Contemporanul, iulie-október 1972 (Anul 26, nr. 28-52)

1972-07-07 / nr. 28

2 SPORT SACRIFICIUL REGINEI • SPERAM că, fii sfirşit, «după atîtea peripe­ţii, se va desfăşura pină la capăt, la Reykjavik, meciul pentru titlul mondial de şah intre extra­vagantul şi genialul Robert Fisher, şi la fel de genialul Boris Spasski. Despre americanul Robert Fisher s-a spus că e nemaipomenit de capricios, un copil minune, arogant şi răsfăţat. E greu să ne aventurăm, şi încă de la o asemenea distanţă, în psihologia lui Robert Fisher. Robert Fisher a demonstrat că este unul din marii şahişti ai tuturor timpurilor, un om pentru care viaţa înseamnă şah şi nimic altceva... Dar extravagantul Robert Fisher n-a reuşit să-l învingă pină acuma pe sobrul şi tena­cele Boris Spasski. Dezvoltarea uluitoare a ciberneticii a produs o mare spaimă, nu numai în lumea poeziei, ci şi în lumea şahului... Dacă s-a renunţat relativ repede la ideea că o maşină electronică poate produce capodopere, s-a abandonat mai greu convingerea că, o asemenea maşină e în stare să ne furnizeze campioni în proporţii de masă, în fond — toate aceste presupuneri sunt pină la un punct justifi­cate... Poezia nu e calcul, ci o veşnică mişcare, spontană şi imprevizibilă. Cu şahul e altceva... Şahul înseamnă calcul, şi nu e de mirare că in acest domeniu cibernetica îşi poate veri cu oare­care succes coada ei ultra-ştiinţifică... Dar nici aici ciberentica nu poate rivaliza­­cu mişcarea spontană a minţii. Specialiştii au ajuns la con­cluzia că un creier electronic foarte dezvoltat, mare cu­ Universitatea „Lomonosov“, nu poate ajunge decit la nivelul unui mare maestru. Nici vorbă ca un asemenea creier să ciştige un cam­pionat mondial. Deci campionatul mondial de şah rămîne inca privilegiul oamenilor in carne şi oase. Ar fi fost şi păcat ca dezvoltarea ciberneticii să ducă la anularea şahului. Să se dezvolte cu­ a vrea, dar să lase şahul neîntinat... E adevărat că şi în şah, mai ales la concursuri, contează condiţia fizică, dar e greu să admitem că şahul se poate mini­ sport sau numai sport... Terminologia şahului e plină de poezie — o parti­dă de şah e în acelaşi timp şi o lecţie de viaţă... A calcula neprevăzutul, a prevedea imposibilul se confundă in conştiinţa noastră cu şahul. Nu se spune despre cineva că îşi calculează mişcările „ca la şah" ? Şi apoi teoria sacrificiilor... Sa­crifici tot ce ţi-e mai drag într-o clipă, cu speranţa că acest sacrificiu te va duce la victorie... Sacrifici la nevoie chiar şi regina... Nu e dramatică şi plină de nobile avertismente expresia „intrat in criză de timp“ ? Timpul inaintează nemilos şi tu n-ai găsit incă soluţia... Tulburător e şi impasul cunoscut sub numele de „şah etern“... Toate so­luţiile sunt blocate, chiar dacă partida se va juca o mie de ani tot nu se va mai putea schimba ni­mic... Nu degeaba literatura a împrumutat de cite ori a avut prilejul, expresiile poetice, încărcate de sensuri, ale şahului... Apariţia şahului încă din timpuri atit de vechi e un miracol la fel de mare şi de inexplicabil ca şi piramidele Egiptului. îmi place să ştiu că, cu mii de ani în urmă, cînd exista atita întuneric şi barbarie, atita singe şi spaimă, doi oameni şedeau şi gindeau în faţa unei table de şah. Iată de ce cred eu că meciul pentru titlu­ de campion mondial de şah dintre sovieticul Boris Spasski şi americanul Robert Fisher se va bucu­ra de o extraordinară atenţie... Iată de ce mă bucur că acest campionat şi-l dispută doi oameni şi nu două maşini electronice... Imi place să con­stat că gindirea omului e infinită şi că nici ma­şinile construite de om nu se pot ridica la nivelul gîndirii spontane. Robert Fisher şi-a amînat pină la exasperare sosirea la Reykjavik. Aşa ceva nu s-a mai pomenit... E limpede că şahistul Fisher merge prea departe cu răsfăţul... Dar nici măcar capri­ciile lui Fisher nu pot tulbura frumuseţea şahu­lui... T. M. Ük REMEMBER 1889 — Un premiu la Paris • IN LUNA iulie 1889, medicul român Thoma I­onesc­u, aflat la Paris, intern de spital, obţine medalia de ar­gint şi titlul de laureat al concursului anual al internilor din anul al patrulea în specialita­tea chirurgie obstetrică. Este primul român care primeşte, peste hotare, o astfel de distincţie. Un an mai tîrziu, Aca­demia de medicină din Paris ii acordă doctoru­lui Thoma Ionescu pre­miul Labonne, pentru lucrările prezentate în cadrul concursului res­pectiv, care era, la vre­mea aceea, printre cele mai prestigioase din Europa. 1908 — „Vocea birjarilor“ • TREBUIE să dăm crezare afirmaţiilor fă­cute la congresul birja­rilor, ţinut la Bucureşti în luna iulie 1903 : „Tră­suri ca la noi nu se văd nicăieri in marile capi­tale europene. Ele sunt o podoabă neîntrecută a ţării noastre. Străinii admiră luxul exorbitant al echipagiilor care se văd la Şosea şi la cor­­tegiile nupţiale..." Şi mai trebuie să credem că apariţia unui ziar of­ficios, cum a fost „Vo­cea birjarilor" (săptă­­mînal, iunie-septembrie 1908) îşi avea explica­ţia cuvenită. Breasla birjarilor trebuia apă­rată în interesele sale, „birjarul se cuvenea să fie socotit om, nu slugă netrebnică, batjocorită şi bătută de fi­tecare client năzuros“. Congre­sul, la care au partici­pat membrii societăţilor „Fulgerul“, din Bucu­reşti şi „Sborul“, din Craiova, s-a numit mai modest , conferinţă a­­supra stării triste a bir­jarilor. Iremediabil tris­tă, pentru că la orizont apărea automobilul, dușmanul neînduplecat al trăsurii. 1914 — Emil Gîrleanu • A MURIT un scrii­tor tînăr, care abia îm­plinise 36 de ani — Emil Gîrleanu. Cu paisprezece ani mai înainte — în iulie 1900 — Gîrleanu debuta în revista „Arhiva So­cietăţii ştiinţifice şi li­terare din Iaşi“ (condu­să de A. D. Xenopol), cu poezia IUBITEI, semnată Emilgar şi, în numerele următoare, cu primele sale epigrame (Statuiei lui Ştefan, Sta­­tuiei lui Miron Costin, Tramvaiului electric). Ion Munteanu . REGULA ortogra­fică destul de re­centă ne cere ca celei mai înalte aspi­raţii şi îndeletniciri a spiritului uman să-i zicem în scris: filozofie. Statuarea acestei ortografii a avut desigur o raţiune : aşa se pronunţă, deci aşa să se scrie ! Pronunţă însă toţi astfel acest nobil cuvînt? Eu am constatat că, dimpotri­vă, cei sufleteşte pătrunşi de sensul lui viu, care este iubirea sau dorul de înţelepciune, vorbesc foarte distinct despre filosofie. Ei ştiu (şi cînd se re­clamă de la o asemenea disciplină ni­mănui nu-i este îngăduit să nu ştie) că aici, mai mult decit în orice caz, cuvîntul şi sonoritatea lui definesc extrem de precis natura însăşi a preo­cupării la care se referă. A rosti şi a scrie ZOFIA in loc de sublimul SO­FIA (care a încetat de mult să fie un substantiv grecesc şi a devenit un simbol universal) este un act ce-1 descalifică pe autorul lui, acesta vor­beşte în numele unei realităţi de care se dovedeşte profund străin. Este totuşi un fapt, ar putea obiec­ta cei la care raţionamentul lingvistic nu se desfăşoară sub semnul „sofiei“ : majoritatea covîrşitoare a oamenilor a adoptat spontan această pronunţie ; legislatorii limbii nu pot să nu ţină seamă — mai ales cînd principiul fo­netic în scris joacă un rol atit de im­portant, cum se întîmplă la noi — de ceea ce se impune de jos In sus. Şi totuşi Academiei nu i-a putut trece prin minte să legifereze ca literare şi obligatorii atîtea şi atîtea exprimări născute din comoditate şi mai ales din degradarea sentimentului estetic al limbii. Pronunţăm mai toţi „paişpe" dar cărui elev de şcoală ele­mentară i s-ar trece cu vederea într-o teză ignorarea lui „patrusprezece“ (sau măcar paisprezece) ca singure forme compatibile cu demnitatea de om cul­tivat ? Exemple de felul acesta pot fi găsite din belşug. Supremaţia principiului fonetic şi a impulsului „de jos în sus“ nu tre­buie să insemne pasivitate conformis­tă din partea celor ce legiferează orto­grafierea. Unele realităţi lingvistice pe care le impune practica pot fi foarte raţionale ; dar este întrutotul posibil ca altele, chiar de mare anvergură socială, să provină dintr-o deteriorare a limbii, dintr-o eclipsare a raţionalită­ţii şi frumuseţii ei. în asemenea situa­ţii, datoria celor ce veghează din Olimpul filologie, este să apere din toate puterile nobleţea expresiei, sen­sul autentic, sentimentul etimologic al cuvîntului. Nu legiferarea formei degradate trebuie să întreprindă ei, ci o largă acţiune de restaurare lingvis­tică pe care s-o desfăşoare cu un sa­cru simţ al răspunderii. Dacă un curent negativ cu obîrşia amintită este imposibil de anihilat, cu atit mai fermă trebuie să fie păstra­rea normei de scriere care exprimă adevărul. Infruntînd chiar învinuirea de tradiţionalism, asemenea bastioane ortografice trebuie să se menţină cu orice preţ neclintite. Ele pot juca un mare rol în stăvilirea procesului de alterare a limbii : sínt puncte de ori­entare care, rezistînd unei practici de­fectuoase, obligă la reflecţie şi Între­ţin o conştiinţă mai înaltă a ceea ce înseamnă graiul. Sínt destul de multe cuvintele care ar putea Îndeplini o asemenea funcţie (începînd chiar cu acest sunt pe care îl vedem în pericol să fie înghiţit de neadevăratul sunt). Filosofia, cu toate derivatele sale ling­vistice, este desigur printre cele mai importante, dat fiind semnificaţia lui majoră in viaţa spirituală a unui po­por. Tocmai pentru că pronunţia lui s-a lăsat influenţată de facilitate (transformarea lui s­în­t cînd e înca­drat de vocale), pierzînd astfel con­tactul cu sensul real şi profund al cu­vîntului, este cit se poate de salutar ca scrierea lui corectă să amintească mereu oamenilor ce înseamnă de fapt această înaltă manifestare a cu­getului uman. Deşi această neferi­cită pronunţare e foarte răspîndită pe glob, in nici o limbă nu s-a Îndrăznit modificarea ortografiei etimologice , pretutindeni iubirea de înţelepciune a rămas filosofie. Nu s-a adoptat o ase­menea regulă nici in cazul unor limbi eminamente fonetică. Şi zău că limba noastră nu merită o asemenea umilire din partea celor ce impun normele scrierii. Este singu­ra limbă (cu excepţia celei elineşti) in care cuvîntul Sofia are o oarecare putere de circulaţie cu sensul lui ori­ginar. Nu sînt puţini cei care, mai ales in trecutul nostru cărturăresc, au vor­bit despre Sofia, ca despre o înţelep­ciune ajunsă în stadiul supremei ele­vaţii. Ca s-o încetăţenească şi mai a­­dînc în limba noastră, Blaga a deri­vat din ea un nou şi admirabil cuvînt, care poate fi folosit atit ca substantiv cit şi ca adjectiv : Sofianicul. Aş spu­ne chiar mai mult, fără teama de a exagera : Noi românii avem toate da­tele şi perspectivele să oferim Occi­dentului cuprins de criză, o înţelep­ciune pe care termenul de Sofianism şi Sofianum ar caracteriza-o în mo­dul cel mai adecvat şi mai pregnant Intr-adevăr, cei care au cercetat ră­dăcinile spirituale, adinei ale înţelep­ciunii româneşti autentice, ştiu că aceasta e una de tip sofianic. Pentru noi Sofia nu mai e cuvînt elinesc. E multă vreme de cînd a căpătat cetă­ţenie română. George Bălan FILO­SOFIA ÎN LIBRĂRII: „ESTETICA, INFORMAŢIE, COMUNICARE“ S­UB acest titlu, V. E. I"“'­ Maşek strînge texte ale unora dintre cei mai prestigioşi re­prezentanţi ai esteticii informaţionale, alături de solide contribuţii româneşti. Gradul nostru de competenţă în ma­terie nu ne permite să judecăm fiecare contribuţie înăuntrul sistemului , ne vom mărgini, de aceea, să ne formu­lăm atitudinea de principiu faţă de această specie a demersului estetic. Ca tip de teorie, ea se apropie de poetică — in înţelesul mai vechi al noţiunii — adică aspiră să fie în ace­laşi timp o doctrină explicativă şi o pre­­ceptivă productivă. N-am putea rezuma problematica esteticii informaţionale (ex­flicative) mai bine decit o face H. Frank (vezi pp. 22-23) Desprindem din expunerea sa dezideratul constant de a emite afirmaţii pur , cantitative despre opera de artă şi de a deduce ju­decata estetică, prin calcul, făcînd astfel posibilă exercitarea criticii de către un automat. Factorul care generează (măcar prin­cipial) aceste direcţii de cercetare este constituirea teoriei informaţiei, disci­plină de frontieră prin care metodele cantitative pătrund din plin in cîmpul ştiinţelor umane. Grosso modo se poate spune că aceasta constă in studiul di­verselor tipuri de mesaje din punctul de vedere al probabilităţii de apariţie a unei informaţii fără preocupare pentru conţinutul ei. In mod analog, estetica informaţională este preocupată de sta­bilirea unor mărimi care să caracteri­zeze opera, «mm este măsura estetică a lui Birkhoff, şi operează cu grijă deli­mitări de felul celei de mai jos : .... ea nu este obligată la o caracterizare şi o determinare fenomenologică, aşadar calitativă, anterioară a obiectelor ei* (H. Frank p. 21). Dar aşa cum in lingvis­­tică (de exemplu) teoria informaţiei n-a făcut să dispară chestiunea sensului u­­man al mesajelor, tot astfel estetica in­formaţională se izbeşte de un prag a priori şi unii a posteriori ale demersu­lui pur cantitativ­­ problema criteriilor esteticităţii obiectului şi respectiv cea a valorii sale, însă aprioriile de genul acesta au şi fost depăşite, prin înglobarea teoriei informaţiei intr-o mai cuprinzătoare, teorie a comunicaţiilor sau semiologie, ce studiază sensul din punctul de vedere al structurii sale intrinseci, precum şi din acela al subiectului şi obiectului uman al actului de comunicare. O este­tică semiotică ce e pe cale de a se înfiripa, poate face loc din nou ontologiei şi axiologiei operei de artă, pe care se ocolea estetica informaţională „ortodoxă“. Este o scă­dere a antologiei faptul că tocmai acea­stă problematică nu este reprezentată. Cu o singură excepţie, pe care o sem­nalăm, odată cu regretul nostru de a nu ne putea opri mai în amănunt asupra ei : studiul Ontologia semiotică a infor­maţiei estetice de Cezar Radu. Mult mai interesante, chiar spectacu­loase, ni se par textele axate pe aspectul productiv al esteticii Informaţionale. Ele au tonul şi agresivitatea unor manifeste, şi in bună măsură chiar sunt, deoarece se leagă, intr-un fel sau altul, de unele experimente­ artistice aie neoavangar­­dei. Anumite implicaţii ale programării estetice răsună, ca nişte mesaje de pe o planetă a viitorului, anticipînd asupra condiţiei umane de mîine. Va veni o vreme — ne sugerează F. Make — în care banda perforată a computerului ne va produce aceeaşi impresie ca desenul. K. Alsleben vorbeşte despre afinitatea între pedagogia cibernetică şi estetica informaţională ca de o relaţie de mode­lare. Cum, potrivit statutului matema­tic al modelului, in interiorul său ra­porturile intre elemente nu sunt univoc orientate, ne putem închipui in viitor o activitate formativă aplicind asupra omului un program estetic. Cu toate acestea, principiul ideologic pe care se sprijină arta programată — deocamdată — este susceptibil de dis­cuţie şi contestare. Acest principiu aparţine tipului neo­­raţionalist, cu aspecte de mecanism cartezian Iată, de pildă, cum defineşte A. Moles creativitatea : „...activitate coordonată in diferitele etape ale pro­cesului“ (p.135) ; in acelaşi sens el vor­beşte şi de „mecanismele spiritului“. Există, fără îndoială, în creaţia artistică, de altfel ca în orice proces intelectual, operaţiuni mecanice, care pot fi prelu­ate cu succes de către computere. V. E. Maşek salută, din acest punct de vedere, depăşirea „empirismului atelierului de artist“ (p. 192). Dar e cazul să ne în­trebăm dacă nu cumva respectiva „am­plificare a inteligenţei“ are loc in dauna altor facultăţi. Căci istoria c meşterii şi rafinării capacităţilor noastre intelective este în acelaşi timp şi istoria unor pier­deri în domeniul spontaneităţii şi in­tuiţiei, pierderi irecuperabile a căror greutate nu îndrăznim să afirmăm că este compensată de pomenitele ciştiguri. Apoi, trebuie să se aibă în vedere fap­tul că arta este, intre altele, şi o formă a muzicii, o activitate — adesea manu­ală — de tip superior, ce se sprijină pe forme elementare ale percepţiei. Va­loarea ei de cunoaştere rezultă din ge­neralizări cu suport intuitiv con­cret (şi nu imediat ca în cazul cunoaşterii ştiinţifice). Din acest punct de vedere, valori estetice de prim rang devin (după H. Read) indeminarea şi discernerea intre sen­zaţii, prin care artistul repetă de fie­care dată actul de început al gîndirii. Preluarea acestor operaţiuni de către maşină reprezintă o periculoasă sărăcire nu numai a artei, dar şi a fiinţei umane, ce se vede redusă la tiparele rutinei raţionaliste. Un pas înainte pe calea cibernetiză­­rii obiectului estetic îl constituie produ­sul unor computere cu program „heuris­tic“. Pe baza unui „generator de hazard“, maşina îşi asumă nu numai latura pur laborioasă a procesului creator, ci însăşi esenţa acestuia, anume „consumul de libertate“ (M. Bense). Asemenea experi­mente simulează mecanic ,,automatis­mul psihic“, revendicîndu-se de altfel, de la forme mai vechi şi mai noi ale avangardei. Este evident că un calcu­lator cu program „heuristic“ epuizează teoretic totalitatea combinărilor posi­bile intre elementele unui limbaj (lite­rar, plastic, muzical etc.). Incit, din punctul de vedere formal se realizează un „gestalt“ apropiat de cel suprarea­list, ba chiar, într-un fel, mai „per­fect* decit realizarea unui subiect uman. Dar, la un rezultat teoretic identic, sensul axiologic rămîne fundamenta] di­ferit, in fiecare din aceste cazuri. Ală­turarea de elemente cu un grad ridicat de imprevizibil (ca să rămînem la exemplul metaforei suprarealiste) aco­peră un gest creator revoluţionar. Prin experimentarea hazardului artistul pe de o parte investeşte cu sens uman frag­mente (oarecare) ale realului, pe de altă parte sugerează că fără intervenţia per­manentă a omului un univers, acestea nu ar avea sens. Şi intr-o lume alienată — cum spunea Brecht — datoria artis­­tului revoluţionar este să distrugă ilu­zia realităţii. Din aceeaşi perspectivă, producerea maşinală a entropiei se dezvăluie ca fiind expresia unei viziuni ideologice conservatoare. Imprevizibilul astfel si­mulat, ca şi dezideratul „criticii automa­te“ vorbeşte despre valori imuabile, sus­trase revizuirii şi devenirii istorice, de­venind aliatul unui „establishment“ an­tologic şi sociologic. Universul tehnolo­gic îşi dovedeşte odată mai mult elasti­citatea, capacitatea de a digera elemen­tul subversiv cuprins in artă, tranfor­­mîndu-1 in „valori de masă“, destinate consumului înăuntrul sistemului dat Iată — după părerea noastră — un su­biect de meditaţie pentru artistul con­temporan, şi nu pasiv, pe care arta trebuie să-l instige pentru a continua să existe. Victor Ivanovici La „Ateneul Român" s-a deschis o expoziție itinerantă UNESCO, grupînd 90 de reproduceri după cele mai cunoscute picturi din perioada 1900-1925. Printre ele, Prînzul de FERNAND LEGER. ­ TRIBUNA JORTIMPORANIN­GI“­ :1 Turnul Coltei redivivus? • IN acţiunea de res­taurare şi conservare a vestigiilor vechii arhi­tecturi bucureştene, vin şi eu cu o propunere, deşi edificiul despre care scriu nu se află in zona Lipscani-Curtea Veche. Acum trei ani, în urma lucrărilor edili­tare executate în preaj­ma Spitalului Colţea, au fost readuse la ivea­lă trainicele fundaţii ale impunătorului edificiu, care a Împodobit vechiul Bucureşti­­ Turnul Col­ței. Cu această ocazie s-au emis unele păreri relative la reconstruc­ţia acestui monument, demolat în 1888, in urma dispoziţiei date de pri­marul Pake Protopo­­pescu. Dispariţia acestui pre­ţios monument, înalt aproape cu­ actualul Palat al telefoanelor, mai are şi astăzi un dureros ecou in Inimile bucureşteni­­lor. Din fericire s-a ven­tilat ideea reconstrucţiei sale, însă într-un am­plasament mai adecvat cel vechi împiedicind circulaţia. S-ar putea contesta valoarea re­construcţiei, din lipsă de autenticitate. Atunci, cum pot fi considerate vechile edificii din cen­trul Varşoviei, distruse în timpul războiului şi reclădite după fotogra­fii ? Cum poate fi pri­vită reconstruirea ve­chiului Castel regal, tot din Varşovia, distrus şi el ? De asemenea, ce se poate spune despre imo­bilul Operei din Frank­­furt-pe-Main, „victima războiului“, care se re­construieşte „datorită mai ales contribuţiilor voluntare ale locuitori­lor Frankfurtu­­lui" ’ La aceste întrebări in­vităm pe cei sceptici să dea răspunsul. Noi insă ne imaginăm cit de bine s-ar incadra Tur­nul reconstruit pe­ te­renul situat intre Mi­nisterul agriculturii şi Spitalul Colţea, parcă anume destinat. De o parte am avea com­plexul ultramodern — Hotel Intercontinental şi Teatrul Naţional — iar, de cealaltă parte, un mănunchi de relicve, compus din palatul Mi­nisterului citat, spitalul şi biserica Colţei, pa­latul Şuţu, în care este instalat Muzeul de is­torie al municipiului Bucureşti, şi Turnul Colţei redivivus, avind in faţă statuia spătaru­lui Mihail Cantacuzino, neinspirat plasată acum după „gratii“. Contras­tul nu ar fi de loc supă­rător. Odată reconstruit, Turnul va putea servi de minune drept anexă a Muzeului de istorie a municipiului Bucureşti. La intrare, după ce te-ar întimpina statuia ctitorului Cantacuzino, intr-una din încăperile din gangul Turnului, i-ar putea amenaja un mic magazin unde vizi­tatorilor li se va putea oferi spre achiziţionare un album dedicat exclu­siv istoriei Turnului Colţei, miniatura sa sculptată, ca şi a statuii ctitorului Cantacuzino, prima din Capitală, o­­pera lui Carol Storck, realizată in 1869, din marmură de Carrara. . Vom putea oare vedea transpunerea In faptă a acestor sugestii ? Vor fi privite ca simple utopii . Prol. emerit dr. Const. SIMIONESCU Bucureşti Istorii universale • SIMŢIM in munca noastră, lipsa unui tra­tat de Istoria literaturii universale de mari pro­porţii, elaborat de un colectiv de specialişti, care să cuprindă isto­ria literaturii tuturor popoarelor din cele mai vechi timpuri pină in zilele noastre. Aceasta nu numai pentru ne­voile studenţilor de la facultăţile de speciali­tate, ci şi pentru ma­rea masă de cititori, căci, aşa cum arăta Tudor Vianu in lucra­rea sa Literatura uni­versală şi literatura na­ţională, interesul pentru literaturile străine este foarte mare in ţara noastră şi niciodată nu s-a tradus atita litera­tură străină ca în si­lele noastre. Nu mai puţin se sim­te nevoia unei Istorii a filozofiei universale, a unei Istorii a artei uni­versale, a unei Istorii a arhitecturii universale etc., scrise de oamenii noştri de ştiinţă şi artă. Poate, vor zice unii, astfel de istorii s-au tradus din diferite limbi străine. Este ade­vărat, dar acestea a­­cordă prea puţină aten­ţie filozofiei şi artei ro­mâneşti, cu toate ca poporul nostru şi-a a­­dus contribuţia sa in toate domeniile culturii şi civilizaţiei univer­sale, mai ales in ulti­mele secole. Ilie BERGHEZAN Sibiu Ecouri... A DEVENIT, la scur­tă vreme de la redes­chiderea sa, un adevă­rat „altar in care arde veşnic vie flacăra ver­bului românesc“, Mu­zeul Literaturii Române ne-a oferit recent ma­nifestări de înaltă ţi­nută, cu prilejul celor 15 ani de la întemeie­rea sa. Doresc să remarc, dintre acestea, lucră­rile „Tribunalului Isto­riei Literare“ care, după 70 de ani, a re­editat etapele semnifi­cative, cu implicaţiile etice şi estetice de a­­tunci şi de azi, ale pro­cesului Caion­­ Cara­­giale. Nu ştiu dacă lu­crările de mai bin­e de trei ore conduse de cri­ticul Şerban Cioculescu au fost înregistrate, dar cred că ar fi o mare pierdere pentru noi, cei de azi, și mai ales pen­tru mîinele pe care a­­ve­a datoria să-i pregă­tim cu grijă. Socotesc că reeditarea procesu­lui, precum și comen­tariile presei literare de atunci (inclusiv ple­doaria din 10 iunie­ 1902 a marelui scriitor Delavrancea in apăra­rea lui Caragiale), me­rită osteneala de a le grupa Intr-o lucrare care să vadă lumina ti­parului. Dr. Nicolae­L SEBASTIAN București Să vorbim despre... Intervenţii • LUINDU-ŞI inima în dinţi, o rubedenie îndepărtată a venit la pricopsitul familiei; cel ce scrie la gazetă, cel ce are audi­enţă, cel ce este Cineva, cu C mare. Femeie in virstă, în viaţă mereu pîndită de temeri, a su­nat timid şi cînd a intrat a ră­mas la uşă. M-a întrebat, cu ochii-n pămint, dacă o mai re­cunosc, continuu rugîndu-mă să o iert că a venit, continuu ru­gîndu-mă să nu mă supăr. Am poftit-o să ia loc. Ea, umilă, s-a tot codit, într-un tîrziu aşezîn­­du-se pe un colţ de scaun. Cum­va, spre a-şi justifica cutezanţa, mi-a vorbit de ce inimă mare avea săraca maică-mea, de pli­nea lui Dumnezeu care a fost coana Anicuţa şi de alte alese persoane ale trecutului care ne-au păstorit, greu venindu-i, tare greu, să spună ce aşteaptă de la mine. Am vrut să o ser­vesc cu ceva şi — rudă săracă — m-a refuzat. Am întrebat-o cu ce-i pot fi de folos şi a lăsat ochii.-n pămînt, întreg felul ei de a fi sîngerindu-mi inima. Tot timpul mai mult decit gri­juliu, să nu i se pară cumva că m-ar plictisi sau că n-aş fi ală­turi trup şi suflet, într-un tîr­ziu, cu chiu cu vai, am aflat de ce, luînd-o pieptiş, a venit la mine. Nevăzîndu-ne o viaţă de om, mi-a vorbit de cite şi mai cite. După ce a terminat fosta Academie Comercială, nu s-a căsătorit pentru că maică-sa, vă­duvă de război, avea nevoie de ea. Acum e pensionară. Nu mai stă în căsuţa aceea prăpădită din Pieptănari pentru că a pri­mit locuinţă ca oamenii. 51... acum vine beleaua. Stă la par­ter. Maică-sa p­răpădindu-se, singură cum a rămas, îi este fri­că. De unde, de ne-unde a scos două mii de lei şi, asemeni al­tora din bloc, şi-a făcut un gri­laj la fereastră, cum a văzut la ceilalţi. N-a ştiut că ii trebuie o apro­bare. Şi a venit un impiegat de la primărie, s-a burzuluit cum ştiu unii să se burzuluiască, că n-are autorizaţie pentru o ase­menea construcţie şi a amen­dat-o cu o mie cinci sute de lei. Ce să facă? Dacă aşa i-a fost dat, s-a împrumutat şi a plătit. Nu­mai că au căşunat pe ea, să-l scoată de acolo. Că nu e vorba de încă o mie de lei cit ar costa, dar cum să-l dea jos cind ii e frică. Acum, nu că e rubedenie, dar poţi să rămii stană de piatră cînd afli de asemenea batjocură? Aşa că, vrind-nevrînd, am înce­put să bat instituţiile ca să ră­­mînă cu grilajul. Am fost la un domn arhitect, şef al sectorului, om subţire, de. Nu i-a venit a crede. Mi-a spus că la parter, e voie. Că nu e nici o problemă. Cînd s-a prezentat insă păguba­şa, supărat foarte, a trimis-o la plimbare. M-am dus atunci la mai marele său. S-a crucit şi el de cele intîmplate. Mi-a spus că mortul de la groapă nu se mai întoarce, că nu mai vede cei o mie cinci sute de lei, că ce-a mincat lupul e bun mincat, dar că un rest totul este în regulă. Că să stăpînească sănătoasă gri­lajul. Cînd s-a prezentat însă la el, a luat-o la trei păzește. Ce să fac, să-nchin steagul ? Și mn-am dus și la mai marele acestuia. Clnd a auzit, s-a înfu­riat nu alta, de cum îşi fac unii mendrele, de cită lipsă de înţe­legere dau dovadă unii tovarăşi buni de-ai noştri, pentru ca du­pă aceea, să alunge biata fe­meie. Şi uite aşa am ajuns să în­drăgesc pe cei ce spun NU, că prea s-au îndesit cei care, cind le e cit de cită teamă, nu ştiu a orăcăi decit DA. Mihai Popescu STOP CADRU ION DOGAR MARINESCU

Next