Contemporanul, ianuarie-iunie 1969 (Anul 23, nr. 1-26)

1969-02-07 / nr. 6

. - \ ■ ■ .W'.tv ' - ,· ’* . V. . i ■. • % »’ Kiy./ NEXA din bulevardul Gouvion- Saint-Cyr a prefecturii de poliţie din Paris este departe de ceea ce s-ar putea numi o casă elegantă din „Ies beaux cartiers“. In nici un caz, faţada ei rigidă, cu ferestrele acoperite pe dinăuntru de un strat gros de var, nu are şanse să fie confundată cu vitrinele incandescente ale cinematografelor de premieră de pe marile bulevarde centrale. Cu toate acestea, timp de aproape două zile şi două nopţi, la sfîrşitul lunii ianuarie, un adevărat „comando“ de foto-reporteri, susţinuţi cu băuturi calde şi sanvişuri de un mare număr de pasionaţi ai ecranului, au pîndit, la uşa acestei clădiri impersonale, momentul cînd, în sfirşit, va apărea, în prag, Alain Delon. Fusese convocat cu nu mai puţin de 34 de ore înainte. Prudent, actorul răsfăţat, care pînă acum cîteva luni semna contracte numai de ordinul milioanelor de franci şi făcea săli pline indiferent de calitatea filmului, a prezentat comisarului un certificat medical, conform căruia avea gripă şi 39 de grade căldură interioară. Clasînd certificatul la dosar, anchetatorul a comunicat lui Alain Delon că judecătorul de instrucţie Patard, care cercetează „cazul Markovici“, trebuie să-i pună, deîndată, vreo cîteva întrebări, că — în conformitate cu procedura penală franceză — el este, indiferent de starea sănătăţii, reţinut la dispoziţia justiţiei, deocamdată pentru timpul-limită de 24 de ore. In acelaşi moment, a început interogatoriul. Dar, pentru că toată această „afacere Markovici“ a avut o desfăşurare stranie, cu totul ieşită din obişnuit, n-a urmat un simplu dialog, ci o întreagă orchestraţie penală. Din cabinetul său, aflat la distanţă de cîţiva kilometri, în clădirea tribunalului din Versailles, judecătorul Patard, instalat în faţa unui sistem de telefoane „duplex“, în orice caz complicate, a interogat, simultan, pe toţi membrii „menajului monden Delon“ şi anume Francois Mărcantoni, fost gangster, ispăşit, devenit secretar particular al actorului, ulterior retras din „afaceri“ trăind bine, în lux, fără să se poată ști cu ai cui bani; Georges Baume, impresar, prieten intim cu Delon, considerat un fel de a doua umbră a lui ; Marcel Gasparini, şoferul actorului, un „dur“ din „gangul“ de la Marsilia, prieten cu Alain Delon din timpul petrecut împreună in viemsurile militare ale unităţilor colonialiste din Indochina ; în fine, Jean-Pierre Bonette, fotograful personal, propriu, al lui Alain Delon, devenit faimos de pe cînd era fotograful preferat al actriţei Brigitte Bardot, cunoscut şi temut, în anumite medii, ca fiind posesorul unei colecţii speciale de fotografii private. Din acest ansamblu de interogaţi lipsea o singură persoană, — poate cea mai indicată pentru lămurirea „cazului“ — anume Nathalie, soţie de pînă mai ieri a lui Alain Delon, plecată, acum, după o primă şi cam vagă instanţă de divorţ, să turneze un film pasional în Italia. IMENI nu ştie, pînă acum, în ce fel a decurs şi mai ales la ce concluzii ar putea duce acest multiplu interogator. Oricum, de la 25 septembrie 1968, o zi în care doi copii au găsit în groapa de gunoi de la Blancourt cadavrul lui Stepan Markovici, cascador, dublură și prieten de casă al menajului Delon— și pînă azi, misterul în care este învăluită această crimă pare a rămîne de nepătruns. In primele zile de anchetă s-a crezut că e vorba de o tristă răfuială între semigangsterii de la Paris, deşeuri ale unor vedete ostenite de trecătoarea lor celebritate. Citarea lui Alain Delph şi a soţiei, sale lapoliţia judiciară, considerată cea mai senzaţională confruntare din criminalistica ultimelor decenii, a stîrnit, însă, o imensă emoţie în rîndurile unor admiratori naivi, care nu bănuiau că, ameţit de masca purtată în filme, Delon va face nebunia de a încerca să trăiască, în viața de toate zilele, cu mentalitatea personajelor cînd dubioase, cînd de-a dreptul sinistre, inumane, magistral interpretate pe ecran. „Afacerea“ ieşea din comun. Stepan Markovici, un tînăr mai mult sau mai puţin cu mentalitate de „ustaş“, strecurat în Franţa din dorinţa de a deveni vedetă în filmele de aventuri, a ajuns în intimitatea familiei Delon, ca succesor al altor doi secretari-cascadori Marcantoni, azi arestat la Versailles, şi Milos Milosevici, pe care, în 1966, în timp ce Alain Delon turna un film la Hollywood, poliţia americană l-a găsit împuşcat într-o vilă din acelaşi oraş, alături de soţia lui Mickey Rooney, asasinată şi ea, înscris alături de personajele din distribuţia acestui scenariu decadent, Markovici n-a stat aproape deloc pe gînduri. Profitînd de relaţiile „mondene“ întreţinute de Nathalie Delon în aşa-zisul „Tout-Paris“, cascadorul intim s-a lansat în afaceri. Mai întîi, un stagiu de şantaje cu fotografii, luate pe nevăzute, în apartamentul unei complezente „madame Claude“, care înlesnea întîlniri intime. Puţin mai tîrziu, un trafic discret de haşiş, complicat cu împrejurarea că, păcălit el însuşi sau vrînd să înşele pe alţii, Markovici a furnizat cîtorva ,intoxicaţi capsule cu praf de cretă. In fine, pentru a nu-şi pierde inutil nopţile în care era liber, cascadorul juca poker cu cărţi măsluite într-o vilă pe care poliţia pariziană, cu toată reţeaua ei de investigaţii, n-a reuşit s-o localizeze nici pînă azi Se înţelege că în oricare din aceste zone obscure ale activităţii lui Markovici se poate găsi sau poate fi recrutat asasinul care i-a tras în ceafă un glonte de revolver calibrul „James Bond“, i-a zdrobit ţeasta ca să şteargă urma împuşcăturii, l-a băgat într-un dos de saltea din nailon „hippy“ şi l-a aruncat în gunoiul din rîpa de la Blancourt. Mai mult decît atîta. Obsedat de ideea că cineva îl urmăreşte pentru a-l ucide, Stepan Markovici a încredinţat unui partener de poker o scrisoare în care afirmă : „Dacă mi se va întîmpla vreo nenorocire, răspunzători vor fi Alain Delon 10.000% şi asociatul său, Francois Marcantoni“. Pornită pe temeiul acestui document, ancheta poliţienească s-a poticnit, fără urmări, după trei luni de investigaţii sterile. Intre 22 septembrie, data dispariţiei lui Markovici a plecat chiar de la locuinţa familiei Delon, într-un automobil la volanul căruia se afla un individ neidentificat) și 25 septembrie, ziua cînd a fost găsit cadavrul, Alain Delon era la Saint-Tropez, unde interpreta încă un film de gen, o poveste în care, obsedat de gelozie, ucidea un personaj din scenariu și era pe punctul de a sufoca, împingîndu-1 prea mult într-un bazin cu apă de mare, pe un biet cascador care „dubla“ victima. Un „alibi“ incontestabil. E ciudat, însă, că în această sinistră afacere, toţi eroii, implicaţi mai de aproape sau chiar lăturalnic, au, înainte de toate, alibiuri care nu se pot pune la îndoială. Exgangsterul Marcantoni, bănuit că ar fi, omul din automobilul cu care a plecat Markovici de-acasă, ori ultimul om care l-a văzut pe Markovici în viaţă, are şi el o serie de alibiuri. Dar tocmai această îngroşare a misterului, în faţa căruia poliţia pariziană s-a recunoscut învinsă, l-a determinat pe judecătorul de instrucţie Patard să redeschidădosarul. O lungă serie de audieri, examinarea atentă a unor scrisori, a unor pagini de jurnal intim, a dus pe magistrat la concluzia că, în orice caz, minigangsterul Marcantoni a ştiut de crimă. De aici, mandat de arestare şi regim de carceră. In închisoarea Saint- Pierre de la Versailles, în aceeaşi carceră în care a stat pînă la moarte cel mai fioros ucigaş de femei, Landru. Inculparea lui Marcantoni în afacerea Markoviei este astăzi un fapt consumat. Actul de acuzare îl învinuieşte că a fost complicele unuia sau al mai multor asasini necunoscuţi, că a dat ajutor la făptuirea crimei şi că a tăinuit comiterea ei. PENTRU a încerca să lumineze şi ultimele pete de umbră din acest „caz“, judecătorul l-a convocat pe Delon şi suita lui „artistică“. După 34 de ore de interogator „nonstop““, actorul a fost pus în libertate. Ieşind pe uşa casei din bulevardul Gouvion-Saint-Cyr, cu pardesiul pe umeri, cu fularul de mătase albă lăsat să cadă în voie, cu fața palidă, cu pleoapele umflate de nesomn, după cea mai lungă veghe din fulgerătoarea lui carieră, „frumosul samurai“, surprins de reflectoare, a început să surîdă, tîrziu şi cam echivoc. Acelaşi Delon care cu cîteva luni înainte ameninţa că va da în judecată toate ziarele din Franţa şi era gata să se judece şi cu presa italiană, s-a îndreptat către grupul de ziarişti şi, învingîndu-şi oboseala, a răspuns întrebărilor ca un om care se trezește, încet, dintr-un vis urît Singurul fapt real din acest mare dosar, a spus Alain Delon, sînt scrisorile lui Stepan. Mă întreb, totuși, dacă el era în stare normală atunci cînd le-a scris. Oricum ar fi, ele sînt un blestem. Din cauza lor sínt aici. Din cauza lor, un necunoscut, încercînd să facă o nouă crimă, a desfăcut butoanele de la o roată a automobilului în care se afla fiul meu şi mama lui. O simplă întîmplare, intervenţia unui agent de circulaţie, alarmat de zgomotul pe care-1 făcea în mers roata, aproape desprinsă, a evitat accidentul. Aş vrea să se termine odată povestea aceasta teribilă, în care e tîrîtă onoarea mea şi poate chiar viaţa mea, a fiului meu şi a mamei sale... Cu acelaşi zîmbet echivoc forţat, în care se reflecta, poate, constatarea tîrzie că jocul de-a gangsterii nu mai rentează nici în film, Alain, idolul de ieri, și-a strîns în jurul gîtului fularul alb și a plecat spre casă, încet, singur. Interogatoriul următor va fi la 11 februarie. Maurice Grenier Parit, 6 februarie 1969 Alain Delon M l,PKTE POPAS IN ALASKA fu CÎTEVA minute în urmă, mai căutam încă să zăresc, undeva, sub aripile avionului, Colhida nordului, vestitul Klondyke pe Yukon, locul unde argonauții continentului american au localizat legenda „zăpezii de aur“, pămîntul tragic cutreierat de eroii lui Jack London. La începutul veacului nostru numele acestui colţ de lume era sinonim cu febra metalului galben, norocul nu se mai chema noroc, ci Klondyke, şi fericirea purta acelaşi nume, şi femeia iubită, la fel, şi visul, şi nenorocirea, şi încremenirea... Dar de acolo, de sus, nu vedeam decît albul încreţit al pămîntului, parcă planeta ar fi fost strînsâ în pumn, ca un ghemotoc de hîrtie, şi lăsă să cadă şi să se acopere de bruma frigului veşnic. îmi imaginam că prin văgăunile gheţarilor, frigul, cel mai bun conservant, a păstrat intactă aspra dar generoasa lume a lui Jack London, nobila prăsilă a lui Colţ Alb, perseverenţa setoşilor de viaţă, candela nestinsă de pe locul unde a îngheţat, biruit de ger, drumeţul cu barba de chihlimbar din nuvela „Focul“. Căci numele acestui sfîrşit de continent, care sună ca un strigăt de ajutor, trebuie să fie sinonim cu solidaritatea, altfel, moartea n-ar trebui să se cheme moarte, ci Alaska ! NATURA a compensat fabuloasele bogăţii ale acestei ţări cu vitregia unor ierni care aici bîntuie aproape zece luni pe an, cu urgia gerurilor seci şi a viscolelor siberiene. Marea, care înconjoară trei pătrimi din quadrilateral cu ţărmuri sfîrtecate ale Alaskăi, este lichidă numai un trimestru, apoi îngheţul o preface în cremene. Creste montane acoperite de zăpezi veşnice, platouri care n-au cunoscut niciodată altă chioare decît albul, văi de tiindră cu o vegetaţie pâmîntie, pipernicită, lacuri glaciale, fluvii lutoase rostogolind la nesfîrşit sloiuri şi pietriş, toată această ţară care poartă un nume dur ca granitul, tăios ca un cuţit vînătoresc, patetic ca un strigăt de ajutor — Alaska — a fost croită pentru oameni de un antimp tip, in firea cărora setea de aventură se amestecă cu îndrăzneala deciziilor riscante, iar foamea de izbîndă cu neînduplecarea înfrîngerii. Cîteva fîşii de pămînt mai blind deasupra fiordurilor de pe ţărmul Pacificului, la Juneau, poartă pe spinările lor păduri de conifere şi o vegetaţie capabilă să mai îmbuneze ceva din sălbăticia peisajului. încolo, aceeaşi dezolantă încremenire a scoarţei terestre, pămînt de spart cu toporul, ape care n-au curs niciodată, şuier nepotolit de viscol şi veşnic tînguit de vijelie. Şi tocmai pe aceste meleaguri, croite parcă pentru a izgoni omul, natura şi-a ascuns unul dintre cele mai fabuloase sipete cu aur. Beţia metalului galben a mers aici mină în mină, mai bine de o jumătate de secol, cu moartea albă cărată în cîrcă de aventurierii goanei după aur. A fost unul din actele de decenţă ale planetei, exodul cel mai fantastic al setoşilor de îmbogăţire care nu reuşiseră să se căpătuiască pe pămînturile făgăduinţii din sud, atraşi aici de fascinaţia aurului risipit printre gheţari, de mirajul comorilor rămase neîngropate de un dumnezeu uituc, gonit el însuşi din propria sa grădină de crivăţul mai tare decît puterea lui de a răbda. Nu ştiu dacă de aici s-a scos aur mai greu decît trupurile celor căzuţi în lupta pentru cucerirea lui. In orice caz, este cert, că nici unuia dintre îmbogăţiţii Alaskăi, aurul din Fairbanks nu i-a prelungit prea mult viaţa căci toţi căutătorii de altădată sînt de acum morţi şi agoniseala lor n-a lăsat prea multă fericire urmaşilor. Văzînd acest pămînt prematur încărunţit, care n-a înverzit niciodată, e greu de spus unde anume a fost ascuns atîta aur şi cum a putut fi descoperit. Văile rîurilor sînt răscolite de ghiare de fier, prundişul albiilor şi-a întors de cîteva ori pietrişul, crusta de gheaţă a fost răsturnată cu faţa umedă către cer şi mîini febrile au căutat dedesubt cum se caută vara, ciupercile, sub baliga uscată. Rămînitul îngheţat a fost încălzit cu. sînge. Şi dacă aurul din Alaska ar fi purtat culoarea sacrificiului, de mult ar fi fost roşu. Aşa îl privesc în vitrinele Drugstore-ului din Anchorage expus în micro-lingouri, fărîrie de speranţă materializată, şarje solidificate ca plumbul răcit în cana cu apă în noaptea sfîntului Silvestru de fetele care astfel vor să vadă în el chipul iubitului hărăzit de soartă, bijuterii la kilogram cam grosolane, cam din topor, dar cel puţin metalul este garantat, atît cit li se poate garanta unor clienţi grăbiţi, care coboară din avion, se urcă în avion, şi pe-aci li-e drumul. E zgîrcenia soarelui condensat în metal, lacrimi de aur prelinse din ochii plini de albeaţă ai Alaskăi. Pe fostele zăcăminte, în minele de suprafaţă, unde piatra a fost sfărîmată cu dinamita şi mărunţită cu concasoarele, a rămas, după stoarcerea filonilor, un peisaj sinistru, de o austeritate înfricoşătoare, ca urma unui cataclism, sălbăticia locurilor parcă ar fi fost mutată pe pămînt din lună. Acum, aurul galben nu mai constituie mirajul Alaskăi. Goana nebună a istovit pămîntul chinuit de febra căutării şi puţinul metal preţios cit a mai rămas prin adîncuri este căutat cu ştiinţă înaltă, dar zădărnicia se dovedeşte mai tare ca perseverenţa. Alt aur este cel care Înnebuneşte acum Alaska. Un miliard şi jumătate de tone de petrol au fost descoperite în subteranul golfului Prudhoe, în apropiere de orăşelele Sagwon şi Umiat, pe ţărmul Oceanului îngheţat al Nordului. E aurul negru. Şi o altă goană demoriţială a început. Marii rechini ai Texasului se precipită spre Alaska. Un Far West al nordului se instalează de cîteva luni, dincolo de Cercul Polar, aducînd cu ei din sud toate năravurile unei lumi bine ştiute. Numai pînă în noiembrie 1968, întinderea concesiunilor petroliere solicitate de marile trusturi, americane ip. Alaska ajunsese la aproape două milioane şi jumătate rle hectare. Un pod aerian a fost stabilit între Dallas şi deşertul de gheaţă de sub munţii Brooks, iar picioarele acestui pod sîrit Anchorage şi Fairbanks. Avioane gigantice, adevărate cohorte de coletărie grea compuse din stoluri de aparate „Hercule C.130“, se aliniază la sol, încarcă zeci de mii de tonede oţel, tubinguri, turle de foraj, capete de erupţie, ciment şi barită, oameni şi explozibil, pentru ca să aibă cu ce asalta nordul îngheţat, sub scoarţa căruia se află cea mai căutată bogăţie a secolului nostru. Pe geruri care ating deseori minus cincizeci de grade, o mare societate de transporturi aeriene, „Alaska Airlines“, asigură decolări, zboruri şi aterizări în deplină siguranţă la orice oră din zi şi noapte La lumina artificială pusă să învingă noaptea polară, pe solul îngheţat, se terasează căi ferate, pistele aeroporturilor lungi de cinci, şase kilometri, sunt încălzite pe dedesubt pentru ca roţile avioanelor să nu patineze pe gheaţă. Materialul necesar unei singure sonde de mare adîncime solicită aproximativ trei sute de avioane Hercules şi numai costul transportului din vestul sălbatic pînă în nordul care se va „civiliza“ curînd, se ridică pentru fiecare foraj,, la peste un milionde dolari. In ciuda acestor sume fantastice, se aşteaptă săparea cîtorva mii de puţuri. Se caută' oameni, ca to toarte, marile, 'aventuri' aie luptei cu natura, şi pentru că mina de lucru e greu de găsit în condiţiile frigului nordic, salariile care se promit muncitorilor şi specialiştilor întrec de cinci ori cîştigul aceleiaşi munci în metropolele sudului. După faza romantică a aventuriiaurului sunător, Alaska păşeşte în marea aventură a industrializării. Pămîntul uitat de Dumnezeu şi de oameni, de cinci ori mai mare decît România, dar cu o populaţie de cincizeci de ori mai mică, se redeşteaptă la o viaţă clocotitoare. Vor creşte oraşele, vor creşte cimitirele, arienii din sud vor învăţa de la eschimoşi, de la aleuţi şi de la indieni cum să reziste nordului, să trăiască şi să se înmulţească. Acest pămînt prodigios, cu solul veşnic îngheţat, a fost cumpărat de americani de la ţarii ruşi, acum o sută şi un an, pentru a nimica toată în comparaţie cu avuţiile lui , şapte milioane două sute de mii de dolari. Afacerea este în spiritul marilor escrocherii americane intrate în istorie ! Harlemul a fost cumpărat de către Stuyvensat de la indieni pentru 26 de dolari în mărgele, Louisiana a fost cumpărată de Thomas Jefferson în 1804, de la Napoleon, pentru 80 de milioane de franci, iar Florida de la spanioli,în 1813, de către James Monroe. Alaska a fost negustoria lui Andrew Johnson, şi dintre toate anexiunile teritoriale prin tranzacţii „comerciale“, ea rămîne cea mai abilă afacere americană. Geloşi pe sovietici, care au în Siberia, dincolo de Cercul Polar, oraşe înfloritoare, cu peste o sută de mii de locuitori fiecare, americanii îşi anunţă" expansiunea în această prelungire a Siberiei pe continentul lor, cu planuri urbanistice pline, de ambiţie. Şi cîtă vremeîntrecerea dintre giganţi va consta în construcţii ale vieţii,’poate că restul lumii ,va mai’ putea spera... loan Grigorescu „.Toţi căutătorii de altădată sunt morţi şi agoniseala lor n-a lăsat prea multă fericire urmaşilor Abonamentele se fac la oficiile poştale prin factorii poştali şi difuzorii voluntari din întreprinderi şi instituţii Redacţia şi administraţia : Bucureşti, Piaţa Sciitei nr. 1,telefon 17.60.10. Casuța poştală 4103. TIPARUL : Combinatul Poligrafic Casa Scinteii — Piaţa Soimeii. Anunţurile de PUBLICITATE (reclamă) se primesc la următoarea adresă : Agenţia de publicitate I.S.I.A.P.— Bucureşti, Str. Eforiei 6, Sectorul 6, tel. 16.79.45 40044 ifce cardinale In discuţie la T.N.E.S.C.O.: drepturile de autor • O SESIUNE extraordinară a comitetului permanent al Uniunii internaţionale pentru apărarea operelor literare şi artistice (Uniunea de la Berna) şi a comitetului intergovernmental al dreptului de autor, inaugurată duminică în palatul U.N.E.S.C.O. din Paris, se încheie vineri 7 februarie. Reunind două principale organe de gestiune a proprietăţii intelectuale, această conferinţă a studiat „posibilitatea unei revizuiri a Convenţiei universale asupra dreptului de autor, pentru a facilita adeziunea ţărilor în curs de dezvoltare la acest acord“. Paralel, sesiunea a luat în discuţie posibilitatea de „alcătuire a unui grup complex pentru studierea problemelor dreptului de autor internaţional“.. „Faptul public“ şi cititorii • NE-AM mai informat cititorii despre apariţia publicaţiei lunare „Le fait public“, editată din luna noiembrie 1968 de cîţiva ziarişti care fuseseră licenţiaţi de la ORTF (Radioteleviziunea franceză), întreprinzătorii gazetari au adus în acest an cîteva inovaţii interesante. Astfel, de la 8 ianuarie, cititorii vor putea in fiecare miercuri să discute cu redacţia la telefon asupra problemelor tratate în revistă. Un specialist va răspunde la telefon tuturor întrebărilor puse. O altă interesantă inovaţie este introducerea, începind din luna martie a.c.. In corpul publicaţiei, a unui disc flexibil pe care sevor găsi înregistrate interviuri cu personalităţi ale lumii politice şi literare. Raymond Aron, autor de vieţi romanţate e SOCIOLOG de renume, publicist foarte activ, editor de colecţii, Raymond Aron şi-a descoperit o nouă vocaţie: aceea de autor de istorie romanţată, cum o dovedeşte lucrarea sa Victorie a Waterloo (Pion), unde introduce fapte autentice într-o istorie pur imaginară. De altfel, lucrarea poartă sufetulul „Istoria imaginară a zilei de 18 iunie 1815“. O „bancă a cuvintelor” • CONSILIUL Internaţional al limbii franceze, care-şi propune nu numai păstrarea purităţii limbii franceze, ci şi sarcina de a face din franceză un instrument intr-adevăr „universal“. Integrîndu-i locuţiunile folosite în ţările francofone şi elementele limbajului tehnic adecvat, intenţionează să completeze elaborarea glosarului său prin întemeierea unei „bănci a cuvintelor“. Acest organism, de legătură şi informaţii, ar avea mai ales misiunea de a semnala traducătorilor echivalenţele unor expresii şi de a suscita în Franţa şi ţările francofone un efort generalizat de creaţie lexicală. S-a şi constituit un fişier central. Un altul, care va cuprinde neologisme, e în curs de organizare. Un remediu pentru leucemie • SINGURUL remediu al leucemiei, nu întotdeauna sigur, este iradierea. Marele inconvenient e că odată cu atacarea şi distrugerea celulelor bolnave, iradierea afectează şi ţesuturile înconjurătoare. Jean Bernard, conducătorul Institutului pentru bolile sîngelui din Paris, propune iradierea extracorporală a sîngelui, fără a fi scos din circulaţia normală, ceea ce ar înlătura primejdia iradierii altor organe. Istoria tapiseriei • ARTA tapiseriei este veche. O lucrare apărută la Paris. „La tapisserie des origines ă nos jours“, de Madeline Jarry, îşi propune să facă istoricul acestei arte. In 360 pagini cu 216 ilustraţii, din care 30 în culori, este trecută în revistă tapiseria din antichitate pînă astăzi. In Franţa, această artă datează din sec. al XIV-lea şi a devenit o adevărată artă colectivă, o adevărată industrie, care a strălucit in secolele următoare. în secolul al XXX-lea tapiseria intră într-o perioadă de decadenţa, din care o scoate apoi Lurcat. Fotografiile sunt excelente în această lucrare editată de Hachette. Prezentarea grafiei FI ENA MARINESCU Lexiconul colecţionarilor • AVEŢI intenţia să aruncaţi pantofi purtaţi, ziare vechi sau ilustrate primite de la prieteni în vara trecută ? Să n-o faceţi ! Pare de necrezut, dar nu există intr-adevăr nici un obiect care să nu trezească interesul vreunui colecţionar. Acest lucru a fost confirmat recent de „Lexiconul internaţional al colecţionarilor“, apărut, după 15 ani de pregătire, la Nürnberg. Autorul, Karl R. Pawlas, este el însuşi un pasionat colecţionar, şi anume în mai multe domenii : stringe pantofi şi ghete, arme de toate soiurile, muniţii, bancnote, fotografii de uniforme, decoraţii, timbre, ilustrate, ziare şi reviste. Este însă doar unul dintre multele mii de colecţionari. In lexiconul său de 380 de pagini, el citează 14 287 de colecţionari din 90 de state, care se pasionează pentru 4 182 de obiecte diferite. Dacă vreţi să ştiţi ce anume preferă oamenii celebri din lumea întreagă, o puteţi afla în amănunt în noul lexicon. Marile celebrităţi sau cei care se consideră ca atare, colecţionează,de obicei, obiecte foarte costisitoare dar convenţionale. Cele mai cerute sunt antichităţile. Pentru lucruri ieşite din comun sau curiozităţi se entuziasmează de obicei oameni necunoscuţi. Mobile vechi şi preţioase, tablouri sau alte antichităţi caută Günther Sachs, miliardarul Paul Getty, Karim Aha Khan, Kirk Douglas sau Rob Hudson — care de altfel face şi schimb de comicstrips —, şi Frank Sinatra sau Jaqueline Onassis. In altă categorie se înscrie, de pildă, un pensionar din Red Wörishofen, care colecţionează fotografii reprezentînd fete tinere in mini-jupe. Alţii string plicuri de lame de ras, eşantioane de cafea, bilete vechi de tramvai, pipe stricate sau suporturi pentru pahare de bere. Lexiconul îi consemnează pe toți.