Contemporanul, iulie-október 1972 (Anul 26, nr. 28-52)
1972-07-07 / nr. 28
2 SPORT SACRIFICIUL REGINEI • SPERAM că, fii sfirşit, «după atîtea peripeţii, se va desfăşura pină la capăt, la Reykjavik, meciul pentru titlul mondial de şah intre extravagantul şi genialul Robert Fisher, şi la fel de genialul Boris Spasski. Despre americanul Robert Fisher s-a spus că e nemaipomenit de capricios, un copil minune, arogant şi răsfăţat. E greu să ne aventurăm, şi încă de la o asemenea distanţă, în psihologia lui Robert Fisher. Robert Fisher a demonstrat că este unul din marii şahişti ai tuturor timpurilor, un om pentru care viaţa înseamnă şah şi nimic altceva... Dar extravagantul Robert Fisher n-a reuşit să-l învingă pină acuma pe sobrul şi tenacele Boris Spasski. Dezvoltarea uluitoare a ciberneticii a produs o mare spaimă, nu numai în lumea poeziei, ci şi în lumea şahului... Dacă s-a renunţat relativ repede la ideea că o maşină electronică poate produce capodopere, s-a abandonat mai greu convingerea că, o asemenea maşină e în stare să ne furnizeze campioni în proporţii de masă, în fond — toate aceste presupuneri sunt pină la un punct justificate... Poezia nu e calcul, ci o veşnică mişcare, spontană şi imprevizibilă. Cu şahul e altceva... Şahul înseamnă calcul, şi nu e de mirare că in acest domeniu cibernetica îşi poate veri cu oarecare succes coada ei ultra-ştiinţifică... Dar nici aici ciberentica nu poate rivalizacu mişcarea spontană a minţii. Specialiştii au ajuns la concluzia că un creier electronic foarte dezvoltat, mare cu Universitatea „Lomonosov“, nu poate ajunge decit la nivelul unui mare maestru. Nici vorbă ca un asemenea creier să ciştige un campionat mondial. Deci campionatul mondial de şah rămîne inca privilegiul oamenilor in carne şi oase. Ar fi fost şi păcat ca dezvoltarea ciberneticii să ducă la anularea şahului. Să se dezvolte cu a vrea, dar să lase şahul neîntinat... E adevărat că şi în şah, mai ales la concursuri, contează condiţia fizică, dar e greu să admitem că şahul se poate mini sport sau numai sport... Terminologia şahului e plină de poezie — o partidă de şah e în acelaşi timp şi o lecţie de viaţă... A calcula neprevăzutul, a prevedea imposibilul se confundă in conştiinţa noastră cu şahul. Nu se spune despre cineva că îşi calculează mişcările „ca la şah" ? Şi apoi teoria sacrificiilor... Sacrifici tot ce ţi-e mai drag într-o clipă, cu speranţa că acest sacrificiu te va duce la victorie... Sacrifici la nevoie chiar şi regina... Nu e dramatică şi plină de nobile avertismente expresia „intrat in criză de timp“ ? Timpul inaintează nemilos şi tu n-ai găsit incă soluţia... Tulburător e şi impasul cunoscut sub numele de „şah etern“... Toate soluţiile sunt blocate, chiar dacă partida se va juca o mie de ani tot nu se va mai putea schimba nimic... Nu degeaba literatura a împrumutat de cite ori a avut prilejul, expresiile poetice, încărcate de sensuri, ale şahului... Apariţia şahului încă din timpuri atit de vechi e un miracol la fel de mare şi de inexplicabil ca şi piramidele Egiptului. îmi place să ştiu că, cu mii de ani în urmă, cînd exista atita întuneric şi barbarie, atita singe şi spaimă, doi oameni şedeau şi gindeau în faţa unei table de şah. Iată de ce cred eu că meciul pentru titlu de campion mondial de şah dintre sovieticul Boris Spasski şi americanul Robert Fisher se va bucura de o extraordinară atenţie... Iată de ce mă bucur că acest campionat şi-l dispută doi oameni şi nu două maşini electronice... Imi place să constat că gindirea omului e infinită şi că nici maşinile construite de om nu se pot ridica la nivelul gîndirii spontane. Robert Fisher şi-a amînat pină la exasperare sosirea la Reykjavik. Aşa ceva nu s-a mai pomenit... E limpede că şahistul Fisher merge prea departe cu răsfăţul... Dar nici măcar capriciile lui Fisher nu pot tulbura frumuseţea şahului... T. M. Ük REMEMBER 1889 — Un premiu la Paris • IN LUNA iulie 1889, medicul român Thoma Ionescu, aflat la Paris, intern de spital, obţine medalia de argint şi titlul de laureat al concursului anual al internilor din anul al patrulea în specialitatea chirurgie obstetrică. Este primul român care primeşte, peste hotare, o astfel de distincţie. Un an mai tîrziu, Academia de medicină din Paris ii acordă doctorului Thoma Ionescu premiul Labonne, pentru lucrările prezentate în cadrul concursului respectiv, care era, la vremea aceea, printre cele mai prestigioase din Europa. 1908 — „Vocea birjarilor“ • TREBUIE să dăm crezare afirmaţiilor făcute la congresul birjarilor, ţinut la Bucureşti în luna iulie 1903 : „Trăsuri ca la noi nu se văd nicăieri in marile capitale europene. Ele sunt o podoabă neîntrecută a ţării noastre. Străinii admiră luxul exorbitant al echipagiilor care se văd la Şosea şi la cortegiile nupţiale..." Şi mai trebuie să credem că apariţia unui ziar officios, cum a fost „Vocea birjarilor" (săptămînal, iunie-septembrie 1908) îşi avea explicaţia cuvenită. Breasla birjarilor trebuia apărată în interesele sale, „birjarul se cuvenea să fie socotit om, nu slugă netrebnică, batjocorită şi bătută de fitecare client năzuros“. Congresul, la care au participat membrii societăţilor „Fulgerul“, din Bucureşti şi „Sborul“, din Craiova, s-a numit mai modest , conferinţă asupra stării triste a birjarilor. Iremediabil tristă, pentru că la orizont apărea automobilul, dușmanul neînduplecat al trăsurii. 1914 — Emil Gîrleanu • A MURIT un scriitor tînăr, care abia împlinise 36 de ani — Emil Gîrleanu. Cu paisprezece ani mai înainte — în iulie 1900 — Gîrleanu debuta în revista „Arhiva Societăţii ştiinţifice şi literare din Iaşi“ (condusă de A. D. Xenopol), cu poezia IUBITEI, semnată Emilgar şi, în numerele următoare, cu primele sale epigrame (Statuiei lui Ştefan, Statuiei lui Miron Costin, Tramvaiului electric). Ion Munteanu . REGULA ortografică destul de recentă ne cere ca celei mai înalte aspiraţii şi îndeletniciri a spiritului uman să-i zicem în scris: filozofie. Statuarea acestei ortografii a avut desigur o raţiune : aşa se pronunţă, deci aşa să se scrie ! Pronunţă însă toţi astfel acest nobil cuvînt? Eu am constatat că, dimpotrivă, cei sufleteşte pătrunşi de sensul lui viu, care este iubirea sau dorul de înţelepciune, vorbesc foarte distinct despre filosofie. Ei ştiu (şi cînd se reclamă de la o asemenea disciplină nimănui nu-i este îngăduit să nu ştie) că aici, mai mult decit în orice caz, cuvîntul şi sonoritatea lui definesc extrem de precis natura însăşi a preocupării la care se referă. A rosti şi a scrie ZOFIA in loc de sublimul SOFIA (care a încetat de mult să fie un substantiv grecesc şi a devenit un simbol universal) este un act ce-1 descalifică pe autorul lui, acesta vorbeşte în numele unei realităţi de care se dovedeşte profund străin. Este totuşi un fapt, ar putea obiecta cei la care raţionamentul lingvistic nu se desfăşoară sub semnul „sofiei“ : majoritatea covîrşitoare a oamenilor a adoptat spontan această pronunţie ; legislatorii limbii nu pot să nu ţină seamă — mai ales cînd principiul fonetic în scris joacă un rol atit de important, cum se întîmplă la noi — de ceea ce se impune de jos In sus. Şi totuşi Academiei nu i-a putut trece prin minte să legifereze ca literare şi obligatorii atîtea şi atîtea exprimări născute din comoditate şi mai ales din degradarea sentimentului estetic al limbii. Pronunţăm mai toţi „paişpe" dar cărui elev de şcoală elementară i s-ar trece cu vederea într-o teză ignorarea lui „patrusprezece“ (sau măcar paisprezece) ca singure forme compatibile cu demnitatea de om cultivat ? Exemple de felul acesta pot fi găsite din belşug. Supremaţia principiului fonetic şi a impulsului „de jos în sus“ nu trebuie să insemne pasivitate conformistă din partea celor ce legiferează ortografierea. Unele realităţi lingvistice pe care le impune practica pot fi foarte raţionale ; dar este întrutotul posibil ca altele, chiar de mare anvergură socială, să provină dintr-o deteriorare a limbii, dintr-o eclipsare a raţionalităţii şi frumuseţii ei. în asemenea situaţii, datoria celor ce veghează din Olimpul filologie, este să apere din toate puterile nobleţea expresiei, sensul autentic, sentimentul etimologic al cuvîntului. Nu legiferarea formei degradate trebuie să întreprindă ei, ci o largă acţiune de restaurare lingvistică pe care s-o desfăşoare cu un sacru simţ al răspunderii. Dacă un curent negativ cu obîrşia amintită este imposibil de anihilat, cu atit mai fermă trebuie să fie păstrarea normei de scriere care exprimă adevărul. Infruntînd chiar învinuirea de tradiţionalism, asemenea bastioane ortografice trebuie să se menţină cu orice preţ neclintite. Ele pot juca un mare rol în stăvilirea procesului de alterare a limbii : sínt puncte de orientare care, rezistînd unei practici defectuoase, obligă la reflecţie şi Întreţin o conştiinţă mai înaltă a ceea ce înseamnă graiul. Sínt destul de multe cuvintele care ar putea Îndeplini o asemenea funcţie (începînd chiar cu acest sunt pe care îl vedem în pericol să fie înghiţit de neadevăratul sunt). Filosofia, cu toate derivatele sale lingvistice, este desigur printre cele mai importante, dat fiind semnificaţia lui majoră in viaţa spirituală a unui popor. Tocmai pentru că pronunţia lui s-a lăsat influenţată de facilitate (transformarea lui sînt cînd e încadrat de vocale), pierzînd astfel contactul cu sensul real şi profund al cuvîntului, este cit se poate de salutar ca scrierea lui corectă să amintească mereu oamenilor ce înseamnă de fapt această înaltă manifestare a cugetului uman. Deşi această nefericită pronunţare e foarte răspîndită pe glob, in nici o limbă nu s-a Îndrăznit modificarea ortografiei etimologice , pretutindeni iubirea de înţelepciune a rămas filosofie. Nu s-a adoptat o asemenea regulă nici in cazul unor limbi eminamente fonetică. Şi zău că limba noastră nu merită o asemenea umilire din partea celor ce impun normele scrierii. Este singura limbă (cu excepţia celei elineşti) in care cuvîntul Sofia are o oarecare putere de circulaţie cu sensul lui originar. Nu sînt puţini cei care, mai ales in trecutul nostru cărturăresc, au vorbit despre Sofia, ca despre o înţelepciune ajunsă în stadiul supremei elevaţii. Ca s-o încetăţenească şi mai adînc în limba noastră, Blaga a derivat din ea un nou şi admirabil cuvînt, care poate fi folosit atit ca substantiv cit şi ca adjectiv : Sofianicul. Aş spune chiar mai mult, fără teama de a exagera : Noi românii avem toate datele şi perspectivele să oferim Occidentului cuprins de criză, o înţelepciune pe care termenul de Sofianism şi Sofianum ar caracteriza-o în modul cel mai adecvat şi mai pregnant Intr-adevăr, cei care au cercetat rădăcinile spirituale, adinei ale înţelepciunii româneşti autentice, ştiu că aceasta e una de tip sofianic. Pentru noi Sofia nu mai e cuvînt elinesc. E multă vreme de cînd a căpătat cetăţenie română. George Bălan FILOSOFIA ÎN LIBRĂRII: „ESTETICA, INFORMAŢIE, COMUNICARE“ SUB acest titlu, V. E. I"“' Maşek strînge texte ale unora dintre cei mai prestigioşi reprezentanţi ai esteticii informaţionale, alături de solide contribuţii româneşti. Gradul nostru de competenţă în materie nu ne permite să judecăm fiecare contribuţie înăuntrul sistemului , ne vom mărgini, de aceea, să ne formulăm atitudinea de principiu faţă de această specie a demersului estetic. Ca tip de teorie, ea se apropie de poetică — in înţelesul mai vechi al noţiunii — adică aspiră să fie în acelaşi timp o doctrină explicativă şi o preceptivă productivă. N-am putea rezuma problematica esteticii informaţionale (exflicative) mai bine decit o face H. Frank (vezi pp. 22-23) Desprindem din expunerea sa dezideratul constant de a emite afirmaţii pur , cantitative despre opera de artă şi de a deduce judecata estetică, prin calcul, făcînd astfel posibilă exercitarea criticii de către un automat. Factorul care generează (măcar principial) aceste direcţii de cercetare este constituirea teoriei informaţiei, disciplină de frontieră prin care metodele cantitative pătrund din plin in cîmpul ştiinţelor umane. Grosso modo se poate spune că aceasta constă in studiul diverselor tipuri de mesaje din punctul de vedere al probabilităţii de apariţie a unei informaţii fără preocupare pentru conţinutul ei. In mod analog, estetica informaţională este preocupată de stabilirea unor mărimi care să caracterizeze opera, «mm este măsura estetică a lui Birkhoff, şi operează cu grijă delimitări de felul celei de mai jos : .... ea nu este obligată la o caracterizare şi o determinare fenomenologică, aşadar calitativă, anterioară a obiectelor ei* (H. Frank p. 21). Dar aşa cum in lingvistică (de exemplu) teoria informaţiei n-a făcut să dispară chestiunea sensului uman al mesajelor, tot astfel estetica informaţională se izbeşte de un prag a priori şi unii a posteriori ale demersului pur cantitativ problema criteriilor esteticităţii obiectului şi respectiv cea a valorii sale, însă aprioriile de genul acesta au şi fost depăşite, prin înglobarea teoriei informaţiei intr-o mai cuprinzătoare, teorie a comunicaţiilor sau semiologie, ce studiază sensul din punctul de vedere al structurii sale intrinseci, precum şi din acela al subiectului şi obiectului uman al actului de comunicare. O estetică semiotică ce e pe cale de a se înfiripa, poate face loc din nou ontologiei şi axiologiei operei de artă, pe care se ocolea estetica informaţională „ortodoxă“. Este o scădere a antologiei faptul că tocmai această problematică nu este reprezentată. Cu o singură excepţie, pe care o semnalăm, odată cu regretul nostru de a nu ne putea opri mai în amănunt asupra ei : studiul Ontologia semiotică a informaţiei estetice de Cezar Radu. Mult mai interesante, chiar spectaculoase, ni se par textele axate pe aspectul productiv al esteticii Informaţionale. Ele au tonul şi agresivitatea unor manifeste, şi in bună măsură chiar sunt, deoarece se leagă, intr-un fel sau altul, de unele experimente artistice aie neoavangardei. Anumite implicaţii ale programării estetice răsună, ca nişte mesaje de pe o planetă a viitorului, anticipînd asupra condiţiei umane de mîine. Va veni o vreme — ne sugerează F. Make — în care banda perforată a computerului ne va produce aceeaşi impresie ca desenul. K. Alsleben vorbeşte despre afinitatea între pedagogia cibernetică şi estetica informaţională ca de o relaţie de modelare. Cum, potrivit statutului matematic al modelului, in interiorul său raporturile intre elemente nu sunt univoc orientate, ne putem închipui in viitor o activitate formativă aplicind asupra omului un program estetic. Cu toate acestea, principiul ideologic pe care se sprijină arta programată — deocamdată — este susceptibil de discuţie şi contestare. Acest principiu aparţine tipului neoraţionalist, cu aspecte de mecanism cartezian Iată, de pildă, cum defineşte A. Moles creativitatea : „...activitate coordonată in diferitele etape ale procesului“ (p.135) ; in acelaşi sens el vorbeşte şi de „mecanismele spiritului“. Există, fără îndoială, în creaţia artistică, de altfel ca în orice proces intelectual, operaţiuni mecanice, care pot fi preluate cu succes de către computere. V. E. Maşek salută, din acest punct de vedere, depăşirea „empirismului atelierului de artist“ (p. 192). Dar e cazul să ne întrebăm dacă nu cumva respectiva „amplificare a inteligenţei“ are loc in dauna altor facultăţi. Căci istoria c meşterii şi rafinării capacităţilor noastre intelective este în acelaşi timp şi istoria unor pierderi în domeniul spontaneităţii şi intuiţiei, pierderi irecuperabile a căror greutate nu îndrăznim să afirmăm că este compensată de pomenitele ciştiguri. Apoi, trebuie să se aibă în vedere faptul că arta este, intre altele, şi o formă a muzicii, o activitate — adesea manuală — de tip superior, ce se sprijină pe forme elementare ale percepţiei. Valoarea ei de cunoaştere rezultă din generalizări cu suport intuitiv concret (şi nu imediat ca în cazul cunoaşterii ştiinţifice). Din acest punct de vedere, valori estetice de prim rang devin (după H. Read) indeminarea şi discernerea intre senzaţii, prin care artistul repetă de fiecare dată actul de început al gîndirii. Preluarea acestor operaţiuni de către maşină reprezintă o periculoasă sărăcire nu numai a artei, dar şi a fiinţei umane, ce se vede redusă la tiparele rutinei raţionaliste. Un pas înainte pe calea cibernetizării obiectului estetic îl constituie produsul unor computere cu program „heuristic“. Pe baza unui „generator de hazard“, maşina îşi asumă nu numai latura pur laborioasă a procesului creator, ci însăşi esenţa acestuia, anume „consumul de libertate“ (M. Bense). Asemenea experimente simulează mecanic ,,automatismul psihic“, revendicîndu-se de altfel, de la forme mai vechi şi mai noi ale avangardei. Este evident că un calculator cu program „heuristic“ epuizează teoretic totalitatea combinărilor posibile intre elementele unui limbaj (literar, plastic, muzical etc.). Incit, din punctul de vedere formal se realizează un „gestalt“ apropiat de cel suprarealist, ba chiar, într-un fel, mai „perfect* decit realizarea unui subiect uman. Dar, la un rezultat teoretic identic, sensul axiologic rămîne fundamenta] diferit, in fiecare din aceste cazuri. Alăturarea de elemente cu un grad ridicat de imprevizibil (ca să rămînem la exemplul metaforei suprarealiste) acoperă un gest creator revoluţionar. Prin experimentarea hazardului artistul pe de o parte investeşte cu sens uman fragmente (oarecare) ale realului, pe de altă parte sugerează că fără intervenţia permanentă a omului un univers, acestea nu ar avea sens. Şi intr-o lume alienată — cum spunea Brecht — datoria artistului revoluţionar este să distrugă iluzia realităţii. Din aceeaşi perspectivă, producerea maşinală a entropiei se dezvăluie ca fiind expresia unei viziuni ideologice conservatoare. Imprevizibilul astfel simulat, ca şi dezideratul „criticii automate“ vorbeşte despre valori imuabile, sustrase revizuirii şi devenirii istorice, devenind aliatul unui „establishment“ antologic şi sociologic. Universul tehnologic îşi dovedeşte odată mai mult elasticitatea, capacitatea de a digera elementul subversiv cuprins in artă, tranformîndu-1 in „valori de masă“, destinate consumului înăuntrul sistemului dat Iată — după părerea noastră — un subiect de meditaţie pentru artistul contemporan, şi nu pasiv, pe care arta trebuie să-l instige pentru a continua să existe. Victor Ivanovici La „Ateneul Român" s-a deschis o expoziție itinerantă UNESCO, grupînd 90 de reproduceri după cele mai cunoscute picturi din perioada 1900-1925. Printre ele, Prînzul de FERNAND LEGER. TRIBUNA JORTIMPORANINGI“ :1 Turnul Coltei redivivus? • IN acţiunea de restaurare şi conservare a vestigiilor vechii arhitecturi bucureştene, vin şi eu cu o propunere, deşi edificiul despre care scriu nu se află in zona Lipscani-Curtea Veche. Acum trei ani, în urma lucrărilor edilitare executate în preajma Spitalului Colţea, au fost readuse la iveală trainicele fundaţii ale impunătorului edificiu, care a Împodobit vechiul Bucureşti Turnul Colței. Cu această ocazie s-au emis unele păreri relative la reconstrucţia acestui monument, demolat în 1888, in urma dispoziţiei date de primarul Pake Protopopescu. Dispariţia acestui preţios monument, înalt aproape cu actualul Palat al telefoanelor, mai are şi astăzi un dureros ecou in Inimile bucureştenilor. Din fericire s-a ventilat ideea reconstrucţiei sale, însă într-un amplasament mai adecvat cel vechi împiedicind circulaţia. S-ar putea contesta valoarea reconstrucţiei, din lipsă de autenticitate. Atunci, cum pot fi considerate vechile edificii din centrul Varşoviei, distruse în timpul războiului şi reclădite după fotografii ? Cum poate fi privită reconstruirea vechiului Castel regal, tot din Varşovia, distrus şi el ? De asemenea, ce se poate spune despre imobilul Operei din Frankfurt-pe-Main, „victima războiului“, care se reconstruieşte „datorită mai ales contribuţiilor voluntare ale locuitorilor Frankfurtului" ’ La aceste întrebări invităm pe cei sceptici să dea răspunsul. Noi insă ne imaginăm cit de bine s-ar incadra Turnul reconstruit pe terenul situat intre Ministerul agriculturii şi Spitalul Colţea, parcă anume destinat. De o parte am avea complexul ultramodern — Hotel Intercontinental şi Teatrul Naţional — iar, de cealaltă parte, un mănunchi de relicve, compus din palatul Ministerului citat, spitalul şi biserica Colţei, palatul Şuţu, în care este instalat Muzeul de istorie al municipiului Bucureşti, şi Turnul Colţei redivivus, avind in faţă statuia spătarului Mihail Cantacuzino, neinspirat plasată acum după „gratii“. Contrastul nu ar fi de loc supărător. Odată reconstruit, Turnul va putea servi de minune drept anexă a Muzeului de istorie a municipiului Bucureşti. La intrare, după ce te-ar întimpina statuia ctitorului Cantacuzino, intr-una din încăperile din gangul Turnului, i-ar putea amenaja un mic magazin unde vizitatorilor li se va putea oferi spre achiziţionare un album dedicat exclusiv istoriei Turnului Colţei, miniatura sa sculptată, ca şi a statuii ctitorului Cantacuzino, prima din Capitală, opera lui Carol Storck, realizată in 1869, din marmură de Carrara. . Vom putea oare vedea transpunerea In faptă a acestor sugestii ? Vor fi privite ca simple utopii . Prol. emerit dr. Const. SIMIONESCU Bucureşti Istorii universale • SIMŢIM in munca noastră, lipsa unui tratat de Istoria literaturii universale de mari proporţii, elaborat de un colectiv de specialişti, care să cuprindă istoria literaturii tuturor popoarelor din cele mai vechi timpuri pină in zilele noastre. Aceasta nu numai pentru nevoile studenţilor de la facultăţile de specialitate, ci şi pentru marea masă de cititori, căci, aşa cum arăta Tudor Vianu in lucrarea sa Literatura universală şi literatura naţională, interesul pentru literaturile străine este foarte mare in ţara noastră şi niciodată nu s-a tradus atita literatură străină ca în silele noastre. Nu mai puţin se simte nevoia unei Istorii a filozofiei universale, a unei Istorii a artei universale, a unei Istorii a arhitecturii universale etc., scrise de oamenii noştri de ştiinţă şi artă. Poate, vor zice unii, astfel de istorii s-au tradus din diferite limbi străine. Este adevărat, dar acestea acordă prea puţină atenţie filozofiei şi artei româneşti, cu toate ca poporul nostru şi-a adus contribuţia sa in toate domeniile culturii şi civilizaţiei universale, mai ales in ultimele secole. Ilie BERGHEZAN Sibiu Ecouri... A DEVENIT, la scurtă vreme de la redeschiderea sa, un adevărat „altar in care arde veşnic vie flacăra verbului românesc“, Muzeul Literaturii Române ne-a oferit recent manifestări de înaltă ţinută, cu prilejul celor 15 ani de la întemeierea sa. Doresc să remarc, dintre acestea, lucrările „Tribunalului Istoriei Literare“ care, după 70 de ani, a reeditat etapele semnificative, cu implicaţiile etice şi estetice de atunci şi de azi, ale procesului Caion Caragiale. Nu ştiu dacă lucrările de mai bine de trei ore conduse de criticul Şerban Cioculescu au fost înregistrate, dar cred că ar fi o mare pierdere pentru noi, cei de azi, și mai ales pentru mîinele pe care avea datoria să-i pregătim cu grijă. Socotesc că reeditarea procesului, precum și comentariile presei literare de atunci (inclusiv pledoaria din 10 iunie 1902 a marelui scriitor Delavrancea in apărarea lui Caragiale), merită osteneala de a le grupa Intr-o lucrare care să vadă lumina tiparului. Dr. NicolaeL SEBASTIAN București Să vorbim despre... Intervenţii • LUINDU-ŞI inima în dinţi, o rubedenie îndepărtată a venit la pricopsitul familiei; cel ce scrie la gazetă, cel ce are audienţă, cel ce este Cineva, cu C mare. Femeie in virstă, în viaţă mereu pîndită de temeri, a sunat timid şi cînd a intrat a rămas la uşă. M-a întrebat, cu ochii-n pămint, dacă o mai recunosc, continuu rugîndu-mă să o iert că a venit, continuu rugîndu-mă să nu mă supăr. Am poftit-o să ia loc. Ea, umilă, s-a tot codit, într-un tîrziu aşezîndu-se pe un colţ de scaun. Cumva, spre a-şi justifica cutezanţa, mi-a vorbit de ce inimă mare avea săraca maică-mea, de plinea lui Dumnezeu care a fost coana Anicuţa şi de alte alese persoane ale trecutului care ne-au păstorit, greu venindu-i, tare greu, să spună ce aşteaptă de la mine. Am vrut să o servesc cu ceva şi — rudă săracă — m-a refuzat. Am întrebat-o cu ce-i pot fi de folos şi a lăsat ochii.-n pămînt, întreg felul ei de a fi sîngerindu-mi inima. Tot timpul mai mult decit grijuliu, să nu i se pară cumva că m-ar plictisi sau că n-aş fi alături trup şi suflet, într-un tîrziu, cu chiu cu vai, am aflat de ce, luînd-o pieptiş, a venit la mine. Nevăzîndu-ne o viaţă de om, mi-a vorbit de cite şi mai cite. După ce a terminat fosta Academie Comercială, nu s-a căsătorit pentru că maică-sa, văduvă de război, avea nevoie de ea. Acum e pensionară. Nu mai stă în căsuţa aceea prăpădită din Pieptănari pentru că a primit locuinţă ca oamenii. 51... acum vine beleaua. Stă la parter. Maică-sa prăpădindu-se, singură cum a rămas, îi este frică. De unde, de ne-unde a scos două mii de lei şi, asemeni altora din bloc, şi-a făcut un grilaj la fereastră, cum a văzut la ceilalţi. N-a ştiut că ii trebuie o aprobare. Şi a venit un impiegat de la primărie, s-a burzuluit cum ştiu unii să se burzuluiască, că n-are autorizaţie pentru o asemenea construcţie şi a amendat-o cu o mie cinci sute de lei. Ce să facă? Dacă aşa i-a fost dat, s-a împrumutat şi a plătit. Numai că au căşunat pe ea, să-l scoată de acolo. Că nu e vorba de încă o mie de lei cit ar costa, dar cum să-l dea jos cind ii e frică. Acum, nu că e rubedenie, dar poţi să rămii stană de piatră cînd afli de asemenea batjocură? Aşa că, vrind-nevrînd, am început să bat instituţiile ca să rămînă cu grilajul. Am fost la un domn arhitect, şef al sectorului, om subţire, de. Nu i-a venit a crede. Mi-a spus că la parter, e voie. Că nu e nici o problemă. Cînd s-a prezentat insă păgubaşa, supărat foarte, a trimis-o la plimbare. M-am dus atunci la mai marele său. S-a crucit şi el de cele intîmplate. Mi-a spus că mortul de la groapă nu se mai întoarce, că nu mai vede cei o mie cinci sute de lei, că ce-a mincat lupul e bun mincat, dar că un rest totul este în regulă. Că să stăpînească sănătoasă grilajul. Cînd s-a prezentat însă la el, a luat-o la trei păzește. Ce să fac, să-nchin steagul ? Și mn-am dus și la mai marele acestuia. Clnd a auzit, s-a înfuriat nu alta, de cum îşi fac unii mendrele, de cită lipsă de înţelegere dau dovadă unii tovarăşi buni de-ai noştri, pentru ca după aceea, să alunge biata femeie. Şi uite aşa am ajuns să îndrăgesc pe cei ce spun NU, că prea s-au îndesit cei care, cind le e cit de cită teamă, nu ştiu a orăcăi decit DA. Mihai Popescu STOP CADRU ION DOGAR MARINESCU