Contemporanul, iulie-decembrie 1969 (Anul 23, nr. 27-52)
1969-07-04 / nr. 27
B literatura atîtMMt Noaptea, nopţile • ATUNCI, de mult, la facerea lumii, despărţirii întunericului de lumină Dumnezeu i-a închinat întîia zi. Era un omagiu, o adîncă recunoaştere a măritei nopţi, gestul de a crea un soare pentru a-i pune astfel ei hotar. Era un tandru gest pe care Dumnezeu nu a întîrziat să-l facă. Izvorînd din întuneric, aştrii au fost creaţi nu pentru a distruge întunericul, ci pentru a pune întunericul în lumină. Pe tremurătoarea linie, niciodată sigură, dintre ele, se năştea paradoxul şi frumuseţea. Noaptea este unică şi fără hotar, nopţile ţin din amurg pînă în zori; noaptea este egală cu sine şi veşnică, nopţile cresc şi descresc ca nişte aromate ape ; noaptea este fără glas şi singură, nopţile ţîrîie de greieri, fîlfîie de lilieci ; noaptea este mată, nepopulată, străină, trufaşă ; nopţile strălucesc de stele şi se lasă voluptuos stăpînite de lună. Ne înspăimîntă noaptea ; gîndul pornit nu ajunge niciodată la capătul ei şi niciodată nu se mai ştie întoarce. Ne înspăimîntă noaptea ; cîntecul pornit nu se mai aude-n afară şi nu are cine să-l asculte acolo. Rotindu-se, din marea şi nemişcata noapte, soarele taie graţioasele, tremurătoarele nopţi. Ciudata împărţire este la fel de ciudat reversibilă — în cele din urmă suma nopţilor se transformă în noapte. Nopţile sunt cu tei sau cu crini, nopţile sunt cu uliţe înguste sau cu fascinante bulevarde pustii, nopţile sunt cu măturători de stradă, cu trecători rari, cu dude pe asfalt, nopţile sunt cu visuri, nopţile sunt cu lună... Şi vor fi cu lună mereu, pentru că de teamă să nu supere marea noapte, oamenii nu vor renunţa niciodată să privească întunericul în lumină. Ana Blandiana Nocturnă Noaptea are valuri multe, moi, în oraşul cu ferestre stinse prin care trecem amîndoi pe sub grădinile pe cer aprinse. E balul mut pornit între zidiri ce-l simţi murind alene lîngă ochi, cînd cresc din gurile de trandafiri miresmele care foşnesc din rochi în danțul alb înlănţuit pe-o rază . Iar paşii lasă frunza lor de-argint pe pietre-n care ecourile mint spre parcurile care orchestreză. Vrei să ne pierdem pînă la sfîrşit prin nunta mistică dinspre lagune ? aici ne-aşteaptă ora ce-o să sune besmetică sub fulgeru-mblînzit, şi de ţi-e teamă risipeşte visul ce-apropie sărutul presimţit al nopţii care-şi pregăteşte abisul în care sufletele s-ar fi prăbuşit... Tu noapte —■ ape şi catapitesme^ cheamă-ne viaţa care te aşteaptă vie-n împărăţia ta ca două umbre, ca două miresme. Drum Prin noapte corabia spre zorî Suflet pe undele iadului Sfîșie clipele, freamătă Jertfe de jerbe în argint — Unde sínt străjerii tainei albastre — Ultimul fulger s-a culcat în iesle. Treaz gînd mă întîrzia la proră înainte unde nu sint urme Vis întrerupt luna trece vămile— — De ce ţi-e ochiul ars deschis — — Cine a rostit cuvintele cine Sentinela nu vorbeşte niciodată Sau numai Domnule poate mai aveţi o [ ţigana.„ Cuvinte printre stelele căzătoare.» Tuzla Lui Marcel lancu Luna lasă pagini de argint şi vibrau buzele apelor neînţelese cetiri. Am dezlegat barca dintre stîncile de fier am desfăcut pînzele palide în minte — pescarul tocmit ştia cintecele Dobrogei asfinţiri în bezna de la scîrma şi-l asculta marea cînd înceta. Pe sice patinam în respirări — ce vînt moale aiura prin lume — drumul sticlea mina lui cu jucării de diamant luna era oglindă uitată într-un palat __ ne gindeam la cine încă nu ne-a mîngîiat. Pe ţărm circiuma roşie clanţa şi-n fund dormeau bancurile de aur. 1913. Din almanahul îngerilor Pereţii de carton alb, tăiaţi de o fereastră dreptunghiulară , ziua se reazimă pe cer ; ning clipele rugină pe arborii de fier şi-un horn omoară timpul cu panglică albastră. Amurgul se-nteţeşte pe turle, cu metal şi lîngă mine viaţa-i aşa de regulată. — fîntîna, uite, umple cu zgomot o găleată şi-un grup de vrăbii zburdă din fulgi pe-un prînz frugal. Apoi o servitoare şi-un cot robust în aer adună rufa rece de pe frînghii, pe braţ încît sucombă vîntul ca gîtul de-un laţ, — de-acum se aşteaptă seara cu-al lumii vînăt aer, Cu lămpi şi fluturi galbeni pe boltă şi-n grădini. Parfum: plîng cupe limpezi pe-ospeţe albe-afară— — Provincie, ce suflet urzeşti în aşa vară ? — Simte, mai bine-n umbra-ţi cum cresc năluci de crin. 1917. Ion Vinea INEDITE ION VINEA Cu I.P.Kazakov A CINCI ani de la moarte, evocarea destinului literar al celui care a fost Ion Vinea constituie mai mult decît un eveniment comemorativ. De-a lungul a cinci decenii, pe o linie de evoluţie semnificativă, scriitorul şi-a marcat un loc original, în evoluţia literaturii noastre, necunoscut, poate, în întreaga lui dimensiune de către contemporani. A fost Vinea un izolat, complăcîndu-se, cu fervoare, în acest rol şi accentuîndu-şi faima de poet neînţeles ? Nimic mai fals. La 17 ani, Ion Eugen Iovanache (viitorul Ion Vinea, pseudonim cu care începe să semneze din 1914) fondează împreună cu S. Samyro (viitorul Tristan Tzara) revista „Simbolul", unde și debutează cu o transpunere după A. Samari, urmată de un original Sonet. Din acest moment, pînă în anii celui de al doilea război mondial, Vinea desfășoară o intensă activitate jurnalistică, de participare directă la chiar fluxul evenimentelor istoriei contemporane. Colaborator la „Seara“, „Rampa“, „Facla“, la „Cronica“ lui Galaction şi Anghezi, redactor al „Chemării“ şi apoi, în 1922, al „Contimporanului“, revistă — în primii ani de apariţie militantă, pentru un crez social-politic avansat, colaborator şi redactor la „Facla" (noua serie), „Adevărul" ş.a., Vinea se manifestă ca una din conştiinţele cele mai active ale epocii, comentator, uneori zilnic, al actualităţii. Imaginea unui Vinea izolat este, astfel, negată de excepţional de ampla sa literatură jurnalistică, rămasă, însă, pînă acum, în afara unei ediţii, desigur selectivă. Nu mai puţin, imaginea unui Vinea neînţeles, abscons, ar putea fi infirmată de o ediţie completă a poeziilor sale, singura, Ora fîntînilor, apărută în chiar anul morţii scriitorului, (la 6 iulie 1964), nereproducînd decît fragmentar o creaţie mult mai întinsă, mai diversă şi, prin aceasta, mai fidelă portretului interior al scriitorului ce a parcurs el însuşi mai multe etape, faze, nu în sens cronologic, ci estetic. Prima este, bineînţeles, cea de la „Simbolul“, în descendenţă macedonskiană şi simbolistă. Expresie cantabilă, succcesiunea, parcă, melodică a imaginilor este, însă, de acum cenzurată de o secretă luciditate, autorul părînd a-şi privi cu detaşare, propriul lirism. Ca în această Mare („Simbolul“, nr. 4, 25 decembrie 1912) din care, cu titlul de document, reproducem prima şi ultima strofă : Nemărginiri şi ţărmuri întristate, de sufletu-mi o mare ce-ndoarme în apus , spre zarea de miraje spre care-ncet s-au dus, cu pînze de zăpadă, catarge argintate Şi-n zori îngenuncheată pe ţărmul solitar, spre noile aurore stă Inima-nşelată , pe mare-s trupuri albe şi-n navă sfărîmată Şi-n zări acelaşi Soare sarcastic şi bizar. Conducător, apoi, al „Contimporanului", Ion Vinea face din revista aceasta, cu deosebire după 1924, iniţiatoarea şi centrul avangardei moderniste româneşti. Dar ideologia sa literară se circumscrie, cu evidenţă, unei tradiţii atît naţionale cît şi europene. In 1924, într-un aforism despre arta poetică, el afirmă că misiunea artistului e aceea de a impune aproapelui propria sa sensibilitate, lumea sa interioară, ridicată la rang de principiu, singur, generator al artei. Adică, aproape aceiaşi termeni în care, mai tîrziu, Ion Barbu se „va închina“ în faţa unei poezii de „o dificilă libertate : lumea purificată pînă a nu mai oglindi decît figura spiritului nostru. Act pur de narcisism“. Sau aproape aceiaşi termeni în care Eugen Ionescu va sublinia dependenţa directă a creaţiei faţă de profilul intim al creatorului, capacitatea şi, în acelaşi timp, limitele expresiei în a revela „sensul interior“ al gîndirii acestuia : „Poezia lirică, perfect act narcisic, caută, prin expresie, o eliberare şi o configurare a mea [...] Autenticitatea emoţiei sau elevaţia spirituală se revelează dindărătul sau deasupra cuvîntului care nu epuizează nimic dar care sugerează şi care este depăşit de sensul Interior" (articolul Jurnalul poeziilor, „România literară“, 10. 23 aprilie 1932). Poeziile publicate de Ion Vinea in revistele avangardiste demonstrează elocvent dimensiunea autentică a talentului său. Comentînd Ev (publicată în „Punct“, nr. 8 din 9 ianuarie 1925), Șerban Cioculescu încerca încă din 1942, în Aspecte lirice contemporane să argumenteze valabilitatea unui alt punct de vedere asupra poetului ce-i apărea a impune „un caracter de clasicitate în sînul modernismului“, „notaţiile“ sale fiind „strîns organizate printr-o economie severă“, ele converged „către o interiorizare inhibitivă care este în bună logică, tocmai contrariul exhibiţionismului“, în 1925, Vinea indică şi Principii pentru timpul noupe care le cităm fragmentar : „Poezia e o stare sufletească“, „Pentru a fi redată nu necesită nici obiect, nici anecdotă, nici logică, nici punere în scenă“, „Poezia e şi ea pretutindeni“, „Poeţii posedă secretul stării de poezie“. Ele au apărut în „Contimporanul“ (nr. 61 din octombrie 1925), la numai cîteva numere după ce revista reprodusese manifestul suprarealismului francez. Ceea ce propune Vinea nu este, doar, o radicalizare novatoare a tehnicii poetice, simplu exerciţiu dadaist (numai printr-o ..revoluţie în lexic“ nu „devii, prin asta, poet modern"), ci el urmăreşte ,revoluţia sensibilităţii“ singura „adevărată“, adică valabilă în plan estetic, deci axiologic. Poet contemporan prin structură şi concepţie. Vinea încearcă a lărgi limitele lirismului prin includerea unor noi şi noi tărîmuri, experienţă prin ea însăşi constructivă, similară celei întreprinse de A. Breton care, în cel de-al doilea Manifest al suprarealismului fixa ca obiect al noii orientări poetice, găsirea, determinarea şi, bineînţeles, exprimarea acelui unic punct de interferenţă, de sinteză, unde „realul şi imaginarul, trecutul şi viitorul, comunicabilul şi incomunicabilul încetează de a mai fi înţelese ca fiind contradictorii“. Neincluse în volumul antologic Ora fîntînilor, sau prelucrate în formule poetice mult diferite de stadiul iniţial, poemele anilor 1920—1930 revelează un poet neliniştit, conştient de propria sa condiţie, încercînd a surprinde realul cu nostalgia perpetuă a idealului, a acelei „realităţi — care, cum spunea Breton — este în altă parte“. Tot fragmentar, reproducem Prund („Contimporanul“, an. V, nr. 69, octombrie 1926) : Miază-noapte codrui de păuni plîng mamă singurătatea — care e partea mea de pămînt ? să trec vremurile ca un lanţ de munţi Spune-mi vorbele acestui veac ? în ochii lor pîndesc răsunetul ca o schimbare la faţă pîndesc ura ca o întunecare nedumerirea ca o moarte. Recitesc vorbe de mine alese şi toate sînt de la celălalt. ★ In om se învechesc gîndurile se codlesc privirile ochii au fost ca fîntînile mîinile au fost precum stelele. ★ Ce folos daca ochii noştri au pierdut vasul fantomă. Semn al unei alte vîrste poetice, poemele incluse în volumul Ora fîntînilor accentuează clasicismul şi armonia formei, transparenţa şi fluiditatea imaginilor. Vinea este un „lunatec“ (el îşi va şi intitula Lunatecii romanul apărut postum, în 1965), închinîndu-se nopţii „stelare“, „de lumină“, singura capabilă a deschide perspective nebănuite „spre adine unde uitare nu e“ (Steaua somnului), adică spre lumea visului, a oniricului ce planează difuz asupra conştiinţei omului modem, a visului de dincolo de „abisul“ somnului şi al morţii. In această direcţie, Vinea se apropie de Blaga (dar abstractizînc cu un plus de rafinament estetic) şi de o întreagă orientare a poeziei contemporane ce consideră visul ca impuls şi finalitate a actului poetic, ca mediu, unic, al creaţiei înseşi. In afara lui, poetul trăieşte starea exilatului, a înstrăinatului. Structura eminesciană a poemelor Ovid, Tomis, Nox, Tristia, eminesciană prin motiv, şi filtrarea melodioasă a expresiei, se aplică, însă, unei alte viziuni. Comuniunea mitică a omului cu natura nu mai apare posibilă, dimpotrivă, eroul liric se simte „captivul pe veci“ al unei mări ce-şi sună „albastrele sonore lanţuri“, al unei mări care ca un „înlănţuit neant pîndeşte din plasele algelor“ şi alături de care mormîntul îi va fi uitat cu desăvîrşire. Şi totuşi, o calmă resemnare pare a lumina restriştile poetului. Exilul său este „muzical“ şi acceptat ca o fatalitate . E poate soarta care astfel îndeamnă la încheieri zbuciumul unei umbre. (Ovid) Cu un destin poetic străjuit deopotrivă de „ora de linişti stelare“, dar şi de „trofeele veştede ale singurătăţii“, Vinea încearcă a apropia limitele dintre real şi material într-o perspectivă de neliniştită armonie. Antoaneta Tánasescu Camera de lucru CRONICA LITERARĂ GEORGE ALBOIU: „Cel pierdut“ I\J U ÎNCAPE îndo- 1 ~ ială că acest al doilea volum al tînărului poet confirmă debutul lui excepţional de acum un an. întrebarea este însă alta : este Cel pierdut o promisiune la fel de tulburătoare cum a fost Cîmpia eternă . Lirismul a devenit mai pur, viziunile mai elevate, dar, în substanţă, poezia a rămas aceeaşi. Temele, metaforele principale au rămas şi ele aceleaşi, şi în primul rînd metafora Cîmpiei Eterne. Cite o poezie cum ar fi Eden ne aduce aminte foarte direct de maniera iniţială. Poetul a urmărit să-şi sistematizeze materia lirică a cărei revelaţie a avut-o în Cîmpia eternă şi, dacă nu mă înşel, în această intenţie trebuie căutată bătaia de multe ori în gol a versului, conceptualismul, extenuarea lirică. Iată chiar poezia care deschide cartea : „Pentru cei care văd in ceaţa noroioasă/ a giganticei toamne, în mijloc un munte/ crescut desparte gemînd cele două/ Cîmpii Eterne./ Pe o cîmpie veşnică zi/ dincolo veşnică noapte/ Pe una se scutură soarele alb/ pe alta soarele negru se scutură“. Conceptele sînt prea vizibile. Num mai puţin adevărat că două-trei versuri îi ajung poetului spre a ne face să simţim fiorul de imensitate geologică al lumii lui: „Şi Dorul mişună la poale de munte/ ca un cîine care a pierdut urma stăpînului/ se aşează în două picioare şi urlă adine/ pînă cînd vîrful muntelui cîndva tremură/ şi un bulgăre cît un cap de om/ cade de sus bolborosind pe Cîmpia Eternă“. Trebuie să ignorăm semnificaţiile prea deschise pe care poetul, nemulţumit cu simplele şi teribilele lui viziuni, ni le propune, ca să fim mai departe zguduiţi de nemărginirea metafizică a Cîmpiei Eterne, de marile ei singurătăţi, de pustiul în care pătrundem prin somnia misterioasă a vorbelor : „De cînd umblăm tată/ amîndoi pe Cîmpia fără sfîrşit ?/ Cu mîinile întinse fiecare glod pipăind/ de atîta timp căutăm şi nu găsim pe nimeni./ Surorile pe unde s-or fi rătăcit ? Poate au obosit, poate se strigă/ una pe alta şi nu se aud iar pasul lor/ e mic şi scufundă în boabele de rouă./ Dar mama le-o fi ajuns din urmă/ de cînd a plecat sau poate e mai singură/ ca toţi şi îmblînzeşte şerpi/ în calea uitărilor ? (...)/ De-atîta timp căutăm/ şi nu găsim pe nimeni...“ Tărîm de vrajă şi de nelinişte, de plîngeri tînguitoare ca al apelor care cad nesfîrşit în vaduri. Sub cuvinte se cască hăul imaginaţiei: „Din somn trezit, în curtea cu aguzi ascult/ cum gîfîie din fumuri sate de dedesubt (...)// Se umflă rădăcinile sub temelia casei/ prin geam prin uşi se furişează lujeri/ de iarbă răpitoare.// Din crengi înalte rupţi copii se tînguie/ şi creşte-n nopţile de dragoste/ pe trupuri lăstăriş de se mbie muguri“. Un întreg ciclu — Clopotele — îşi scoate efectele inanalizabile din muzica versurilor. George Alboiu e un mare poet cînd muzica aceasta, fără să rămînă mecanică (amintind de Ion Barbu : Neagra ninsoare) ori subtil folclorică, se arată a fi mijlocul cel mai direct de a intra în firea ascunsă a universului, în metafizic : „Icea Doamne/ colea Doamne/ ne- un veac şi patru toamne/ tot aştept/ cu ochiul drept/ şi tot plîng/ cu ochiul sting/ dar butoiul/ blestemat/ e tot gol/ şi tot uscat./ De cînd mă/ aplec şi plîng/ clopotele-n cer se frîng/ şi se surpă/ peste case/ şi se scutură/ de oase,/ se dărîmă/ peste plîngeri/ şi se scutură/ de îngeri./ Icea Doamne/ colea Doamne/ de un veac şi patru toamne/ se aude/ în pămînt/ vocea celui/ care sunt,/ se aude/ în cocor/ glasul celui/ care mor./ Doar butoiul/ fără leac/ cere lacrimi/ cere veac./ Dacă se va/ umple tare/ am să merg/ să-l torn în mare“. Nicolae Manolescu # PROZATORUL Iurij Kazakov, cunoscut cititorilor români prin volumul de povestiri Adam şi Eva (Editura pentru literatură, 1966), şi prin nuvela Kalevala, publicată în Secolul 20 (nr. 12/1968), ne vizitează ţara, împreună cu Lazar Karelin, Kostantin Lomia şi Vladimir Civitihin, în cadrul schimburilor prevăzute în înţelegerea de colaborare dintre Uniunile scriitorilor din Uniunea Sovietică şi România. Am folosit acest prilej pentru a-i solicita un scurt interviu. „ ESTE uşor să alegi un ‘dialog despre literatură cu Iuri Pavlovici Kazakov. Scriitorul acesta pare născut pentru a contrazice toate imaginile convenţionale existente în legătură cu omul de litere. El întoarce mereu discuţia spre lucrurile cele mai simple. Fiecare întrebare este primită cu un surîs îneîntător, foarte cald şi foarte sceptic. — Care este volumul de povestiri la care ţineţi mai mult ? — Greu de spus. Povestirile pe care le scriu devin pentru mine străine curînd după ce le-am terminat. Mi se amintesc de obicei pe acelea care sînt legate, într-un fel sau altul, de un anumit fapt de viaţă. Ţin minte schiţele pe care le-am scris cînd eram îndrăgostit. încerc să-i aflu preferințele, dar mă lovesc din nou de aceeași teamă de categoric. — Cred că îi cunosc mai bine pe prozatorii americani. Deși în ultimul timp pasiunea mea pentru ei a început să scadă. Asta nu se întîmplă numai cu mine. Popularitatea este schimbătoare în literatură. Acum cîţiva ani nu reuşeai, la noi în ţară, să te apropii de un volum de Remarque ; în librării şi în biblioteci fiecare carte a lui era luată cu asalt. Astăzi cititorii îl privesc cu indiferenţă. Aş putea spune cam acelaşi lucru despre preferinţele mele din literatura străină : îi iubesc pe Caldwell, Faulkner, Heinrich Böll, dar nu sînt sigur deloc de durata acestor preferințe. Singurul răspuns hotărît pe care l-am primit se referă la un scriitor rus : — N-are rost să-i mai pomenesc pe autorii mari pe care-i cunoaște toată lumea — spune Kazakov; aş vrea să vorbesc însă despre Bunin. II descoperim ca pe un scriitor nou, îl descoperim cu pasiune. Bunin a fost imediat adoptat de cititori, a început să preocupe intens pe cercetători. II citim ca pe un mare scriitor. — Puteţi să-mi povestiţi cite ceva despre felul în care lucraţi ? — Ştiu bine că scriitorul profesionist trebuie să scrie în fiecare zi, ştiu că pentru el scrisul trebuie să înceapă în fiecare dimineaţă, îndată după micul dejun. Dar îmi vine greu să urmez această lege în care cred , poate că mi-e greu tocmai pentru că lucrez în genul scurt Uneori mă gîndesc, fără să pun pe hîrtie un singur rînd, timp de două sau trei luni. — După cite ştiu, aceasta nu este prima dv. călătorie în România... — Nu. Sînt aici pentru a treia oară şi vă asigur că dacă nu m-aş fi simţit de fiecare dată foarte bine în ţara dv., nu aş fi revenit De altfel, nici în această privinţă nu reprezint o excepţie. Legăturile culturale care apropie Uniunea Scriitorilor din ţara noastră de Uniunea Scriitorilor din România sunt cunoscute. In fiecare an au loc cîteva zeci de călătorii şi aceste călătorii sunt foarte utile. Cunoaşterea unei alte ţări este întotdeauna o experienţă mare pentru un scriitor. De altfel, in ceea ce priveşte legăturile literare care apropie ţările noastre, cred că unele cifre sunt deplin convingătoare. In Uniunea Sovietică s-au tradus pînă acum scrierile a peste 90 de scriitori români. Traducerile din opera lui Sadoveanu au atins tiraje de 2 400 000 de exemplare; o culegere a clasicilor români a fost recent tipărită într-un tiraj de 15 000 000 exemplare. Ştiu că și la Dumneavoastră se publică foarte multe traduceri din operele scriitorilor sovietici. Încerc, pentru a încheia, să aflu cite ceva despre experiențele legate de alte arte, despre contactele cu teatrul, cu cinematografia. — De curîmd Iuri Giuliukin a terminat un film inspirat din povestirea mea Teddy; filmul se numește mai spectaculos, Regele circului. Mă interesează într-o oarecare măsură un proiect care nu s-a concretizat încă. Urussevski, care a început să lucreze și ca regizor, are de gînd să facă un film inspirat din povestirile din Nord. Ana Maria Narti 3 „Femina“ dar nu premiul NEGRII şi femeile trebuie să dovedească mereu şi în proporţie de aţaşa că sînt tot atît de deştepţi ca, tot atît de muncitori ca, tot atît de geniali — eventual — ca (dacă geniul nu ar fi o noţiune romantică şi perimată). Drepturile egale cu ale negrilor şi femeilor, simt constnţite prin constituţii, prin legi. Sancţiunea pentru apărătorii egalităţii rasiale se cunoaşte. Cine se erijează în apărător al drepturilor şi meritelor feminine se expune unei arme mai subtile. Cineva face cu ochiul, zece ridi şi gata. Cavalerul tristei figuri e ucis de ridicol. Cineva pronunţă cuvîntul „fustă" şi, sub cuvîntul magic, frivol, tulburător, senzual, se îngroapă simfonii, romane, eseuri, studii, descoperiri, iluminaţii. Dacă porţi tu însuţi fustă şi ridici glasul să aperi valoarea lucrării unei alte purtătoare a buclucaşului veşmînt, rişti să fii de-a dreptul pulverizată de bomba veseliei generale. Îmi asum acest risc. Afirm pe proprie răspundere că femeile şi publicistele din România anilor de graţie 1968—1969 au dat literelor şi presei româneşti cîteva bune mii de pagini, de prima calitate, care nu totdeauna au fost răsplătite la justa lor valoare. Pe întreaga filieră, începînd cu calculele editurilor şi difuzării cărţii, trecînd prin calculele iniţiatice ale criticii şi terminînd cu opţiunile juriilor literare. Voi amesteca bine cărţile şi voi arunca pe masă o duzină de nume, primele care-mi foşnesc sub condei: Nina Cassian, Ana Blandiana, Constanţa Buzea, Veronica Porumbacu, Gabriela Melinescu, Lucia Demetrius, Alice Botez, Ecaterina Oproiu, Sînziana Pop, Monica Pillat, Mioara Cremene, Maria Luiza Cristescu. Îndărătul acestor nume: acoperireaur talent, personalitate, originalitate, forţă, suficiente pentru ca operele lor să fie cotate ca valută forte la bursa literelor române. Nu toate se bucură de regimul corespunzător şi de cota de atenţie cuvenită. Vîntul speculaţiilor şi aranjamentelor de culise suflă puternic in Lobby-ul înaltei magistraturi. Hermes-vicleanul, Hermes-bruta- rul, o dă de o parte pe Minerva, cu dezinvoltură, și prezidează sarabanda cotelor de urcare. Dar să nu cerem imposibilul. Unde, pe această lume, domneşte Minerva ? Așa încît să nu dramatizăm. Aproape că ne-am obişnuit cu subtilele discriminări endemice. Rîndurile de faţă au fost stîrnite de o ofensivă acută, manifestă, ici-colo, în presa literară din ultimele luni. A fi cineva femeie, preferabil tânără şi frumoasă, se acceptă. Dar să stai la tine acasă, în gineceu, să nu umbli prin redacţii, să nu-i încurci pe bărbaţi. Să avem scriitoare, dar nu în număr prea mare. Dacă inflaţia de talente dăunează sexului tare, pentru femei e ucigătoare. Mai există şi alte păcate capitale: stilul alert, folosirea metaforei... E o situaţie grea. Nu ştiu care ne sunt tropii îngăduiţi, nesancţionabili. Ce ne facem, fetelor ? Maria Banuş