Contemporanul, ianuarie-iunie 1971 (Anul 25, nr. 1-26)

1971-01-01 / nr. 1

4 SCENA ÎN ANUL CARE ÎNCEPE • DEŞI pentru scenă „Anul Nou" incepe toamna, odată cu deschiderea stagiunii, urmind imboldul firesc al calendarului, ne-am adresat unor directori de teatru din Capitală, rugîndu-i să ne comunice capitolele cele mai importante din activitatea instituţiilor pe care le conduc, in anul care incepe : Radu BELIGAN : Anul 1971 ne apropie de marea clipă a înzes­trării noastre cu noul sediu al Teatrului Na­ţional care de pe acum aduce un plus de fru­museţe arhitecturii ora­şului. In 1971 vom între­prinde un mare turneu in U.R.S.S. 1971 e anul drama­turgiei româneşti, mar­cat de piesele lui D. R. Popescu, Eugen Barbu, Paul Anghel şi de capo­dopera lui Camil Pe­­trescu, Danton. Perso­nal, voi semna regia spectacolului Unchiul Vania de Cehov la Tea­trul Mic şi voi fi, ca ac­tor, protagonistul spec­tacolului cu piesa lui Dürrenmatt, Romulus cel Mare, la Teatrul Na­ţional. Anul care vine mă mai invită să mă gin­­desc la trei roluri mari : Schylock, Cyrano şi Ri­chard al III-lea. La Tele­viziune apar in Spirache din Titanic Vals in re­gia lui Horea Popescu. Totodată, Teatrul Na­ţional îşi va elabora programul său artistic pe viitorii trei ani. Liviu CIULEI : La Teatrul „Bulan­­dra‘­ prima premieră a anului 1971 va fi Play Strindberg — versiunea lui Dürrenmatt a Dansu­lui Morţii — pe care o voi pune în scenă (re­gie şi decoruri) avind in distribuţie pe Clody Berthola, Victor Reben­­giuc, Liviu Ciulei şi Pe­­trică Gheorghiu. Ur­mează Revizorul de Gogol, realizat ţie Lu­cian Pintilie in sceno­grafia lui Paul­­ Bort­­novschi, cu Toma­ Cara­­giu, Virgil Ogăşanu, Octavian Cotescu, (mă opresc aici şi nu mai dau alte nume, pentru că în acest spectacol intră aproape toţi actorii de frunte ai teatrului). Valeriu Moisescu va realiza un Don Juan de Moliére, in decorurile lui Radu Boruzescu, a­­vînd ca protagonişti pe Caramitru şi Dinică. Piesele lui Marin So­­rescu, Paracliserul şi Există nervi, vor fi rea­lizate de mine şi, res­pectiv, Moni Gheler­­ter. Patru oameni fără nume de Radu Bădilă, în regia lui Petru Popescu, va avea în distribuţie pe Petrică Gheorghiu, Ion Besoiu, Cornel Co­­man, Cătălina Pintilie. Al. Toscani va monta pe scena Teatrului „Bu­­landra“ Poveşti din pă­durea vieneză de Odon von Horvath (decorurile de Jitianu). Şi, spre sfîrşitul stagiunii, In aşteptarea lui Godot de Samuel Becket, realizat de David Esrig. In centrul atenţiei noastre stă pregătirea unei piese originale care să reprezinte oma­giul nostru pentru se­micentenarul Partidului Comunist Român. Horia LOVINESCU: • IN prima lună a anului va avea loc pre­miera piesei mele Şi eu am fost în Arcadia (în distribuţie Gilda Mari­­nescu, Al. Repan, Dorin Varga) în regia lui Dan Nasta şi scenografia lui Dan Nemţeanu. La Stu­dioul teatrului se pregă­teşte Schimbul de Paul Claudel (protagonişti : Liliana Tomescu, Ştefan Iordache) în regia lui Ion Olteanu. Alte premiere sunt : Cadril (muzical după Ce înseamnă să fii onest de Oscar Wilde, adaptare de Eugen Mirea, muzica Mălineanu, regia Sanda Manu), Mere pentru Eva (adaptare de Gabriel Arrout, după cîteva schițe de Cehov în regia Magdei Bordeianu. In cinstea aniversării semi-Centenarului parti­dului lucrez la o piesă al cărei titlu nu este încă fixat, care va fi pusă în scenă de regizorul Geor­ge Rafael, repetiţiile ur­mind să înceapă la 1 februarie. In a doua jumătate a anului urmează să intre in pregătire Visul unei nopţi de vară şi piesa scriitorului Fănuş Neagu Echipa de zgomote. Lucian GIURCHESCU : M-am întors de cîte­va zile din Finlanda unde am montat, la Teatrul Naţional din Helsinki, Henri IV de Pirandello, în scenogra­fia Sandei Muşatescu. Fiind întrebat despre modul cum a fost apre­ciat­­ spectacolul, îmi permit să dau un citat dintr-o cronică semnată de Sole­neykull in­tr-unui din cele mai im­portante cotidiene, ,,Hel­­singin Sanomat“ : „Vi­­zionînd spectacolul ar­tiștilor români, mi-am dat încă o dată seama de ce teatrul românesc are un asemenea nivel". În 1971 voi realiza do­rita „Antologie a umo­rului românesc“, care cred că va face casă bună cu Teatrul de Co­medie. Călătoriile, lu­crurile văzute cu aceste ocazii te influenţează, „concurenţa“ te stimu­lează. Un spectacol rea­lizat de Ingmar Berg­man cu piesa Visul de Strindberg, mi-a suge­rat ideea de a monta pie­sa la Bucureşti. In pla­nul de perspectivă pre­vedem noua comedie a lui Dumitru Solomon, şi Volpone într-o nouă versiune realizată de Mihnea Gheorghiu. Per­sonal mă mai gîndesc la montarea piesei Indienii de Kopitt. Am mai pri­mit invitaţii de a cola­bora ca regizor cu tea­tre din Kreffeld şi Hai­­ffa. Premiile CSCA în anul 1970 • PREMIiLE Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă, instituite în vederea stimulării creaţiei ori­ginale în domeniul teatrului, au fost atribuite pe anul 1970 după cum urmează : — Premiul pentru cel mai bun spectacol cu o piesă contemporană românească a colectivului care a realizat spectacolul cu piesa Camera de alături, de Paul Everac, la Teatrul Naţional „I. L. Cara­­giale“. — Premiul pentru activitate deosebită în stimu­larea dramaturgiei naţionale — Teatrului de Stat din Arad, care a realizat cel mai mare număr de spectacole cu piese româneşti. — Dramaturgului Al. Popescu, pentru contribu­ţia adusă la dezvoltarea dramaturgiei teatrelor de păpuşi. „Zodia T­aurului“ • ACESTA este titlul piesei al cărui text in­tegral se publică în nu­mărul 12 al revistei „Teatrul“ şi al cărei au­tor este Mihnea Gheor­ghiu (membru al juriu­lui care a acordat pre­miile revistei „Teatrul“). Numărul se deschide cu prezentarea laurea­ţilor revistei pe 1970 pentru dramaturgie, re­gie, şi interpretare. Un spaţiu amplu este afec­tat prezentării celei de-a doua părţi a anchetei sociologice realizate de Paul Câmpeanu. Rezul­tatul ei îl indică pe Ra­du Beligan ca fiind ac­torul preferat al publi­cului. Sumarul mai include articole de Paul Anghel („premise pentru un an dinamic“), D. I. Suchia­­nu («Bourvil şi „infra­­limbajul“»), B. Elvin („Cronică la c(r­onică“), Petru Popescu („Jazzul 1970“). Rezultatul unei anche­te publicate in revista „Teatrul“ îl desemnează pe Radu Beligan ca fi­ind actorul preferat al publicului. MOMENT 1970 TEATRUL IN DECENIU18 ANCHETA „CONTEMPORANULUI“ CARE VOR PI DIRECȚIILE DE DEZVOLTARE a­ teatrului, în deceniul in care intrăm? Desigur, un răspuns cert este imposibil de dat ; ne-am adresat însă cîtorva din cele mai proeminente nume ale teatrului contemporan încercînd ca — prin mărturiile lor — să prefigurăm, dacă nu nişte sensuri precise, cel puţin o stare de spirit. Regele Lear, de William Shakespeare, in regia lui Liviu Ciulei a montat la Teatrul „Lucia Sturdza La Teatrul Naţional „I. L. Caragiale* — Camera Radu Penciulescu, pe scena Teatrului Naţional „I. L Bulandra" Leonce şi Lena, de Georg Büchner, de alături, de Paul Everac. (regia Ion Cojar). Caragiale". Un vis în noaptea miezului de vară, de William Shakespeare, regizat la Teatrul Naţional din Cluj de Vlad Mugur. Jacques HUISMAN: Există minunaţi­­ autori ai viitorului AU EXISTAT şi vor exista totdea­una actori buni şi răi, piese bune sau proaste. Şi printre piesele bune, peste zece ani ca şi astăzi, majoritatea nu se vor putea reprezenta pentru că nu vor face reţetă. Cu trecerea anilor, succesul nu va mai ţine de naţionali­tate ; dificultatea teatrului rezidă în diversitatea socială a unui public foarte larg, şi nu. In limba vorbită pe scenă sau în sală. Să nu-mi vorbiţi mai ales de tea­trul total ! Vă întreb : c®­a acest tea­tru ? Au fost făcute experienţe pen­tru a introduce cîntecul şi dansul în spectacolul teatral. Or, aceste elemen­te nu sunt absolut indispensabile pen­tru a face teatru bun, valabil. Nu există decit problema constituirii tru­pelor şi a păstrării actorilor buni. Pro­blema generală, care ne preocupă în cel mai înalt grad astăzi, şi care nu poate fi lesne soluţionată, e cea a re­pertoriului. Publicul nu dezertează din teatru, şi peste zece ani, televiziunea şi cine­matograful — le prezint condoleanţe anticipate... — în loc să dăuneze spectacolului viu îl vor servi într-un chip uimitor. Trebuie totuşi să recunosc că exis­tă şi o problemă reală a educării pu­blicului, pe care, după multe ezitări ruşinoase, o admit în fine. Există mi­nunaţi autori ai viitorului, care abia sînt cunoscuţi de belgieni, ca şi, de altfel, de francezi. Citez : Topol, Klaus, Osborne, Pinter, Rejek şi a­­tîţia alţii. E teribil, asta ! în acest domeniu, ţările din Est sunt mai avan­sate decit noi. Publicul lor i-a cunos­cut pe aceşti autori şi i-a asimilat. E pentru ei un avantaj pe care nu-l pierd, iar pentru noi o întîrziere greu de recuperat. Jacques Huisman este directorul Teatrului Naţional din Bruxelles, cunoscut prin­ pa­siunea cu care descoperă și lansează ti­nere talente și prin revoluția pe care a provocat-o in teatrul belgian instaurînd un stil de joc orientat în mod decis spre contemporaneitate. Lucian PINTILIE: Zborul e o formă a alegerii? AICI nu este o chestiune de teatru, ci de politică şi sociologie (pentru teatru, mai intens decit oricare altă artă, teatrul fiind spectacol in Spectacol). Teatrul anarhist, sexual, politic al lui Beck, apărut în con­diţia unui concentrat de capitalism, sau teatrul elitar, aristocratic al lui Grotow­­ski, apărut într-o ţară socialistă — ce splendide paradoxuri ! —, apoi fulgeră­­toarea lor dispariţie, neaşteptat, nu ? — dar de fapt cit de firească —, apoi toate aceste trupe orfane stimulate de Gro­­towski şi „Living“, căutînd perplexe steaua lor polară mistuită prea grabnic — totul, totul, nu e decit un reflex al unei teribil de complicate realităţi politice. Izolarea sau participarea directă a ar­tistului, estetismul rece sau angajarea teatrului de stradă — nimic altceva de­cit diferite forme ale determinării po­litice, ale reacţiei faţă de politic (această „caracatiţă“ care ne hipnotizează, ne face să zburăm hipnotizaţi, mai mult, să cre­dem că zborul e o formă a alegerii, nu a determinării). Oamenii de teatru îşi creează cam multe iluzii: înfăţişarea teatrului — cea trecută, cea viitoare — o decid marile tensiuni, marile probleme, marile dez­bateri, marile interese. Cine e hărăzit cu un astfel de mesianism politic știe și cum va arăta teatrul deceniului al 8-lea. Num­a ESPERT: Putem exprima totul PERSONAL, cred în toate formele teatrului experimental. Dar tendinţa foarte clară pentru viitorul apropiat nu mai ţine poate de pura experimen­tare. Aş spune că e vorba de o ten­dinţă de a depăşi frontierele propriu­­zise ale teatrului, pentru a instaura ceea ce se numeşte „spectacolul inte­gral“. Remarc, de asemenea, cu bucu­rie că se urmăreşte cu o forţă reîn­noită, sporită chiar, con­venţi­a unui teatru de acţiune socială şi politică. Modificările teatrului antrial mi­to­par a ţine de două motivări : căuta­rea, atît de către tehnicieni cit şi de către artişti, a unei corespondenţe cu celelalte arte, dar şi cu ştiinţele şi teh­nicile ştiinţifice. Revoluţionarea tea­trului în întregul său e, astfel, pre­conizată de partizanii spectacolului to­tal, la care concură, vizibil dramati­zate, toate mijloacele de expresie ar­tistică. Dar o difuziune a rezultatelor expe­rimentării şi un ajutor susţinut pen­tru eforturile cele mai valabile — sunt chestiuni care trebuie încă orga­nizate, fără a omite să prevedem o cooperare internaţională devenită le­gitimă şi necesară prin izbitoarele a­­nalogii de fapt, existînd de pe acum între artiştii tuturor ţărilor. Se spune astăzi că teatrul conţine toate procedeele de expresie artistică. Sper că peste zece ani se va putea spune mai simplu : teatrul poate ex­prima totul. Una din cele mai cunoscute tragediene moderne din Spania, Nuria Espert este cea mai buna interpretă a lui Lorca. Face, de asemenea, mult film şi cîntă pe cei mai mari poeţi ai Spaniei şi din alte ţâri. Or­ganizează numeroase turnee în lume, în fruntea unei trupe care îi poartă numele : „Compania Nuria Espert". David ESRIG: Intuiţie PUTEM doar să urmăm cu timidi­tate sugestiile unei intuiţii prudente. Aşadar, cred că se va accentua vio­lenţa expresiei teatrale şi s-ar putea să devină precumpănitoare forţa chi­mică asupra celei fizice. Cred că spectacolul îşi va cîştiga o şi mai adîncă independenţă faţă de li­teratură şi caracterul „concret“ al re­prezentaţiei va definitiva singularita­tea actului scenic. In sfîrşit, cred că dacă deceniul 6 a fost marcat de revoluţia estetică a noii literaturi dramatice şi a unei sceno­grafii care se reclama de la experien­ţele mai noi ale artelor plastice, dacă deceniul 7 a fost în primul rind o revoluţie etică în care regizorii au reluat ideea fundamentală a lui Artaud despre necesitatea de a şterge graniţa între actul de viaţă şi cel sce­nic afirmînd cu violenţă lumea mică a individualităţii omeneşti s-ar putea ca anii ce vin să ne a­­propie de sursele cosmogonice, mai a­­dînci, ale spectacolului, în care regă­sim sensul necesar al exprimării noas­tre, acela de a reface contactele rătă­cite cu lumea mare, unde domnesc le­gile mai puţin cunoscute ale existen­ţei... In această transformare s-ar putea ca noţiunea de teatru, atît de legată de împrejurări istorice trecute, să se dizolve în sfîrşit, în aceea de specta­col cu tot ce e sîngeros şi tulburător într-un veritabil proces de revoluţie. Jean VILliR: Un mod artistic de a spăla creierul SE VORBEŞTE, e cert, din ce în ce mai mult despre o criză a teatrului. Dar să nu uităm că de aproximativ 500 de ani se vorbeşte despre asta în mod regulat. Sunt convins de exis­tenţa unei singure, adevărate crize a teatrului, aceea a finanţelor, şi a­­ceasta durează, la rîndu-i, de un secol. De altfel, orice criză care se dovedeşte a fi o criză de fond, care priveşte direct societatea, se reflectă imediat d­in arta teatrală. Teatrul care e, dacă nu oglinda, cel puţin reflexul lucrurilor vieţii, e sen­sibil la mişcările societăţii, mai ales dacă ele sunt provocate de tineri, adică de partea cea mai nouă a so­cietăţii. Rezultă de aici că noi ne a­­flăm în prezenţa unor forme diferite de teatru care merg, evident, de la teatrul tradiţional pînă la teatrul de stradă, la teatrul de „guerilă“, la tea­trul eliberării sexuale... Iată, după mine, în ce sens se declară criza cea mai ascuţită de astăzi : LIPSA drama­turgilor care ar şti să exprime situaţia socială a momentului se resimte te­ribil. E sigur că nu puţini autori au în­cercat să analizeze nedreptăţile unei societăţi, dar cred că interpre­tarea mişcărilor actuale ale tineretu­lui contemporan — exceptînd situaţia cînd e vorba de echipe care depun o muncă colectivă — e destul de să­racă. Sînt convins că, la un moment dat, un om trebuie să cedeze locul ce­lor mai tineri decit el, dacă ţine ca propriile sale creaţii să aibă şansa de a se perpetua. In chip necesar, peste zece ani, tea­trul cu tendinţe politico-sociale şi teatrul hotărît erotic vor mina toate celelalte forme de teatru. Poezia se pierde în dialoguri, replica pentru re­plică nu mai merge, mizeriile indivi­duale plictisesc toată lumea... Teatrul viitor va fi un teatru al forţei, al persuasiunii, un teatru cu adresă, revăzut şi corectat de tineret, un mod artistic de a spăla creierul. Elev al lui Dullin, animator al uneia din cele mai cunoscute trupe franceze de după război, fondator al Festivalului de la Avignon, Director al T.N.P. în perioa­da sa de glorie, Jean Vilar este una din cele mai marcante şi mai energice perso­nalităţi ale vieţii teatrale franceze. Liviu CIULEI: Sa ne pregătim pentru mîine ORICE artist năzuieşte să fie clasic, opera sa să fie perfect echilibrată, esenţială, să se exprime într-un ra­port strict între conţinut şi formă. Şi un artist preclasic a vrut să fie cla­sic, şi un artist baroc a vrut să fie clasic. Dar unul a trăit prea devreme, iar celălalt a trăit prea tîrziu. Cred că dorinţa de a fi clasic e legitimă şi e permanentă, şi o găsim chiar în cel mai modern dintre noi, dar arta cla­sică în general e rezultatul unui mo­ment istoric şi anume al momentului de maxim echilibru relativ la care poate să ajungă o societate. Şi aceas­ta corespunde cu perioada de maturi­zare a acestei societăţi. Noi trăim în­ceputul unei ere importante şi deo­sebite. Mie-mi place să cred că e o nouă eră civilizatorie şi se numeşte era socialistă. Şi teatrul, ca toate celelalte arte, cu întreaga complexitate a ideilor pe care existenţa noastră i-o pune la dis­poziţie în exprimarea sa artistică, se află într-o minunată iorna a copilă­riei. Este momentul în care învaţă şi descoperă A-ul, B-ul, C-ul unui nou univers artistic, care corespunde unei noi lumi. De aceea e de multe ori stîngaci, de multe ori ne bruschează prin felul său de a fi frust. Cînd e foarte bun, îl anunţă deja pe „mîine“, Atunci şocul în noi ca spectatori e şi mai mare. Ne dezlipim greu de pre­concepţii, ne e mai comod să asimi­lăm lucruri dinainte mestecate cu care suntem­ obişnuiţi. Şocul odată pro­dus şi integrat în noi, o altă exprimare „tradiţionalistă“ ni se pare vetustă. Simţim că nu ne mai vorbeşte despre azi, despre mîine. Noi vrem să ştim cit mai multe despre azi. Vrem să ne pregătim cit mai bine pentru mîine. Şi, să nu uităm, ce azi ni se pare modern, mîine devine ceva obişnuit și intră curînd în zona clasică, nu în sen­sul în care am folosit termenul la în­ceput. Eugenio BARBA: A călări tigrul A PRETINDE că teatrul trebuie să redevină o artă populară ar fi o uto­pie şi, totodată, o dovadă a ignorării istoriei sale. într-un singur moment teatrul a fost „popular“ atunci cînd nu era decit o manifestare a unei con­strucţii morale şi religioase. Astăzi, nu există un public omogen ci, ca reflex al societăţii noastre dis­persate, mai multe categorii de pu­blic. De vreme ce a dispărut fondul comun — credinţă religioasă sau mo­rală după un cod simţit într-ade­­văr —, nici o formă de teatru nu mai poate pretinde să fie populară, adică să angajeze în mod total comunitatea. Teatrul e ficţiune, viziune. Numai in­tensitatea sugestiei sale acţionează asupra spectatorilor. Cînd îşi propune să devină ceea ce vrea să sugereze, pierde orice efect. Nu, valoarea teatru­lui nu mai constă astăzi în funcţia sa sociologică, care e difuză şi in­definibilă, ci în sensul psihologic precis şi distinct pe care-l ia pentru fiecare actor şi pentru fiecare spec­tator. Teatrul spontaneităţii, sfîşietor, convulsiv — deşi e mereu respectabil — se împotmoleşte într-un haos bio­logic, în neputinţă. Teatru! de mîine, ca orice activitate artistică de altfel, va fi disciplină. Orice explozie vizio­nară va fi în curînd stăpînită. Pentru a supravieţui, actorul trebuie să în­veţe să călărească tigrul şi să nu se lase devorat de el. Teatrul nu e o ştiinţă exactă. Rezultatele şi soluţiile atinse de actori mor şi dispar odată cu ei. Nu rămîne decit o posibilitate de depăşire şi supravieţuire : a afla obstacole care se împotrivesc comu­nicării şi a le înlătura ; restul e in­certitudine. Numai printr-o reînnoire continuă a conştiinţei şi a atitudinii noastre personale faţă de viaţă se va determina o nouă apropiere de arta noastră. Nu mai e vorba să fii mi­sionar sau artist original, e vorba să fii realist. Meseria noastră reprezintă ea însăşi posibilitatea de a ne schimba, şi prin aceasta de a schimba societa­tea. Peste zece ani nu se va mai p­une întrebarea : ce înseamnă teatrul pen­tru popor ? Se va spune : ce înseam­nă teatrul pentru mine ? Şi răspunsul convertit în acţiuni fără menaja­mente, fără rezerve, va constitui re­voluţionarea teatrului. Tînârul regizor de origine argentiniană, Eugenio Barba caută formule noi de pu­nere în scenă, perindîndu-se prin toate teatrele din Europa. Discipol total al lui Grotowski, a realizat cîteva spectacole cu totul originale, comentate pe larg în presă. Giorgio STREHLER : Un teatru pe măsura omului CRED în egală măsură în teatru ca fapt poetic, educativ şi social ; cred în teatru ca poezie, în poezie ca adevăr, dar, în acelaşi timp, fără să uit tea­tral ca „loc“ structural al întîlnirii între oameni. Sînt convins de funcţia civilă şi so­cială a teatrului, sunt sigur de capaci­tatea lui de a dezvălui şi expune ceea ce ar trebui să fie schimbat şi a modu­lui în care omul ar putea să-l schim­be. Pe scurt, cred înt­r-un teatru pe mă­­sura omului. Singurele mele arme sunt cele ale unei extreme bune credinţe, ale cins­tei şi ale unei încrederi nelimitate în om. Sînt cu totul împotriva iraţiona­lismului într-o lume atît de crudă ca a noastră, iar aceasta pentru că sînt ferm convins că tocmai iraţionalismul ne-a antrenat spre cele mai groaznice catastrofe petrecute în anii tinereţii noastre sau astăzi. Cred şi voi crede totdeauna în tea­trul care povesteşte şi care ne vor­beşte despre alt lucru : despre dragos­te, despre solidaritate, despre bine, cu un cuvînt, despre fericirea posibilă pentru om, fiincă această fericire e­­xistă în el. Cred în asta, căci, poves­­tindu-ne despre fericire, suntem­ obli­gaţi să luptăm pentru ea, şi să ajun­gem la ea. Omul vrea să fie fericit, să trăiască în pace, să rămînă, în adîncul său, solidar cu ceilalţi oameni, şi dacă se convinge că această solidaritate şi această fericire şi această pace sînt posibile, va face orice ca să ajungă acolo, pentru a realiza o lume a omu­lui pentru om. Ei bine, pentru acest scop pentru acest ideal am încercat să lupt toată viaţa mea , pentru acest scop am com­bătut ceea ce era falsificat în mine şi continui să combat zi de zi, înăuntrul şi în afara mea. E una din datoriile mele, să zicem... istorice. Nu pot face nimic altfel. E modul meu personal de a-mi urma destinul. Giorgio Strehler a fost sufletul trupei ,,Piccolo-Teatro". Poate cel mai mare re­gizor de teatru italian din zilele noastre. Repertoriul său (Slugă la doi stăpini, Uriaşii munților etc.) cunoaşte un renume şi un triumf mondiale. Lucrează acum la Teatrul „Metastasio", din Prato. Cele cinci texte de peste hotare sunt ob­ţinute de către MARICA BELIGAN. Radu PENCIULESCU: Vocile timpului NU ŞTIU cum va fi teatrul în de­ceniul 8. Cred însă că bănuiesc că­rarea mea. Sunt, pe zi ce trece, mai suspicios faţă de unele noţiuni care-mi păreau nu de mult consolidate. E vor­ba despre „talent“ — ca abilitate in invenţia imaginilor şi limbajului — şi despre „operă“ — ca sistem de echi­libre ţintind armonia şi perfecţiunea, ţintind exemplarul, modelul definitiv. Pentru mine, spectacolul devine, chiar programatic, o activitate care mă cu­prinde integral, o explozie care mă implică atît, incit mi-e greu­ să-i în­trevăd limitele şi consecinţele. Iată de ce cred că mă voi îndepărta tot mai mult de seninătate şi profesionalism, de discreţie şi elaborare. Mă voi strădui să ascult tot mai a­­tent şi cu mai multă modestie vocile timpului şi vocile sufletului meu, iar in spectacolele mele voi lupta în pri­mul rind cu monologul, cu orgoliul, cu indiferenţa. Voi reuşi, sper, să fiu mai întreg în dialogul pe care nădăjduiesc să-l duc şi în următorii zece ani cu contempo­ranii mei.

Next