Contemporanul, iulie-decembrie 1969 (Anul 23, nr. 27-52)

1969-07-04 / nr. 27

B literatura atîtMMt Noaptea, nopţile • ATUNCI, de mult, la facerea lumii, despărţirii întunericului de lumină Dumnezeu i-a închinat întîia zi. Era un omagiu, o adîncă recunoaştere a măritei nopţi, gestul de a crea un soare pentru a-i pune astfel ei hotar. Era un tandru gest pe care Dumnezeu nu a întîrziat să-l facă. Izvorînd din întuneric, aştrii au fost creaţi nu pentru a distruge întunericul, ci pentru a pune întunericul în lumină. Pe tremurătoarea linie, niciodată sigură, dintre ele, se năştea paradoxul şi frumuseţea. Noaptea este unică şi fără hotar, nopţile ţin din amurg pînă în zori; noaptea este egală cu sine şi veşnică, nopţile cresc şi descresc ca nişte aromate ape ; noaptea este fără glas şi singură, nopţile ţîrîie de greieri, fîlfîie de lilieci ; noaptea este mată, nepopulată, străină, trufaşă ; nopţile strălucesc de stele şi se lasă voluptuos stăpînite de lună. Ne înspăimîntă noaptea ; gîndul pornit nu ajunge nicio­dată la capătul ei şi niciodată nu se mai ştie întoarce. Ne înspăimîntă noaptea ; cîntecul pornit nu se mai aude-n afară şi nu are cine să-l asculte acolo. Rotindu-se, din marea şi nemişcata noapte, soarele taie graţioasele, tremurătoarele nopţi. Ciudata îm­părţire este la fel de ciudat reversibilă — în cele din urmă suma nopţilor se transformă în noapte. Nopţile sunt cu tei sau cu crini, nopţile sunt cu uliţe înguste sau cu fascinante bulevarde pustii, nopţile sunt cu măturători de stradă, cu trecători rari, cu dude pe asfalt, nopţile sunt cu visuri, nopţile sunt cu lună... Şi vor fi cu lună mereu, pentru că de teamă să nu supere marea noapte, oamenii nu vor renunţa niciodată să privească întunericul în lumină. Ana Blandiana Nocturnă Noaptea are valuri multe, moi, în oraşul cu ferestre stinse prin care trecem amîndoi pe sub grădinile pe cer aprinse. E balul mut pornit între zidiri ce-l simţi murind alene lîngă ochi, cînd cresc din gurile de trandafiri miresmele care foşnesc din rochi în danțul alb înlănţuit pe-o rază . Iar paşii lasă frunza lor d­e-argint pe pietre-n care ecourile mint­ spre parcurile care orchestreză. Vrei să ne pierdem pînă la sfîrşit prin nunta mistică dinspre lagune ? aici ne-aşteaptă ora ce-o să sune besmetică sub fulgeru-mblînzit, şi de ţi-e teamă risipeşte visul ce-apropie sărutul presimţit al nopţii care-şi pregăteşte­ abisul în care sufletele s-ar fi prăbuşit... Tu noapte —■ ape şi catapitesme^ cheamă-ne viaţa care te aşteaptă vie-n împărăţia ta ca două umbre, ca două miresme. Drum Prin noapte corabia spre zorî Suflet pe undele iadului Sfîșie clipele, freamătă Jertfe de jerbe în argint — Unde sínt străjerii tainei albastre — Ultimul fulger s-a culcat în iesle. Treaz gînd mă întîrzia la proră înainte unde nu sint urme Vis întrerupt luna trece vămile­­— — De ce ţi-e ochiul ars deschis — — Cine a rostit cuvintele cine Sentinela nu vorbeşte niciodată Sau numai Domnule poate mai aveţi o [ ţiga­na.„ Cuvinte printre stelele căzătoare.» Tuzla Lui Marcel lancu Luna lasă pagini de argint şi vibrau buzele apelor neînţelese cetiri. Am dezlegat barca dintre stîncile de fier am desfăcut pînzele palide în­ minte — pescarul tocmit ştia cintecele Dobrogei asfinţiri în bezna de la scîrma şi-l asculta marea cînd înceta. Pe sice patinam în respirări — ce vînt moale aiura prin lume — drumul sticlea mina lui cu jucării de diamant luna era oglindă uitată într-un palat __ ne gindeam la cine încă nu ne-a mîngîiat. Pe ţărm circiuma roşie clanţa şi-n fund dormeau bancurile de aur. 1913. Din almanahul îngerilor Pereţii de carton alb, tăiaţi de o fereastră dreptunghiulară , ziua se reazimă pe cer ; ning clipele rugină pe arborii de fier şi-un horn omoară timpul cu panglică albastră. Amurgul se-nteţeşte pe turle, cu metal şi lîngă mine viaţa-i aşa de regulată. — fîntîna, uite, umple cu zgomot o găleată şi-un grup de vrăbii zburdă din fulgi pe-un prînz frugal. Apoi o servitoare şi-un cot robust în aer adună rufa rece de pe frînghii, pe braţ încît sucombă vîntul ca gîtul de-un laţ, — de-acum se aşteaptă seara cu-al lumii vînăt aer, Cu lămpi şi fluturi galbeni pe boltă şi-n grădini. Parfum: plîng cupe limpezi pe-ospeţe albe-afară— — Provincie, ce suflet urzeşti în aşa vară ? — Simte, mai bine-n umbra-ţi cum cresc năluci de crin. 1917. Ion Vinea INEDITE ION VINEA Cu I.P.Kazakov A CINCI ani de la moarte, evo­carea destinului literar al celui care a fost Ion Vinea constituie mai mult decît un eveniment comemorativ. De-a lungul a cinci decenii, pe o linie de evoluţie semnificativă, scriitorul şi-a marcat un loc original, în evoluţia li­teraturii noastre, necunoscut, poate, în întreaga lui dimensiune de către contemporani. A fost Vinea un izolat, complăcîn­­du-se, cu fervoare, în acest rol şi ac­­centuîndu-şi faima de poet neînţeles ? Nimic mai fals. La 17 ani, Ion Eugen Iovanache (vii­torul Ion Vinea, pseudonim cu care începe să semneze din 1914) fondează împreună cu S. Samyro (viitorul Tristan Tzara) revista „Simbolul", unde și debutează cu o transpunere după A. Samari, urmată de un origi­nal Sonet. Din acest moment, pînă în anii celui de al doilea război mondial, Vinea desfășoară o intensă activitate jurnalistică, de participare directă la chiar fluxul evenimentelor istoriei contemporane. Colaborator la „Seara“, „Rampa“, „Facla“, la „Cronica“ lui Galaction şi Anghezi, redactor al „Chemării“ şi apoi, în 1922, al „Con­timporanului“, revistă — în primii ani de apariţie­­ militantă, pentru un crez social-politic avansat, colabora­tor şi redactor la „Facla" (noua serie), „Adevărul" ş.a., Vinea se manifestă ca una din conştiinţele cele mai acti­ve ale epocii, comentator, uneori zil­nic, al actualităţii. Imaginea unui Vi­nea izolat este, astfel, negată de ex­cepţional de ampla sa literatură jur­nalistică, rămasă, însă, pînă acum, în afara unei ediţii, desigur selectivă. Nu mai puţin, imaginea unui Vinea neînţeles, abscons, ar putea fi infir­mată de o ediţie completă a poeziilor sale, singura, Ora fîntînilor, apărută în chiar anul morţii scriitorului, (la 6 iulie 1964), nereproducînd de­cît fragmentar o creaţie mult mai întinsă, mai diversă şi, prin aceasta, mai fidelă portretului interior al scrii­torului ce a parcurs el însuşi mai multe etape, faze, nu în sens crono­logic, ci estetic. Prima este, bineînţeles, cea de la „Simbolul“, în descendenţă macedon­­skiană şi simbolistă. Expresie canta­bilă, succcesiunea, parcă, melodică a imaginilor este, însă, de acum cen­zurată de o secretă luciditate, autorul părînd a-şi privi cu detaşare, propriul lirism. Ca în această Mare („Simbo­lul“, nr. 4, 25 decembrie 1912) din care, cu titlul de document, reprodu­cem prima şi ultima strofă : Nemărginiri şi ţărmuri întristate, d­e sufletu-mi o mare ce-ndoarme în apus , spre zarea de miraje spre care-ncet s-au dus, cu pînze de zăpadă, catarge argintate Şi-n zori îngenuncheată pe ţărmul solitar, spre noile­ aurore stă Inima-nşelată , pe mare-s trupuri albe şi-n navă sfărîmată Şi-n zări acelaşi Soare sarcastic şi bizar. Conducător, apoi, al „Contimpora­nului", Ion Vinea face din revista a­­ceasta, cu deosebire după 1924, iniţia­­toarea şi centrul avangardei moder­niste româneşti. Dar ideologia sa li­terară se circumscrie, cu evidenţă, unei tradiţii atît naţionale cît şi eu­ropene. In 1924, într-un aforism des­pre arta poetică, el afirmă că misiu­nea artistului e aceea de a impune aproapelui propria sa sensibilitate, lumea sa interioară, ridicată la rang de principiu, singur, generator al ar­tei. Adică, aproape aceiaşi termeni în care, mai tîrziu, Ion Barbu se „va în­china“ în faţa unei poezii de „o difi­cilă libertate : lumea purificată pînă a nu mai oglindi decît figura spiritu­lui nostru. Act pur de narcisism“. Sau aproape aceiaşi termeni în care Eugen Ionescu va sublinia de­pendenţa directă a creaţiei faţă de profilul intim al creatorului, capaci­tatea şi, în acelaşi timp, limitele ex­presiei în a revela „sensul interior“ al gîndirii acestuia : „Poezia lirică, per­fect act narcisic, caută, prin expresie, o eliberare şi o configurare a mea [...] Autenticitatea emoţiei sau elevaţia spirituală se revelează dindărătul sau deasupra cuvîntului care nu epuizează nimic dar care sugerează şi care este depăşit de sensul Interior" (articolul Jurnalul poeziilor, „România literară“, 10. 23 aprilie 1932). Poeziile publicate de Ion Vinea in revistele avangardiste demonstrează elocvent dimensiunea autentică a ta­lentului său. Comentînd Ev (publicată în „Punct“, nr. 8 din 9 ianuarie 1925), Șerban Cioculescu încerca încă din 1942, în Aspecte lirice contemporane să argumenteze valabilitatea unui alt punct de vedere asupra poetului ce-i apărea a impune „un caracter de cla­sicitate în sînul modernismului“, „no­taţiile“ sale fiind „strîns organizate printr-o economie severă“, ele­ con­verged „către o interiorizare inhi­­bitivă care este în bună logică, toc­mai contrariul exhibiţionismului“, în 1925, Vinea indică şi Principii pentru timpul nou­­pe care le cităm fragmentar : „Poezia e o stare sufle­tească“, „Pentru a fi redată nu nece­sită nici obiect, nici anecdotă, nici logică, nici punere în scenă“, „Poe­zia e şi ea pretutindeni“, „Poeţii po­sedă secretul stării de poezie“. Ele au apărut în „Contimporanul“ (nr. 61 din octombrie 1925), la numai cîteva nu­mere după ce revista reprodusese ma­nifestul suprarealismului francez. Ceea ce propune Vinea nu este, doar, o radicalizare novatoare a tehnicii poetice, simplu exerciţiu dadaist (nu­mai printr-o ..revoluţie în lexic“ nu „devii, prin asta, poet modern"), ci el urmăreşte ,revoluţia sensibilităţii“ singura „adevărată“, adică valabilă în plan estetic, deci axiologic. Poet contemporan prin structură şi concepţie. Vinea încearcă a lărgi li­mitele lirismului prin includerea unor noi şi noi tărîmuri, experienţă prin ea însăşi constructivă, similară celei în­treprinse de A. Breton care, în cel de-al doilea Manifest al suprarealis­mului fixa ca obiect al noii orientări poetice, găsirea, determinarea şi, bine­înţeles, exprimarea acelui unic punct de interferenţă, de sinteză, unde „rea­lul şi imaginarul, trecutul şi viitorul, comunicabilul şi incomunicabilul în­cetează de a mai fi înţelese ca fiind contradictorii“. Neincluse în volumul antologic Ora fîntînilor, sau prelucrate în formule poetice mult diferite de stadiul ini­ţial, poemele anilor 1920—1930 reve­lează un poet neliniştit, conştient de propria sa condiţie, încercînd a sur­prinde realul cu nostalgia perpetuă a idealului, a acelei „realităţi — care, cum spunea Breton — este în altă parte“. Tot fragmentar, reproducem Prund („Contimporanul“, an. V, nr. 69, octombrie 1926) : Miază-noapte codrui de păuni plîng mamă singurătatea — care e partea mea de pămînt ? să trec vremurile ca un lanţ de munţi Spune-mi vorbele acestui veac ? în ochii lor pîndesc răsunetul ca o schimbare la faţă pîndesc ura ca o întunecare nedumerirea ca o moarte. Recitesc vorbe de mine alese şi toate sînt de la celălalt. ★ In om se învechesc gîndurile se codlesc privirile ochii au fost ca fîntînile mîinile au fost precum stelele. ★ Ce folos daca ochii noştri au pierdut vasul fantomă. Semn al unei alte vîrste poetice, poemele incluse în volumul Ora fîn­tînilor accentuează clasicismul şi ar­monia formei, transparenţa şi fluidi­tatea imaginilor. Vinea este un „lunatec“ (el îşi va şi intitula Lunatecii romanul apărut pos­tum, în 1965), închinîndu-se nopţii „stelare“, „de lumină“, singura capa­bilă a deschide perspective nebănuite „spre adine unde uitare nu e“ (Steaua somnului), adică spre lumea visului, a oniricului ce planează difuz asupra conştiinţei omului modem, a visului de dincolo de „abisul“ somnului şi al morţii. In această direcţie, Vinea se apropie de Blaga (dar abstractizînc­ cu un plus de rafinament estetic) şi de o întreagă orientare a poeziei contemporane ce consideră visul ca impuls şi finalitate a actului poe­­­tic, ca mediu, unic, al creaţiei înseşi. In afara lui, poetul tră­ieşte starea exilatului, a înstrăina­tului. Structura eminesciană a poe­melor Ovid, Tomis, Nox, Tristia, emi­nesciană prin motiv, şi filtrarea melo­dioasă a expresiei, se aplică, însă, unei alte viziuni. Comuniunea mitică a omului cu natura nu mai apare posibilă, dimpotrivă, eroul liric se simte „captivul pe veci“ al unei mări ce-şi sună „albastrele sonore lanţuri“, al unei mări care ca un „înlănţuit neant pîndeşte din plasele algelor“ şi alături de care mormîntul îi va fi uitat cu desăvîrşire. Şi totuşi, o calmă resemnare pare a lumina restriştile poetului. Exilul său este „muzical“ şi acceptat ca o fatalitate . E poate soarta care astfel îndeamnă la încheieri zbuciumul unei umbre. (Ovid) Cu un destin poetic străjuit deopo­trivă de „ora de linişti stelare“, dar şi de „trofeele veştede ale singură­tăţii“, Vinea încearcă a apropia limi­tele dintre real şi material într-o perspectivă de neliniştită armonie. Antoaneta Tánasescu Camera de lucru CRONICA LITERARĂ GEORGE ALBOIU: „Cel pierdut“ I\J U ÎNCAPE îndo- 1 ~ ială că acest al doilea volum al tînărului poet con­firmă debutul lui excepţional de acum un an. întrebarea este însă alta : este Cel pierdut o promisiune la fel de tul­burătoare cum a fost Cîmpia eternă . Lirismul a devenit mai pur, viziunile mai elevate, dar, în substanţă, poezia a rămas aceeaşi. Temele, metaforele principale au rămas şi ele aceleaşi, şi în primul rînd metafora Cîmpiei Eterne. Cite o poezie cum ar fi Eden ne aduce aminte foarte direct de ma­niera iniţială. Poetul a urmărit să-şi sistematizeze materia lirică a cărei revelaţie a avut-o în Cîmpia eternă şi, dacă nu mă înşel, în această intenţie trebuie căutată bătaia de multe ori în gol a versului, conceptualismul, exte­nuarea lirică. Iată chiar poezia care deschide cartea : „Pentru cei care văd in ceaţa noro­ioasă/ a giganticei toamne, în mijloc un munte/ crescut desparte gemînd cele două/ Cîmpii Eterne./ Pe o cîmpie veşnică zi/ dincolo veşnică noapte/ Pe una se scutură soarele alb/ pe alta soarele negru se scutură“. Conceptele sînt prea vizibile. Num­ mai puţin adevărat că două-trei ver­suri îi ajung poetului spre a ne face să simţim fiorul de imensitate geolo­gică al lumii lui: „Şi Dorul mişună la poale de munte/ ca un cîine care a pierdut urma stăpînului/ se aşează în două pi­cioare şi urlă adine/ pînă cînd vîrful muntelui cîndva tremură/ şi un bul­găre cît un cap de om/ cade de sus bolborosind­ pe Cîmpia Eternă“. Trebuie să ignorăm semnificaţiile prea deschise pe care poetul, nemul­ţumit cu simplele şi teribilele lui vi­ziuni, ni le propune, ca să fim mai de­parte zguduiţi de nemărginirea meta­fizică a Cîmpiei Eterne, de marile ei singurătăţi, de pustiul în care pătrun­dem prin somnia misterioasă a vorbe­lor : „De cînd umblăm tată/ amîndoi pe Cîmpia fără sfîrşit ?/ Cu mîinile în­tinse fiecare glod pipăind/ de atîta timp căutăm şi nu găsim pe nimeni./ Surorile pe unde s-or fi rătăcit ? Poa­te au obosit, poate se strigă/ una pe alta şi nu se aud iar pasul lor/ e mic şi scufundă în boabele de rouă./ Dar mama le-o fi ajuns din urmă/ de cînd a plecat sau poate e mai singură/ ca toţi şi îmblînzeşte şerpi/ în calea ui­tărilor ? (...)/ De-atîta timp căutăm/ şi nu găsim pe nimeni...“ Tărîm de vrajă şi de nelinişte, de plîngeri tînguitoare ca al apelor care cad nesfîrşit în vaduri. Sub cuvinte se cască hăul imaginaţiei: „Din somn trezit, în curtea cu aguzi ascult/ cum gîfîie din fumuri sate de dedesubt (...)// Se umflă rădăcinile sub temelia casei/ prin geam prin uşi se furişează lujeri/ de iarbă răpitoare.// Din crengi înalte rupţi copii se tîn­­guie/ şi creşte-n nopţile de dragoste/ pe trupuri lăstăriş de se­ mbie muguri“. Un întreg ciclu — Clopotele — îşi scoate efectele inanalizabile din mu­zica versurilor. George Alboiu e un mare poet cînd muzica aceasta, fără să rămînă mecanică (amintind de Ion Barbu : Neagra ninsoare) ori subtil folclorică, se arată a fi mijlocul cel mai direct de a intra în firea ascunsă a universului, în meta­fizic : „Icea Doamne/ colea Doamne/ n­e- un veac şi patru toamne/ tot aştept/ cu ochiul drept/ şi tot plîng/ cu ochiul sting/ dar butoiul/ blestemat/ e tot gol/ şi tot uscat./ De cînd mă/ aplec şi plîng/ clopotele-n cer se frîng/ şi se surpă/ peste case/ şi se scutură/ de oase,/ se dărîmă/ peste plîngeri/ şi se scutură/ de îngeri./ Icea Doamne/ colea Doamne/ de un veac şi patru toamne/ se aude/ în pămînt/ vocea ce­lui/ care sunt,/ se aude/ în cocor/ gla­sul celui/ care mor./ Doar butoiul/ fără leac/ cere lacrimi/ cere veac./ Dacă se va/ umple tare/ am să merg/ să-l torn în mare“. Nicolae Manolescu # PROZATORUL Iuri­j Kazakov, cunoscut cititorilor români prin volumul de povestiri Adam şi Eva (Editura pentru literatură, 1966), şi prin nuvela Kalevala, publi­cată în Secolul 20 (nr. 12/1968), ne vizitează ţara, îm­preună cu Lazar Karelin, Kostantin Lomia şi Vladimir Civitihin, în cadrul schimburilor prevăzute în înţelege­rea de colaborare dintre Uniunile scriitorilor din Uniu­nea Sovietică şi România. Am folosit acest prilej pentru a-i solicita un scurt interviu. „ ESTE uşor să a­legi un ‘dialog despre literatură cu Iuri Pavlovici Kazakov. Scriitorul acesta pare năs­cut pentru a contrazice toate imagi­nile convenţionale existente în legă­tură cu omul de litere. El întoarce mereu discuţia spre lucrurile cele mai simple. Fiecare întrebare este primită cu un surîs îneîntător, foarte cald şi foarte sceptic. — Care este volumul de povestiri la care ţineţi mai mult ? — Greu de spus. Povestirile pe care le scriu devin pentru mine străine cu­­rînd după ce le-am terminat. Mi se amintesc de obicei pe acelea care sînt legate, într-un fel sau altul, de un anumit fapt de viaţă. Ţin minte schiţele pe care le-am scris cînd eram îndrăgostit. încerc să-i aflu preferințele, dar mă lovesc din nou de aceeași teamă de categoric. — Cred că îi cunosc mai bine pe prozatorii americani. Deși în ultimul timp pasiunea mea pentru ei a în­ceput să scadă. Asta nu se întîmplă numai cu mine. Popularitatea este schimbătoare în literatură. Acum cî­­ţiva ani nu reuşeai, la noi în ţară, să te apropii de un volum de Remar­que ; în librării şi în biblioteci fie­care carte a lui era luată cu asalt. As­tăzi cititorii îl privesc cu indiferenţă. Aş putea spune cam acelaşi lucru despre preferinţele mele din literatu­ra străină : îi iubesc pe Caldwell, Faulkner, Heinrich Böll, dar nu sînt sigur deloc de durata acestor prefe­rințe. Singurul răspuns hotărît pe care l-am primit se referă la un scriitor rus : — N-are rost să-i mai pomenesc pe autorii mari pe care-i cunoaște toată lumea — spune Kazakov; aş vrea să vorbesc însă despre Bunin. II desco­perim ca pe un scriitor nou, îl desco­perim cu pasiune. Bunin a fost ime­diat adoptat de cititori, a început să preocupe intens pe cercetători. II ci­tim ca pe un mare scriitor. — Puteţi să-mi povestiţi cite ceva despre felul în care lucraţi ? — Ştiu bine că scriitorul profesio­nist trebuie să scrie în fiecare zi, ştiu că pentru el scrisul trebuie să înceapă în fiecare dimineaţă, îndată după mi­cul dejun. Dar îmi vine greu să urmez această lege în care cred , poate că mi-e greu tocmai pentru că lucrez în genul scurt Uneori mă gîndesc, fără să pun pe hîrtie un singur rînd, timp de două sau trei luni. — După cite ştiu, aceasta nu este prima dv. călătorie în România... — Nu. Sînt aici pentru a treia oară şi vă asigur că dacă nu m-aş fi simţit de fiecare dată foarte bine în ţara dv., nu aş fi revenit De altfel, nici în această privinţă nu reprezint o excepţie. Legăturile culturale care apropie Uniunea Scriitorilor din ţara noastră de Uniunea Scriitori­lor din România sunt cunoscute. In fiecare an au loc cîteva zeci de călătorii şi aceste călătorii sunt foarte utile. Cunoaşterea unei alte ţări este întotdeauna o experienţă mare pentru un scriitor. De altfel, in ceea ce priveşte legăturile literare care apropie ţările noastre, cred că unele cifre sunt deplin convingătoare. In Uniunea Sovietică s-au tradus pînă acum scrierile a peste 90 de scriitori români. Traducerile din opera lui Sa­­doveanu au atins tiraje de 2 400 000 de exemplare; o culegere a clasicilor români a fost recent tipărită într-un tiraj de 15 000 000 exemplare. Ştiu că și la Dumneavoastră se publică foarte multe traduceri din operele scriitori­lor sovietici. Încerc, pentru a încheia, să aflu cite ceva despre experiențele legate de alte arte, despre contactele cu teatrul, cu cinematografia. — De curîmd Iuri Giuliukin a terminat un film inspirat din po­vestirea mea Teddy; filmul se nu­mește mai spectaculos, Regele cir­cului. Mă interesează într-o oarecare măsură un proiect care nu s-a concre­tizat încă. Urussevski, care a început să lucreze și ca regizor, are de gînd să facă un film inspirat din povestirile din Nord. Ana Maria Narti 3 „Femina“ dar nu premiul N­EGRII şi femeile trebuie să dovedească mereu şi în pro­porţie de aţaşa că sînt tot atît de deş­tepţi ca, tot atît de muncitori ca, tot atît de geniali — eventual — ca (dacă geniul nu ar fi o noţiune romantică şi perimată). Drepturile egale cu ale negrilor şi femeilor, sim­t constnţite prin consti­tuţii, prin legi. Sancţiunea pentru apărătorii egali­tăţii rasiale se cunoaşte. Cine se erijează în apărător al drep­turilor şi meritelor feminine se ex­pune unei arme mai subtile. Cineva face cu ochiul, zece ridi şi gata. Cava­lerul tristei figuri e ucis de ridicol. Cineva pronunţă cuvîntul „fustă" şi, sub cuvîntul magic, frivol, tulburător, senzual, se îngroapă simfonii, romane, eseuri, studii, descoperiri, iluminaţii. Dacă porţi tu însuţi fustă şi ridici glasul să aperi valoarea lucrării unei alte purtătoare a buclucaşului veş­­mînt, rişti să fii de-a dreptul pulveri­zată de bomba veseliei generale. Îmi asum acest risc. Afirm pe pro­prie răspundere că femeile şi publi­cistele din România anilor de graţie 1968—1969 au dat literelor şi presei româneşti cîteva bune mii de pagini, de prima calitate, care nu totdeauna au fost răsplătite la justa lor valoare. Pe întreaga filieră, începînd cu cal­culele editurilor şi difuzării cărţii, tre­­cînd prin calculele iniţiatice ale cri­ticii şi terminînd cu opţiunile juriilor literare. Voi amesteca bine cărţile şi voi a­­runca pe masă o duzină de nume, primele care-mi foşnesc sub condei: Nina Cassian, Ana Blandiana, Cons­tanţa Buzea, Veronica Porumbacu, Gabriela Melinescu, Lucia Demetrius, Alice Botez, Ecaterina Oproiu, Sînzi­­ana Pop, Monica Pillat, Mioara Cre­mene, Maria Luiza Cristescu. Îndărătul acestor nume: acoperire­­aur talent, personalitate, originalitate, forţă, suficiente pentru ca operele lor să fie cotate ca valută forte la bursa literelor române. Nu toate se bucură de regimul corespunzător şi de cota de atenţie cuvenită. Vîntul specula­ţiilor şi aranjamentelor de culise suflă puternic in Lobby-ul înaltei magistra­turi. Hermes-vicleanul, Hermes-bruta- rul, o dă de o parte pe Minerva, cu dezinvoltură, și prezidează sarabanda cotelor de urcare. Dar să nu cerem imposibilul. Unde, pe această lume, domneşte Minerva ? Așa încît să nu dramati­zăm. Aproape că ne-am obişnuit cu subtilele discriminări endemice. Rîndurile de faţă au fost stîrnite de o ofensivă acută, manifestă, ici-colo, în presa literară din ultimele luni. A fi cineva femeie, preferabil tânără şi frumoasă, se acceptă. Dar să stai la tine acasă, în gineceu, să nu umbli prin redacţii, să nu-i încurci pe băr­baţi. Să avem scriitoare, dar nu în număr prea mare. Dacă inflaţia de talente dăunează sexului tare, pentru femei e ucigătoare. Mai există şi alte păcate capitale: stilul alert, folosirea metaforei... E o situaţie grea. Nu ştiu care ne sunt tropii îngăduiţi, nesancţionabili. Ce ne facem, fetelor ? Maria Banuş

Next