Contemporanul, iulie-október 1972 (Anul 26, nr. 28-52)

1972-09-15 / nr. 38

Proletari din toate ţările, unîţi-văl Vineri 15 septembrie 1972 Nr. 18 (1349), 10 pag.­­ 1 leu Sâptâmînal POLITIC — SOCIAL — CULTURAL editat de Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste şcolar­ e Zi, cind in întreaga ţară şcolile îşi redeschid porţile, ne regăsim cu toţii sub semnul aceleiaşi tradiţionale stări de spirit: emoţia optimistă şi tonifiantă pe care o prilejuiesc marile solemnităţi sociale, dovadă mărturisită a res­pectului faţă de educaţie şi cultură într-o societate în care acestea se bucură de o atît de înaltă preţuire. A devenit o obişnuinţă în ultima vreme să întîmpinăm fiecare nou an şcolar sub semnul unor noi responsa­bilităţi şi exigenţe care sînt, de fapt, tot atîtea motive de încredere şi mincirie. Intr-adevăr, in actuala etapă de construcţie multilaterală a societăţii socialiste edu­caţia, ştiinţa, cultura au devenit cuvinte de ordine, linii directoare ale programului de înălţare neconte­nită a patriei pe cele mai înalte trepte ale civilizaţiei şi prosperităţii materiale şi spirituale. Deschiderea noului an de învăţămînt are loc nu mult timp după ce forul comunist al ţării — Confe­rinţa Naţională din iulie — a precizat şi actualizat sarcinile multiple şi de cea mai mare importanţă so­cială care revin şcolii, în asigurarea şi pregătirea for­ţei de muncă, in educarea morală, ştiinţifică şi poli­tică a tinerelor generaţii, in cultivarea la acestea a respectului faţă de cele mai alese valori create de u­­manitate. înnoirile pe care Invăţămlntul de toate gradele le-a cunoscut in ultimii ani dau înţelesuri noi, substanţial Îmbogăţite şi nuanţate vechilor noţiuni de instrucţie şi educaţie, ataşind mai strîns domeniul acestor majore activităţi de nevoile reale şi actuale ale societăţii, de progresul tehnico-ştiinţific contemporan, de cerinţele formării personalităţii comuniste armonioase, integra­le şi multilaterale. Activitatea şcolii este privită şi consfinţită, în noua viziune, ca o corelare intimă, na­turală a transmiterii cunoştinţelor teoretice cu forma­rea şi perfecţionarea deprinderilor practice in aşa fel Incit, după terminarea unui ciclu şcolar complet, ab­solvenţii să se poată încadra imediat şi nemijlocit in­tr-o activitate socială utilă, corespunzătoare aptitudi­nilor şi pregătirii lor şi nevoilor prioritare ale colec­tivităţii sociale. In această direcţie, înfiinţarea atelie­­relor-şcoală, patronarea instituţiilor şcolare de către Întreprinderile economice, alternarea activităţilor teo­retice cu cele productive deschid cele mai promiţă­toare perspective atît creşterii eficienţei sociale a în­­văţămîntului, cit şi realizării de sine, cit mai plenare a indivizilor. Grija atentă, ocrotitoare a Partidului nostru faţă de calităţile umane şi cetăţeneşti ale celor ce ies de pe băncile şcolii, faţă de destinul tineretului nostru este limpede şi expresiv formulată în cuvintele se­cretarului general care, în Raportul prezentat la ul­tima Conferinţă Naţională menţiona, printre altele, că realizarea unei pregătiri multilaterale constituie o ce­rinţă importantă a economiei moderne, o condiţie pri­mordială a creşterii rolului creator al omului în desfă­şurarea producţiei şi, pînă la urmă, un principiu fun­damental al însuşi comunismului, care presupune manifestarea polivalen­tă In cîmpul muncii a fiecărui membru al societăţii. Desigur, scopul ultim al şcolii este de a da societăţii cit mai buni, mai compleţi cetăţeni, capabili de inovaţie şi responsabilitate în viaţa socială, de­votaţi total poporului şi ţelurilor pe (Continuare In pag. 9) H. CATARGI­­ Natură statică (Muzeul „Simu“) Blestemată călimară Ciţi in tine se-nnecara I Şi ciţi cred că nu se'nneacă Şi in călimara seacă I I Tudor flighezi — Inedit | IMîngîiere ! Dacă din Intimplare Găseşti asemănare Şi vre-un stih te doare ! Mingiie-te cu gindul că vorba nu-i de tine. Şi-o să te simţi mai bine. Hora I de poeţi f CENTRUL EUROPEAN AL UNESCO PENTRU ÎNVĂŢĂMÎNTUL SUPERIOR­ ­PESTE citeva zile. Bucureştii vor găzdui o nouă instituţie de coope­rare internaţională . CENTRUL EUROPEAN AL U.N.E.S.C.O. PENTRU ÎNVÂŢAMÎNTUL SUPERIOR, care-şi va deschide porţile în Palatul Kretzulescu de pe strada Ştirbei-Vodă Ne-am adresat cu acest prilej ambasadorului Valentin Lipatti, Directorul relaţiilor culturale din Minis­terul Afacerilor Externe, cu rugămintea de a ne răspunde la următoarele întrebări: — Cum a luat fiinţă acest pro­iect ? — Ideea Centrului european al U.N.E.S.C.O. pentru problemele în­­văţămîntului superior s-a născut cu prilejul Reuniunii Rectorilor Univer­sităţilor europene, care a avut loc la Bucureşti, în aprilie 1970. Marea ma­joritate a participanţilor, pornind de la necesitatea intensificării şi diversi­ficării relaţiilor de colaborare inter­­universitare la nivelul întregului con­tinent, au recomandat atunci ca U.N.E.S.C.O. să studieze posibilita­­tea înfiinţării unui mecanism de co­laborare în­ domeniul învăţămîntului post-secundar. Ulterior, Directorul ge­neral al U.N.E.S.C.O., René Maheu, a propus Conferinţei generale a Or­ganizaţiei, la cea de a lu a sesiune, în toamna anului 1970, crearea Centru­lui. Pe baza hotărîrii Conferinţei ge­nerale au fost apoi elaborate de către Secretariatul Organizaţiei date de ne­cesari ,realizarii acestui proiect După numeroase consultări cu ţările euro­pene şi cercurile de specialişti, pro­iectul este in prezent definitivat şi se va materializa peste puţin timp, prin inaugurarea Centrului — In ce va consta activitatea Centrului 7 — Centrul european al U.N.E.S.C O. îşi propune să culeagă informaţiile necesare studierii problematicii invă­­ţămîntului superior şi să favorizeze coordonarea între centrele naţionale şi internaţionale de documentare in acest domeniu ; să studieze în pro­funzime aspectele esenţiale ale evo­luţiei sistemelor şi instituţiilor de în­­văţămînt superior din Europa şi să difuzeze rezultatele acestor cercetări ; în sfîrşit, să promoveze, în limitele competenţei sale, schimburile inter­­universitare la nivelul cadrelor didac­tice, ale cercetătorilor şi studenţilor din ţările europene. Pentru atingerea unor atari obiec­tive, Centrul european va avea, ca unitate regională a U.N.E.S.C.O., un program de activitate care prevede organizarea la Bucureşti şi în alte capitale europene, de reuniuni inter­naţionale de experţi, publicarea de studii de specialitate, constituirea unei „bănci de date“, informarea periodi­că a celorlalte centre de documentare şi instituţii de învăţămînt superior din Europa etc. Centrul va trebui să devină un adevărat laborator, unde vor fi confruntate diferite experienţe şi unde se vor elabora analize şi sin­teze cu privire la principalele pro­bleme care stau în prezent în faţa sistemelor de învăţămînt şi a educa­torilor : probleme de structură ale Învăţămîntului, de gestiune, de cer­cetare de orientare ş.a.m . Activita­tea Centrului va constitui una din ex­perienţele cele mai interesante din ultimele două decenii de vreme ce va permite desfăşurarea unui program de cercetare la nivelul întregului con­tinent într-un­ domeniu de o vitală în­semnătate care este invăţămintul su­perior, pentru toate tarile europene. — Care este deci, după dv« semnificaţia acestui proiect ? — Centrul pe care U.N.E.S.C.O 11 va deschide în capitala ţării noastre ni se pare a avea o însemnătate deo­sebită, căci el este primul centru la acest profil cu o dimensiune pan-eu­­ropeană. Ca atare, un astfel de orga­­nism este menit să promoveze, în chip nemijlocit, colaborarea între toate universităţile şi centrele de documen­tare din Europa. Semnificaţia proiec­tului depăşeşte latura lui strict profe­sională, în măsura în care acest me­canism permanent va permite o mai bună, o mai largă şi mai susţinută co­laborare general-europeană in dome­niul sus-amintit. Astfel, viitorul Cen­tru constituie un aspect major al pro- R­* *du Mavrodin (Continuare in pag. I) RIUL Riul curge Io picioarele mele, Riul curge peste picioarele mele. Peşti de argin­ tcot capul din apă şi-mi spun i „Arunce undiţe io ne prindem in ea, Aruncă repede undiţa". Peşti de pui scot capul din apă şi-mi spun I „Aruncă undiţe să ne prindem in ea. Aruncă repede undiţa*. Mă uit Io ei, cimbesc şi grăiesc : „Nu vreau si vă prind in undiţa mea, N-ai­ ce face cu noi n-am ce face. Aştept să cadă tare aştept Să răsară luna să cadă in riu, Să cadă b­ rit şi-n undiţa mea". Peştii de argint se uită Io mine şi rid, Peştii de aur se uită Io mine şi rid. „Luna­­ iscată şi aspră, imi spun. Uscată și aspră..." Zaharia Stancu MANOLE M­­­­ANOLE este un om de virstă mijlocie, conştiincios d­in profesiunea lui, bun tată de familie... Am impre­sia că încep să scriu o schiţă în felul lui Urmuz, că după afirmaţiile de mai sus ar trebui să urmeze, la ora la care se află literatura, una cu o forţă de şoc violentă. Dar eu nu vreau cîtuşi de puţin să scriu o povestire in felul lui Urmuz, el mai degrabă­­ dacă aş putea s­una in felul lui Andersen, fiindcă epi­sodul din viata lui Manole, la care am să mă refer, are ceva, are chiar mult, din „Răţoiul cel unit". Aşadar, Manole este un om de virstă mijlocie, şofer de meserie, al cărui fiu, terminind şcoala generală in primăvară, s-a hotărit să dea exa­men la o şcoală profesională de instrumente optice foarte fine. Băiatul s-a pregătit cu seriozitate, dar fiindcă erau mulţi candidaţi, ce păreau foarte descurcăreţi, iar fiul său se arăta cam molatec, o teamă a încolţit in inima lui Manole. In ziua cînd s-au dat rezultatele, a alergat nerăbdător la şcoală, suind treptele cu respiraţia tăiată. Lista era foarte lungă. Manole a inceput să o citească de pe la mijloc spre coadă. Numele fiului său lipsea. Neliniştit, a luat-o cam de pe la trei sferturi în jos, cu acelaşi rezultat. Nevenindu-i să creadă, nemaisperind nimic, s-a apucat să o citească­­ cu moartea in suflet­­ de la început. Numele fiului său era primul pe listă. — Atunci, a povestit Manole colegilor săi, şoferi la „Studioul Al. Sahia", lacrimile mi-au ţişnit din ochi, de mi-a fost teamă c-am să stro­pesc afişierul. Atita tot. In povestirea lui Andersen, râţoiul cel unit trece prin tot felul de suferinţe, pînă in ziua în care află că, de fapt, era un pui de lebădă. Geo Bogza PICU PĂTIMI DIN SAUSTE S -AU Împlinit, în acest septembrie, o sută de ani de la stingerea lui Picu Pătruţ din Sălişte, sătean autodidact, autor al unei vaste opere pictate, scrise, notate muzical, care doarme şi azi in conştiinţa ciobanilor şi ţărani­lor de pe cele două versante ale Car­­paţilor de miazăzi. Picu Pătruţ a fost o enciclopedie a culturii arhaice săteşti. Dar nu numai a culturii săteşti, ci şi a culturii scri­se. Începînd cu primele biblii în ro­mâneşte şi isprăvind cu operele lui Dimitrie Cantemir, ale iluminiştilor transilvani, ale istoricilor şi poeţilor veacului XIX în care a trăit. O mi­nune de ştiinţă pentru un sătean, care s-a născut, a vieţuit şi a murit la Sălişte. Ce ne-a lăsat el ? O mare operă, din păcate şi azi necunoscută. A caligrafiat cu mina lui citeva zeci de cărţi, pe care le-a ornat cu frontispicii şi vignete, împodobindu­­le cu miniaturi. Miniatura este marea biruinţă a geniului lui Picu Pătruţ, artist desăvîrşit, care tmbină tradiţia cultă a miniaturii medievale româ­neşti din centrele de faimă (Neamţ, Putna, Dragomirna etc), cu tradiţia xilogravurii populare şi a icoanelor pe sticlă. Picu ne-a dat citeva mii de miniaturi, un panoramic de imagini care ar putea rivaliza în număr cu frescele de la Suceviţa, dar pe care — din păcate­­ — nu le cunosc decit prea puţini iniţiaţi, un număr infim. Paradoxal, nu le-au cunoscut nici ţă­ranii de la Sălişte, fiind­că miniatu­rile au împodobit cărţile sacre din strana satului, pe care degetele ne­ştiutorilor de carte nu le-au atins. Ce destin ciudat ! Romanul desco­peririi manuscriselor lui Picu Pătruţ reprezintă o sublimă aventură, despre care am scris în citeva rînduri, dar care, iată, se complică din nou. Pri­mul descoperitor este profesorul sibian şi marele cărturar Onisifor Ghibu care, în această vară, a împli­nit venerabila vârstă de 90 de ani. În urmă cu aproape 70 de ani, dom­nia sa a recuperat cel mai important manuscris, Stihos adecă viers (1400 pagini), care conţine şi cele mai fru­moase miniaturi. Manuscrisul a in­trat in circuitul cercetării academice, a trecut prin miinile lui Cartojan, Nerva Hodoş şi Ion Bianu. Paralel s-au descoperit şi alte manuscrise. Paul Anghel (Continuare in pag. 9) „DUNĂRE, DUNĂRE, DRUM FĂRĂ PULBERE...“­ A­­ŞA începe un em­­o­­­tec bătrînesc, pe care pentru prima dată l-am auzit spus de un pribeag din satul meu, om cu tinereţe trăită furtunos pe malu­rile marelui fluviu. Cîndva, am stat şi eu pe aceleaşi maluri şi am privit apele gălbui cum se duceau la vale. Mi le închipuisem albastre. Aşa le ştiam din valsul lui Strauss, dar înşe­larea nu m-a supărat şi am continuat să mi le imaginez albastre, deşi prin faţa mea treceau culorile pămîntului.Am văzut Dunărea adunată în albia ei, croită în erele apuse şi am văzut-o năvălind peste sălcii, peste stufuri, peste cîmpuri. Venea liniştită fără­ a­­gitaţia mării şi, cu o forţă înspăimîn­­tătoare tocmai prin liniştea ei, se re­vărsa pretutindeni, nerezistîndu-i ni­mic. Aducea cu ea dezastru şi moar­te, făcea să plîngă malurile şi apoi, ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat, intra tn matca ei şi curgea mai de­parte. Am văzut-o fierbînd tn Cazane. Strînsă în zidurile Carpaţilor şi ale Balcanilor barieră pe care cîndva a rupt-o şi şi-a croit drum spre răsărit, Dunărea se războia cu fundurile, cu stîncile rămase In apele ei cu colţii ieşiţi la suprafaţă mugea, gemea, se zvîrcolea, dar nu se oprea şi se ducea mereu spre soarta ei. Din cînd în cînd. Izbea în stînci ambarcaţiunile ca treceau prin Cazane, le spărgea şi le băga la fund. Mureau oameni şi pie­reau averi. In satele şi porturile din acea parte a Dunării am auzit multe cmtece, multe poveşti, multe legende despre apele fluviului, despre vrăjmăşia lui, despre inecaţi, despre pieriţi. Unele semănau cu legenda Lorelei. Motivul era acelaşi. Spunea un marinar de pe un şlep cu care am trecut odată prin George Macovescu (Continuare in pag. 1) Combustiune­ a RAIM. „Nu cre­deam să-nvăţ a muri vreodată...". Trăim. Diminuaţi, înceţoşaţi de ani. Dăm lumină cît un bec de 25 waţi. Şi eram Sori Nu şti­am Se petreceau cu noi. nn noi, reac­ţii termo­nucleare explozii, micro­­cataclisme străfulgerări revelaţii, pră­buşiri, apoteoze Ne purtam crucea tinereţii, a poeziei, calvarul maximei combustiuni, eram chiar astrul negru al melancoliei şi nu ştiam Nu ştiam că se va sfîrşi miraculosul nostru calvar Că e o stare de electre pe care o curmă moartea timpurie sau, la cel mai multi durata dîra de cenuşă a vremii Trebuie să te inttlneşti in unele cârti cu unei* destine pentru ca o .•oardă adormită ti vibreze la mar­ginea nefiinţei şi • minunii amintin­­du-ţi . «Am fos* şi eu acolo tn ţara care nu e“», a «apezi’ Incandescente. Destinul de consompţiune şi de e­­lectie al poetei auedeze Edith Silder­­gran geamăn sub arcuirea a două decenii cu destinul moldovencei Mag­da Isanos dă acel sunet pur Inco­ruptibil de Stradivarius pe care 11 pierdem 11 uităm in goana cotidia­nului Cînd au fost, cînd s-au sfîrşit a­­ceste vieţi ? Atît de repede au trecut, numai trei decenii consumate de fti­zie şi de o ardere fără nume. pe ru-Maric Bănuț (Continuare la pag. 11

Next