Contemporanul, iulie-decembrie 1971 (Anul 25, nr. 27-52)

1971-07-02 / nr. 27

4 ÎN LIBRARII VALERIU ANANIA : Steaua Zimbrului (piesă în versuri în 5 acte). Ed. Eminescu, 240 p., 11 lei. N. Al. Toscani despre „Aterizare forţată“ — PE afişul estival al Teatrului Ion Crean­gă figurează numele au­torului maghiar Miklós Gyárfás cu piesa Ateri­zare forţată, metaforă brodată în jurul ideii că „în lumea umană dra­gostea nu este doar poe­zie, ci este cea mai fru­moasă luptă pentru a deveni cu adevărat oa­meni“. Ce fel de specta­col ne veţi oferi deci N. Al. Toscani ? — Unul care să evi­denţieze mesajul dra­maturgului prin disputa de idei ce se consumă între personaje, fără a estompa însă fiorul po­etic al textului. Situa­ţiile din scenă, care se vor desfăşura într-un decor realist (semnat de Luana Drăgoescu), vor fi comentate de mu­zica dorită de autor, pe teme din Haydn. — Aşadar, ne propu­neţi o meditaţie asupra demnităţii. Ultima în­trebare se leagă, cum e şi firesc, de cei care ne vor comunica de la rampă emoţiile creaţiei artistice. Deci : — Ion Lucian, Daniela Anencov, Romeo Sta­­văr, Natalia Lefescu și Constantin Lipovan. Viorel Bindea Premieră la „Bulandra“ Turneu în Polonia • TEATRUL Naţional ,,V. Alecsandri“ din Iaşi a întreprins între 22—30 iunie un turneu în Re­publica Populară Polo­nă, în baza unui schimb de spectacole cu • NU SUNT TURNUL Eiffel, de Ecaterina O­­proiu a avut recent o nouă premieră, la tea­trul „Bratki Mistiku“ din Brno , în traduce­rea lui Karel Paţka. Re­unul din teatrele polo­neze. Artiştii ieşeni au susţinut 8 reprezentaţii cu piesele Bolnavul în­chipuit, de Moliére şi Duet, de Andi Andrieş. Prezenţe­ ţia este semnată de Pra­­vos Nebesky, iar deco­rurile de Milan Zezula. Protagonişti : Eva Hra­­dilova şi Iaroslav Ku­­nes. Dumas-tatăl la Teatrul „Lucia Sturdza-Bulandra" : Domnişoara de Belle-Isle. În fotografie: Irina Petrescu și Septimiu Sever. „Coupé“ la „Gaîte Montparnasse“ • SIMFONIETA: Un cuvînt pentru altul de Jean Tardieu și Răb­dătorii de Jacques Au­­diberti alcătuiesc un spectacol „coupé“ la Teatrul Gaite Montpar­nasse din Paris. Sim­­fonieta e o conversație banală tratată ca un sextual de muzică de cameră, fiecare inter­pret avînd pupitrul său, un dirijor conducînd mişcarea (conversaţia). Asemănătoare este şi factura celorlalte două piese. Interesant de pre­cizat că unele comenta­rii de presă consideră acest spectacol drept „singura seară teatrală de o bună calitate lite­rară, oferită la Paris, la începutul acestei veri“. Spectacol Michaux • SUB titlul Spaţiul dinlăuntru, poemele lui Henri Michaux consti­tuie obiectul unui spec­­tacol-colaj realizat de Jacques Echantillon în decorul oferit de pivni­ţele gotice (recent res­taurate) ale hotelului Beauvais. Visconti. Zeffirelli şi Strehler • TEATRUL „Argen­tina“ din Roma şi-a re­deschis porţile (după lucrări de restaurare care au costat 2 miliar­de de lire) cu Julius Cezar de Shakespeare. In stagiunea 1971—1972 Visconti, Zeffirelli şi Strehler vor monta cite o piesă pe scena „Ar­gentinei“, care ambiţio­nează să devină echi­valentul italian al „Co­mediei Franceze“. FINLANDA: Oameni, teatre, clădiri... O PRECIZARE AM „vizitat“ *)Finlanda de două ori şi sper să pot răspunde şi în stagiunea viitoare amabilei invitaţii a lui „Svenska Tea­tem“ de a monta un spectacol la Helsinki. Am petrecut deci pe meleagurile ţării celor 10 000 de locuri mai bine de două luni. To­tuşi, ar­ fi cel puţin prezumţios să pretinzi că poţi cunoaşte o ţară, un popor, o cultură, în şaizeci de zile. Mai ales cînd nu vorbeşti limba, cînd foloseşti interpret, cînd cea mai mare parte din timp ţi-e ocupată de repeti­ţii. De aceea voi ruga pe cititori să considere rîndurile ce urmează doar ca notaţii disparate, impresii fugare, PUTINA GEOGRAFIE CULTURALA ’) ŢARA pe care noi toţi o numim Finlanda (cu vreo două sute de ani în urmă, un cercetător francez cre­dea că numele acesta ar veni de la cuvîntul latin finis (? !) marcînd un fel de capăt de lume), şi pe care doar locuitorii ei o cunosc sub numele de Suomi, îşi întinde cei 337 009 kmp între paralelele 60° şi 70° latitudine nordică, ceea ce face ca vara să fie extrem de scurtă iar iarna nesfîrşită. Un mucalit de prin partea focului (există şi pe acolo asemenea făpturi) pretinde că, de fapt, nici nu poate fi vorba de vară ci doar de două soiuri de ierni : una albă, alta verde. Pican­tă exagerare, dacă ne gindim că, în unii ani, prin iulie, termometrul poate arăta şi +30° la umbră, poate ca o compensaţie pentru cele 20—30 grade minus cu care natura îi alintă pe fin­landezi în lunile de iarnă. Cei patru milioane şi jumătate de locuitori „stăpîni“ ai celor 31613 km­p de lacuri au reuşit, însă, în pofi­da acestor condiţii climaterice, nu prea rozalii, să ridice ţara lor la un standard economic ridicat. Cum însă nu sunt economist, nu vă voi împuia capul cu date statistice despre venitul pe cap de locuitor; mă voi mărgini să vă furnizez cîteva cifre care, sper, vă vor demonstra interesul faţă de cul­tură manifestat de compatrioţii lui Sibelius. 30 de teatre de stat sau municipale. 700 teatre de amatori. 12 orchestre simfonice. 160 orchestre de amatori, 1 000 formaţii corale, 4 000 biblioteci publice. Şi... şi ca desert, se spune (şi nu e numai o vorbă), că la Helsin­ki (circa 530 000 locuitori), tot al doi­lea suflet e posesorul unei sute bune de cărţi ! NAŢIONALUL SUOMEN Kansallis teat teri (Teatrul Naţional Finlandez) e ca orice teatru !) Am folosit ghilimelele pentru a marca faptul că vizitele n-au fost simple voiajuri turistice. In mai '69, Teatrul de Comedie a întreprins primul turneu tea­tral românesc în Finlanda. In octombrie­­noiembrie ’70 am fost invitatul Teatrului Naţional din Helsinki, unde am montat, in decorurile Sandei Muşatescu, Henric al IV-lea de Pirandello. 2) Datele statistice mi-au fost furni­zate de volumul Chemarea Nordului — Finlanda de Mario de Biasi şi Göran Ste­­nius, apărut in Editura Tammi — Helsinki, ce-şi spune sau nu Naţional (vezi Co­media Franceză sau Burgtheater) „prima scenă“ a ţării. Sau cel puţin aşa-i tradiţia ! Şi ca atare trebuie să fie o scenă cu un repertoriu larg, eclectic. Cei patruzeci şi cinci de actori ai săi au interpretat, de pildă, anul acesta (noi, oamenii de teatru, cînd spunem an ne gindim la an şcolar, ca elevii !) o comedie bulevardieră a francezului Pierre Veber, Leul finlan­dez (satiră, tragicomică, la adresa fa­miliei) de romancierul contemporan finlandez Juhani Peltonen, Fratele (traducere mai mult decit aproxima­tivă a titlului, dar nu şi a sensului) de finlandezul Veijo Meri (lucrarea se ocupa de dezrădăcinarea țăranului orăşenizat), Unchiul Vania de Cehov. Opereta (e vorba de un titlu, nu de genul cu pricina) de Gombrowicz, Povestirile din pădurea vieneză ale lui Horvath, Henric al IV-lea de Pi­randello, Madame Sans-Gene de Sar­­dou, Cher Antoine de Anouilh, De­fecţiunea tehnică de maghiarul Sza­­kony Károly, şi îşi încheiau stagiu­nea cu o comedie shakespeareeană. STILURI-TENDINŢE DACĂ facem abstracţie de limbă (deşi nici ea nu e un argument, ţi­­nînd seama de faptul că scenele fin­landeze şi suedeze nu se deosebesc stilistic. Un amănunt, una dintre cele mai bune actriţe ale Naţionalului finlandez, Kyllikki Forssell, şi-a în­ceput cariera pe scena lui „Svenska Teatem­", iar directorul teatrului sue­dez „Lilla Teatem“, Larss Pöyssti, a fost, ani la rînd, actori la Naţional), de­sigur pentru cel ce cunoaşte teatrul rus, jocul majorităţii actorilor mai vîrstnici îi va aminti de Stanislavski. După cum, pentru cineva care a avut oca­zia să urmărească spectacole la Stock­holm sau Malmö, ceva din luciditatea nesofisticată a montărilor suedeze (mă refer la suedezii din Suedia !) se întrevede în punerile în scenă ale tea­trelor din Helsinki sau Tampere. De fapt, însă, simţi o asimilare creatoare a cîştigurilor scenice con­­temporane, de pretutindeni, grefate pe o modalitate realistă a expresiei actoriceşti. O diversitate de stiluri, nu lipsită de avatarurile imitaţiei, epigonismului. O tendinţă de definire personală. Spectacolele lui Jack Wittika de pe scena lui „Kansallis“ cu piesele lui Mrozek sau Beckett vădesc,pe lîngă fg rafinamentul analistului, însuşirea sobră a imaginii scenice vitriolante. Marchiza de Sade de Mishima în re­gia lui Karl-Axel Heiknert3) este o opţiune pentru un teatru lent, în mişcarea lui exterioară, de o concen­trare interioară fascinantă însă. In timp ce Berlin 1918 de Agneta Ple­­jel şi Ronny Ambjornsson, pe scena „Teatrului Municipal“ din Helsinki­ în direcţia de scenă a „copilului teri­bil“ al teatrului finlandez, Kalle Holmberg, este un manifest piscato­­rian, asezonat cu tot ce tehnica mo­dernă a filmului şi televiziunii oferă, în plus, regizorului modern, faţă de.­­) La teatrul ,,Svenska Teatern“ din Helsinki, epoca teatrului politic marcat de personalitatea lui Piscator. DOUA MIO „MINUNI" MĂ REFER la două teatre (nu în accepţia de ansambluri) : „Teatrul Municipal“ din Helsinki şi „Teatrul în aer liber“ din Tampere. Am avut norocul să văd unele din­tre cele mai moderne clădiri teatrale din lume. Sunt obligat să mărturisesc că cea a Municipalului din Helsinki mi se pare, dacă nu cea mai perfectă, (există, însă, oare perfecţiunea ?), în orice caz, cea mai organic integrată spaţiului ambiant. Pe malul unui braţ de mare, ce pătrunde pînă spre centrul oraşului, în mijlocul unui relief uşor accidentat, printre roci de granit, verdeaţă şi pomi, se înalţă (mai bine zis apare, deoarece mai bine de jumătate din volumul său e îngropat), o clădire modernă de be­ton şi sticlă, un brîu de foyer­e ce urmăresc relieful şi care-ţi dau im­presia că eşti tot timpul in mijlocul naturii. Cele două scene, cele­ două săli au tot ce-şi poate dori un om de teatru : şi scenă elisabethană, şi ita­liană, şi rotundă şi... teatru fără scenă sau în mijlocul spectatorilor. La Tampere, amfiteatrul pivotează 360°, transformînd, astfel, tot mediul ambiant în scene succesive sau si­multane. E suficient! Nu ? ERATĂ TREBUIE să termin aceste însem­nări disparate și îmi dau seama rite lucruri n-am spus. N-am vorbit nici de „Teatrul Mun­citoresc“ din Tampere (de fapt tot teatru municipal), unde s-a jucat lâna piesa lui Sorescu. Nici de Şcoala de teatru, unde am avut cinstea de a ţine cîteva prelegeri despre teatrul românesc. Nici de impresia deose­bită lăsată de spectacolele Tea­trului „Nottara“, în regia lui Cer­­nescu. Nici de faptul că, anul viitor, Dan Nemţeanu va face decorurile unei înscenări la „Municipalul“ din Helsinki. Nici că Sanda Mușatescu și cu subsemnatul nu s-au făcut de rîs cu Henric de la „Kansallis“. Dim­potrivă !4) Nici de interesul pe care teatrul românesc l-a stîrnit în Nordul bătrînului nostru continent Dar eu am avut de scris un articol. Nu o carte. Nici măcar o broșură. Lucian Giurchescu 4) După 6 luni de la premieră, după ce unele reviste și ziare de la noi au publicat ecourile scrise, consider că ar fi inutil să revin cu citate, oricit de elo­gioase ar fi fost. Henric al IV-lea, de Pirandello, montat de Lucian Giurchescu pe scena Teatrului National din Helsinki. s oe c ta o ol ele | - ■ ' .7—77—--------------------— ------rr.—---------------------*-—r— sap’ta *30’¥ n-l I * - 7 . ■ " . -g •:-/ • ... •• « ■ Turneul trupei „Teatro Stabile di Catania“ iiiHiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii­iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiHiiiiiiiiiiHiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiHiiiiiiiiiiiiiiiiii I IOLA şi Tichia cu zurgălăi. 1­ 4 cele două piese ale acestui turneu, au fost scrise şi reprezentate înaintea mult mai cunoscutelor Hen­ric al IV-lea, Şase personaje în cău­tarea unui autor. Astă seară se im­provizează sau Uriaşii munţilor. Şi dacă în Lid­a nu întîlnim aproa­pe nimic din ceea ce vă constitui ul­terior substanţa capodoperelor şi — în general — a teatrului pirandellian, în Tichia cu zurgălăi „gheara leului“ este vizibilă. Apare aici, chiar dacă în formă burlescă, motivul nebuniei, iar finalul sugerează ideea nebuniei ca mască protectoare — superior dezvoltată mai tîrziu în Henric al IV-lea. Jocul subtil şi periculos cu aparenţele practicat de personaje nu are încă efecte dezastruoase în Tichia cu zurgălăi, dar e suficient de insis­tent pentru a arunca umbre asupra a ceea ce părea a fi (utilizînd cu oa­recare largheţe termenul) o comedie. In sfirşit, piesa este — prin situaţia pe care „cade“ în final — un exem­plu de preocupare a dramaturgului (încă din acea perioadă) pentru culti­varea paradoxului, nu în accepţia cu­rentă a noţiunii, ci ca expresie a pen­dulării şi apoi a confuziei realitate­­aparentă. In timp, această obsesie a paradoxului îşi va lărgi aria de cu­prindere, transgresind din planul ope­rei în cel al procesului de creaţie , expresia sa ultimă o va construi în acest sens Astă seară se improvizea­ză, text care în litera lui propune violent alungarea regizorului din tea­tru, dar care are nevoie, mai mult ca oricare altul, de un regizor pentru a fi pus în scenă. Revenind la Liola şi la Tichia cu zurgălăi, includerea lor în repertoriul de turneu ne-a produs anumite bă­nuieli, confirmate apoi în cursul vi­zionării spectacolelor. Caracterul re­lativ minor al celor două piese (în raport cu altele din dramaturgia lui Pirandello), precum şi caracterul a­­proape obligatoriu „realist“, tradiţio­nal, al eventualelor montări cu aceste texte ni s-au părut indicii ale unei lucide autoevaluări a trupei din Ca­tania. Rămînea, fireşte, de verificat ipoteza. Ea s-a confirmat : trupa nu este excepţională, nu Posedă — cel puţin în rîndurile interpreţilor pe care i-am văzut — nici o vedetă ; specializarea actorilor în susţinerea unui anumit tip de partituri vine nu atît din datele lor temperamentale, cit din vîrsta şi, uneori, fizicul fiecă­ruia ; prezenţa unor nume ca semna­tare ale regiei celor două spectacole este curată convenţie. Intr-un cuvînt, o trupă despre care se poate spune că o prinde cel mai bine abordarea sim­plă a textului, traducerea lui „mot­ă mot“ pe scenă (cine tre­buie să intre prin dreapta intră prin dreapta şi nu prin stingă, am văzut chiar şi spice de grîu în Liola). Atît timp cit piesele sînt alese în consecinţă (cum s-a intîmplat în cazul de faţă formula îşi are dreptul la existenţă ca oricare alta şi rezultatele sînt sa­tisfăcătoare. Au fost şi momente cînd partiturile­ cereau „acute“, dar nu s-au putut obţine decit falseturi. Aceasta este insă altă problemă. Aurel Bădescu Ida Carrara într-o scenă din Tichia cu zur­gălăi de Pirandello, unul din cele două spectacole prezentate la București de „Teatro Stabile di Catania". ■ „Totul în grădină“ (Teatrul de Stat Oradea) iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiHiiiiiiiiiiiiiiiiiiiimiiiiHiiiiiiiiiiiimiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiitiniiiiiiiiiiiiiiii' (­­ o vocaţie şi cu o pasiune a pedagogiei teatrale dublate de o modestie pe care, în generaţiile mai tinere, n-am întîlnit-o decit la Radu­ Penciulescu, Marietta Sadova actriţa, de care poate puţini îşi vor mai fi a­­mintind, şi regizoarea atîtor mari suc­cese de elevată cultură teatrală ne-a oferit recent — fără să ne surprindă — prima versiune scenică românească a piesei lui Albee, Totul în grădină. Fără să ne surprindă, pentru că nu ni se pare deloc întîmplătoare această primă versiune la Teatrul din Ora­dea. Și nu ni se pare întîmplătoare, pentru că actul de pedagogie teatrală n-a exclus niciodată noul autentic, ci i-a facilitat afirmarea, şi pentru că efortul de a da trupelor din provincie încredere în forţele proprii şi de a te face să intre în circuitul valoric de interes naţional al vieţii noastre tea­trale, departe de a fi întimplător, are, pentru Marietta Sadova, perseverenţa şi continuitatea unui program estetic şi a unei profesiuni de credinţă. Demascare violentă a civilizaţiei dolarului şi a goanei după dolari — care o va transforma pe Jenny, per­sonajul central, într-o prostituată in­teresată numai de aparenţele respec­tabilităţii, păstrată cu preţul compli­cităţii la crimă — piesa lui Albee a­­duce în scenă o lume reală, o lume aşa zisă „evoluată“, in care sentimen­tele devin — cum spunea Marx — monedă de circulaţie, o marfă van­dabilă şi atît. Elisabeta Jar, convingătoare în ambele faţete ale personajului Jenny, mai puţin nuanţată însă în trecerea de la o ipostază la alta, Ion Mîinea, în rolul soţului a cărui iubire sfîr­­şeşte în abjecţiunea compromisului, Maud Mary, ireproşabilă în rolul d-nei Toothe, patroana casei clandes­tine de rendez-vous, chiar Jean Săn­­dulescu (Jack), făcîndu-se vinovat de ritmul pe alocuri trenant al spectaco­lului, dar exact in explicitarea resor­turilor personajului său şi în comen­tariul lucid al întregii drame, iată doar cîteva nume dintr-o distribuţie pusă în valoare cu o justă intuiţie a datelor personale ale actorilor. In cadrul scenografic al Elizei Po­­pescu-Zisiade, subliniind artificialita­tea civilizaţiei de consum şi genera­litatea problematicii sociale abordate, suntem­ invitaţii Mariettei Sadova la o seară de teatru autentic, căreia nu-i lipseşte curajul opţiunii repertoriale, nici posibilitatea validării ei scenice, cu o trupă pină mai ieri în eclipsă. Victor Parhon

Next