Contemporanul, iulie-október 1972 (Anul 26, nr. 28-52)

1972-11-03 / nr. 45

frumoase UBQQDomm Prestigioase creaţii corale • Cu prilejul sărbă­toririi lui Ioan Chirescu, am putut asculta ma­drigalul „Cintecul amin­tirii“ pe versuri de Va­­leriu Bora şi Vlaicu Bar­na, madrigal scris de clasicul muzicii noastre contemporane, în me­moria soţiei sale. Este impresionantă r Nu numai lucrarea, ci şi concepţia Înaltă a artistului, care caută drumuri noi, con­­siderînd că adevărata compoziţie obligă la i­­novaţie. Este o muzică sobră, profundă, de o maximă simplitate, în care mijloacele de ex­presie ale madrigalului Renaşterii se Îmbină cu procedee neoclasice ac­tuale. Sugestivă este şi tratarea pianului, avind ceva din sonoritatea e­­vocatoare de clopot, du­­cindu-ne cu gindurile la vremuri de demult. • NU mai puţin atră­gător apare Imnul lui Liviu Rusu, scris cu pri­lejul sărbătoririi cente­narului Liceului „Eudo­­xiu Hurmuzachi“ din Rădăuţi, versuri Dra­­goş Vlcol. Muzica este simplă, cantabilă, in maniera vechiului coral din epoca barocă, nelip­­sindu-i unele intonaţii folclorice româneşti. Scriitura corală este de­osebit de expresivă, iar discursul sonor în to­talitate ne introduce in­tr-o lume meditativă, a­vînd ceva din tonul de legendă. Chiar dacă nu este conceput polifonic, precum „Madrigalele" pe versuri de Eminescu şi „Cintecele în stil popular“, Imnul coral al lui Liviu Rusu con­tinuă creator tendinţele similare ale unui Po­­rumbescu, Mandicev­­echi sau Vorelkievici. • PENTRU cor de co­pii Doru Popovici a scris două madrigale în­chinate sărbătoririi Re­publicii : Cîntec de lea­găn şi Ţie, patria mea. Se remarcă aceeaşi ten­dinţă a compozitorului spre a valorifica un me­los modal, o polifonie arhaică care de cele mai multe ori se identifică cu eterofonia populară. Dacă primul madrigal este liric, desfăşurat în­­tr-un ton de confesiune, al doilea are un carac­ter de imn luminos, cu o secţiune finală plină de vitalităţi. Versurile poetei Domnica Fili­­mon sunt pline de sensi­bilitate, în special in. emoţionantul Cîntec de leagăn : „Să nu-ţi fie teamă / De bărboşi pi­tici / De spinoşi arici / Mama e aici / Ea a fe­recat / A pus sub la­căt / Ursitoarea rea / Iar acum/ Ursitoarea-i ea­­/ Ea şi numai ea / Iţi ur­zeşte drum / Iţi veghea­ză drum / Somnul fie-ţi bun“. Melodii populare româneşti de Tiberiu Brediceanu • A APARUT una dintre cele mai remarca­bile lucrări folcloristi­ce. Sub titlul Melodii populare româneşti din Banat, Editura Muzica­lă a difuzat o impor­tantă suită de cîntece din celebra colecţie „810 melodii populare româ­neşti din Banat“ de Ti­beriu Brediceanu. „Prin publicarea acestor me­lodii — scrie Constantin Zamfir în amplul său studiu introductiv — folcloristica muzicală se îmbogăţeşte nu nu­mai cu o serie de ipo­teze şi constatări teo­retice privind cântecul popular ca material do­cumentar, ci şi cu o se­rie de piese valoroase sub raport artistic mu­zical, menite a fi cunos­cute şi interpretate de profesionişti şi amatori, a inspira pe compozitori în drumul lor creator şi a contribui la ridicarea şi afirmarea culturii muzicale româneşti“. 6 Din viaţa muzicală internaţională • DIN octombrie 1972 până în mai 1973, la Berlin vor avea loc, sub denumirea „Tine­retul şi teatrul liric“, diferite simpozioane, discuţii cu publicul spectator, schimburi de experienţă între diferi­te teatre, conferinţe. Toate aceste manifes­tări urmăresc revitaliza­­rea spectacolului de o­­peră şi atragerea în special a tineretului în sălile teatrelor lirice. • CONCURSUL vocal organizat anual de te­leviziunea italiană pen­tru cea mai bună voce şi cea mai bună inter­pretare a unui rol din operele lui Verdi a fost cîştigat de soprana Katia Ricciarelli. • ORCHESTRA „Ge­wandhaus“, in­ fruntea căreia se află Kurt Ma­­sur, şi-a început seria de concerte pe care le întreprinde în fiecare toamnă prin Europa, concertînd în cîteva oraşe din R. F. G. • ORCHESTRA Sim­fonică vieneză îşi a­­nunţă de pe acum par­ticiparea la festivalul Brahms care va avea loc în primăvara anu­lui viitor la Hamburg. Erich Leinsdorf va a­­compania de la pupi­trul dirijoral pe Andre Watts (Concertul pen­tru pian şi orchestră nr. 2 de Brahms). în program vor mai fi­gura şi Simfonia I-a de Brahms şi a 3-a (Eroica) de Beethoven. • RENUMITULUI pi­anist Wladimir Horo­witz i s-a înmînat de curind medalia de aur oferită de Royal Philar­­monic Society celor mai de seamă inter­preţi, dirijori sau com­pozitori. Dintre muzi­cienii care au fost me­daliaţi de Societatea fi­larmonică regală din Anglia amintim pe I. Brahms, J. Sibelius, I. Strawinsky și A. Tos­canini. • MARELE pianist italian Arturo Bene­­detti Michelangeli, care, în întreaga sa carieră, a înregistrat doar două lucrări (concerte de Ravel și Rahmaninov), a încheiat zilele trecute un contract cu casa E.M.I. pentru a înre­gistra o serie de lucrări valoroase din literatura pianului. Cenaclu muzicologic • ZILELE trecute, la sediul Uniunii Compozi­torilor a avut loc primul cenaclu al secţiei de muzicologie din noul „an muzical“. Cu acest prilej, muzicologii Oc­­tavian Cosma, Viorel Cosma, Tiberiu Alexan­dru şi Gheorghe Firea au vorbit despre parti­ciparea lor la importan­te manifestări pe teme muzicale care au avut loc în Danemarca, Polo­nia, Jamaica și Ceho­slovacia. Primul concert — dezbatere • Vă prezentam în numărul trecut al revis­tei noastre, lăudabila iniţiativă a Direcţiei Mu­zicale a Radiotelevizi­­unii pentru noua sta­giune : organizarea unei suite de­­ concerte-dez­bate­re, manifestări care vor prilejui un larg schimb de opinii între creatori, interpreţi şi public. Vă oferim astăzi deta­lii despre primul concert care va avea loc în sea­ra zilei de 20 noiembrie. Prezentat de compo­zitorul Nicolae Brinduş, concertul va cuprinde : Melopeea pentru flaut şi bandă de magnetofon de Liviu Glodeanu (so­list, Voicu Vasi­lea), piesa Pithagoreis — mu­zică pentru bandă de magnetofon de Lucian Meţianu, lieduri pe ver­suri de Mariana Dumi­­trescu, Ion Brad, Carl Sandburg de Nicolae Coman (solişti: Steliana Calos-Cazaban şi Dan Muşetescu) şi lucrarea ligi Anatol Vieru Clep­sidra II (la interpreta­­rea căreia îşi vor da concursul Orchestra Simfonică a Radiotele­­viziunii dirijată de Iosif Conta, corul „Madrigal“ dirijat de Marin Con­stantin, Gh. Zamfir la nai şi Toni Iordache la ţambal). Desen de HENRI CATARGI (Sala Apollo) STAGIUNEA DE BALET (Obişnuim să ju­decăm stagiunea teatrală după numărul şi calitatea premierelor de teatru, stagiunea mu­zicală — după primele audiţii. Dar dacă premierele teatrale şi primele audiţii muzicale dintr-o stagiune con­stituie firesc cartea de vizată a acelei stagiuni, fie ea teatrală sau muzicală, premierele de balet nu reflectă confi­guraţia şi structura unei stagiuni a­­nuale de balet. Mai întîi, din cauza numărului lor foarte restrîns în raport cu celelalte spectacole de balet (mai vechi) care se joacă pe aceeaşi scenă, un ansamblu de balet al unei opere din ţara noastră prezintă de regulă una-două premiere pe an, în timp ce, paralel, ţin afişul alte zece-cinci­­sprezece titluri. Apoi, extrem de rar izbuteşte vreo premieră de balet să aducă un suflu nou, să impună un coregraf, sau să-l dezică, să declan­şeze schimburi şi lupte de opinii, in sfîrşit, să contribuie la iniţierea unui climat de emulaţie coregrafică, în trei cazuri din patru premiera aparţine „marelui repertoriu“ clasic. Uneori coregraful cu „idei“ ţese o poveste dansantă şablon pe o piesă muzicală de mare popularitate, mai adaugă două la fel şi afişele vor anunţa un nou triptic de balet la Opera din localitate. Foarte rar e a­­bordat repertoriul naţional şi, din ce în ce mai rar, cel contemporan. Tot mai singulare sunt cazurile cînd co­regraful se încumetă să pună în scenă o creaţie strict personală. De aceea analiza premierelor de balet nu se va dovedi revelatoare pentru un anume profil al stagiunii, care e, în linii mari, cea de acum un an, sau doi, sau... Se joacă pe scena unei Opere baletele lui Ceaikovski : Lacul lebedelor, Frumoasa din pădurea a­­dormită, Spărgătorul de nuci ? Se joacă creaţia romantică a lui Adam, Giselle ? Se mai joacă şi un balet al unuia dintre compozitorii : Asafiev, Glier, Minkus sau Pugni ? Repertoriul e făcut pentru totdeauna. Din cînd în cînd se abandonează unul dintre aceste titluri şi se montează în „pre­mieră“ altul, aparţinînd listei.­­Lipsesc cel mai adesea creaţiile şcolii naţio­nale de dans cult, lipsesc lucrările co­regrafice care să redea preocupările şi realităţile atît de complexe ale e­­pocii pe care o trăim, creaţii care să-l înnobileze pe om, să-l însufleţească la fapte măreţe, eroice. Căci baletul poate şi trebuie să devină un instru­ment eficace de perfecţionare conti­nuă a societăţii, a omului. La situaţia actuală a baletului româ­nesc concură oarecum actuala organi­zare — învechită — a trupelor de balet, afiliate şi subordonate O­­perelor şi Teatrelor muzicale, dar, mai ales, lipsa coregrafilor şi a unui spirit de emulaţie ce ar trebui să se bazeze pe o viaţă de spectacol intensă, pe o critică vie (astăzi doar timidă), pe un învăţămînt de calitate, schimburi de experienţă etc. In toată ţara dacă mai sînt patru­­cinci coregrafi activi corespunzînd pe de-a întregul accepţiei de artist crea­tor, care compune coregrafia şi mon­tează scenic un balet personal, cu idei personale, un coreautor, cum îl de­finea Serge Lifar. Opera Română din Bucureşti are angajaţi doar doi core­grafi din vechea (şi ultima) promoţie de coregrafi formaţi după principiile unei şcoli autentice : Tilde Urseanu şi Vasile Marcu, însăşi prima scenă de balet a ţării dovedindu-se astfel de­ficitară la capitolul regizorilor core­grafi... ...Şi totuşi, semne bune sunt. La Timişoara, un grup entuziast de tineri dansatori, cu sprijinul directorului Operei, Nicolae Boboc (ce nu se poate face cînd există entuziasm şi sprijin ?) s-au constituit în ulterior faimosul Chore-Studio, pe care l-am aplaudat şi noi la Bucureşti, studio de creaţie ce-şi propune promovarea unei arte coregrafice bogate în paleta mijloacelor de expresie, călăuzită de caldul fior umanist care a însufleţit dintotdeauna creaţia artistică-lite­­rară românească. Un tînăr coregraf nu mai puţin entuziast, ce stă un teatru de dimineaţă pină seara, scrie librete, pictează afişe, ascultă muzică, „presează“ cu repetiţiile dansatorii, conduce cu autoritate Studioul, con­­ferindu-i o parte din neastîmpărul căutărilor sale. Iată deci calea spre arta adevărată, vie, spre inima şi mintea spectatorului modern, calea pe care merge, încet dar sig­ur, Chore- Studioul timişorean condus de core­­autorul său, Alexandru Schneider. La Iaşi, un alt tînăr, de fapt o tînără coregrafă, Mihaela Atanasiu, a forţat de cîteva ori porţile înţepenite ale repertoriului clasic, ale maniere­lor învechite de montare coregrafică, abundînd în pantomimă şi grandiloc­venţă. „Brecht“ -ul ei (Cele şapte păcate de moarte...) şi mai înainte Esmeralda au anunţat noua sa orien­tare, ţintind spre evidenţierea unui mesaj contemporan, cu mijloace a­­decvate de expresie, Romeo şi Ju­­lieta a confirmat-o. „Dacă arta core­grafică­­ se arăta în referatul re­centei Consfătuiri organizată de Con­siliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, cu privire la Operă, Operetă şi Balet — se dovedeşte pretutindeni în lume impulsionată de un suflu înnoitor, re­voluţionar, cu atît mai firesc este ca ea să-şi găsească în societatea noastră socialistă expresii artistice şi ideolo­gice convingătoare, adecvate“. Acum, Mihaela Atanasiu pregăteşte un spec­­tacol-colaj pe tema masacrului atomic de la Hiroşima. Alte semne le avem mai de demult ! Miriam Răducanu şi, mai apoi, Gheor­ghe Căciuleanu promovează cu asi­duitate dansul de cameră, vioară unică cu sonorităţi de orgă, una dintre direcţiile posibile de afirmare a nou­lui dans bazat pe expresie şi pe idee. Petre Bodeuţ, un ultim mohican al dansului de caracter românesc (cult), pentru care puţini compozitori au mai scris (şi, printre ei, Ion Dumitrescu, Zeno Vancea, Tudor Jarda — con­­tinuîndu-i pe Jora şi Paul Constan­­tinescu), ne-a oferit excelente recita­luri de dans cult, şi, în sfîrşit, semnul cel mai sigur pentru profesionalismul coregrafiei româneşti, Oleg Danovschi, a compus acel Studio '67 — cap de pod al baletului contemporan, apoi Mandarinul... şi alte cîteva mostre de adecvare a capacităţii sale creatoare la rigorile noului dans. Mai nou, la Opera Română, cu sprijinul Direcţiei Muzicii din Consiliul Culturii şi Edu­caţiei Socialiste s-a montat, în sfîrşit, baletul aşteptat pe o temă revolu­ţionară. Primăvara (muzica : C. Trăi­­lescu ; coregraf : V. Marcu ; libretul: Al. Popovici) primit cu entuziasm de marele public care şi-a regăsit aici, în oglindirea luptei din ilega­litate a U.T.C.-iştilor sub conduce­rea Partidului, pentru edificarea unei noi vieţi, împlinirea celor mai nobile aspiraţii ale sale. Magdalena Popa şi Petre Ciortea, întregul colectiv al Operei, au dansat cu un entuziasm înflăcărat de ideea creaţiei militante Şi semne mai noi ! O tînără profe­soară de la Liceul de coregrafie, A­­dina Cezar, interesată de posibilită­ţile creatoare ale improvizaţiei, a semnat cîteva recitaluri în care con­feră dansului românesc dimensiunile expresionismului într-o manieră cu totul nouă. Alexa Mezincescu îşi sin­tetizează, în cîteva coregrafii televi­zate, ideile sale despre noul dans. A­­matta Checiulescu şi Marius Zirra au preocupări asemănătoare. Şi totuşi... Schneider, deşi invitat la Bucureşti să monteze, nu ştie încă ce titlu i se oferă, iar Chore-Studioul rămîne doar studio şi nu se poate lău­da cu multe titluri noi, Mihaela Ata­nasiu, după ce i-a cunoscut la ei acasă pe inventivii coregrafi americani, do­reşte — cum e normal — să-şi valori­fice noile cunoştinţe, dar se plânge de inactivitate. Mariam Răducanu şi Gh. Căciuleanu sunt prezenţi în sălile mai puţin importante, riscînd să nu-ţi poată aduce o contribuţie notabilă la edificarea noului dans pe scară na­ţională, Petre Bodeuţ îşi tot pregă­teşte un nou recital, iar Oleg Da­novschi se mulţumeşte cu­­colaborări externe. Primăvara riscă să rămînă doar o floare, şi astfel semnele ră­­mîn, în cea mai mare parte a lor, doar semne. Să vedem, totuşi, ce se joacă în stagiunea '72—'73 ? Am arătat că, pînă acum, premierele erau puţine şi nesemnificative iar repertoriul a­­proape exclusiv clasico-romantic. Nici anul acesta nu ne putem lăuda cu mai mult. Doar Opera bucureşteană a iniţiat un adevărat program de asalt asupra noului dans. La început mai timid, apoi... Baletul oferit lui Schneider, cel propus lui Michel Descombey (cunoscut publicului român prin al său Basquet), lucrarea lui R. Strauss, Till Eulenspiegel, semnată de Tilde Urseanu, ce pare că do­reşte a reveni la marea creaţie, re­luarea Studioului 67 şi promisa tra­gere de cortină la noul Studio ex­perimental (care, totuşi, întîrzie cam mult), prefigurează o posibilă eman­cipare a îmbătrînitului balet al Ope­rei. Timişoara, care ar putea să se bazeze mai mult pe Chore-Studioul ce şi-a demonstrat strălucit capacita­tea, reia Lacul şi il cheamă pe Vasile Marcu pentru a re­monta, aici, Pri­măvara- Opera Română din Cluj pre­zintă o singură premieră, Iancu Jianu („balete nu se reiau“—am aflat la Studiile muzicale) iar Opera ma­ghiară — nici una. Se reiau, în schimb, La piaţă, Mandarinul şi Prinţul... lucrări bartokiene ce ar fi trebuit, după părerea noastră, să e­­xiste permanent în repertoriu. La Iaşi, în afara celor două micro­­balete, A fost odată şi Intilnire in beznă, a spectacolului Mihaelei Ata­nasiu. Hiroşima şi Simfonia netermi­nată (amînat sine die, am aflat la tri­miterea acestor rinduri spre tipar) se montează Lacul şi se reia Giselle. Intr-o asemenea structură a reper­toriului, revirimentul aşteptat nu se poate produce atît de repede. Pentru a reveni la faima sa, pentru a-şi re­­consolida prestigiul, baletul românesc trebuie în primul rînd să se desprin­dă cu hotărîre din chingile imobile ale repertoriului limitat, îmbrăţişînd un repertoriu larg, variat, care să cuprindă în centrul său creaţii noi, militante, redînd preocupările şi rea­lităţile atît de complexe ale epocii pe care o trăim, inspirîndu-se din is­toria naţională, din îndelungata luptă a poporului nostru pentru libertate, independenţă naţională şi socialism. Aceste deziderate îndeplinite şi coroborate cu o formă politică de repertoriu, reevaluînd creaţiile noului dans, ale şcolii naţionale culte şi ale tematicii revoluţionare — tot atîtea direcţii posibile de reînnoire şi re-, vitalizare — vor conduce cu sigu­ranţă Terpsichora românească pe lo­cul ce i se cuvine în cortegiul modern al muzelor. Nicolae Spirescu c­oncerte___________V • expoziţii o Octavian Rădoi ■ Wolfgang Gu­ttler n Crăiasa zînelor iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiimiiiiiiiiiiiiiiiiiimiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiifgmiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiHiMiiiiiiiH HOTARIT lucru, ciclul de recitaluri Debuturi-Afirmări-Confirmări progra­mat la Studioul Ateneului rămîne prin­tre cele mai interesante înlănțuiri de seri muzicale, oferindu-ne singura po­sibilitate (în lipsa unor sistematice audi­eri comparative, care se face resimţită­ de a ne crea o imagine asupra forţelor existente in noua generaţie de inter­preţi. Ştacheta calităţii începe să se ri­dice şi aici tot mai sus, mediocritatea şi platitudinea vizitindu-ne din ce în ce mai rar. Zilele trecute, am avut dovada că niciodată nu trebuie să ascul­ăm un concertist mai puţin cunoscut cu idei nre­­concepute. După ce urmă­rem cu ci­va timp in urmă cele patru Balade de Chopin la Studioul Conservatorului, interpretate de Octavian Rădoi, entuziasmul pentru a­­sistarea la un nou recital al aceluiaşi m­a­­nist era — mărturisim — foarte scăzut. De altfel şi de astă dată reluarea Bala­delor nr. 3 şi 4 — cu toate că superioa­ră faţă de trecutul apropiat, ne-a întărit convingerea că Chopin ar trebui lăsat puţin să se odihnească. In adevăr, mo­tivarea lirică lipseşte, tensiunea interi­oară se destramă adeseori — dimpreună cu tempo-ul, ca in Balada nr. 4 — și a­­tunci sunetele ajung pină la noi fără le­gătură aparentă între ele, ca o înșiruire formală, dictată de cine știe ce comanda­mente scolastice. Nu merită marele ro­mantic asemenea tratament ! Din feri­cire, nu există numai Chopin pe lume. Cvitîndu-ne Sonata nr. 3 de Tudor Cior­­tea, Octavian Rădoi este dintr-odată al­­­tul : dobindeşte limpezime­a ţelului şi adecvare inteligentă a mijloacelor, trans­parentă — adaptată savurosului neoclasi­cism al compozitorului — şi ne revelează in cîteva clipe domenii vaste în care resursele sale se pot manifesta in chip optim : muzica contemporană, In ade­văr, Rădoi este un pianist cu calităţi deloc neglijabile. Are o masivitate a a­­tacului şi o stăpinire naturală a clavia­turii, este capabil să producă un volum amplu de sunet fără sforţare, desfăşoară o luciditate clar­văzătoare care îl poate sluji in nenumărate împrejurări. Reda­rea unui caiet din Variaţiunile de Brahms pe o temă de Paganini a fost aproape impunătoare prin calmul şi temeritatea cu care au fost înfruntate şi depăşite dificultăţile redutabile ale textului. Cu­i se pot lăuda cu o asemenea performan­ţă ? Pînă la urmă, deci, Rădoi a răstur­nat previziunile şi ne-a rezervat o sur­priză plăcută. AICI am venit cu sacul plin şi am ple­cat cu el încărcat pină în virf ; în ade­văr, despre talentul lui Gu­ttler aflasem încă de la un Nocturn de pe scena Tea­trului „Ţăndărică“, unde, între apari­ţiile dansatorilor un tînăr înalt, cu fa­ţă dolofană şi copilăroasă, silea contra­basul să-şi uite de reumatisme şi anchi­loze şi să-şi redobindească surîsul ju­venil şi vioiciunea expresivă. Regretatul Josef Prunner, bunicul, tatăl, modelul şi ocrotitorul contrabasiştilor noştri din multe generaţii, ar putea fi mindru de un asemenea continuator. In adevăr, Gü­ttler întruneşte toate calităţile pen­tru a deveni un mare instrumentist. Are indemînarea tehnică şi darul de a tre­ce uşor peste distanţele parcurse pe corzi, pentru a păstra nealterată conti­nuitatea liniei muzicale ; ştie să înlătu­re „paraziţii“ sonori atît de periculoşi la asemenea uriaş mormăitor cum este contrabasul şi reuşeşte aproape tară greş (aproape !) să păstreze neîntinată acurateţea intonaţiei , are, în fine, sim­ţul stilului, care-l fereşte de a cădea în simpla performanţă de spectaculozitate virtuozistică şi-l determină să urmă­rească permanent grăirea muzicală. Prima — şi cea mai concludentă — de­monstraţie a fost Sonata­in la minor de Händel, care a evidenţiat o admirabilă puritate a desenului, plasticitate a rit­mului şi nobleţe a cantilenei, întotdeau­na muzicianul se dezvăluie cel mai de­plin în lucrările simple... A urmat Ca­denţa II de Mihai Moldovan, colaborare fructuoasă intre compozitor şi interpret pe linia fantasticelor şi uneori plinelor de umor investigaţii în lumea noilor so­norităţi smulse sfătosului unchiaş al in­strumentelor de coarde, In Sonata în Fa major, op. 5 nr. 1 de Beethoven, trans­crisă de Prunner (unde participarea, la pian, a muzicalităţii lui Eduardo Ricci a fost notabilă), mai este joc pentru un plus de supleţe şi înaripare, dincolo de reuşita de a face să evite contrabasul precum violoncelul. Iar după Variaţiuni­­le de Paganini pe o temă de Rossini, să-l lăsăm pe Gottler să-şi culeagă liniştit aplauzele. Le merită şi­­ pentru că, după figură, pare un „tip cumsecade“. MUZICA UȘOARĂ Pe scurt • NU din vina autorului a­cestor rinduri, dintr-o enumerare a unor compozitori merituoși, în­tr-o rubrică de acum cîteva săp­­tămîni, au lipsit două nume : Au­rel Giroveanu și Ion Cristinoiu. îmi fac o datorie de onoare din a le publica acum... • Dacă A­ R.I.A. nu ne aduce vedete ale muzicii uşoare (în turnee), o face, neintenţionat, micul ecran , un Neil Diamond de prin ’68-’69 cântând într-un bar (în „Mannix“) şi formaţia The Hollies interpre­­tînd tema filmului „After The Fox“ („După vulpe“ — muzica de Burt Bacharach). • „Promenada duminicală" face parte dintre pu­ţinele emisiuni T.V. care trans­mit, din cind în cînd, şi puţin jazz. Duminica trecută, însă, lipsă de respect faţă de te­lespectatori : ghitaristul Octav Zemb­ika mima la... contrabas, bateristul Eugen Gondi — fil­mat cu spatele, iar la vibrafon — cine cînta oare ? (se vedeau doar mîinile). Toate acestea în cele cîteva melodii cu formaţia Ştefan Berindei... • Programele de muzică uşoară, bune sau rele, aşa cum sînt, ocupă un loc important între emisiunile T.V. Cronicarii T.V. „en titre“, însă, le ignoră aproape cu regularitate. Ce tre­buie să înţelegem din aceasta ? • Nu numai din această cauză mă opresc aici asupra cîtorva e­­misiuni T.V.... Intr-una din ele, observ în orchestra lui Paul Ghentzer, ce concerta la restau­rantul „Parc“ (se dansează în timp ce cîntă soliştii !), doi foşti „pop-men" : Liviu Tudan şi Şte­fan Mihăescu, ce cîntă acompa­niind, vai, pe Paula Stănciulescu şi Victor Predescu. O, frumoasele zile... • De ce oare lipsesc din genericele emisiunilor muzicale T.V. textierii şi autorii orches­traţiilor ? Sau poate că ci­neva consideră aportul lor ne­glijabil ?... • După Concursul na­ţional de muzică uşoară de la Constanţa, din acest an, puţine au fost ziarele care au publicat con­cluzii. Mai la obiect , artico­lul din „Viaţa studenţească“, însă străduinţa, demnă de laudă, şi curajul lui Mihai Tatulici nu sunt, din păcate, dublate şi de competenţă. Acest lucru se ob­servă şi în concluziile, publicate cu puţin timp în urmă, pe margi­nea unei mai largi anchete ini­ţiate de revistă — despre care am mai scris. Oricum, primii paşi sunt lăudabili, iar iniţiativa re­vistei — notabilă... • Competenţă şi iarăşi competenţă, iată primul deziderat al comentariului de mu­zică uşoară, în emisiunea T.V. „Portativ“, formaţia „Phoenix“ cîntă şase compoziţii ale lui Ni­colae Covaci, anunţate drept:­­„prelucrări folclorice“ !!... • Re­vista timişoreană „Orizont“ a­­cordă un (foarte) mic spaţiu şi muzicii uşoare. Dar, uneori, parcă este prea mare şi acesta, căci semnatarul­­ rubricii „Recor­ding“, Lucian Bureriu, reuşeşte să înghesuie pe micul spaţiu o mulţime de inexactităţi, erori de informaţie şi ortografiere, chiar pleonasme (,,brass-ul de suflă­tori“). Iar aprecierile sale vis-a­­vis de formaţia „Roşu şi Negru“ sînt foarte, foarte exagerate... • In sfîrşit, o prestigioasă insti­tuţie timişoreană s-a arătat dis­pusă să colaboreze cu formaţia „Phoenix“ : este vorba de Opera de Stat, a cărei direcţie (toată stima noastră !) a întrevăzut cîşti­­gurile­­şi materiale, dar mai ales morale) ce pot rezulta din colabo­rarea cu acest grup talentat şi pus pe fapte mari. Mult succes „Studioului experimental“ şi spec­tacolului, in pregătire, „Meşterul Manole“ ! Octavian Ursulescu

Next