Contemporanul, ianuarie-iunie 1970 (Anul 24, nr. 1-26)

1970-01-02 / nr. 1

2 — LA RĂZBOI CA LA RĂZBOI — Central (bd. Gh. Gheorghiu-Dej nr. 2, tel. 14.12.24). — IUBIREA STRICT OPRITĂ — Victoria (bd. Gh. Gheorghiu-Dej nr. 7, tel. 16.28.79). — BĂIEŢII DIN STRADA PAL — Lumina (bd. Gh. Gheorghiu-Dej nr. 12, tel. 16.23.35) (de la 1 ian.).­­— BALTAGUL — Pacea (bd. Uverturii nr. 70-72, tel. 31.32.52). — INTR-O SEARA IN TREN — Capitol (bd. Gh. Gheorghiu-Dej nr. 16, tel. 16.29.17). — BATALIA PENTRU ROMA — Patria (bd. Ma­gheru nr. 12-14, tel. 11.86.25) ; Bucuresti (bd. Gh. Gheorghiu-Dej nr. 6, tel. 15.61.54). — VIRIDIANA — Doina (str. Doamnei nr. 9, tel. 16.35.38). — VALEA PĂPUŞILOR — Feroviar (calea Gri­viţei nr. 80, tel. 16.22.73) ; Tomis (calea Văcăreşti nr. 21, tel. 21.49.46) ; Flamura (şos. Giurgiului nr. 153, tel. 23.07.40). — BLOW-UP — Volga (şos. Ilie Pintilie nr. 61, tel. 11.91.26). — CORABIA NEBUNILOR — Moşilor (cal. Mo­şilor nr. 221, tel. 12.52.93). — BECRET — Mioriţa (cal. Moşilor nr. 127, tel. 14.27.14). — FRAŢII KARAMAZOV — Viitorul (str. Emi­­nescu nr. 127, tel. 11.48.03). — VA PLACE BRAHMS ? — Arta (cal. Călăraşi nr. 153, tel. 21.31.86). Opera Română (B-dul. Gh. Gheorghiu-Dej nr. 70-72, tel. 16.48.20). RIGOLETTO — miercuri 31, ora 19.30 ; GISELLE vineri 2, ora 19.30 ; TRAVIATA — sîmbătă 3, ora 19.30; SPĂRGĂTORUL DE NUCI — duminică 4, ora 11 ; RĂPIREA DIN SERAI — duminică 4, ora 19.30 • Concert de muzică populară prezentat de or­chestra „Barbu Lăutaru“ a Filarmonicii „George Enescu“. Dirijori : Nicu Stănescu, Florian Economu. Solişti : Maria Lătăreţu, Irina Loghim, Ana Ispas, Benone Sinulascu, T. Trofin, Emil Gavriş, Ştefan Lăzărescu, Damian Luca etc. — vineri 2, ora 20, duminică 4, orele 17 şi 20. n­dMMHHI • Salonul de pictură şi sculptură al municipiu­lui Bucureşti — sala Dalles. • Ion Sălişteanu, Toma Roată (pictură), Damian Petrescu (grafică), Constantin Nicolin (sculptură) — Galeriile „Apollo“ (Calea Victoriei nr. 56). • Mihai Meiu — sculptură — Galeriile Oneşti din bd. N. Bălcescu nr. 23. •Gravură şi desen din Chile — în sălile Ateneu­lui. •Luki Galaction Pasarelli — pictură — în sălile Ateneului. • Mihai Gion (grafică), Maria Gion (sculptură) — Galeriile din bd. Magheru nr. 20. •Elena Broniţki — xilogravură — Galeriile din Calea Victoriei nr. 132. • Lucreţia Ionescu şi Ileana Codreanu — pictu­ră — Galeriile din str. Mihai Vodă nr. 2. •Silvia Tempea, Maria Padina — pictură — sala Kalinderu. • Ion Pacea — guașe — foaierul Teatrului de Co­medie. • Dorin Dimitriu-Iormeanu — sculptură — Mu­zeul Zambaccian. ­­iri­genda­ ­is iu­ teatrul Naţional „I.L. Caragiale" (sala Comedia, Calea Victoriei nr. 42, Pasajul Co­­media, tel. 14.71.71). HEIDELBERGUL DE ALTADATA — miercuri 31, ora 19.30, duminică 4, ora 10.30 ; COANA CHIRIŢA — joi 1, duminică 4, ora 19.30 ; CASTILIANA — vineri 2, ora 10.30 ; ENIGMA OTILIEI — vineri 2, ora 19.30 ; ARIZONA —­ sîmbătă 3, ora 10.30 ; BECRET — sîmbătă 3, ora 19.30. (sala Studio, Piaţa Amzei, tel. 15,15.53). TRAVESTI — duminică 4, ora 15.30 ; AL PATRU­­LEA ANOTIMP — joi 1, duminică 4, ora 19.30 ; O FEMEIE CU BANI — vineri 2, ora 10.30 ; CINE EȘTI TU? — vineri 2, ora 19.30; NĂPASTA — sîmbătă 3, ora 19.30 ; PĂRINŢII TERIBILI — sim­­bătă 3, duminică 4, ora 10.30; Teatrul de Comedie (str. Măndineşti nr. 2, tel. 16 64 00) NICNIC — vineri 2, ora 20, duminică 4, ora 10.30 ; UCIGAŞ FARA SIMBRIE — joi 1, ora 20 ; DISPARIŢIA LUI GALY GAY — vineri 2, sîmbătă 3, ora 10.30, duminică 4, ora 15 ; OPINIA PUBLICA — sîmbătă 3, ora 20 ; CROITORII CEI MARI DIN VALAHI­A — duminică 4, ora 20; Teatrul „Lucia Sturdza-Bulandra" (B-dul Schitu Măgureanu, nr. 1, tel. 14.60.60) D-ALE CARNAVALULUI — joi 1, ora 20, dumi­nică 4, ora 10 ; SFINTUL MITICA BLAJINA — vineri 2, ora 20 ; VICTIMELE DATORIEI — sîm­bătă 3, ora 15 ; METEORUL — sîmbătă 3, ora 20 ; UN TRAMVAI NUMIT DORINȚĂ — duminică 4, ora 20. (sala Studio, str. Alexandru Sahia nr. 76 A, tel. 12.44.16). TRANSPLANTAREA INIMII NECUNOSCUTE — vineri 2, orele 10 si 20, sîmbătă 3, ora 10, duminică 4, ora 20 ; PURICELE IN URECHE — marţi 30, ora 20.30, vineri 2, ora 15, sîmbătă 3, ora 20, dumi­nică 4, ora 15 ; VIRAJ PERICULOS — joi 1, ora 20, sîmbătă 3, ora 15, duminică 4, ora 10; Teatrul Mic (str. C. Miile nr. 16, tel. 15.65.88). OFIŢERUL RECRUTOR — duminică 4, ora 15.30 ; PREŢUL — joi 1, ora 20 ; TANGO — vineri 2, ora 10.30, sîmbătă 3, ora 15.30 ; MARIA 1714 — vineri 2, ora 20 ; CARLOTA — sîmbătă 3, duminică 4, ora 20 ; CINCI SCHIŢE ŞI CINTAREAŢA CHEALA — duminică 4, ora 10.30. Teatrul „C. I. Nottara" (Bdul. Magheru nr. 20, tel. 15.93.02) CIND LUNA E ALBASTRĂ — miercuri 31, ora 19.30, sîmbătă 3, ora 10, duminică 4, ora 15. 30 ; VIJELIE IN CRENGILE DE SASSAFRAS — joi 1, ora 19.30, duminică 4, ora 10 ; LA CIORBA DE PO­TROACE —• vineri 2, ora 10, sîmbătă 3, ora 19.30; ECHILIBRU FRAGIL — vineri 2, ora 19.30 ; O CASA ONORABILA — duminică 4, ora 19.30. (Sala Studio) ENIGMATICA DOAMNA „NU“ — vineri 2, dumi­nică 4, ora 16 ; CE SCURTA E VARA — joi 1, sîmbătă 3, ora 20 ; DIALOG DESPRE DRAGOSTE — vineri 2, ora 20, duminică 4, ora 10.30 ; ANONI­MUL — sîmbătă 3, ora 10.30, duminică 4, ora 20. Teatrul „C. Tănase" isala Savoy, Calea Victoriei nr. 33, tel. 15.56.78) NU TE LĂSA STROE ! — joi 1, vineri 2, ora 19.30, sîmbătă 3, orele 11 şi 19.30,­ duminică 4, ora 19.30. 1 ! (sala din Calea Victoriei nr. 174, tel. 15.04.18) NICUŢA LA TĂNASE — joi 1, vineri 2, sîmbătă 3, duminică 4, ora 19.30. (la Sala Palatului) VARIETĂŢI ’69 — joi 1, ora 19, vineri 2, sîmbătă 3, duminică 4, orele 11 și 19. EVOCĂRICafeneaua de altădată S­PICUIESC din ex­­­­celenta rubrică Adnotări a „Scînteii“ (decembrie, 1969): «O sugestie interesantă formulează şi Traian Dumitrescu din Bucureşti, care, evocînd tradiţia vechilor cafe­nele literare, se întreabă dacă aceste tradiţii nu ar putea fi reînviate cel puţin în principalele centre ale ţării. Bineînţeles că acest lucru ar fi po­sibil, cu condiţia ca slujitorii lui Mercur să dea dovadă de mai mult spirit de iniţiativă, convinşi fiind că o asemenea modalitate „comercială“ ar fi rentabilă şi pentru­ unităţile spe­cial profilate dar şi pentru cetăţean, care şi-ar putea petrece astfel o parte a orelor libere mai util într-o ambian­ţă civilizată». „Terasa“, „Capşa“, „Riegler“, „Wil­son“, „Corso“, „Princiar“, „Elite“, „Royal“... Le-am cunoscut. Cîndva, într-un articol din „Cuvîntul liber“ (februarie, 1934) — prefaţă la o serie de reportaje menite să creioneze fi­zionomia cafenelei bucureştene, de toate categoriile, proiect rămas din păcate în embrion­­— am încercat să-i delimitez locul şi rostul în peisajul social, comercial şi... boem al oraşu­lui. Pe atunci toate drumnurile duceau la cafenea. Al interesului, al întîlniri­­lor practice sau platonice ; drumul artei; drumul flirturilor ; drumul can­canurilor ; drumul „devizelor forte“, și în special marele drum al himere­lor. Era o pseudo-adră ; un loc de po­pas ; o arenă de fantezii în care sin­gura piesă concretă o constituiau şvarţul şi turceasca. Mult timp am avut impresia că frecventatorii ei se diversificau po­trivit cu cartierul, cu profesiunile res­pective, cu năzuinţele individuale. Aş !! Acelaşi public ii alcătuia clien­tela, în special la localurile din cen­tru. Ce-i dreptul, avea o gamă de ore, cinci anumite tonuri căpătau rezonan­ţe deosebite. Fiece oră cu tonul ei do­minant. Ora matinalilor, adică a lec­torilor de ziare. Singura discretă, mi­noră. Apoi ora misiţilor şi aceea a ziariştilor şi, pe urmă, ora mai co­modă, a literaţilor. Către prînz, ora chibiţilor politici, a artiştilor — conti­nuînd după amiază din nou cu ora calmă a cititorilor de gazete, căreia îi succeda spre asfinţit ora cuconetului ca să se termine seara cu ora cuminte a familiei ieşită pentru bere şi concert. Un cinematografist maliţios ar fî putut broda o originală peliculă sati­rică. Nu se depărta de realitate, chiar dacă contopea, de dragul efectelor, di­versele nuanţe şi imagini ale cafene­lei. Amestecîndu-i, bunăoară, pe zia­riştii cu literaţii ; pe chibiţii politici cu misiţii ; pe toţi aceştia cu ginta fe­minină — cum se întîmplă adesea cînd, spre sfîrşitul fiecărui interval distinct, se mai păşeşte puţin în spa­ţiul de alături, ocupat, prin consfinţire cronometrică, de altă tagmă de muş­terii. Cafenelele aveau clientela stabilă. Prăsită prin generaţie spontanee, atîta vreme cit condiţiile din afară (mă re­fer la epoca războiului), poliţieneşti/ rasiale, nu interveneau să tulbure şi să surghiunească termitierele. Raziile aveau acest efect de bejenie. Atunci, localuirile se goleau de conţinutul „in­dezirabil“, ce-şi găsea tabără aiurea, concentrîndu-se pe grupuri de inte­rese, de profesii, de... siestă. Misiţii emigrau în Lipscani, ex-ziariştii, ex­­literaţii campau pe bulevard, la „Wilson“, dar mai ales la „Bucureşti“. CAPSA a fost cafeneaua cu cea mai notorie prestanţă. Celelalte pomenite mai sus, doar nişte periscoape menite să repereze ceva din spectacolul epo­cii. Miniatural. Altceva, Capşa... Ea a fost marea oglindă veneţiană în care veacul s-a privit din cap pînă-n pi­cioare — cum o definea cui superbie Ion Barbu. Simple umbrele de intemperii, ce­lelalte „cafe“-uri. Asemenea streaşini­­lor, adăposturilor din staţiile de tram­vai. In care perioadele ce s-au perin­dat între cele două războaie jucau rolul reflectoarelor teatrale. Conturau şi colorau in răstimpuri siluetele per­sonajelor înghesuite pe scenă, des­­prinzînd din conglomerat imaginile efemere ale epocii, ca să le înece în umbră, în anonimat, la fiece scurt cir­cuit al evenimentelor. Sub acest raport contau întrucîtva şi aceste cafenele de serie. Nu trebu­ie subestimate din punct de vedere documentar. Au ajutat la developarea „instantaneelor“ epocii, prea grăbită sau prea nonşalantă ca să facă sin­gură operaţia asta de laborator foto­grafic. „Ideile“ epocii, pasiunile, mo­ravurile şi fantomele — aşa a­u căpă­tat identitate, au devenit plastice pentru observatorul ce se uita înă­untru prin vitrină. Acei pierde vară, misiţi, traficanţi de iluzii, maniaci ai loviturilor în apă, șarlatani etc. Frec­ventau cafeneaua ca să se ferească de ploaie sau pentru a mula realitatea pe masca halucinaţiilor lor cotidiene. Nici unul n-o trăgea după el acasă, ca un fetiş cu care să se mîndrească. O lepădau de îndată ce se ridicau de la mesuțele cu băuturi gazoase, ca pe o hîrtie de ambalaj devenit fără între­buinţare odată cu conţinutul consu­mat. Capşa a fost altceva. Nu o baracă de sezon ce dispare la sfîrşitul iarmaro­cului, ci un edificiu inamovibil. O instituţie. Pe „cartea de aur“, cîteva generaţii au ţinut să-şi lase amprenta digitală. Mai mult, ea a fost — după unii istorici ai ei — însăşi epoca. Nu repercutată ca un ecou prin ferestre­le cu draperii de catifea. Nu doar un simplu aparat de receptare şi amplifi­care, ci o retortă în care-i distila epo­cii alchimia de fiece zi. Cel puţin aşa o socoteau timizii, „prostimea", cind aruncau din stradă doar, o privire fu­gitivă spre sacerdoţii imobilizaţi pe locurile lor „personale“ ca la Acade­mie, a căror menire era să ratifice de dimineaţă pînă seara valorile tem­porale şi spirituale. In anii ce au urmat imediat primu­lui război mondial, prestigiul ei — încă nediluat de invazia intruşilor, ca­re au mai... democratizat-o — a mai dăinuit dur, acerb, feudal. Ceea ce explică sfiiciunea unor literaţi de a-i călca pragul şi motivul pentru care cel mai apropiat prieten al meu din copilărie, B.­ Fundoianu, tecuperame, combativ şi­ protestatar, a­­preferat să se despartă de ea pentru totdeauna decît să-i mai suporte ciocoismele şi de ce un cunoscut publicist s-a docu­mentat de la alţii cînd a trebuit să-i descrie interiorul şi penaţii într-un roman al său virulent şi justiţiar. Să nu-i supraevaluăm totuşi impor­tanţa. Capşa n-a fost nici mai mare, nici mai mică decît leatul pe care l-a înregistrat. Numai că organismul ace­lui leat era tare plăpînd din moment ce se resimţea de grăuntele de arsenic pe care Capşa îl băga din cînd în cînd în farfurie. Capşa bucătărea — pe toate planurile — şi epoca se văita de indigestie. Nimeni însă n-a avut curajul s-o tragă la răspundere, s-o pună sub interdicţie. Era tabu. N-AVEM pretenţia şi nu ne ten­tează un istoric al Capşei. Există o monografie a ei, încă în manuscris. Dar nu o asemenea evocare interesea­ză, în care faima „Capsei“ e pivotul — restul, oamenii, episoadele, eveni­mentele, învîrtindu-se în jurul ei ca un carusel. Nu-i singura întreprin­dere comercială ce şi-a lipit emblema pe un capitol din cronica ţării, cu o perseverenţă în succes ce a avut da­rul să şteargă vulgaritatea originară a emblemei pînă la a o abstractiza într-un simbol. Capşa! Care contemporan izbutea să se dezvrăjească de strălucirea ei, ca să-şi spună că la obîrşie n-a fost decît o bucătărie, un restaurant ele­gant ? Capşa n-a „prăsit“ clienţi — în accepţiunea ordinară a cuvîntului — ca toate celelalte întreprinderi simi­lare. Ea a zămislit discipoli, a creat „capşişti“, a lansat o factură de spirit, „capşismul“. Exista o manieră Capşa, un surîs Capşa, un stil Capşa, o iro­nie Capşa. La care se adăugau, după împrejurări, şi alte particularităţi, ca o coagulare a unor stări sau şoapte încă amorfe, încă nevertebrate, afară, în cetate. Rolul ei era, cică, să secreteze cal­ciu pentru osatura evenimentelor încă în gestaţie ; să mineralizeze, precum coralii, zvonurile ; să dezlege mesaje­le cifrate ale diplomaţiilor internaţio­nale ; să vivisecţieze virtualităţile ar­tistice ; să preceadă cel puţin cu un oracol eventualităţile. Sau să traves­tească pompos locurile comune, să răs­toarne evidenţele, să umple tîrgul cu statui ca să le distrugă pe toate intr-o singură criză iconoclastă. PENTRU cei din generaţia ce a frecventat cafeneaua, nu musai cea li­terară, sugestia corespondentului „Scînteii“ e interesantă şi chiar, pen­tru unii bătrîni, nostalgică, senti­mentală. Constat cu nedumerire că ea n-a avut măcar soarta crîşmei, o­­dată cu care a fost eliminată din pa­norama comercială a oraşului, după cel de-al doilea război. Barem crîşmei i-a mai salvat amintirea, savoarea fol­clorului. Resuscitată din cînd în cînd la ra­dio, la televiziune, la revista muzica­lă, cu melancolie, de căruntul şanso­­netist încă fidel „cîrciumioarei de la şosea.“ Cafeneaua n-a beneficiat de a­­semenea pietăţi. Nimeni, nici un compozitor de ode populare, care o cultiva pe vremuri, nu s-a gîndit vreo­dată să-i închine o romanţă, deşi pe o masă a ei a compus atîtea, muind (parcă-l văd) în dordora inspiraţiei, condeiul In şvarţul din ceaşcă. Ei da, dispărută pînă și din vocabu­larul uzual. Mă întreb ce malefic ta­bu i-a oprit reîncarnarea în alte ipos­taze, cum nu s-a întîmplat cu cir­ciuma devenită, prin travesti, „bode­gă“, „bar“, „han“, „grădiniță“, „drug­store“ etc. E drept că gingîrica, sau în limbaj modern „espresso“, nu poate intra în competiţie cu ruginiul, cu gin-ul. Uite, nu-mi vine în minte un apelativ pentru firma cafe­ului „in spe“. Ar trebui să-l găsească nu mi­nisterul de resort, ci poetul. S-a cam abuzat de „progres“ şi de „avînt“. Ce-aţi zice de „cafeuAurmuz“ ? F. Brunea-Fox CAMIL RESSU: Cafeneaua „Terasa Oteteleşeanu“ ;‡■ • . SPORT î‹. vSfeár'A'ír '/ | ' |g ¦‚$ f| $ [ Cine nu ştie, cîştigă /y­nUL NOU — pe lingă multe alte iluzii, aduce şi iluzia * ciştigurilor la loto sau la concursurile „Pronosport“. Se crede că în noaptea Anului Nou destinul e ceva mai indulgent; aşa se explică fascinaţia pe care­ o reprezintă numeroasele trageri şi concursuri, care de care mai speciale, capabile să-ţi aducă o călătorie în Mexic sau maşina „Dacia“ — ultimul tip. Tot felul de bunuri materiale care — culmea ironiei! — aduc sa­tisfacţii spirituale. Un norocos cîştigător îmi mărturisea că, după ce-a pus mina pe o sută de mii de lei, a devenit mai bun, mai sensibil și mai curat... Ce s-ar fi întîmplat dacă ar fi cîștigat un milion de lei ? !... Ar fi căpătat purita­tea tragică a lui Pascal... Odată cu aceste ispititoare concursuri „Pronosport“, fotbalul s-a con­vertit, în mintea multora, în posibilitatea unor cîştiguri financiare nu dintre cele mai mici. Mai mult decît toate sistemele — „interul rătăcitor“, „apărarea beton“ —, concursurile pronosport au schimbat destinul fotbalului. Fotbalul aduce nu numai emoţii puternice, ci şi ameliorarea bugetului. Şi atunci au în­ceput să se preocupe de fotbal şi gospodinele, şi şoarecii de bibliotecă, şi oa­meni care în general n-au văzut în viaţa lor o partidă de fotbal. Chiar şi cei care consideră fotbalul „o barbarie“, tot nu rezistă ispitei de a completa un formular „Pronosport“. Spectacolul de fotbal e privit din punct de vedere financiar, cel care joacă la „Pronosport“ vrea ca partida să se desfăşoare conform pronosticurilor sale. El nu vrea să vadă fotbal, el vrea ca X-ul lui să se adeverească. De cîte ori viaţa îndrăzneşte să-şi vadă de ale ei, spectatorul se simte jignit şi frus­trat. Greşelile sau calităţile fotbaliştilor îl lovesc direct în buget; e normal ca omul să fie ceva mai sensibil. — Dacă Voinea rata, azi eram la volanul unui „Fiat“. Şi de cîte ori se duce cu autobuzul la serviciu îl blestemă pe Voinea. — Din cauza lui Voinea am rămas fără maşină. Aveam toate rezulta­tele exacte... Dar Voinea şi-a permis nedelicateţea să marcheze, X-ul s-a prăbuşit şi bietul om s-a trezit fără „Fiat“. Asta e viaţă ? ! Asta e fotbal ? ! Altuia „i-a fu­rat maşina“ bara lui Domide. Pe altul l-a făcut nefericit o intervenţie de ul­timă secundă a lui Ghiţă, de pildă. Nemulţumirea nu mai e în cazul de față abstractă, e acoperită în bani­­gheaţă... — Ritter mi-a mîncat 30 000 de lei... Dacă nu dădea N­ m ăla... Mi-a luat banul din buzunar. Obiectivitatea arbitrului devine un păcat ca oricare altul... — N-am nimic contra să fie obiectiv. Dar nu pe banii mei... Alţii se simt bogaţi pînă în minutul 89 — au toate rezultatele exacte — şi in minutul 89 Năsturescu, fără să ţină seama de nimic, marchează... Şi pra­ful s-a ales... — îmi venea să-l ucid... Nu putea să tragă afară ? !... Piciorul lui Năsturescu i-a adus nenorocirea. Acelaşi picior, tot al lui Năsturescu, a adus în schimb fericirea altora. Piciorul lui Năsturescu e ridicat la rangul de destin. — îmi venea să-i pup bocancul... Un jucător a prevăzut că echipa lui va pierde — aşa şi-a completat formularul — şi uite că n-a fost aşa... Toc­mai cu propria echipă greşise socotelile... — Ce nenorocire ! Am avut o zi bună... „O zi bună“ care l-a costat 42 000 de lei... „O zi proastă" l-ar fi făcut fericit... La „Pronosport“, numai ignoranţa este răsplătită. Ignoranţa se întîlneşte în mod firesc cu neprevăzutul. Nu cîştigă nici specialiştii, nici jucătorii, nici arbitrii, nici antrenorii. Ei sunt prea logici, prea ştiu multe, prea calculează to­tul, n-au cum să cîştige. Cîştigătoarele sînt de obicei gospodinele care n-au văzut în viaţa lor o partidă de fotbal. Deci, numai cine nu ştie, cîştigă... Teodor Mazilu Umorul (Urmare din pag. 1) situaţie dramul de spirit care vă ajută s-o depăşiţi. Iată de ce socotesc că în cele mai grave reviste (culturale, sociale, eco­nomice), în cele mai serioase situaţii (familiale, profesionale etc.), în cele mai solemne împrejurări, în cele mai sublime clipe, ar trebui invitaţi, chiar şi pe uşa lăturalnică, umoriştii. Dacă nu fizic, măcar prin duhul lor. Dacă nu prin duh, măcar printr-un reflex al duhului, supravieţuind ca pata de ulei pe apă. Avem nevoie de aşa ceva, nu numai pentru anul care s-a scurs, pentru viaţa care s-a scurs, dar şi pentru anul sau viaţa care va să vină. Din acest punct de vedere ţin să-i previn pe co­legii mei foarte serioşi, foarte preocu­paţi de lucruri grave (printre care mă prenumăr, deci mă autoavertizez), că umorul nu ne va demobiliza, nu va reuşi să ne facă să vedem viaţa în roz. Ne angajăm să nu devenim superficiali atunci cînd vom zîmbi. Umorul nu înseamnă numai a face haz de necaz, el nu este deci un succedaneu al op­timismului, ci şi spirit critic, uneori autocritic, iar critica şi autocritica re­prezintă constituientul unui spirit să­nătos. Să-i invităm, deci, pe aceşti a­­postoli puţin înţeleşi ai sănătăţii pu­blice, care sînt umoriştii, să-şi facă datoria ! Iară pînă una alta să le mulţumim celor puţini care sînt, lui Tudor Mu­­şatescu, lui Teodor Mazilu, lui Nicuţă Tănase (şi mai cui ?), lui nenea Iancu Caragiale, care mai supravieţuieşte încă spre exasperarea noastră. Dar şi pe El trebuie să-l tratăm cu... umor. Ar fi păcat să-l pierdem numai din ambiţia de a nu mai avea de ce rîde. Ar fi curat murdar! In concluzie, la anul şi la mulţi ani, dar cu umor... Consideraţii confortabile (Urmare din pag. 1) nu în întregime, măcar într-o largă măsură, superioritatea. SPIRITUL uman are nevoie de sosi­­bilitate. In această curgere continuă a timpului, în aceste rafale ale senti­mentului, în aceste salturi ale fante­ziei, în aceste tendinţe transforma­toare ale ştiinţei, chiar în această mereu agitată pasiune a ştiinţei, spi­ritul uman, ca să-şi dovedească lui însuşi că există, are nevoie de stabi­litate. Cerinţa intimă, profundă, cerinţa care trebuie la un moment dat să se ivească şi se iveşte în om este cerinţa stabilităţii. Această stabilitate se poate căpăta în chip mulţumitor numai cu considerarea lucrurilor deja înfăp­tuite. Devenirea — care este obiectiv simţită — nu exclude această ce­rinţă a stabilităţii, care este o operaţie spirituală independentă de devenire, folosindu-se totuşi de rezultatele aces­teia, dar fixîndu-le ca să-şi ajungă scopul şi să fie deci stabilitate în per­fectibil. In perfectibil, fiindcă opera­ţia aceasta de dobîndire a stabilităţii presupune o selecţie. CLARITATEA trebuie de multe ori înţeleasă cu privire la cel care vede şi judecă, nu cu privire la ceea ce este văzut şi judecat. CÎND eşti în mijlocul unei privelişti frumoase nu mai vezi că e frumoasă decît în parte, nu mai­ vezi decît de­talii agreabile. Frumuseţea mare şi a­­dîncă a întregului nu apare decît de departe. Trebuie o anumită distanţă între tine şi frumuseţe ca să te bucuri de ea. înconjurat de frumos nu mai vezi frumosul. Muntele e mai frumos de departe, pădurea la fel. In mijlocul pădurii nu vezi decît cîţiva copaci dimprejur, un zid de verdeaţă. POATE că cea mai înţeleaptă în­deletnicire a spiritului omenesc este aceea de a-şi căuta şi de a-şi afla limitele. ESTE un stil al gîndirii, care nu este acela al expresiei, care există în mod necesar înaintea acestuia din urmă şi îl determină, poate, pe acesta dar nu e identic cu el. Bineînţeles, acest stil al gîndirii nu se poate percepe decît numai prin sti­lul expresiei. Acesta îl ascunde, de multe ori, îl acopere, aşadar poate să ne inducă în eroare ; de aceea trebuie, ca să ajungem la stilul gîndirii, să ne strecurăm pînă la el printr-un hăţiş de vorbe. Există un raport necesar între desimea sau subţirimea hăţişului şi subţirimea sau desimea gîndirii. Poate că chiar acest raport invers proporţional este cel adevărat. Să spui lucruri obişnuite, vechi de mii de ani, să le spui însă altfel — asta-i o artă grea, este chiar aproape toată arta. EŞTI din aceeaşi substanţă cu cos­mosul, frate cu stelele şi cu azurul. Frate prin materie, nu prin spirit, ram­» nic­i nu st­ii hinp pp psfp Să vorbim despre,, Logică a CUM, că tîntem la capătul unui an, aflindu-ne în pragul altuia nou, hai să nu mai vorbim de nici u­­nele. Făcînd noi toţi eforturi ca să păstrăm obiceiurile, că ce va să vie să ne găsească, dacă nu veseli, măcar bine dispuşi, să-mi fie permis să procedez ca la baschet, şi, cerînd un time out, in loc de a vorbi despre cine sînt de vorbit, cum m-oi price­pe, să istorisesc o anecdotă . Zice-se că un soţ, cum spun cucoanele, pîinea lui Dumnezeu, un bărbat pe care unde-l pui a­­colo stă, un om pe care gurile rele l-au denumit Fofolea, în­tr-o zi, de la slujbă n-a venit acasă la ora sorocită, ci cînd stelele erau de mult pe cer. Ne­vasta, ca toate nevestele, l-a simțit și, la ora aceea tîrzie din noapte, împricinatul a dat să se explice: — Să vezi! Rămlnînd eu în continuare la slujbă — că acum, la sfîrșitul anului, s-au înghe­suit toate — plecînd eu pe înse­rat, cu cine crezi că m-am în­­tîlnit ? Cu Doina. N-o cunoşti, că nu mi-am vorbit de ea. Este o fată de pe la noi, de pe Ario­­noaia, cu care am copilărit. N-am văzut-o de mai bine de douăzeci de ani şi ce să-ţi spun? A devenit o doamnă, nu alta. Cum îţi povesteam, cunoştinţă din copilărie. Şi mi-a făcut o bucurie... — Bine, frate, dar e ora trei noaptea... — Să vezi! Nemaiîntîlnin­­du-ne noi de atîta vreme, şi u­­nul şi altul neavînd treabă, a­­flîndu-ne noi pe bulevard, mi-a făcut plăcere s-o invit la cinema­tograf. Că erau şi bilete. Ştii că acum, cu Anul Nou, nu se prea duce lumea la spectacole. Și era un film cu o femeie în vîrstă, de care se îndrăgostește unul tinăr, cam trăznit el, pe care ea îl lasă. Asta era tot. Doinei i-a plăcut, ceea ce, de ce să te mint, m-a bucurat... — Bine, frate, dar e ora trei noaptea... — Să vezi. Ieșind noi de la cinematograf, ea vrînd să co­menteze filmul, ca să stau în faţă, am invitat-o la un restau­rant. Se pretinde, de clasa întîi, dar hai de el. Serviciul prost, friptura tare, mîncarea rece, şpriţul cald şi, peste astea toate, o orchestră care duduia de nu te puteai înţelege om cu om. A­­veam noi atîtea de vorbit, des­pre film, despre ce-am făcut in toţi aceşti ani, de cînd n-am mai ştiut unul de altul, dar poţi ?, cînd trei trompetişti su­flă din toţi bojocii... — Bine, frate, dar e ora trei noaptea... — Să vezi ! Neputind noi vor­bi, acolo, la restaurant, fată a­­leasă cum e, m-a invitat la ea acasă, că s-a mutat într-o gar­sonieră proprietate. Ştii de care? Dai o sumă la început şi pe urmă, ca şi cum ai plăti chiria, după nu ştiu cîţi ani, devii proprietar. Foarte bine împărţită. Intri în­tr-un vestibul cu dulapuri în perete, de acolo într-o cameră mare, cu balcon, baie şi bucă­tărie. Şi s-a instalat foarte fru­mos, ceea ce m-a bucurat pen­tru ea, că o cunosc de cînd era de-o şchioapă. Şi mi-a făcut plăcere... — Hai, nu te mai prosti şi te culcă. Şi nu mai face pe nebu­­ni, că ştiu că vii de la şedinţă. Pentru cei ce n-au înţeles cele de mai sus, transcriu definiţia din Dicţionarul limbii române literare contemporane. ŞEDIN­ŢĂ, şedinţe: Adunare organiza­tă a membrilor unui corp con­stituit, a personalului unei în­treprinderi, unei instituţii etc... pentru a discuta, a dezbate şi a hotărî ceva. Cu stimă... Mihai Popescu io • Unele femei sunt ca podoabele pomului de iarnă. Prea strălu­cesc ostentativ, ca să fie veri­tabile. • Fair-part-ul de înmormintare al anului vechi se numeşte răvaş de plăcintă. • In carnaval, fiecare se costu­mează în ce crede el că ar fi trebuit să fie. • Tradiţia e istoria savantă a lu­mii, scrisă de neștiutori de carte. • E mai bine s-aluneci cu picio­rul, decît cu vorba. • Iarna, sania fără zurgălăi ar trebui să circule vara. • Toți oamenii de zăpadă se to­pesc de dragul primăverii. • Cind cumperi o jucărie unui co­pil, o alegi exact pe cea cu care ți-ar plăcea fie să te joci. • Cea mai tragică singurătate este aceea a omului care ajun­ge propriul său Moş Gerilă. • Nu există nimic mai trist pe lume decît o pereche de ghe­­tuţe aşezate la sobă şi în care Moş Gerilă n-a pus nimic. Tudor Muşatescu

Next