Contemporanul, iulie-decembrie 1969 (Anul 23, nr. 27-52)

1969-07-04 / nr. 27

TELEVIZIUNE Teleastul e­­­STE o tradiţie ca noul venit să fie primit cu bă­­nuială. E un tic al istoriei ca el să fie ţinut în picioare, cit mai aproape de uşă, dacă se poate lingă uşa de serviciu. Aşa s-a întîmplat şi cu cinegm­atograful. Oamenii din teatru i-au prorocit din leagăn un destin umil. Cind a început să meargă pe picioa­rele proprii, s-a strigat : impos­tură ! Cînd a început să vor­bească, s-a spus : iată gestul fa­tal! Filmul a trăit, însă, împo­triva jalnicelor profeţii. Prospe­ritatea lui n-a ruinat alte arte. A fost loc sub soare pentru tot şi toţi. Osia vieţii se învîrte. Faimoa­sa spirală aduce pe urmaş pe rolul antemergătorului. E îndu­ioşător să constaţi cit de uşor se inversează rolurile. Fără proble­me de conştiinţă, fără amintiri, fără remuşcări. Ceea ce spuneau acum 70 de ani despre marele e­­cran oamenii de teatru, spun azi, despre micul ecran, oamenii de film . O nouă artă ? Să fim se­rioşi ! Ce fel de artă ? Care-i limbajul ? Dar ortografia ? Dar sintaxa ? Teleast ? Nu cunosc ! Disputa se duce pe plan mon­dial, dar aşa cum e şi normal limpezirile nu vin şi nu vor veni niciodată din speculaţiile out-si­­­der-ilor. Teleastul nu apare nici aiurea şi nici la noi din previzi­uni teoretice, ci din efortul co­tidian al căutării unei căi pro­prii. Mi se pare că televiziunea noastră începe să se înscrie şi ea pe şirul unei asemenea auto­­descoperiri. Semnul cel mai ca­racteristic al emancipării este formarea unor cadre proprii. Sfios, cu ezitări, poate nu în ex­presii ideale, începe totuşi să se afirme un tip nou de creator (da ! de creator). El poate fi asemănat cu toţi pentru că tre­buie să aibă nivel de îndru­mător, farmec de actor, ochi de reporter, pană de scriitor, tehnică de crainic, tact de di­plomat, magnetism de vedetă, răbdare de mucenic. El poate fi asemănat cu toţi, dar nu mai poate fi confundat decît cu el în­suşi. Există în cadrul televiziunii noastre încă destule prezenţe care nu izbutesc, cu toată bu­năvoinţa (şi a lor şi a noastră) să seducă muza telegeniei. Se profilează însă din ce în ce mai convingător cîţiva candidaţi la titlul de teleast. Cristian Ţopes­­cu a cîştigat turul popularităţii pentru că e simpatic fără efort, ■ competent fără ostentaţie, echili­­brat şi cum bine spunea un coleg — fair-play. Triumviratul Reflec­torului s-a impus în bloc printr­­un iacobinism calm, masiv, voit impersonal. Carmen Dumitrescu, prin isteţime, dezinvoltură, per­sonalitate, aplomb (acest aplomb nu e, poate, pe gustul tuturor, dar din experienţa mea de tele­­căsuţă poştală, mi-am dat seama că numai apariţiile decolorate şi fade pot aspira la unanimitate). In­­ultimul timp a rupt rînduriie şi a ţîşnit prin ■ cîteva emisiuni excelente Catinca Ralea. Ne-a convins printr-o volubilitate a­­greabilă, printr-un dialog de o dulce francheţă, printr-o pregă­tire poliglotă impecabilă, (şi de­loc agresivă), pe scurt, ne-a su­gerat cu succes calităţile unui re­porter de circuit internaţional. Numai şi numai din motive de­­ spaţiu trebuie să frîng enumera-­­ rea aici, deşi nici un argument nu poate să mă absolve de vina de a omite alte cîteva nume de care legăm deopotrivă speranța afirmării şi confirmării unei noi profesiuni: seducătoarea profe­siune de teleast. Ecaterina Oproiu­ n • Preambul la Festivalul de la Moscova , U­B tradiţionala deviză „Pentru um­anismul artei cinematografice, pentru pace şi prietenie între popoa­re", cel de al VI-lea Festival interna­ţional va reuni anul acesta, în marea sală a Palatului Congreselor din Kremlin, filme din 46 de ţări. Comi­tetul de organizare, sub conducerea lui Alexei Romanov — preşedintele comitetului de cinematografie de pe lingă Consiliul de Miniştri din TJ.R.S.S., — îşi încheie lucrările pre­gătitoare şi, peste cîteva zile, festiva­lul va fi gata de start. Printre ţările înscrise la concurs se numără Anglia, Australia, Bulgaria, R. D. Vietnam, R. D. Germană, Un­garia, India, Italia, Cambodgia, Cuba, R. P. Mongolă, R.A.U., Polonia, Ro­mânia, Siria, S.U.A., Franţa, Cehoslo­­vacia, Iugoslavia, Finlanda şi, bineîn­ţeles, Uniunea Sovietică. Paralel cu întrecerea filmelor de lung metraj, va avea loc competiţia scurt-metrajelor şi un concurs desti­nat special filmelor pentru copii şi ti­neret. Juriile festivalului vor fi prezi­date de Serghei Gherasimov (la lung-metraje artistice), Roman Kar­men (pentru documentare) şi Ser­­ghei Mihalkov (în competiţia filme­lor pentru copii). Din juriul filmelor de lung metraj va face parte şi ci­neastul român Ion Popescu-Gopo. Cu mult interes sunt aşteptate la Moscova diferitele personalităţi ale cinematografiei mondiale care şi-au anunţat participarea. Invitată de o­­noare este cunoscuta actriţă ameri­cană Lilien Gish, una din stelele a­­nilor '30, iar printre ceilalţi actori care şi-au confirmat sosirea sunt Mo­nica Vitti, Rita Tushingham, Kirk Douglas, Lucyna Winnicka, Raj Ka­poor, Marina Vlady, Silvana Pampa­­nini, Mari Töröcsik, cubaneza Eslinda Nones, japoneza Wakao Atako. Oas­peţi aşteptaţi ai festivalului sunt şi regizorii italieni Pietro Germi şi Alesandro Blassetti, regizorul japonez Kobayashi, englezul Lester, cineastul cehoslovac Vojtech Has şi alte per­sonalităţi ale ecranului mondial. Selecţia filmelor sovietice din fes­tival va fi definitivată la sfîrşitul săptămînii. Se contează, pentru mo­ment, pe participarea în competiţie a ecranizării dostoievskiene Fraţii Ka­ramazov, în regia lui Ivan Strîiev, şi avînd în distribuţie pe Lionellă Pîrnieva (Gruşenka), Mihail Ulianov (Dmitri), Kiril Lavrov (Ivan), Andrei Miagkov (Alioşa). Pentru a doua oa­ră atras de Dostoievski (după Idiotul), Pîrîiev a realizat un spectacol al ma­rilor pasiuni umane, funeste şi puri­ficatoare. Dintre celelalte pelicule înscrise în competiţie amintim recentul laureat al Premiului Oscar, filmul Oliver, da­torat regizorului american Carol Reed, filmul maghiar Zidurile de András Kovács — cu Mary Szemes şi Miklós Gabor —, filmul polonez Pan Wolodyjowski — ecranizare de Jer­zy Hoffman după romanul lui Sien­­kiewicz. In general, ţările participan­te la festival şi-au anunţat selecţii ample. Italia, de exemplu, pe lingă fil­mele din concurs — Serafino de Pie­tro Germi şi Simon Bolivar de Ales­andro Blassetti —, a înscris în con­cursul filmelor pentru copii filmul lui Roberto Gavioli Putlferio se dues la război şi va fi prezentă la „Tîrgul de filme" cu multe creaţii mai vechi sau mai noi. Cinematografia românească va fi prezentă în concursul filmelor de lung metraj cu Răutăciosul adoles­cent, în regia lui Gh. Vitanidis, după scenariul lui Nicolae Breban, în cel de scurt-metraje cu Cîntece vechi româneşti, în regia lui Mirel Iliesa iar­ în concursul filmelor pentru co­pii şi tineret cu: Tinereţe fără bă­­trîneţe (regia Elisabeta Bostan), Mi­­haela (desen animat de Nell Cobar), Mica panteră şi prietenii ei (docu­mentar de L. Karda) şi Fetiţa cu chibrituri (un tablou coregrafic după basmul lui Andersen de A. Miheles). Pe ecranele Festivalului vor mai fi programate, în afară de concurs, fil­mele româneşti Columna, în regia lui lui Mircea Drăgan, Vîrstele omului de Alecu Croitoru şi scurt-metrajele : Cîntecele Renaşterii, Pe fir, Digul şi Valul. Sînt aşteptaţi la Moscova mulţi cineaşti români, printre care şi actorii Irina Petrescu, Ioana Bulcă, Iurie Darie şi Virgil Ogăşanu, pro­tagoniştii Răutăciosului adolescent. O amplă retrospectivă, cu prilejul aniversării a 100 de ani de la naşterea lui Vladimir Ilici Lenin, va fi consacrată filmelor despre Lenin realizate de-a lungul timpului de ci­neaştii sovietici. Printre filmele care vor fi prezentate cu acest prilej se nu­mără şi „una dintre cele mai mari crea­ţii cinematografice ale tuturor timpuri­lor" (aşa cum o consideră critica mondială), filmul lui Serghei Eisen­stein, Octombrie. Din mai vechile fil­me ale lui Mihail Romm va putea fi revăzut Lenin în Octombrie, iar dintre cele mai recente, documentarul Lenin trăieşte. Dziga Vertov va fi reprezentat în această selecţie oma­gială de filmul Trei cîntece des­pre Lenin. Vor putea fi viziona­te şi filmele trilogiei lui Serghei Iutkevici, recentul Şase iulie, semnat de I. Karasik, precum şi alte creaţii din bogata filmografie consacrată vieţii şi operei lui Lenin. Iuri Belovski Moscova, 2 iulie 1969 Lionelia Pîrn­eva, protagonista filmului Frajii Karamazov. In aşteptarea „Ursului de aur" I­N IERARHIA * fructuoasă a com­petiţiilor cinematografice vest-europe­­ne, Festivalul din Berlinul occidental — cu al său trofeu suprem „Ursul de aur“ — şi-a menţinut din totdeauna, alături de Cannes şi Veneţia, un loc de frunte, chiar în anul trecut cînd a izbutit să evite, graţie unor reforme de ultim moment,, ameninţătorul pe­ricol al „contestării“. Ca urmare a acestor reforme, s-a ajuns la o oare­care democratizare a Festivalului; latura mondenă a fost cvasi-integral suprimată, filmele din competiţie sunt proiectate concomitent într-o serie de cinematografe din diferite cartiere ale orașului etc. în aceste zile, al XIX-lea Festival berlinez a trecut în a doua sa jumă­tate, dar candidatul la „Ursul de aur“ nu s-a ivit încă. 11 din cele 21 de lung­metraje de concurs au fost văzute, dar numai unul singur poate fi considerat remarcabil: Aventurile lui Goppy și Bagha al regizorului in­dian Satyajit Ray (unul dintre cei mai mari cineaști contemporani). E interesant de remarcat că o serie Întreagă de filme prezentate în acest Festival, Ziua lui de glorie de Edu­ardo Bruno (Italia), Salvarea de Ricardo Becher (Argentina).. Mai rece ca moartea de Rainer Fassbinder (R.F.G.) sau Made in Sweden de Johan Bergenstrahle (Suedia) sunt operele unor tineri realizatori progre­sişti, care folosesc cinematografia in scopuri politice, pentru susţinerea unor puncte de vedere revoluţionare. Dar numai bunele intenţii nu sunt suficiente. Cu excepţia filmului sue­dez — singurul împlinit din punct de vedere artistic şi limpede ca idee — celelalte, mai sus menţionate, nu reu­şesc să fie decît haotice, confuze şi mai ales plicticoase, discursuri aride, propagandistice ; pentru a-şi ascunde sărăcia imaginaţiei autorii lor adoptă adesea un stil voit „antistil“. Tot la capitolul decepţii trebuie menţionat­e un colţ liniştit la­ ţară de Enli Petri (Italia), cu Vanessa Redgra­ve şi Franco Nero, povestea unui pictor milanez, care, neputînd suporta atmosfera opresivă a lumii business­­ului şi ritmul nebunesc al marelui oraş industrial, sfîrşeşte într-un azil de nebuni, în timp ce pînzele pictate de el acolo continuă să fie speculate. Cindva considerat una din speranţele filmului italian, Elio Petri a intrat, din păcate, prea curînd în rîndurile cineaştilor pseudo-avangardişti care, la adăpostul unor subiecte bizare, tratînd cazuri patologice, practică de fapt cea mai convenţională cinemato­grafie posibilă, condimentată (pentru a fi la modă) cu erotism şi nevroze. Singura comedie de pînă acum, Erotissimo de Gérard Pirés (Franţa), parodie irezistibilă (la modul Stan şi Bran), dar destul de subţirică, a ero­tomaniei lumii moderne, şi-a datorat­ în mare parte succesul de public in­terpretării protagoniştilor — Annie Girardot şi Jean­­Sanne, — în rolurile unui cuplu „normal“, a cărui exis­tență „paşnică“ diferă fundamental de­­imaginea prezentată de filmele contemporane. Au mai rămas de amintit două pelicule engleze. Nu se poate trăi pe două locuri, al tînă­­rului regizor Peter Hall — eterna poveste a trioului conjugal, tratată pe un ton vag moralizator —, şi Un pic de iubire, de Harris Hussein, me­lodramă pe care nici interpretarea excelentei actriţe Sandie Dennis nu o salvează de mediocritate. De mare succes şi audienţă se bucură nu atît competiţia în sine, cît manifestările adiacente. Săptămîna filmului iugoslav şi cele două mari cicluri retrospective — Filmul mu­zical american din perioada ’29—’49 (in cadrul căruia am revăzut primul film sonor, Sonny Boy) şi ciclul oma­gial Abel Gance, cuprinzînd toate filmele marelui cineast, care sărbăto­reşte în acest an, ca şi Charlie Cha­plin, venerabila vîrstă de 80 de ani, în penultima seară a Festivalului, după proiectarea pe triplu ecran a filmului său Napoleon din 1926, lui Abel Gance i se va înmîna o medalie de aur din partea cinematografiei franceze. Pînă atunci, va apărea şi „Ursul de aur“. Manuela Gheorghiu Berlinul occidental, 1 iulie O ANCHETĂ SEMNIFICATIVA: „CE FACEM CU FILMUL ROMÂNESC?" . SUB acest titlu, „România literară" publică în ultimul său număr o interesantă anchetă. 33 de scriitori din toate generaţiile exprimă cu un ascu­ţit spirit diverse puncte de vedere asupra stadiului actual al cinematografiei. Spicuim o serie de răs­punsuri la cele trei întrebări puse de redacţie : 1. Care credeţi că este nivelul de astăzi al cine­matografiei noastre ? „Cred că este încă sub nivel. N-am ajuns încă la o maturitate artistică de redare a vieţii, cel pu­ţin calitativ“ (Radu Boureanu). „Stupefiant" (Lau­­renţiu Fulga). „Un nivel mijlociu“ (Virgil Teodo­­rescu). „Pîlpîitor. Din cînd în cînd o uşoară lumi­nă pîndită de un întuneric compact“ (Nina Cassian). „Nivel mediu" (Petre Sălcudeanu). „Că filmele ro­mâneşti sînt slabe, aceasta o simte şi o ştie toată lumea, atît cei care le consumă, cît şi — culmea ! — cei care le fac" (Constanţa Buzea). „Este la nivelul submediu al producţiei europene“ (Szász Janos). „Trăim cel mai de jos nivel organizatoric din scurta istorie a cinematografiei româneşti" (Nicolae Cri­­şan). 2. Ce a fi întreprinde dacă de dv. ar depinde fil­mul românesc ? „Aş lua totul de la început. Le-aş cere tuturor îndrăzneală în abordarea în primul rînd a temelor de actualitate. Nu aş sprijini spiritul funcţionăresc şi incompetenţa“ (Zaharia Stancu) „Aş încuraja libera dezvoltare a valorilor, a talentelor adevărate. Calea concretă , documentarele şi scurt-metrajele“. (Miron Radu Paraschivescu). „Mai puţine „moaşe“ şi „guvernante“, mai multă încredere în creatorii de filme, în priceperea şi realitatea lor“ (Geo Dumi­trescu). „Aş permite regizorilor să facă filme şi să răspundă ei înşişi în faţa criticii şi a publicului, de ceea ce spun în ele. Cu alte cuvinte, aş sim­plifica sistemul umflat de superrevizori şi dispeceri care există şi prosperă acum“ (Ana Blandiana). „Aş încuraja o vie mişcare de cine­amatori“ (Ov. S. Crohmălniceanu). „Desfiinţarea consiliilor artistice şi cît mai puţine aprobări, întotdeauna prima va­riantă a scenariului e cea mai bună“ (Constantin Chiriţă). „Un concurs de scenarii de cea mai înaltă seriozitate“ (Georgeta Horodincă). „Aş desfiinţa Studioul Bucureşti, aş renunţa la trei sferturi din funcţionarii cinematografiei, aş opri pe cei ce cu­nosc cu adevărat meserie... şi aş începe totul de la capăt“ (Al. Andriţoni). „Aş face filme cu tinerii regizori­­ Şerban Creangă, Radu Gabrea, Opritescu şi cu cîţiva din cei mai vîrstnici, cu Pintilie, Ciulei, Manole Marcus, Iulian Mihu“ (Const. Stoicin). „Aş ţine seama de faptul că filmul e un produs artistic, deci că se naşte în alt chip decît conservele, şi l-aş lăsa pe regizor să şi-l facă singur. Aşa cum se petrece la o sculptură“ (Vasile Băran). 3. Care este cel mai bun film produs de Casa de filme „Bucureşti", văzut de dv. ? „Cel mai bun film românesc aş spune că nu există, dacă n-aş fi văzut Reconstituirea lui Lucian Pintilie, pe care-l consider un regizor excepţional de înzestrat“ (Zaharia Stancu). „Moara cu noroc. Pădurea spinzuraţilor şi Reconstituirea" (Marin Preda). „Indiscutabil. Reconstituirea de Lucian Pin­tilie, o capodoperă, un film nemaipomenit“ (Miron Radu Paraschivescu). „Nu e firesc să citez un sin­gur titlu : filmul românesc va începe să existe cu adevărat cînd se va putea vorbi, la noi şi în lume, de o şcoală de film românesc“ (Nicolae Breban). „Cel mai bun film pe care l-am văzut şi unul din­tre cele mai bune, în general este Reconstituirea lui Lucian Pintilie". (Adrian Păunescu) „Pădurea spinzuraţilor al­­lui Liviu Ciulei şi Reconstituirea lui Lucian Pintilie, unul din primele zece filme ale Europei“ (Fănuş Neagu), „Reconstituirea — o capo­doperă de regie, un film profund umanist, un pro­test împotriva brutalităţii şi a neînţelegerii sufle­tului omenesc“ (Eugen Barbu), „Reconstituirea lui Lucian Pintilie, Pădurea spinzuraţilor de Liviu Ciulei, Moara cu noroc al regretatului Victor Iliu“ (Ion Băieşu). „Am văzut Reconstituirea şi mi se pare, la o ora actuală, singurul film de o certă uni­tate artistică“ (Matei Calinescu). G Cinema ?----. • . .v/|iw.:^/,,..,..,v..Az.v/*yAVR»Rrrr.,nw WR.,y^^7^.X.W^X'ÂW’TlV*Z^rrzr.,.w.v.-.VAyr­.-i).'. spectacolele s­ă­pt­â­m­î­n n '/.. ' ••'•VĂI.-.ri­ x 5 RETROSPECTIV!­ITRURRI MARILE TRADIŢII SI MARII CONTEMPORANI t­IMP de şase­­ săptămini Ci­nemateca din Bucureşti a pre­zentat, in colaborare cu Cineteca Nazionale, o semnificativă antologie a filmului italian. Am străbătut în spaţiul citorva proiecţii distanţa de la epoca filmului mut la producţii dintre cele mai contemporane. Desigur, cîteva filme nu pot refa­ce decît cu aproximaţie cele şapte decenii din itinerariul uneia din­tre cele mai prolifice şi substanţia­le cinematografii ale lumii. Inclu­derea în program a două antologii — a filmului mut şi sonor italian,­­ excelent decupate, a fost deci o oportună alegere, care ne-a dat po­sibilitatea să urmărim o istorie în imagini a cinematografului italian. Ne oprim în special asupra celor două ore şi jumătate de proiecţie a filmului mut, în mare parte necu­noscut la noi şi de altfel greu accesibil, cuprinzînd selecţii din pe­rioada 1896-1926. Capitolul dedicat filmului istoric, care a pus temelia superspectacolului cinematografic de azi, este, cred, prin perfecţiunea sa, egal de deconcertant pentru spe­cialist şi neavizat. Odată cu trecerea de la filmul legendar-mitologic la cel istoric propriu-zis, se produce şi un salt al calităţii tehnicii artis­tice, care te îndeamnă să crezi că totul a fost descoperit de acum cî­teva decenii. După Căderea Troiei, Ultimele zile ale oraşului Pompei, primul film-gigant, apare deja ca un matur super-spectacol. Extraor­dinarul său succes comercial a de­terminat deîndată apariţia unei sui­te de producţii asemănătoare, con­siderate azi a fi pus bazele cinema­tografului ca industrie. Quo Va­­dis ?, Cabiria, Iulius Cezar, Marc Antoniu şi Cleopatra şi încă al­tele dovedesc, toate, o rigu­roasă ştiinţă a orchestrării figu­raţiei în scenele de masă şi de lup­te, un excelent simţ al dimensiuni­lor în exprimarea grandiosului, a amplasării volumelor în cadru, în dominarea plasticii. Ne-au surîs apoi, adesea printre lacrimi, în idile tragice, sau melo­drame pasionale, primele dive ale ecranului. Eleonora Duse părea ca simplitatea ei maiestuoasă să dea indicaţii unui stil de joc, numit după aproape o jumătate de veac neorea­list. Am înţeles frumuseţea ucigă­toare a Lydei Borelli şi cea tragică a Francescăi Bertini, Maria Iaco­bini, cu gropiţa ascunsă sub boruri sport, ne-a adus imaginea unei fe­­mei-Gavroche şi ne-a amintit prin degajarea interpretării de descen­dentele vamp-anti-vamp, apoi atit de populare. Am cunoscut şi strămoşii italieni ai filmelor de aventuri, ai filmelor de ştiinţă-ficţiune, ai comediei bri­ante şi absurde — în fine, tot vo­cabularul de idei cu care de atunci încoace fiecare regizor caută să-şi creeze un stil propriu. Antologia sonorului, care a reme­morat în digest etapele filmului I­­talian de la 1926 pînă la primul film neorealist Ossesione (1943) al lui Visconti, ar merita un comen­tariu aparte. Cele cîteva filme de autor alese din anii ’40, ’50 și ’60 au inclus în genericele lor o mare parte dintre numele, cele mai pres­tigioase ale cineaștilor italieni de după război. Un succint comentariu cronologici obligă să ne oprim mai întîi asupra Crimei lui Giovanni Episcopo (1947). Alberto Lattuada, pasio­nat de cinema cu mult înainte de a semna primul film ca regizor (a fost fondatorul Cinematecii de la Milano, a dus o adevărată campa­nie pentru promovarea mișcării de cinecluburi în Italia) portretizează prin această tîrzie educaţie senti­mentală a contabilului Giovanni Episcopo, climatul social şi moral al mediului clasei mijlocii a mici­lor funcţionari. Tragica povestire a unei crime care restabileşte, para­doxal, sensul moral din firea Lu­crurilor, aminteşte de seria filme­lor dedicate pasiunilor tîrzii (în­gerul albastru). Un realism dure­ros ,a cărui luciditate include mo­mente de tandreţe, uneori ridicole — ca în admirabila scenă a cererii în căsătorie — dar nu mai puţin omeneşti, Visconti filmează în 1953 Senso, într-un spirit de totală fidelitate faţă de profesiunea sa de credinţă făcută cu zece ani în urmă : „Am fost atras de cinema în primul rînd datorită nevoii de-a spune poveşti despre oameni care trăiesc şi nu despre obiectele din jurul lor, sau despre oameni care la rîndul lor nu sînt decît obiecte“. Senso are toată expansiunea romantică și pasiu­nea romanescă în spiritul Risor­­gimento-ului exaltată de un Vis­conti, pe cît de departe de acel arid și bogat La Terra trema, pe atît de aproape de somptuozitatea ecranizării de mai tîrziu după Lampedusa. Autorul Marelui război realizase cu un an înainte Veşnicii ne­cunoscuţi (1958) un soi de hold-up farsă ,condus de cîţiva vagabonzi simpatici (Mastroiani, Gassman, Salvatore, Toto şi Claudia Cardinale — cu adevărat simpatici seducători), diletanţi spărgători, a căror poveste interceptată dintr-un unghi realist­­hazliu anunţa pe Monicelli, maes­trul echilibrului delicat dintre tra­gic şi comic. Mai puţin edificator pentru des­tinul său de artist este Doamna fără camelii (1953) a lui Antonioni. La un pol opus, Deşertul roşu (1964) al Ravennei depersonalizate prin industrializare — despre a că­rui „culoare a sentimentelor“ s-au scris atîtea — aruncă o punte, sau pune numai o distanţă, între Anto­nioni, autorul trilogiei (Aventura, Eclipsa, Noaptea) și cel al explozi­vului Blow-up. Un cuvînt aparte despre unul din cele mai obsedante filme din cine­mateca italiană , Salvatore Giulia­­no (1961) al lui Francesco Rosi, ca­racterizat de autor ca „discurs asu­pra cadavrului lui Iulius Cezar“. Cadavrul celebrului bandit­ haiduc sicilian Salvatore Giuliano este pre­text pentru o pătrunzătoare anali­ză a Siciliei — săracă, obosită și mutilată de luptele unor interese politice contradictorii, din anii imediat următori războiului. Fil­mul realizat în întregime numai cu non-profesionişti şi filmat de unul dintre cei mai mari operatori-ar­­tişti, regretatul Gianni Di Venanzo, este un reportaj minuţios exercitat asupra anatomiei sociale, politice, economice, morale a Siciliei, care ţinteşte totdeodată mai departe, la sensurile solidarităţii şi demnităţii omeneşti, ale teroarei şi trădării tu­turor timpurilor. Noii îngeri (1962) este specific pentru Ugo Gregoretti, regizor al filmului de actualitate gazetăreas­că. Un documentar­ artistic, un film­­anchetă, adesea de un realism ca­ricatural, care pune tinerilor din sudul pînă în nordul Italiei aceleași întrebări despre muncă, dragoste familie, realizarea de sine, consti­tuind în final un fel de sondaj so­­cial-politic-monden asupra mentali­tăţii „noilor îngeri“. Tot din generaţia regizorilor vîrstei de mijloc am văzut Fata cu valiza de Valerio Zurlini, Fata din Parma de Antonio Pietrangeli şi Indiferenţii de Francesco Maselli, inspirat după cel mai unanim apre­ciat roman omonim —­ din perioa­da „anilor negri“ — al Lui Alberto Moravia. Desigur, fiecare ar recla­ma o mai atentă caracterizare. A­­poi am încheiat acest ciclu cu pînă acum ultimul film al lui Felli­ni (Satyricon este încă în turnare), Giulietta și spiritele (1964). Giuliet­­ta Masina ne-a purtat încă o dată în viziunile poeticei felliniene. Gîn­­durile unei femei care se descope­ră înşelată — o banală conjunctu­ră a triunghiului conjugal — sînt microscopate pînă cînd fiecare emo­ţie se transformă într-o fantasmă, un coşmar oniric, transpuse într-o plastică delirantă. Nu lipsesc nici momentele impresioniste — lumi­­niscenţa peisajelor în care se joacă cele două copile, nici momentele de suprarealism — caii din visele Giu­­liettei sînt coborîţi parcă din pînze­le Lui Dali, dar predomină imagi­nile unui infern contemporan în viziunea unui Breugel al secolului nostru. Femei-fluturi, femei-flori,­­ femei-păianjeni, cu expresivităţi demonice, sprijină osatura cunoscu­telor teme filozofice felliniene. Ero­tismul, fervoarea adoraţiei, anticle­ricalismul, notaţiile mondene ale unor vitelloni de bani gata, criza nerealizării — aici a feminităţii, pandant cu cea a creaţiei din 8 1/2, speranţa renăseîndă... Retrospectiva unei cinemato­grafii a marilor tradiţii şi nu mai puţin a marilor contemporani, an­tologia filmului italian rămîne cu stăruinţă în amintirea noastră, după cum iniţiativa ei poate fi invocată — în reluare — pentru stagiunile viitoare. Adina Dorian Monica Vitti în Deşertul roşu

Next