Contemporanul, ianuarie-iunie 1971 (Anul 25, nr. 1-26)
1971-01-01 / nr. 1
4 SCENA ÎN ANUL CARE ÎNCEPE • DEŞI pentru scenă „Anul Nou" incepe toamna, odată cu deschiderea stagiunii, urmind imboldul firesc al calendarului, ne-am adresat unor directori de teatru din Capitală, rugîndu-i să ne comunice capitolele cele mai importante din activitatea instituţiilor pe care le conduc, in anul care incepe : Radu BELIGAN : Anul 1971 ne apropie de marea clipă a înzestrării noastre cu noul sediu al Teatrului Naţional care de pe acum aduce un plus de frumuseţe arhitecturii oraşului. In 1971 vom întreprinde un mare turneu in U.R.S.S. 1971 e anul dramaturgiei româneşti, marcat de piesele lui D. R. Popescu, Eugen Barbu, Paul Anghel şi de capodopera lui Camil Petrescu, Danton. Personal, voi semna regia spectacolului Unchiul Vania de Cehov la Teatrul Mic şi voi fi, ca actor, protagonistul spectacolului cu piesa lui Dürrenmatt, Romulus cel Mare, la Teatrul Naţional. Anul care vine mă mai invită să mă gindesc la trei roluri mari : Schylock, Cyrano şi Richard al III-lea. La Televiziune apar in Spirache din Titanic Vals in regia lui Horea Popescu. Totodată, Teatrul Naţional îşi va elabora programul său artistic pe viitorii trei ani. Liviu CIULEI : La Teatrul „Bulandra‘ prima premieră a anului 1971 va fi Play Strindberg — versiunea lui Dürrenmatt a Dansului Morţii — pe care o voi pune în scenă (regie şi decoruri) avind in distribuţie pe Clody Berthola, Victor Rebengiuc, Liviu Ciulei şi Petrică Gheorghiu. Urmează Revizorul de Gogol, realizat ţie Lucian Pintilie in scenografia lui Paul Bortnovschi, cu Toma Caragiu, Virgil Ogăşanu, Octavian Cotescu, (mă opresc aici şi nu mai dau alte nume, pentru că în acest spectacol intră aproape toţi actorii de frunte ai teatrului). Valeriu Moisescu va realiza un Don Juan de Moliére, in decorurile lui Radu Boruzescu, avînd ca protagonişti pe Caramitru şi Dinică. Piesele lui Marin Sorescu, Paracliserul şi Există nervi, vor fi realizate de mine şi, respectiv, Moni Ghelerter. Patru oameni fără nume de Radu Bădilă, în regia lui Petru Popescu, va avea în distribuţie pe Petrică Gheorghiu, Ion Besoiu, Cornel Coman, Cătălina Pintilie. Al. Toscani va monta pe scena Teatrului „Bulandra“ Poveşti din pădurea vieneză de Odon von Horvath (decorurile de Jitianu). Şi, spre sfîrşitul stagiunii, In aşteptarea lui Godot de Samuel Becket, realizat de David Esrig. In centrul atenţiei noastre stă pregătirea unei piese originale care să reprezinte omagiul nostru pentru semicentenarul Partidului Comunist Român. Horia LOVINESCU: • IN prima lună a anului va avea loc premiera piesei mele Şi eu am fost în Arcadia (în distribuţie Gilda Marinescu, Al. Repan, Dorin Varga) în regia lui Dan Nasta şi scenografia lui Dan Nemţeanu. La Studioul teatrului se pregăteşte Schimbul de Paul Claudel (protagonişti : Liliana Tomescu, Ştefan Iordache) în regia lui Ion Olteanu. Alte premiere sunt : Cadril (muzical după Ce înseamnă să fii onest de Oscar Wilde, adaptare de Eugen Mirea, muzica Mălineanu, regia Sanda Manu), Mere pentru Eva (adaptare de Gabriel Arrout, după cîteva schițe de Cehov în regia Magdei Bordeianu. In cinstea aniversării semi-Centenarului partidului lucrez la o piesă al cărei titlu nu este încă fixat, care va fi pusă în scenă de regizorul George Rafael, repetiţiile urmind să înceapă la 1 februarie. In a doua jumătate a anului urmează să intre in pregătire Visul unei nopţi de vară şi piesa scriitorului Fănuş Neagu Echipa de zgomote. Lucian GIURCHESCU : M-am întors de cîteva zile din Finlanda unde am montat, la Teatrul Naţional din Helsinki, Henri IV de Pirandello, în scenografia Sandei Muşatescu. Fiind întrebat despre modul cum a fost apreciat spectacolul, îmi permit să dau un citat dintr-o cronică semnată de Soleneykull intr-unui din cele mai importante cotidiene, ,,Helsingin Sanomat“ : „Vizionînd spectacolul artiștilor români, mi-am dat încă o dată seama de ce teatrul românesc are un asemenea nivel". În 1971 voi realiza dorita „Antologie a umorului românesc“, care cred că va face casă bună cu Teatrul de Comedie. Călătoriile, lucrurile văzute cu aceste ocazii te influenţează, „concurenţa“ te stimulează. Un spectacol realizat de Ingmar Bergman cu piesa Visul de Strindberg, mi-a sugerat ideea de a monta piesa la Bucureşti. In planul de perspectivă prevedem noua comedie a lui Dumitru Solomon, şi Volpone într-o nouă versiune realizată de Mihnea Gheorghiu. Personal mă mai gîndesc la montarea piesei Indienii de Kopitt. Am mai primit invitaţii de a colabora ca regizor cu teatre din Kreffeld şi Haiffa. Premiile CSCA în anul 1970 • PREMIiLE Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă, instituite în vederea stimulării creaţiei originale în domeniul teatrului, au fost atribuite pe anul 1970 după cum urmează : — Premiul pentru cel mai bun spectacol cu o piesă contemporană românească a colectivului care a realizat spectacolul cu piesa Camera de alături, de Paul Everac, la Teatrul Naţional „I. L. Caragiale“. — Premiul pentru activitate deosebită în stimularea dramaturgiei naţionale — Teatrului de Stat din Arad, care a realizat cel mai mare număr de spectacole cu piese româneşti. — Dramaturgului Al. Popescu, pentru contribuţia adusă la dezvoltarea dramaturgiei teatrelor de păpuşi. „Zodia Taurului“ • ACESTA este titlul piesei al cărui text integral se publică în numărul 12 al revistei „Teatrul“ şi al cărei autor este Mihnea Gheorghiu (membru al juriului care a acordat premiile revistei „Teatrul“). Numărul se deschide cu prezentarea laureaţilor revistei pe 1970 pentru dramaturgie, regie, şi interpretare. Un spaţiu amplu este afectat prezentării celei de-a doua părţi a anchetei sociologice realizate de Paul Câmpeanu. Rezultatul ei îl indică pe Radu Beligan ca fiind actorul preferat al publicului. Sumarul mai include articole de Paul Anghel („premise pentru un an dinamic“), D. I. Suchianu («Bourvil şi „infralimbajul“»), B. Elvin („Cronică la c(ronică“), Petru Popescu („Jazzul 1970“). Rezultatul unei anchete publicate in revista „Teatrul“ îl desemnează pe Radu Beligan ca fiind actorul preferat al publicului. MOMENT 1970 TEATRUL IN DECENIU18 ANCHETA „CONTEMPORANULUI“ CARE VOR PI DIRECȚIILE DE DEZVOLTARE a teatrului, în deceniul in care intrăm? Desigur, un răspuns cert este imposibil de dat ; ne-am adresat însă cîtorva din cele mai proeminente nume ale teatrului contemporan încercînd ca — prin mărturiile lor — să prefigurăm, dacă nu nişte sensuri precise, cel puţin o stare de spirit. Regele Lear, de William Shakespeare, in regia lui Liviu Ciulei a montat la Teatrul „Lucia Sturdza La Teatrul Naţional „I. L. Caragiale* — Camera Radu Penciulescu, pe scena Teatrului Naţional „I. L Bulandra" Leonce şi Lena, de Georg Büchner, de alături, de Paul Everac. (regia Ion Cojar). Caragiale". Un vis în noaptea miezului de vară, de William Shakespeare, regizat la Teatrul Naţional din Cluj de Vlad Mugur. Jacques HUISMAN: Există minunaţi autori ai viitorului AU EXISTAT şi vor exista totdeauna actori buni şi răi, piese bune sau proaste. Şi printre piesele bune, peste zece ani ca şi astăzi, majoritatea nu se vor putea reprezenta pentru că nu vor face reţetă. Cu trecerea anilor, succesul nu va mai ţine de naţionalitate ; dificultatea teatrului rezidă în diversitatea socială a unui public foarte larg, şi nu. In limba vorbită pe scenă sau în sală. Să nu-mi vorbiţi mai ales de teatrul total ! Vă întreb : c®a acest teatru ? Au fost făcute experienţe pentru a introduce cîntecul şi dansul în spectacolul teatral. Or, aceste elemente nu sunt absolut indispensabile pentru a face teatru bun, valabil. Nu există decit problema constituirii trupelor şi a păstrării actorilor buni. Problema generală, care ne preocupă în cel mai înalt grad astăzi, şi care nu poate fi lesne soluţionată, e cea a repertoriului. Publicul nu dezertează din teatru, şi peste zece ani, televiziunea şi cinematograful — le prezint condoleanţe anticipate... — în loc să dăuneze spectacolului viu îl vor servi într-un chip uimitor. Trebuie totuşi să recunosc că există şi o problemă reală a educării publicului, pe care, după multe ezitări ruşinoase, o admit în fine. Există minunaţi autori ai viitorului, care abia sînt cunoscuţi de belgieni, ca şi, de altfel, de francezi. Citez : Topol, Klaus, Osborne, Pinter, Rejek şi atîţia alţii. E teribil, asta ! în acest domeniu, ţările din Est sunt mai avansate decit noi. Publicul lor i-a cunoscut pe aceşti autori şi i-a asimilat. E pentru ei un avantaj pe care nu-l pierd, iar pentru noi o întîrziere greu de recuperat. Jacques Huisman este directorul Teatrului Naţional din Bruxelles, cunoscut prin pasiunea cu care descoperă și lansează tinere talente și prin revoluția pe care a provocat-o in teatrul belgian instaurînd un stil de joc orientat în mod decis spre contemporaneitate. Lucian PINTILIE: Zborul e o formă a alegerii? AICI nu este o chestiune de teatru, ci de politică şi sociologie (pentru teatru, mai intens decit oricare altă artă, teatrul fiind spectacol in Spectacol). Teatrul anarhist, sexual, politic al lui Beck, apărut în condiţia unui concentrat de capitalism, sau teatrul elitar, aristocratic al lui Grotowski, apărut într-o ţară socialistă — ce splendide paradoxuri ! —, apoi fulgerătoarea lor dispariţie, neaşteptat, nu ? — dar de fapt cit de firească —, apoi toate aceste trupe orfane stimulate de Grotowski şi „Living“, căutînd perplexe steaua lor polară mistuită prea grabnic — totul, totul, nu e decit un reflex al unei teribil de complicate realităţi politice. Izolarea sau participarea directă a artistului, estetismul rece sau angajarea teatrului de stradă — nimic altceva decit diferite forme ale determinării politice, ale reacţiei faţă de politic (această „caracatiţă“ care ne hipnotizează, ne face să zburăm hipnotizaţi, mai mult, să credem că zborul e o formă a alegerii, nu a determinării). Oamenii de teatru îşi creează cam multe iluzii: înfăţişarea teatrului — cea trecută, cea viitoare — o decid marile tensiuni, marile probleme, marile dezbateri, marile interese. Cine e hărăzit cu un astfel de mesianism politic știe și cum va arăta teatrul deceniului al 8-lea. Numa ESPERT: Putem exprima totul PERSONAL, cred în toate formele teatrului experimental. Dar tendinţa foarte clară pentru viitorul apropiat nu mai ţine poate de pura experimentare. Aş spune că e vorba de o tendinţă de a depăşi frontierele propriuzise ale teatrului, pentru a instaura ceea ce se numeşte „spectacolul integral“. Remarc, de asemenea, cu bucurie că se urmăreşte cu o forţă reînnoită, sporită chiar, convenţia unui teatru de acţiune socială şi politică. Modificările teatrului antrial mitopar a ţine de două motivări : căutarea, atît de către tehnicieni cit şi de către artişti, a unei corespondenţe cu celelalte arte, dar şi cu ştiinţele şi tehnicile ştiinţifice. Revoluţionarea teatrului în întregul său e, astfel, preconizată de partizanii spectacolului total, la care concură, vizibil dramatizate, toate mijloacele de expresie artistică. Dar o difuziune a rezultatelor experimentării şi un ajutor susţinut pentru eforturile cele mai valabile — sunt chestiuni care trebuie încă organizate, fără a omite să prevedem o cooperare internaţională devenită legitimă şi necesară prin izbitoarele analogii de fapt, existînd de pe acum între artiştii tuturor ţărilor. Se spune astăzi că teatrul conţine toate procedeele de expresie artistică. Sper că peste zece ani se va putea spune mai simplu : teatrul poate exprima totul. Una din cele mai cunoscute tragediene moderne din Spania, Nuria Espert este cea mai buna interpretă a lui Lorca. Face, de asemenea, mult film şi cîntă pe cei mai mari poeţi ai Spaniei şi din alte ţâri. Organizează numeroase turnee în lume, în fruntea unei trupe care îi poartă numele : „Compania Nuria Espert". David ESRIG: Intuiţie PUTEM doar să urmăm cu timiditate sugestiile unei intuiţii prudente. Aşadar, cred că se va accentua violenţa expresiei teatrale şi s-ar putea să devină precumpănitoare forţa chimică asupra celei fizice. Cred că spectacolul îşi va cîştiga o şi mai adîncă independenţă faţă de literatură şi caracterul „concret“ al reprezentaţiei va definitiva singularitatea actului scenic. In sfîrşit, cred că dacă deceniul 6 a fost marcat de revoluţia estetică a noii literaturi dramatice şi a unei scenografii care se reclama de la experienţele mai noi ale artelor plastice, dacă deceniul 7 a fost în primul rind o revoluţie etică în care regizorii au reluat ideea fundamentală a lui Artaud despre necesitatea de a şterge graniţa între actul de viaţă şi cel scenic afirmînd cu violenţă lumea mică a individualităţii omeneşti s-ar putea ca anii ce vin să ne apropie de sursele cosmogonice, mai adînci, ale spectacolului, în care regăsim sensul necesar al exprimării noastre, acela de a reface contactele rătăcite cu lumea mare, unde domnesc legile mai puţin cunoscute ale existenţei... In această transformare s-ar putea ca noţiunea de teatru, atît de legată de împrejurări istorice trecute, să se dizolve în sfîrşit, în aceea de spectacol cu tot ce e sîngeros şi tulburător într-un veritabil proces de revoluţie. Jean VILliR: Un mod artistic de a spăla creierul SE VORBEŞTE, e cert, din ce în ce mai mult despre o criză a teatrului. Dar să nu uităm că de aproximativ 500 de ani se vorbeşte despre asta în mod regulat. Sunt convins de existenţa unei singure, adevărate crize a teatrului, aceea a finanţelor, şi aceasta durează, la rîndu-i, de un secol. De altfel, orice criză care se dovedeşte a fi o criză de fond, care priveşte direct societatea, se reflectă imediat din arta teatrală. Teatrul care e, dacă nu oglinda, cel puţin reflexul lucrurilor vieţii, e sensibil la mişcările societăţii, mai ales dacă ele sunt provocate de tineri, adică de partea cea mai nouă a societăţii. Rezultă de aici că noi ne aflăm în prezenţa unor forme diferite de teatru care merg, evident, de la teatrul tradiţional pînă la teatrul de stradă, la teatrul de „guerilă“, la teatrul eliberării sexuale... Iată, după mine, în ce sens se declară criza cea mai ascuţită de astăzi : LIPSA dramaturgilor care ar şti să exprime situaţia socială a momentului se resimte teribil. E sigur că nu puţini autori au încercat să analizeze nedreptăţile unei societăţi, dar cred că interpretarea mişcărilor actuale ale tineretului contemporan — exceptînd situaţia cînd e vorba de echipe care depun o muncă colectivă — e destul de săracă. Sînt convins că, la un moment dat, un om trebuie să cedeze locul celor mai tineri decit el, dacă ţine ca propriile sale creaţii să aibă şansa de a se perpetua. In chip necesar, peste zece ani, teatrul cu tendinţe politico-sociale şi teatrul hotărît erotic vor mina toate celelalte forme de teatru. Poezia se pierde în dialoguri, replica pentru replică nu mai merge, mizeriile individuale plictisesc toată lumea... Teatrul viitor va fi un teatru al forţei, al persuasiunii, un teatru cu adresă, revăzut şi corectat de tineret, un mod artistic de a spăla creierul. Elev al lui Dullin, animator al uneia din cele mai cunoscute trupe franceze de după război, fondator al Festivalului de la Avignon, Director al T.N.P. în perioada sa de glorie, Jean Vilar este una din cele mai marcante şi mai energice personalităţi ale vieţii teatrale franceze. Liviu CIULEI: Sa ne pregătim pentru mîine ORICE artist năzuieşte să fie clasic, opera sa să fie perfect echilibrată, esenţială, să se exprime într-un raport strict între conţinut şi formă. Şi un artist preclasic a vrut să fie clasic, şi un artist baroc a vrut să fie clasic. Dar unul a trăit prea devreme, iar celălalt a trăit prea tîrziu. Cred că dorinţa de a fi clasic e legitimă şi e permanentă, şi o găsim chiar în cel mai modern dintre noi, dar arta clasică în general e rezultatul unui moment istoric şi anume al momentului de maxim echilibru relativ la care poate să ajungă o societate. Şi aceasta corespunde cu perioada de maturizare a acestei societăţi. Noi trăim începutul unei ere importante şi deosebite. Mie-mi place să cred că e o nouă eră civilizatorie şi se numeşte era socialistă. Şi teatrul, ca toate celelalte arte, cu întreaga complexitate a ideilor pe care existenţa noastră i-o pune la dispoziţie în exprimarea sa artistică, se află într-o minunată iorna a copilăriei. Este momentul în care învaţă şi descoperă A-ul, B-ul, C-ul unui nou univers artistic, care corespunde unei noi lumi. De aceea e de multe ori stîngaci, de multe ori ne bruschează prin felul său de a fi frust. Cînd e foarte bun, îl anunţă deja pe „mîine“, Atunci şocul în noi ca spectatori e şi mai mare. Ne dezlipim greu de preconcepţii, ne e mai comod să asimilăm lucruri dinainte mestecate cu care suntem obişnuiţi. Şocul odată produs şi integrat în noi, o altă exprimare „tradiţionalistă“ ni se pare vetustă. Simţim că nu ne mai vorbeşte despre azi, despre mîine. Noi vrem să ştim cit mai multe despre azi. Vrem să ne pregătim cit mai bine pentru mîine. Şi, să nu uităm, ce azi ni se pare modern, mîine devine ceva obişnuit și intră curînd în zona clasică, nu în sensul în care am folosit termenul la început. Eugenio BARBA: A călări tigrul A PRETINDE că teatrul trebuie să redevină o artă populară ar fi o utopie şi, totodată, o dovadă a ignorării istoriei sale. într-un singur moment teatrul a fost „popular“ atunci cînd nu era decit o manifestare a unei construcţii morale şi religioase. Astăzi, nu există un public omogen ci, ca reflex al societăţii noastre dispersate, mai multe categorii de public. De vreme ce a dispărut fondul comun — credinţă religioasă sau morală după un cod simţit într-adevăr —, nici o formă de teatru nu mai poate pretinde să fie populară, adică să angajeze în mod total comunitatea. Teatrul e ficţiune, viziune. Numai intensitatea sugestiei sale acţionează asupra spectatorilor. Cînd îşi propune să devină ceea ce vrea să sugereze, pierde orice efect. Nu, valoarea teatrului nu mai constă astăzi în funcţia sa sociologică, care e difuză şi indefinibilă, ci în sensul psihologic precis şi distinct pe care-l ia pentru fiecare actor şi pentru fiecare spectator. Teatrul spontaneităţii, sfîşietor, convulsiv — deşi e mereu respectabil — se împotmoleşte într-un haos biologic, în neputinţă. Teatru! de mîine, ca orice activitate artistică de altfel, va fi disciplină. Orice explozie vizionară va fi în curînd stăpînită. Pentru a supravieţui, actorul trebuie să înveţe să călărească tigrul şi să nu se lase devorat de el. Teatrul nu e o ştiinţă exactă. Rezultatele şi soluţiile atinse de actori mor şi dispar odată cu ei. Nu rămîne decit o posibilitate de depăşire şi supravieţuire : a afla obstacole care se împotrivesc comunicării şi a le înlătura ; restul e incertitudine. Numai printr-o reînnoire continuă a conştiinţei şi a atitudinii noastre personale faţă de viaţă se va determina o nouă apropiere de arta noastră. Nu mai e vorba să fii misionar sau artist original, e vorba să fii realist. Meseria noastră reprezintă ea însăşi posibilitatea de a ne schimba, şi prin aceasta de a schimba societatea. Peste zece ani nu se va mai pune întrebarea : ce înseamnă teatrul pentru popor ? Se va spune : ce înseamnă teatrul pentru mine ? Şi răspunsul convertit în acţiuni fără menajamente, fără rezerve, va constitui revoluţionarea teatrului. Tînârul regizor de origine argentiniană, Eugenio Barba caută formule noi de punere în scenă, perindîndu-se prin toate teatrele din Europa. Discipol total al lui Grotowski, a realizat cîteva spectacole cu totul originale, comentate pe larg în presă. Giorgio STREHLER : Un teatru pe măsura omului CRED în egală măsură în teatru ca fapt poetic, educativ şi social ; cred în teatru ca poezie, în poezie ca adevăr, dar, în acelaşi timp, fără să uit teatral ca „loc“ structural al întîlnirii între oameni. Sînt convins de funcţia civilă şi socială a teatrului, sunt sigur de capacitatea lui de a dezvălui şi expune ceea ce ar trebui să fie schimbat şi a modului în care omul ar putea să-l schimbe. Pe scurt, cred într-un teatru pe măsura omului. Singurele mele arme sunt cele ale unei extreme bune credinţe, ale cinstei şi ale unei încrederi nelimitate în om. Sînt cu totul împotriva iraţionalismului într-o lume atît de crudă ca a noastră, iar aceasta pentru că sînt ferm convins că tocmai iraţionalismul ne-a antrenat spre cele mai groaznice catastrofe petrecute în anii tinereţii noastre sau astăzi. Cred şi voi crede totdeauna în teatrul care povesteşte şi care ne vorbeşte despre alt lucru : despre dragoste, despre solidaritate, despre bine, cu un cuvînt, despre fericirea posibilă pentru om, fiincă această fericire există în el. Cred în asta, căci, povestindu-ne despre fericire, suntem obligaţi să luptăm pentru ea, şi să ajungem la ea. Omul vrea să fie fericit, să trăiască în pace, să rămînă, în adîncul său, solidar cu ceilalţi oameni, şi dacă se convinge că această solidaritate şi această fericire şi această pace sînt posibile, va face orice ca să ajungă acolo, pentru a realiza o lume a omului pentru om. Ei bine, pentru acest scop pentru acest ideal am încercat să lupt toată viaţa mea , pentru acest scop am combătut ceea ce era falsificat în mine şi continui să combat zi de zi, înăuntrul şi în afara mea. E una din datoriile mele, să zicem... istorice. Nu pot face nimic altfel. E modul meu personal de a-mi urma destinul. Giorgio Strehler a fost sufletul trupei ,,Piccolo-Teatro". Poate cel mai mare regizor de teatru italian din zilele noastre. Repertoriul său (Slugă la doi stăpini, Uriaşii munților etc.) cunoaşte un renume şi un triumf mondiale. Lucrează acum la Teatrul „Metastasio", din Prato. Cele cinci texte de peste hotare sunt obţinute de către MARICA BELIGAN. Radu PENCIULESCU: Vocile timpului NU ŞTIU cum va fi teatrul în deceniul 8. Cred însă că bănuiesc cărarea mea. Sunt, pe zi ce trece, mai suspicios faţă de unele noţiuni care-mi păreau nu de mult consolidate. E vorba despre „talent“ — ca abilitate in invenţia imaginilor şi limbajului — şi despre „operă“ — ca sistem de echilibre ţintind armonia şi perfecţiunea, ţintind exemplarul, modelul definitiv. Pentru mine, spectacolul devine, chiar programatic, o activitate care mă cuprinde integral, o explozie care mă implică atît, incit mi-e greu să-i întrevăd limitele şi consecinţele. Iată de ce cred că mă voi îndepărta tot mai mult de seninătate şi profesionalism, de discreţie şi elaborare. Mă voi strădui să ascult tot mai atent şi cu mai multă modestie vocile timpului şi vocile sufletului meu, iar in spectacolele mele voi lupta în primul rind cu monologul, cu orgoliul, cu indiferenţa. Voi reuşi, sper, să fiu mai întreg în dialogul pe care nădăjduiesc să-l duc şi în următorii zece ani cu contemporanii mei.