Contemporanul, ianuarie-iunie 1971 (Anul 25, nr. 1-26)

1971-01-01 / nr. 1

Proletari din toate ţările, unîţi-vă ! SAPTĂMINAL - POLITIC - SOCIAL - CULTURAL ÎN DECENIUL VIII INCKXIV al atîtor împliniri ale noastre, în care am sărbătorit cu cinste şi demnitate cei 25 de ani de la Eliberare şi cei 20 de ani de la instaurarea Republicii, in care, conso­­lidindu-ne şi dezvoltîndu-ne, am păşit, prin concretiza­rea directivelor Congresului IX şi ale Congresului X, pe noi trepte în propăşirea multilaterală a societăţii noa­stre ; în care, în economie, în organizarea şi perfecţio­narea ei, în tehnică şi ştiinţă, în cultură am înregistrat o gamă tot mai largă a potenţialului nostru de afir­mare pe linia progresului, în care numărul tot mai mare de state cu care avem relaţii diplomatice, schim­buri comerciale, acorduri culturale, datorite, în primul rind, prezenţei mereu active şi prestigioase a preşedin­telui ţării, pe eşichierul internaţional, au dat şi dau României socialiste o pondere tot mai mare în ba­lanţa destinelor omenirii , în care, prin consecinţă, stima, respectul, adesea admiraţia pentru conduita principială, consecvent constructivă a politicii noastre externe, ca şi pentru afirmarea unei înalte etici în re­laţiile din mişcarea comun­ală şi muncitorească au adus Partidului,­­Guvernului, României, Poporului Român sporite aprecieri şi îndreptăţite elogii. Toate acestea sînt cuceriri ale umanităţii româneşti, călăuzită de cea mai înaintată ştiinţă a societăţii, strîns unită în jurul avangardei clasei noastre muncitoare, în jurul conducerii ei atît de înţelepte prin sintetizarea conştiinţei de sine a tuturor, atît de îndrăzneaţă în sti­mularea a ceea ce este şi devine nou în acest sfîrşit de mileniu care-l profilează, de pe acum, revoluţionar, pe cel de-al treilea. Nu e doar presentimentul vastului, complexului pro­ces — la scara terestră, dacă nu la scara sistemului planetar — pe care omenirea, intrînd în deceniul VIII al acestui ultim secol al mileniului II din era noastră, îl trăieşte pe fiecare zi tot mai intens. Este conştiinţa vie, activă, a progresului tehnic şi ştiinţific, a perfec­tibilităţii umane şi, ca atare a sistemului social în promovarea căruia poporul român are şi el, tot mai plauzibil, un cuvînt de spus. Unul din — atîtea — semne in această perspectivă II constituie după opinia noastră, nu numai parametrii de perspectivă în dezvoltarea materială, dar — şi ara opune în progresie geometrică — partoseria înviiorîrii noastre spirituale. Să ne amintim cite — şi numai în anul 1970 — congrese, reuniuni ştiinţifice, culturale, u­­nele în jurul unor personal­tăţi naţionale, au avut loc în ţara noastră, sau ce anvergură au luat, spre finele acestui deceniu, participările culturii noastre în dezba­terile de peste hrotare. E clar cu evidenţa că înscrierea României pe orbita progresului la scara mondială trece în al VIII-lea de­ceniu la un nivel de interferenţă cu ţări din cele mai înaintate ca tradiţie şi ca semnificaţie umană. Şi, de aceea, cu infinită mîndrie naţională, în plin elan de conştiinţă civică, întîmpinăm — sărbătoreşte— deceniul ce vine, prin unanima vibraţie a sufletelor noastre in jurul evenimentului, din Mai 1971, ce a pre­zidat — vor fi atunci 50 de ani — la profilarea noului destin românesc: constituirea Partidului Comunist Român. E — în acest 30 Decembrie 1970 — conştiinţa noastră a celor de azi. Ca şi a celor de mîine. George Ivestu RAFAEL ALBERTI Cond­amnare Izko-Uriarte-Larena-Gorostidi Omnandia- Dorronsoro Dacâ-i condamni să moară dacă-i omori ei or să fie cele şase piroane şase piroane ale vieţii tale ale sicriului tău dacă-i omori. Ei or să fie cele şase piroane cele din urmă ale Hispaniei care doar moartea cunoaşte trista Hispanie ce singură-n lume există atunci cind de moarte e vorba cind se vorbeşte de moarte cînd mina doar pentru tine se-nalţă pentru­ a ucide, căci moartea e viaţa acestei Hispanii. Că-i vei ucide sau nu, moartea ta e aproape căci mort eşti, mort, mort. Pentru că In capacul sicriului tău şase piroane pătrund, pe vecie pătrund. In româneşte de Eugen Jebeleanu Lumea spre care mergem inevitabil este aceea în care fiecare popor va putea fi cu adevărat stăpîn pe soarta sa, va putea decide asupra viitorului său, va putea acţiona pentru colaborarea paşnică cu celelalte popoare Din comorile colecţionarilor de artă Activitatea colecţionarului e o formă de ade­renţă nemijlocită, dincolo de prestigiul recunoscut al unei creaţii, la opera de artă. Opţiunile sale sunt intens personale, rescriu, printr-o sinteză pro­prie, un capitol al istoriei artei. De multe ori, actul achiziţiei e intâiul semnal, legitimarea apa­riţiei unui nou creator sau tendinţe artistice. Din mediul familiar, Intim, colecţiile se transformă în Instituţii muzeale şi cu greu am putea numi un mare muzeu al lumii care să nu aibă în cuprinsul său colecţii particulare. Numai în Capitală, remarcabilele colecţii „Simu", „Zambaccian", „Elena şi dr. I. N. Dona", „Slatineanu", „Minovici“, „Maria şi dr. Gh. Seve­­reanu*, „Acad. Oprescu*, „Prof. Avachian", „M. Weinberg", au devenit tot atîtea muzee unde în­­tîlnim capodopere ale artei româneşti şi universale. Nenumărate alte colecţii, realizate de cele mai diferite categorii de intelectuali, încep să se im­pună publicului sau stăruie încă în anonimat, în­­tr-un nobil efort de constituire. Pentru acest număr am ales cîteva opere repre­zentative pentru colecţiile din care fac parte. în­cepem cu imaginea de mai sus, un orologiu de masă Biedermeyer (din colecţia dr. Kessler), ca­podopera unui meşter din Sibiu (anii 1820-1830). Realizat în lemn, bronz şi marmură, marcînd orele prin sunet şi mişcare, orologiul este, într-o semni­ficativă formă artistică, o emblemă a Timpului. NICOLAS CEAUŞESCU (­ în Cuvîntarea rostită la sesiunea jubiliară a Adunării­­ Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite). Sorcova a A VENIT la mine un tînăr doctor, foarte merituos om de ştiinţă, şi m-a întrebat ce-i urez de anul nou. — Iţi urez să se schimbe articolul 112 din Statutul personalului didac­tic, să n-ai nevoie de „o vechime de cel puţin 8 ani de activitate didactică, de cercetare ştiinţifică, de proiectare, în producţie sau în aparatul de stat“ * ca să poţi deveni conferenţiar. A venit să mă-ntrebe şi un tînăr conferenţiar. Tînăr, cit se poate după articolul precedent, şi i-am urat ceva asemănător relativ la articolul 111. A mai venit şi un alt tînăr, care are şi un post administrativ 2. — Iţi urez să fii scos din acest post, administrativ cum e, de conducere cum îţi place să crezi că e, să mai faci şi ştiinţă. Să nu uiţi că eşti om de ştiinţă. Cum ai datina ! „A venit mai an Gr. C. Moisil (Continuare in pag. 8) iiiiii!iiiii!iniimiiiimiK!iiiiiiimiiiiiii!tiiHii!ii!iiii!imiiiiiiiEiiiiiiiiiiiiiiiiiiiitiiiii!iiiiiiiiimiiiiiiiiiiiiiii!fiiiiiiiiiiiimiimiiiiii]ii ÎN ACEST NUMĂR : De la un deceniu la altul (pag. 3) Deceniul 8 în Teatru (pag. 4) Proiecte ştiinţifice pentru 1971 (pag. 8) Mari evenimente în 1971 (pag. 10) Cronica anului 2020 de Mircea Malița (pag. 9) Vineri 1 ianuarie ■ ie . v ‘ . • - «a. 10 pagini.. V- 1 ieu /. v. i (1260) £ ■«* Sărbători N­U-L invita pe poet la masa ta sărbătorească, prietene. El minte. Chiar dacă rîde, bea şi dansează, ca şi ceilalţi oaspeţi, poartă o mare la­crimă invoaltă, la butonieră. Stra­niu se oglindeşte sărbătoarea in atare oglindă. Trădătorul / In timp ce con­vivii se cufundă sub apa unduioasă a clipei, pînă peste cap, de nu mai există decit legănarea fericită a undei, intrusul reuşeşte să fie simultan sub clipă şi în afara ei, în urmă şi înain­te, deasupra şi dedesubt. In oglinda lacrimei lui sunt refle­xele sărbătorilor care au fost şi zilele sure ce vor urma exploziilor de arti­ficii. Dobînda performanţei lui e me­lancolia, soarele negru nervalian, sentimentul lui Leopardi din „Seara zilei de sărbătoare" : ...„O, de pe stra­dă / se-aude, în preajmă, singuratecul cint I al calfei care, in toiul nopţii tîrziu, I s-a-ntors de la chef, în biata lui casă. / Şi inima mi se-nfioară amarnic / la gîndul că toate pe lume se trec, / şi-abia dacă lasă vreo urmă..." Pe cind dracul Domniilor-Voastre aşterne aceste rînduri, lumea se îngră­mădeşte la came şi portocale, croitore­­sele dau ultimul sular la rochiile mari, favoriţii soar­tei­ şi-au asigurat locurile la revelionul „Intercontinental“, muri­torii de rind care plase cu sticle de vin şi sifoane, pină-n ultima mole­culă din aer ce simte ajunul sărbă­torilor. La îmbucătura a doi ani, alegria şi melancolia merg mină in mină („Eheu, fugaces labuntur anni!“). Dar atunci cînd se îmbucă două decenii ? Balanţa orei înclină, pentru croni­car, spre talerul gravităţii. Bietul om sub vremi se ridică, peste hăţişuri, pînă la cumpăna apelor. Din acel punct fictiv, ipotetic, el scrutează cu privirea, cit poate de departe, firul deceniilor. Pe cel care curge-napoi, spre trecut, încearcă să-l înţeleagă, să-l preţăluiască mai exact, in raport cu cele mai vechi cursuri ale timpu­lui. Acolo unde clipoceşte confuz în­ceputul, la izvorul deceniului opt, fruntea se apleacă împovărată de in­comensurabile temeri şi speranţe, ca lingă orişice leagăn. In camera vecină tinerii dansează. Se consumă portocalele, vinul arde, clipa se leagănă, ameţită. Aşa e bine. Aşa trebuie. La mulţi ani! Maria Bănuţ C PASĂREA E FEL de pasăre vei fi fiind şi tu, că nu eşti din neamul mari­lor zburătoare, dar nici printre clocitoare nu poţi să trăieşti. Zaci cu aripile şl ciocul In ţărină, şl clnd cele ce zac la fel încep să te creadă dintr-a lor, scoţi un ţipăt şl te ridici deodată In sus. Laşi In urmă rtn­­dunicile, privighetorile şl lebedele, şi te înalţi plnă unde zboară vulturii. Dar abia Iţi fac loc Intre el, In cel mal înalt azur, clnd cazi la pămlnt, In ţărina din care al pornit Ce fel de pasăre vel fl fiind şi tu, suflete al meu, cuprins de atlt de mari avînturi şi de atlt de mortale oboseli ! Geo Bogza ­ REALISM Înaripat DE POEZIE R­EFLECTlND as­tăzi la felul cum erau interpretaţi. In urmă cu douăzeci de ani, eroii comunişti, poţi surîde. Căci actorii (obişnuiţi cu o altă literatură, crescuţi la şcoala dramei romantice şi cunoscînd preja puţin din sufletul celor pe care-i prezentau publicului) confun­dau adesea consecvenţa cu înţepenirea şi generozitatea cu tirada, amestecînd în jocul lor un stil abrupt, sumar, cu altul făcut din înflorituri şi din­ aco­lade. Evident, fără acoperirea trăirii, fără motivaţie interioară, portretele nu prindeau viaţă şi, în ciuda elanului, a bunei credinţe rămîneau mai totdeauna naive : forţa lăuntrică se exprima prin rostogolirile de tunet ale glasului, dîr­­zenia prin gesturi retezate, omenia prin prea elocvente deschideri de braţe ori „priviri calde“. Şi totuşi aceste creaţii sumare, care încercau să surprindă secretul unor personalităţi exemplare, reuşeau să capteze spectatorii, impre­­sionîndu-i şi fascinîndu-i. Mai întîi pentru că orîcîte carenţe existau în linia rolurilor, ele erau însufleţite de o sinceră pasiune, de un real elan. Apoi fiindcă însuşi publicul simţea nevoia de a vedea intr-o astfel de Radu Beligan (Continuare in pag. 8) Pe un fulg de zăpadă , UM se poate scrie un autograf pe un fulg de zăpadă 7... Reţeta e simplă: după îndelungi exerciţii de anulare a ispitelor, de imaterializare, cînd vă veţi simţi destul de uşori, aproape imponderabili (ca în „Miracol la Mi­lano“, filmul lui De Sica), în­ clipa cind veţi simţi realizîndu-se rîvnita stare de levitaţie (ca la asceţii indici sau la cosmonauţi), nimic mai comod decit să porniţi în zbor după fulgi da nea. Să-i urmăriţi chiar... in această clipă aflîndu-vă In aer, printre miile de făpturi imateriale care vă înconjoară, e convenabil să alegeţi un fulg de treabă, un fulg care să nu facă mofturi cînd veţi vrea să scrieţi ceva pe aripa lui. Toţi fulgii sînt inocenţi, dar sînt şi fulgi teribil de conformişti, care nu vor să se lase maculaţi cu nici un mesaj, care re­fuză zburdalnic să fie curierul dv., către nu ştiu cine, către o iubită, către Alimentara din colţ, către Spaţiul Lo­cativ. Milioane sau miliarde de fulgi fac o treabă bună, aruncă un văl de irealitate peste pămint şi ne dau pentru o clipă iluzia că sîntem fericiţi. Fără fulgi pămîntul ar părea cenuşiu, fără oche­lari de soare ne-am prăji retina ochi­lor. Credeţi-i deci! Folosiţi fulgii, deşi cu precauţie... Eu, cu o îndelungă experienţă În ceea ce priveşte fulgii, îmi proceda altfel: voi prinde unul care vine pre­cis de la Polul Nord, un fulg rezis­tent, un fulg care nu ,se topeşte cu una cu două, un fulg­a­re rezistă mă­car pium­iri luna mai. ii voi priv­de pa o geană, îl voi lăsa să cadă în palmă, şi li voi spune: nu-mi mai scapi, dia­­vole cast, de pomană te eschivezi ; ştiu cit de trădătoare e hîrtia, tu nu mă poţi trăda, deşi eşti la fel de alb ! Primeşte deci mesajul meu ! Cu citi­torilor „Contemporanului“ nu la mulţi ani fierbinte, care să nu se topească pînă la fereastra Anului Nou. Fă-i să se simtă bucuroşi în această noapte, şi, dacă se poate, chiar şi în zilele care vor urma. Vor şti ei ce să facă cu bucuria, n-aibi grijă, ei preţuiesc lu­crurile scumpe... Menţine acest bun excepţional — bucuria + încrede­rea +sănătatea. Dacă te vei ţine de cuvînt, din tine va răsări, la primăvară, un ghiocel, înalt şi extravagant ca un palmier... Fiindcă fulgul mă va asculta, fiindcă proba sînt ghioceii cu­ pal­mierii, imi sculptez numele în carnea lui, cea mai neperisabilă marmoră, zăpada. Și semnez încă odată. Paul Anghel JUDE HM $111 POSIBILE HllliILl“ P IN cînd In clnd vine vremea cînd trebuie să fim inactuali şi departe de zgomotul de fiecare zi. Aceste zile slnt puţine. Şi dacă cerul nu ne-a dat minunea imaculată a zăpezii, trebuie să ne îndreptăm către o alta. Iarna, In vremuri vechi, oamenii se retrăgeau în odăi hibernîmd ca urşii şi copacii. Omul nu era iarna un dom­nitor. El trebuia să se supună atunci unor legi pe care arăta astfel că le as­cultă. Ceea ce nu se mai întîmplă de mult. Poate că de aceea şi minunea în­­tîrzie. Nu puţini se duc atunci s-o cau­te, să-i iasă înainte. Şi ducerea lor este, curios, o retragere. O ieşire din actual. Printre frumoasele fraze pe care ni le-a dăruit Sadoveanu se află una de o simplitate şi frumuseţe enig­matică. „Trebuie să ne retragem spre Căliman, într-o regiune în care mai sunt posibile minunile“. Viaţa lui s-a compus din nesfîrşite expediţii către regiunea miracolelor. Cineva ne spu­nea că Sadoveanu nu vînează, ci că pindeşte munţii şi apele. Era frumos spus, pentru că omul căpăta grandoa­rea elementelor a căror secretă miş­care o aştepta cu neistovită răbdare. Sadoveanu iubea munţii şi spectacolul hibernal. Acest lucru l-a înțeles, cu o acuita- Mihai Ungheanu (,Continuare in pag. 8)

Next