Contemporanul, iulie-decembrie 1970 (Anul 24, nr. 27-52)

1970-07-03 / nr. 27

EXPOZIŢIE MAGDALENA RĂDULESCU LA ATENEU Tn primele pagini ale catalogului : « »»...aceasta admirabila poeta a unui popor cu multe legende, cu mult suflet şi care este, tocmai de aceea, nemuritor” (Jean Cassou) ; „...un lirism al culturii, o luxurianta vitalitate de a cuteza şi care se sprijină pe o tehnica desăvîrşita şi pe o cunoaştere adînca a legilor construcţiei" (Ion Vinea) . „Fidelitatea artistului faţa de sine însuşi nu poate fi în nici un fel despărţita de aceea faţă de ţară şi de poporul din mijlocul căruia s-a născut, s-a hrănit şi ridicat" (Miron Radu Paraschivescu) : „Magdalena Rădulescu este, de la Tonitza, cea mai impresionantă apariţie pe care a cunoscut-o pictura românească" (Victor Eftimiu). Sunt cîteva din aprecierile care definesc personalitatea artistică a Magdalenei Rădulescu şi pe care cititorul le poate confrunta cu cele peste 100 de pînze grupate în expoziția deschisă, luni la prînz, în rotonda Ateneului. Printre ele, acest Dans. ARHIMEDE Şi să mă duc la mine să mă culc să mă întind în pat să stau culcat să stau culcat şi să nu pot să dorm Să mă gîndesc la o coexistenţă Intre pămîntu-n flăcări şi-ntre mare să-mi spun că trebuia să apar cu două mii de ani mai înainte cînd ceea ce există nu era fi frînt de oboseală să încerc să fac din mine, cel sfărmat, un cerc. Eugen Jebeleanu 1 Proletari din toate ţările, uniţi-vă ! Vineri 3 iulie 1970 10 pagini 1 leu ÎNCHIPUIRE " V IND eram copil, in îndepărtatul meu sat unde m-am născut, trăia un bătrîn socotit de toţi ca înţeleptul lumii. Ştia omul acela o mulţime de istorii vechi şi poveşti cu tîlcuri, adunate din cine ştie ce experienţă de viaţă a lui şi le spunea cu atîta duh, incit şi mic şi vîrstnic le ascultau cu plăcere. De la o vreme, începuse moşul să vorbească despre sfîrşitul veacului. Spunea că atunci cînd va veni anul două mii, se va termina cu lumea, pierită intr-un prăpăd nemaipomenit. Unii, puţini la număr, îl credeau şi se spăimîntau tare. Alţii, cei mai I mulţi, rîdeau de cele auzite, îşi vedeau înainte de viaţa lor, cu bucuriile şi amărăciunile ei şi nu şi-o plănuiau după drăcoveniile bătrînului. A venit în amintirea mea acel om de demult, din anii copilăriei, în vremea din urmă cînd am citit cîteva cărţi cu prognosticuri despre anul două mii. Moşul acela vorbea din imaginaţia lui, stîrnită de neştiinţă şi temeri, în vreme ce cărţile citite de mine scriu pe bază de cunoştinţe şi analize ştiinţifice şi ne dau o idee despre cum va arăta lumea peste treizeci de ani Nu am de gînd să prezint în aceste puţine rînduri conturul viitorului, ci altceva mă preocupă acum. Analizele acestea care au dus la prognosticuri sunt opera unui număr restrîns de oameni de ştiinţă şi mă plec în faţa perspicacităţii lor, chiar dacă în unele privinţe am îndoieli că lucrurile se vor petrece cum prevăd ei. Mă întreb, însă, dacă noi, cei mulţi, cei care încă nu suntem familiarizaţi, nici măcar cu elementele primare care i-au dus pe savanţi la concluzii îndrăzneţe, mă întreb dacă ne dăm seama de perioada în care am intrat. Trăim două mari revoluţii în acelaşi timp, fapt negăsit în trecut: revoluţia socială şi revoluţia tehnico-ştiinţifică. Rezultatele au început să apară a fi de-a dreptul senzaţionale. De acum şi pînă in anul două mii, deci în trei decenii, vom zbura în Marte. Ne pregătim noi spiritual pentru aceste evenimente ? Avem conştiinţa a ceea ce se petrece cu noi, a ceea ce ne aşteaptă, adică — altfel spus —ne dăm seama de dimensiunile acestor schimbări şi de consecinţele lor ? Mă uit la lume, la semenii mei, mă cercetez pe mine şi răspunsul îmi apare contradictoriu. Dacă ar fi să iau în considerare dorinţa oamenilor, atît de puternic manifestată în secolul nostru, de a răsturna orînduirile trecute şi de a construi alta ; dacă ar fi să aşez în balanţă marea îndrăzneală a omului contemporan cu care se avîntă în întunericul necunoscutului şi scoate de acolo adevărate minuni, atunci ar trebui să trag concluzia că totul este in ordine. Dar cînd văd că în timp ce începem să stăpînim nesfîrşitul spaţiului, într-o parte a lumii izbucnesc războaie pentru o fişie de pămînt; cînd văd că ne măsurăm gîndurile, sentimentele, moravurile, obiceiurile cu măsuri vechi, mă tem că vremu- George Macovescu (Continuare în pag. a 2-a) ÎNVĂŢĂTORUL INULT s-a scris şi i s-a vorbit în trecut despre învăţători. De remarcat că cea dinţii revistă care a pus un veritabil temei social pe aceşti „luminători ai satelor“ a fost Contemporanul, încă de la primul său număr, din 1 iulie 1881, subliniind că „scopul nostru e a face cunoscut publicului român cum priveşte ştiinţa contemporană Uimea", — redacţia şi-a dat seama că şcoala, de la cea elementară pînă la cea superioară, are în această direcţie un rol fundamental. De aici, „lupta înverşunată în contra producţiunilor ştiinţifice greşite şi mai ales contra cărţilor de şcoală, căci dacă acestea vor fi rele, atunci nu putem aştepta nemica, nici de la generaţiunea nouă“. Căci „e ceva grozav, cînd te gîndeşti cîte superstiţii, cîte greşeli grosolane, cită ignoranţă se arată la iveală în cărţile menite a lumina inteligenţa copiilor". Desigur că acţiunea foarte susţinută a Contemporanului de pe vremuri, de nemiloasă critică a manualelor şcolare, a stîrnit şi întreţinut cel mai viu interes în lumea dăscălimii. De aici şi, răspîndirea atît de mare în sate a revistei, propagatoare astfel a concepţiei materialiste despre lume şi societate în medii care mai tîrziu aveau să-şi spună cuvântul prin reprezentanţii lor, alături de cei ai muncitorimii din fabricile şi uzinele oraşelor. Un întreg curent cultural precum cel iniţiat de Semănătorul şi un ministru, nu fără cuvenit renume, Spiru Haret, au dat, de asemenea, mare atenţie dăscălimii satelor. Iorga nu mai puţin, iar M. Sadoveanu a imortalizat pe Domnul Trandafir într-un portret de neuitat. în sfîrşit, Cezar Petrescu şi-a construit un întreg roman cu titlul Apostol, proiecţie destul de veridică, pentru epoca respectivă, a condiţiilor — atît de vitrege — pe care avea să le înfrunte un slujitor al şcolii în luptă cu primarul, cu jandarmul, cu popa, cu „autorităţile“ satelor noastre de acum 3—4 decenii. Normaliştii au constituit subiectul unui alt roman, al scriitorului 13. Iordan, nu fără o anume forţă de evocare ca atmosferă şi date ale adolescenţei. In sfîrşit, în zilele noastre, Învăţătorii unui fost învăţător, Şerban Nedelcu, au adus ceva din aerul tare al luptei antifasciste la care aceşti devotaţi ai primelor trepte de cultură au avut contribuţia lor. Dar puţine pagini sînt atît de vibrante ca acelea scrise de Zaharia Stancu în al său Desculţ şi în alte cărţi ale lui. Ecoul lor răzbate pînă astăzi, ca intr-un recent articol : „De la modestul meu învăţător am învăţat să cunosc şi să iubesc oamenii, de la el am învăţat să cunosc şi să iubesc pămîntul aspru cu ierburile, cu lanurile, cu pădurile şi cu apele lui repezi şi leneşe, şi tot de la el am învăţat să iubesc cerul, cu norii lui aducători de ploaie, cu soarele lui şi cu toate stelele. Modestul meu învăţător din clasele primare mi-a vorbit (mie şi multor altora) despre patrie şi despre iubirea de patrie...". Sînt — asemenea cuvinte — tot atitea note pe un portativ comtm al sufletului fiecăruia dintre noi. In care a rămas vie figura celui dinţii care ne-a învăţat literele alfabetului dînd sclipiri de miraj gîndirii şi vorbirii noastre , care cel dinţii, cu măiestria, cu strădania lui, ne-a introdus în universul ştiinţelor naturii, în panteonul istoriei patriei , care, metodic, ne-a făcut a ne deprinde cu primele noţiuni de civilizaţie şi de cultură. El — învăţătorul — este arhitectul prim al temeiniciei noastre umane, el — învăţătorul — este cel dinţii prieten al nostru, atoate confident, factorul prim la care se raportează etica fiinţei noastre. Prin el, prin şcoală, instituţional, căpătăm primii termeni concreţi de educaţie civică, ne situăm pe scara drepturilor şi îndatoririlor omului. De aceea orînduirea socialistă a şi aşezat în calendar o „Zi a învăţătorului“. E un act de identificare cu propria-ne ideologie, în spiritul recunoaşterii , la scara ei fundamentală, a ceea ce vrem a fi o funcţie socială a valorilor. Şi astfel, de „Ziua învăţătorului", eu — unul — am trimis un mesaj de felicitare „celui care mi-a pus prima dată condeiul în mină“, învăţătorului meu Gh. Berzunţeanu, care acum, la pensie, îşi îngrijeşte pomii şi florile din jurul unei căsuţe în satul Dor Mărunt din comuna Lehliu. Asta, fiindcă nu m-am învrednicit, ca în fiecare vară, a-i întinde fruntea să mi-o mingîie într-o îmbrăţişare de generaţii. George Ivaşcu BIOLOGIE NI RCAM pe munte şi mă uimeau ghioceii. Ştiusem despre ei ceea ce ştie toată lumea iar adeseori şi scrisesem : că sînt simbolul primăverii, că o vestesc de pe cînd pămîntul e încă învăluit în omături, că atît de gingaşi şi fragili, străbat totuşi prin stratul de zăpadă. Dar acum nu era vorba numai de zăpadă, ci de ceva mult mai mult, care mă umplea de o foarte mare uimire, dezvăluindu-mi taine ale vieții, pline de farmec și violente. Urcînd prin pădure, ajunsesem într-un luminiș unde m-am pomenit pe un adevărat pod de gheață. Transparența ei îmi îngăduia să văd că avea grosimea unui lat de palmă. Dar nu asta era de necrezut, ci faptul că perforînd-o — acesta e cuvîntul — ghioceii treceau prin ea. Vîrful lor — al celor ce abia începeau să urce spre lumină — era doar cît un vîrf de ac, vegetal şi fragil. Şi totuşi, pornind de dedesubt, izbutise să topească gheaţa, cum e topit oţelul de ciocul de barză al aparatelor de sudură autogenă. Nu vedeam acea orbitoare lumină, dar eram sigur că o legătură există între vîrful de ac al ghiocelului şi exploziile nucleare din soare. Sus, pe podiş, nu mai era nici zăpadă, nici gheaţă, ci iarba uscată a anului trecut. Prin zegraşul ei de saltea veche pretutindeni izbucneau, imaculaţi şi suavi, vestitorii primăverii. Am vrut să iau cîţiva cu rădăcină cu tot. Atunci, mi-am dat seama de unde le venea forţa cu care puteau topi stratul de gheaţă. In pămînt, bulbul din care creşteau, atît de candizi şi firavi, atît de fragili şi gingaşi, avea mărimea şi impulsivitatea unui testicul de taur. Geo Bogza Povestirile de la Bradul Strîmb !POATE, un scriitor, * prin literatura lui, să prevadă evenimentele mai îndepărtate sau mai apropiate care vor zgudui societatea sa, fără să fie un Petrache Lupu sau o Pithia ? Este vorba de capacitatea sau incapacitatea unui anume realism de a surprinde și vedea, de a avea elevaţie şi premoniţii. Este vorba despre chiar problema la care încearcă să răspundă Marin Preda, în ultimul său articol, atît de original, din „Luceafărul“ trecut. I se poate răspunde. Depinde de literatura pe care o practică. Sînt scriitori robiţi cadrului istoric imediat, pentru care existenţa constituie o permanentă şi sufocantă surpriză, care ain facultatea de a se revela aspecte inedite ale ciocnirii omului cu evenimentul, tocmai datorită acestui sentiment acut al imediatului , şi sunt şi altfel de scriitori, pentru care evenimentele, ca şi oamenii, se tipizează în serii mari, care nu cunosc nici măcar surpriza seriilor, ci doar, întrucîtva, surpriza marelui ciclu al vieţii ca atare, ciclul devenirii universale. In primul caz întră Zola şi întreg realismul microscopic, în cel de al doilea — Tolstoi. Orice s-ar spune, Revoluţia din Octombrie nu e o surpriză pentru cine îl citeşte pe Tolstoi, chiar dacă nu l-a citit pe Lenin, iar Lenin remarca geniala premoniţie a revoluţiei din proza contelui rus. Tolstoi nu se opreşte nici măcar la o felie de istorie, ci examinează existenţa globală a poporului său, care e nemărginită ca şi umanitatea. Aici încape tot: moartea lui Ivan Nici şi moartea unui cal, moartea unui plop şi moartea unei cucoane, un drum în Germania şi un drum în Siberia, o naştere, o sinucidere, o lecţie de arat, o lecţie de război, o lecţie de cruzime, de milostenie, de nebunie, de lepădare de sine, de astronomie, astfel încît un cataclism ca anul 1812 e abia un episod dintr-o existenţă care include şi Octombrie 1917 (cum şi paginile lui Şolohov, Alexei Tolstoi, Henri Troyat sau Isac Babel). Cu Sadoveanu lucrurile stau aproape la fel, oricît ar părea de paradoxal. Ba încă punctul altitudinii ni se pare chiar mai ridicat, astfel încît detaliu! terestru să se piardă prea adesea, să capete un alt rost, ca — să spunem — portretul fiziognomic în plîngerile lui Iov. Sadoveanu este inapt să facă reportaj cotidianului, iar Amintirile căprarului Gheorghiţă nu din acest unghi sunt semnificative. În schimb, ceea ce îl miră pe artistul dotat cu instinctul imediatului nu-l tulbură şi nu l-a tulburat vreodată pe Sadoveanu. Episodul cu premoniţia disperată a maselor la care se referă Marin Preda n-a fost consemnat nici măcar memorialistic de autorul Povestirilor de la Bradul Strîmb, pentru simplul fapt că Sadoveanu pictase mii de asemenea scene în decursul existenței lui artistice milenare. De ce s-ar fi mirat el ?... Cunoscuse magul și îl tratase cu zîmbet încă din Creanga de aur. Cunoscuse catastrofele istorice şi ie pictase încă din prima tinereţe a Şoimilor şi a Vremurilor de bejenie Ce putea să-i aducă, drept surpriză o altă vreme, mai nouă, peste cele pe care le-a scris şi pe care le ştia ?... Mitrea Cocor este o naivitate a omului, nu şi a artistului. Cînd vom poposi mai răbdător asupra literaturii angoasei, provocată de excesul contradicţiilor din civilizaţia contemporană, va trebui să nei întoarcem la Sadoveanu, ca să vedem cum acest artist român a avertizat din timp, ca un seismograf cosmic. Recitiţi Olanda, recitiţi paralel Ostrovul lupilor, recitiţi-l, în întregime şi veţi vedea că Sadoveanu a prevenit asupra cutremurelor planetare ale vremii pe care o trăim, e drept, din unghiul unei lumi arhaice, intrate în agonie, dar care tocmai de aceea era hipersensibilă prin instinctul dispariţiei iminente. Dintre contemporani acest instinct i-a lipsit lui Camil Petrescu, care se afla în plină angoasă modernă. El trăia pe superficie, cu nervii călcaţi de tramvai. Recitiţi-l şi veţi descoperi şi altceva : sentimentul eternităţii unui popor, un sentiment in care nu intră nici o undă mistică, fiindcă Sadoveanu stă pe argumentele continuităţii existenţei de vreo cîteva ore. Şi dacă în cîteva ere nu s-a întîmplat nimic notabil, de ce oare s-ar petrece, după alte legi, în clipa următoare ? Am încă o probă : deşi clasa lui Moromete se află în dispariţie, fiii lui — şi fiii acestei clase, in genere — se descurcă destul de bine, iar unul dintre ei a ajuns Un mare scriitor... Cine are dreptate ? Tot Sadoveanu, citiţi Povestirile de la Bradul Strîmb, care au fost scrise pe Valea Frumoasei, în anul 1943, cînd in lume bubuia tunul, şî cînd pe la noi cină şi copiii aveau presentimentul că undeva încolţeşte o istorie nouă. Paul Anghel DIN SUMAR: I O dorinţă numită Cenaclu — de Paul Everac (pag. 4) I Festivalul filmului din Berlinul occidental — De Ecaterina Oproiu (pag. 5) A 5 absolvenţi în promoţia 1970 a Institutului de arte plastice „N. Grigorescu" (pag. 7) Animaţie 70 (pag. 51 FARA VINĂ Ne-am întîlnit pe o stradă care nu mai era într-o burtă de mîl într-un cal să facem un pas mai aproape ziceam s-ajungem la noi în aval în mîl se rotea pe loc cercevea cu ochi de lumină în ea şi noi bîjbîiam fără vină ca Oedip îm mîlul Ceva în calul Ceva fără vină ca Oedip. Maria Bănuţ