atunci esenţa peisa­jului şi conţinea, în miniatură, atmos­fera unei panorame prea vaste pentru a putea fi cuprinsă în totalitatea ei. Sau dacă mă găseam într-o încăpere necunoscută şi voiam „să înțeleg“ această cameră şi firea locatarilor­ ei, îmi lăsam privirea să alunece la în­tîmplare pînă cînd repeta un singur element... o rază de lumină, un pian dezacordat, un desen pe covor,» care mă ajută să înţeleg secretul locu­rilor. Arta este bazată fie pe alegerea unor detalii imaginare, fie ca în Cu sînge rece, pe o distilare a realităţii. Imediat după apariţia cărţii, nume­roşi producători şi regizori şi-au ex­primat dorinţa de a o ecraniza. In si­nea mea hotărîsem de multă vreme că, dacă se va face, vreodată, o adap­tare cinematografică, Richard Brooks va fi unicul intermediar între text şi imagine. Era singurul regizor care mi-a înţeles exact ideea şi care era gata, necondiţionat, să-şi asume ris­cul. Totodată era singurul de acord, fără nici o rezervă, cu principalele mele intenţii cinematografice : do­ream ca filmul să fie turnat în alb­­negru, să fie interpretat de necunos­cuţi, şi mai doream ca fiecare secven­ţă să fie filmată în cadrul autentic în care ea se desfăşurase. Era singura cale, e drept cam complicată, care ne permitea să eliminăm arbitrariul şi care facilita, în acelaşi timp, proce­sul reflectării realităţilor în film. Am înţeles justeţea acestor intenţii îndeo­sebi atunci cînd, împreună cu Brooks, am intrat în casa familiei Clutter unde urma să se filmeze secvența crimei. Nimeni nu locuise acolo de la să­­vîrșirea asasinatului. Proprietatea fu­sese cumpărată de un texan. Cea mai mare parte a mobilierului original se găsea la locul său. Primul asistent al lui Brooks, Tom Shaw, desfășurase o muncă impresionantă pentru a re­găsi pălăria dlui Clutter, agățată a­­cum în cuier, caietul de muzică al lui Nancy, deschis pe pian, ochelarii fra­telui ei aflaţi pe bufet. Dar eu remarcasem, „încadrasem*, jaluzelele, Jaluzelele de la fereastra biroului dlui Clutter, încăpere prin care asasinii au pătruns în casă. Odată intrat, Dick Hickock depărtase la­mele storurilor și aruncase o privire pentru a vedea dacă nu se ascundea cumva vreun martor în noaptea scăl­dată de lună ; înainte de a pleca, după zgomotul cumplit al împușcăturilor, ochii lui Dick au scrutat din nou pei­sajul prin storuri. Iar acum actorul care-1 interpretează pe Dick, şi care-i seamănă într-un mod ciudat, este pe punctul de a repeta acelaşi gest. Şi totuşi s-au scurs opt ani. Familia Clutter a dispărut, şi Dick e mort, dar storurile sînt tot acolo, atîrnînd la aceleaşi ferestre. In aceasta stă, cred, originalitatea tulburătoare a filmului: realitatea şi arta se contopesc atît de puternic încît este cu neputinţă să tragi o linie de demarcaţie. In celula unui condam­nat la moarte IN SEPTEMBRIE am plecat în Ca­lifornia pentru a vedea prima copie de montaj a filmului terminat. La so­sire am avut o discuţie cu Brooks, ivil s-a părut că se află într-o stare de tensiune excepţională pentru un om atît de sigur pe el. „Bineînţeles că sînt nervos, a spus. Cum să nu fiu ? E vorba doar de cartea dv. Imaginaţi-vă că filmul nu v-ar place !?" Imaginaţi-vă că nu v-ar place... Ad­mirabilă întrebare. Poate că e ciudat, dar această întrebare nu mi-o pusesem niciodată... A doua zi, cînd am ajuns la stu­diourile Columbia, spre amiază, Bro­oks părea şi mai febril. Era chiar po­somorit. „Am avut momente dificile cu acest film, mi-a mărturisit, dar momentul de faţă e cel mai penibil dintre toate". După această reflecţie, am intrat în sala de proiecţie. Am avut impresia că pătrund în celula unui condamnat la moarte. Brooks a pus mîna pe telefonul care făcea legătura cu cabina operatorului. „Gata, a spus, îi dăm drumul". S-a stins lumina. Suprafaţa albă a ecra­nului s-a transformat într-o autostra­dă, spre amurg , drumul 50, întinzîn­­du-se sub un cer de ploaie, în mijlo­cul unui cîmp gol ca o păstaie de ma­zăre şi trist ca un morman de frunze moarte. In fund, la orizont, apare si­lueta argintie a unui autobuz „Grey­hound", apoi se mărește, în zgomotul motorului său, și trece în trombă. Muzica e o chitară solitară. Imaginea se schimbă. Pătrundem în interiorul autobuzului. Pasagerii sînt adînciți într-un somn apăsător. Imaginea lui Dick, apoi a lui Perry, de la care se trece la Kansas City, apoi la Holcomb, la Herbert Clutter, luîndu-şi ultimul mic dejun din viaţa sa... Secvenţele reiau imaginea viitorilor săi execu­tanţi... Aceeaşi tehnică a contrapunc­tului, pe care am folosit-o în carte. Scenele se desfăşoară cu o fluiditate izbitoare, dar mă simt cuprins de senzaţia că lipseşte ceva. Am impre­sia că un inel se strînge în jurul ini­mii mele, că o brumă glacială mă acoperă într-o noapte de echinox , nu pentru ceea ce văd pe ecran, ci pen­tru ceea ce nu văd. De ce anumite detalii au fost omise ? In timp ce eram pradă dilemei care nu-mi per­mitea să judec lucid ceea ce vedeam, filmul s-a încins... literalmente. S-a observat clar o flacără minusculă dansînd pe ecran, un jet de foc care stria imaginile şi le ondula. In liniş­tea aşternută prin oprirea brutală a proiecţiei, Brooks se scuză : „Nimic grav. Un simplu accident. S-a mai în­­tîmplat. Se va aranja într-o clipă". Un accident fericit, căci, în răs­timpul necesar pentru reparaţie, am reuşit să rezolv paşnic conflictul în care mă angajasem cu mine însumi. „Ascultă, îmi spuse o voce lăuntrică, nu eşti nici realist, nici drept. Filmul durează două ore şi ar fi stupid să doreşti prelungirea lui. Dacă Brooks ar fi introdus tot ceea ce ai fi vrut să arăţi, toate nuanţele de a căror ab­senţă te plîngi, filmul ar fi durat nouă ore! încetează deci să te mai fră­­mînţi. Ia-l aşa cum este şi judecă-l sub acest unghi". Ecranul şi-a reluat aspectul obişnuit. In sala de proiecţie s-a aprins lu­mina. Dar, ca în camerele de motel unde nu dormi decît o noapte, m-am trezit fără să-mi pot da seama unde mă aflu. Alături de mine şedea un om. Cine era ? Şi de ce mă privea cu atîta insistenţă, de parcă aştepta să-i vorbesc ? Ah ! Era Brooks. Abia în­tr-un tîrziu m-am auzit spunîndu-i­­ „Apropo, îţi mulţumesc". Truman Capote Robert Hickock ţi Perry Smith, cei doi făptaţi ai odioasei crime descrise în romanul Cu sînge rece. Truman Capote ţi regizorul Richard Brooks Truman Capote flancat de protagoniștii filmului: Scott Wilson şi Robert Blake Odéon — scena lumii 1968 S UB un portic „Re­naştere“, a debu­tat la Paris stagiunea 1968 a Teatrului Naţiunilor. Onoarea i-a revenit lui „Royal Shakespeare Company“ cu una din cele mai subtile comedii ale marelui Will, foarte puţin cunoscută în Franţa. Totul e bine cînd se ter­mină cu bine. Inovînd ca repertoriu, prestigioasa trupă britanică a oferit publicului parizian, la Odeon—Théâ­­tre de France, şapte reprezentaţii cu un spectacol uşor, nou, reuşit, în re­gia scinteietoare, inteligentă, a lui John Barton. O interpretare fină, nuanţată. Actori de talent. Armonie, frumuseţe. Surîsul blond al eroinelor elisabethiene. Lynn Farleigh — vede­ta companiei — „admirabilă“, îi spu­nea personal, la lăsarea cortinei în prima seară, doamna Pompidou. Stele ale scenei franceze ca Edwige Feuille­­re şi Madeleine Renaud o felicitau şi ele, emoţionate. In seara premierei, după aplauze frenetice, la a 10-a ridi­care a cortinei, Robert Hirsch declara: „Un spectacol superb!“. Critica — unanimă şi ea în aprecieri. O probă fidelă a universalităţii teatrului, o demonstraţie riguroasă de artă sha­­kespeareană. 17 aprilie — 15 iunie. Data primu­lui şi a ultimului spectacol al stagiu­nii 1968 a Teatrului Naţiunilor. Opt renumite ansambluri teatrale. 52 de reprezentaţii. Girul reuşitei totale a unei asemenea întîlniri teatrale in­ternaţionale — numele consacrat al lui Jean-Louis Barrault. Ca director al „Teatrului Naţiunilor“, el a conceput stagiunea actuală — în întregime, după cum mi-a relevat într-o convor­bire —, de la profunzimea clasică pînă la culmile avangardei. O gamă largă de genuri reprezentate­­ marionete, dans, teatru dramatic, tragedie, farsă, comedie. Chiar tradiţie milenară... O va aduce faimosul teatru japonez „Bunraku“. Două spectacole lirice de păpuşi din secolul al XVIII-lea, în 16 reprezentaţii. Marionete de 1,20 m. Pentru fiecare 1­3 mînuitori. Princi­palul dintre ei, urcat pe tocuri înalte disimulate de estrada scenei, joacă cu faţa descoperită, ţinîndu-şi „creatura“ la înălţimea pieptului, veghind asu­pra ei cu amestec de tandreţe şi im­placabilitate, ca destinul. Ii manevrea­ză corpul şi braţul drept. Doi asis­tenţi, in rasă de călugăr, îi mişcă ce­lălalt braţ şi picioarele. Veritabilă şcoală a agilităţii, performanţă de replici în cascadă. Teatrului din Osaka îi vor urma Statele Unite cu baletul lui Paul Tay­lor, personalitate originală a teatru­lui american de avangardă. Două spectacole, 6 reprezentaţii şi o crea­ţie mondială : Lento pe muzică de Haydn. „Paul Taylor Dance Compa­ny“, una din cele mai apreciate for­maţii coregrafice din S.U.A., a între­prins un lung turneu în 12 ţări, anul trecut. Un critic american entuziast îl descria pe Paul Taylor astfel: „El a condus imobilitatea în dansul abstract la apogeul ei în Duet, în cursul că­ruia o pereche invitată la un cockteil stă nemişcată vreme de 4 minute“. Cel mai tînăr teatru, cel din Tunis, condus de actorul-regizor Aly Ben Ayed, traducător în arabă al marilor autori francezi de la Corneille la Ca­mus. La Odéon el va fi protagonistul şi regizorul tragediei lui Habib Boula­­res, Murad al III-lea, piesă căreia i s-a decernat premiul I la Festivalul magh­­rebian 1966. Ştafeta Companiei municipale tu­nisiene o va prelua Teatro Stabile din Torino cu farsa Dialoguri de Razzan­­te. Un limbaj crud, aspru, violent opus viziunii romantice despre om, între­ţinută de un teatru mult timp preţuit de spectatori. Un autor ignorat de se­cole de cultura literară şi teatrală, Inaptă ca mijloace să-i înţeleagă ori­ginalitatea, contrastantă cu formele şi gusturile tradiţionale. O viziune des­pre om net antibarocă, antiromantică, o insolită capacitate de a se apropia imediat de realitate sesizată în aspec­tele ei cele mai materiale, o cruzime devenită dată efectivă de primă im­portanţă. Teatrul Vahtangov — renumit prin diversitatea aproape infinită a posi­bilităţilor repertoriului — va repre­zenta U.R.S.S. cu piesa contemporană Melodie varşoviană de Leonid Zorin şi drama Cadavrul viu de Tolstoi. Avangarda o va aduce Danemarca. „Odin Teatret“, considerat laborator interscandinav de scenografie, va in­terpreta Kaspariani de Ole Sarvng. Un teatru pepinieră de actori , organizea­ză seminarii la care regizori străini îşi prezintă metoda ; efectuează studii sociologice împreună cu facultatea de sociologie; a alcătuit o cinematecă consacrată teatrului. Un fel de insti­tut de cercetare asupra actorului. Numai opt ţări au fost selecţionate pentru Teatrul Naţiunilor 1968. Intre marile ansambluri care-şi vor da con­cursul, şi Teatrul „Lucia Sturdza-Bu­­landra“ din Bucureşti (11—15 iunie) cu comedia D-ale Carnavalului. Mo­­lierul român, cum e supranumit Cara­­giale in Franţa, nu e străin de spiri­tul francez, latin. Maestrul Barrault, ascultînd primele fragmente ale pie­sei, remarca evidenţa afinităţilor la­tine. Stagiunea 1968 a Teatrului Naţiu­nilor se va încheia cu o inovaţie în materie: inaugurarea teatrului labo­rator internaţional. L-a format cele­brul regizor englez Peter Brook, cu comedieri de diferite naţionalităţi: a­­mericani, englezi, japonezi, francezi. Febra căutărilor novatoare mistuie mari personalităţi teatrale grupate în jurul lui J. L. Barrault anul trecut. Printre benevolii detectori de talente­­ Peter Brook, Maurice Béjart, Pierre Boulez, Josef Svoboda, Franco Zeffi­relli, Edward Albee. Manifestare unică în genul ei, Tea­trul Naţiunilor e un teren ideal de cu­noaştere, înţelegere şi apropiere, prin circuitul viu al ideilor, valorilor şi permanenţelor umane pe care-l reali­zează, un teren ideal de afirmare şi cultivare a îndrăznelii creatoare. Dana Gheorghiu Paris, aprilie 1969. Incîntătoarea Hellen, vedeta lui Royal Shakespeare Company", în comedia „Totul e bine cînd se sfîr­­șește cu bine" Abonamentele se fac la oficiile poştale prin factorii poştali şi difuzorii voluntari din întreprinderi şi instituţii. Redacţia şi administraţia : Bucureşti, Piaţa Scînteii nr. 1, telefon 17.60.10. TIPARUL :­­Combinatul Poligrafic .Casa Scînteii Piaţa Scînteii. Anunţurile de PUBLICITATE (reclamă) se primesc la următoarea adresă : Agenţia de publicitate E.S.I.P.—. Bucureşti, Str. Eforiei 6, Sectorul 6, tel. 16.79.45 40044 S') : ’ ■ •'* . • ‘ . - , cardinale ..■? .___­­Ive Versuri consacrate Vietnamului • INSTITUTUL edi­turilor de stat din Var­şovia pregăteşte un vo­lum de poezii consacra­te Vietnamului, care va cuprinde creaţii ale poeţilor din întreaga lu­me. In acest scop, re­dactorii volumului s-au adresat tuturor Comite­telor pentru pace în Vietnam, cerîndu-le să trimită operele celor mai eminenţi poeţi din ţările respective. Enciclopedia ştiinţelor • PRIMA Enciclope­die a ştiinţelor şi tehni­cii în 10 volume va fi realizată de Editura Mondadori, în colabora­re cu Groupe des Presses de la Cité. In comitetul de redactare figurează personalităţi ca Louis Arman şi Jean Rostand, membri ai Academiei Franceze, Francois Per­rin, Pierre Auger etc. El­ Cordobes best-seller • ...SAU Imi vei pur­ta doliul, cartea inspi­rată lui Lapierre şi Col­lins de viata toreadoru­lui El Cordobes cunoaş­te un adevărat triumf în Statele Unite, unde a fost încununată cu pre­miul „The Book of the Month“ al celui mai mare club al cărţii din lume. Hollywoodul a cumpărat drepturile de adaptare cinematografi­că. In Franţa, unde car­tea a atins un tiraj de 100 000 de exemplare, postul de radio „France- Culture" pregăteşte o a­­daptare radiofonică în opt emisiuni de cîte patruzeci şi cinci de minute. Melina Mercouri — personalitate politică • „BUNICUL meu a fost primarul Atenei timp de treizeci de ani, iar tatăl meu deputat şi ministru. Am un rol de jucat“ — a declarat re­cent marea actriţă grea­că Melina Mercouri, a­­flată într-un amplu tur­neu... politic. Pentru care a renunţat la două filme, dintre care unul cu Sean Connery, şi la un turneu in Statele U­­nite cu Iliya Darling, comedia muzicală inspi­rată din filmul ei de mare succes. Niciodată, duminica. Prima etapă a demersului internaţio­nal al actriţei a fost Viena, unde 2 000 de persoane au aplaudat-o. Melina a cîntat arii din Zorba grecul acompa­niată de orchestra lui Theodorakis. Apoi a vorbit despre democra­ţia greacă aflată sub o­­cupaţia coloneilor. A urmat Parisul, unde Me­lina Mercouri a vorbit la televiziune, s-a întîl­­nit cu Francois Mitte­rand, a animat un mi­ting (patronat de Serge Reggiani, Alain Cuny, Sacha Pitoeff, Michel Piccoli), a vorbit în faţa studenţilor şi a munci­torilor de la Renault, a făcut vizite oficiale par­lamentarilor. La 21 a­­prilie, MeM­na a vorbit la Londra, în cadrul u­­nui miting în Trafal­­guar Square. Turneul va continua la Oslo, Stock­holm, Copenhaga, în Berlinul occidental, la München, Düsseldorf şi poate la Roma. Actriţa călătoreşte fără paşa­port. Autorităţile gre­ceşti i l-au retras. Cine este autorul Odiseei ? • REVENIND din Troia, Ulysse nu s-ar fi îndepărtat prea mult de Sicilia. Iar Odiseea n-ar fi fost scrisă de Homer, ci, cu un secol după Iliada, de către un poet sicilian. Aceasta este teza pe care o susţine Vittorio Barrabini (sici­lian de origine) în a sa Odisee revelată. De fapt el reia ideile for­mulate în 1897 de engle­zul Samuel Butler și Femeia care a scris O­­diseea și, mai recent, de neozeelandezul Pecock Dar, mergînd mai de­parte, el a întreprins un studiu topografic precis care i-a luat 20 de ani De altfel, Barrabini a început o nouă tradu­cere a poemului pentru a regăsi prospeţimea şi precizia descrierilor din textul original, pierduta în decursul secolelor „Trei suta de capodopere inedite'1 • SUB acest titlu, re­vista italiană Tempo a luat iniţiativa reprodu­cerii unor opere de artă necunoscute în Italia Tizian, Veronese, Si­mone Martini, Ambrogio Lorenzatti, Jacopo della Quercia, Lorenzo Lotto, precum şi numeroşi alţi artişti, de la primitivii anilor 1200, pînă la pic­torii perioadei baroce. Distincţie acordata violoncelistului J Pablo Casals • FREEDOM HOUSH (Casa libertăţii) dir. S.U.A. i-a conferit vio­loncelistului Pablo Ca­sals o medalie pe care este gravat următorul text: „Cu un spirit e­­roic, el se simte ca a­­casă în numeroase ţări în afară de a sa pro­prie. El vorbeşte ome­nirii un limbaj univer­sal“. „M-am servit în­totdeauna — a declara: Casals — de singurele arme pe care le am — violoncelul şi baghete de dirijor — cit am pu­tut mai bine pentru a servi cauza libertăţii“ Soarta dicţionarelor • „IN 50 de ani dic­ţionarele vor dispărea Se va apăsa pe un buton şi imaginea cuvîntului cu filiaţia sa va apărea pe un ecran“. Acest pronostic al lui Georges Matere, directorul cursu­lui de civilizaţie fran­ceză de la Sorbonna nu-l împiedică să-şi în­drepte privirea spre tre­cut. A sa Istorie a dic­ţionarelor franceze aco­peră o lacună, căci ni­meni nu a scris pînă a­­cum un studiu asupra acestei categorii de o­­pere. Cum vor trăi francezii în anul 2­000 • PHILIPE Lamour şi-a scris cartea 60 de milioane de francezi la timpul viitor, bazîndu-se pe certitudini şi previ­ziuni legitime : sporirea populaţiei şi a nivelului mediu, revoluţia mijloa­celor de transport, dom­nia maşinilor electroni­ce, creşterea timpului liber. Francezii anului 2000 vor fi mai nume­roşi, mai tineri, mai in­struiţi, mai bogaţi. Dar amenajarea teritoriului nu trebuie să piardă din vedere omul. Urbanis­mul de azi trebuie con­ceput ţinînd seama de nevoile şi gusturile francezilor de la înce­putul celui de al treilea mileniu. Mai repede ,­IN centrul Vienei a fost instalată o mașină electronică de calcul ce reglementează traficul la 16 încrucișări de stră­zi. Ca urmare, timpul de trecere al autoturis­melor s-a redus cu 8 la sută — 23 la sută, timpul de oprire la sem­nalul roșu cu 5,5 la sută, iar numărul opri­rilor cu 27 la sută. Prin aceasta a fost micșorată considerabil aglomera­rea de automobile. Prezentarea grafică : ELENA MARINESCU m (btutmfitimul) :■ U *V'V-Î' . . I

Next