Contemporanul, ianuarie-iunie 1973 (Anul 27, nr. 2-27)

1973-01-05 / nr. 2

Proletari din toate ţările, uniţi-vă ! Vineri 5 ianuarie 1973 Nr. 2 (1365) 10 pag. — 1 leu SĂPT­ĂMÎNAL AL CONSILIULUI CULTURII ȘI EDUCAȚIEI SOCIALISTE SABIN BALAŞA : Maternitate (Din Expoziţia jubiliară „25 de ani de artă plastică romanească“, deschisă la Muzeul de artă. In pag. 7, cronică de Octavian Barbosa). BILANŢ ŞI PERSPECTIVĂ SCRIE istoria pe care o faci. * ’ găsind cumpăna cea mai dreaptă între mîndria legitimă şi cuvîntul ce exprimă numai adevărul este unul din cele mai grele lucruri omeneşti. Secretul reuşitei stă în acel sentiment profund de devoţiune către o mare realitate colectivă, ale cărei limite depă­şesc în timp şi spaţiu şi pe cel mai mare din­tre cei ce-şi zidesc gîndurile, faptele şi uneori fiinţa întreagă la temelia unei naţiuni. Este sen­timentul care a însufleţit pe toţi ctitorii acestei ţări, din veac în veac, şi din orinduire, în orin­­duire, făcîndu-i să se simtă purtătorii de cuvînt ai unui popor şi ai unei istorii. Un raport solemn şi emoţionant asupra isto­riei noastre contemporane, din care am simţit trecînd prin sufletele noastre amintirile unui sfert de veac fără egal, a fost cuvîntarea secre­tarului general al Partidului Comunist Român, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, la Şedinţa jubilia­ră a Marii Adunări Naţionale consacrată celei de a XXV-a aniversări a proclamării Republicii. Am urmărit, cuvînt cu cuvînt, la posturile de radio şi televiziune, cinturile unei epopei naţio­nale ce a dus, prin veacuri de lupte şi jertfe, la înfăptuirea unui vis. Căci, aşa cum a arătat tovarăşul Nicolae Ceauşescu, „crearea Republi­cii constituie o încununare a­­ luptei duse de-a lungul secolelor de poporul român, de forţele sale înaintate, pentru eliberarea­­naţională şi socială, pentru neatîrnare, progres social şi o viaţă mai bună.“ Rod şi sinteză a luptei acesteia, Partidul Comunist Român, acest „detaşament revoluţio­nar, puternic unit şi disciplinat, înarmat cu teo­ria marxist-leninistă“ a făcut din ultimul sfert de veac al existenţei în timp a poporului nos­tru „o întreagă epocă istorică, înscriind cea mai măreaţă pagină din întreaga sa istorie mile­nară“. Această izbîndă a unui popor este însă o par­te din­ izbîndă unei ere noi în lume şi semnifică această eră în categoriile proprii alcătuirii noas­tre morale, tradiţiilor noastre, stilului nostru de existenţă şi acţiune in istorie. „Este necesar să Dan Zamfirescu (Continuare în pag. 8) Secunda Istoriei *2^ CUM douăzeci şi * cinci de ani, re­voluţia populară se îndrepta cu paşi siguri şi foarte repezi spre împlinirea firească, instaurarea Republicii Popu­lare Române. 30 DECEMBRIE deve­nise, pentru toţi anii următori, ZIUA REPUBLICII. Şi iată, tînăra dar viguroasa noas­tră Republică a împlinit douăzeci şi cinci de ani. Este mult ? Este puţin? Iu, viaţa popoarelor, douăzeci şi cinci de ani înseamnă, poate, o secun­dă din viaţa unui om. Secundele se succed foarte repede, dar ele nu se aseamănă între ele. Sunt însă secunde foarte pline, aşa după cum ne-a asigu­rat şi poetul care n-a pregetat să le evite istoria într-un întreg volum de poezii. Şi eu, personal, am mare în­credere in intuiţia poeţilor, de aceeaşi natură cu intuiţia tuturor creatorilor în artă, în ştiinţă sau în tehnică. Să considerăm, de pildă, această se­cundă de douăzeci şi cinci de ani care s-au scurs de la naşterea Republicii noastre, şi să o comparăm cu secunda precedentă, care acoperă, aproxima­tiv, intervalul dintre cele două răz­boaie mondiale. Suntem­ îndreptăţiţi să ne punem întrebări de felul următor: ce progres s-a realizat în viaţa po­porului nostru în această secundă din­tre cele două războaie mondiale ? Cu cit a crescut, în procente, venitul pe cap de locuitor ? Cu cit a crescut volumul construcţiilor de locuit ? Cu cît a crescut numărul universităţilor sau şcolilor superioare în acest inter­val de timp ? Cu cît a crescut, pro­centual, numărul muncitorilor ? Cu cît au descrescut, procentual, în acest in­terval de timp, analfabetismul, bolile endemice ? Și multe alte întrebări a­­semenea. Oamenii de vîrsta mea cunosc răs­punsul la toate aceste întrebări. De aceea doresc să dau răspunsul meu celorlalţi, acelora care au acum vîrsta pe care o aveam eu la 30 Decembrie 1947, ca şi tuturor celor mai tineri de­cit ei. Răspunsul, exprimat cifric, aşa cum reclamă întrebările puse, este foarte simplu : zero, in cele mai multe cazuri. Aceloraşi oameni care au acum vîr­sta mea din anul zero al Republicii şi tuturor celor mai în vîrstă, pînă la vîrstă mea şi mai departe, le adresez acum rugămintea să-şi amintească de stările de lucruri, aşa cum le-au văzut ei acum douăzeci şi cinci de ani, şi de a suprapune harta realităţii de as­tăzi peste imaginea de atunci. Vor e­­xista, desigur, foarte multe coinciden­ţe, dar numai formale. Bucureştii, Ia­şii, Suceava, Slatina, Constanţă, Bacă­ul, Buzăul, Ploieştii, Piteştii, Oradea, Craiova, Hunedoara şi multe alte mu­nicipii şi oraşe sunt, geografic, în ace­laşi loc. Dar ele sunt, astăzi, cu totul alte oraşe. Să vorbim atunci despre marile complexe industriale, cele care împîn­­zesc uniform cuprinsul întregii ţări, sau despre uriaşele hidrocentrale de la Bicaz, Argeş. Porţile de Fier. Lo­tru ? Sau despre stîrpirea analfabetis­mului şi eradicarea bolilor endemice ? Sau despre acţiunea ■’ permanentă de ridicare a nivelului de viaţă a populaţiei, inclusiv nivelul cunoştinţe­lor prin şcolarizarea obligatorie pînă la vîrsta de 16 ani­ ?­­Despre foarte m­ulte lucruri am pu­tea vorbi, care ne-ar arătă că in defi­nitiv secunda de viaţă a­ tinerei noas­tre Republici reprezintă, la cursul normal, 3 sau 4 secunde. Dar lucrul pe care aş vrea să-l pun în evidenţă, ca specialist, este saltul realizat în cercetarea ştiinţifică. De- Acad. Miron Nicolescu (Continuare In pag. 9) !lil!lllillll!lllillil!limilli!llllll!lilillilllimillll!lllllimillilillll!illl!lllllllllillilllilllliHlil!imiimil!llllll!lllllIlllllimilll DIN SUMAR:­ H Reviste care au fost — de DUMITRU MICU (pag. 3) m „Explozia" — de CĂLIN CĂLIMAN (pag. 5) ■ Festivalul măștilor populare — articole de RADU PENCIULESCU și PAUL PETRESCU (pag. 8) iiiiiHiimiiiiiiiimimimiiiHiiiHiiimiiiniiiiHiiiiimiiiiiiHiniiuiiiiiiiiiimiiiiiiiiniiuiiHiHiiiiiiiiiiiiimiiiiiiiiuiiiiiiiiii Appassionata I ) E pe discul lui Sviatoslav Richter, care reproduce *“probabil înregistrarea unui concert public, in timpul Appassionatei se aude în citeva rinduri, repede înăbușită, o tuse de bărbat și, o singură dată, foarte slabă dar perceptibilă, tusea unei femei. Ascultîndu-l intîia oară, am fost surprins că s-a multiplicat o aseme­nea înregistrare, dar mai apoi am început să o consider ca pe o mărtu­rie, cu totul neaşteptată, asupra condiţiei umane şi a timpului nostru. Mă gindesc la stinghereala celor doi, la efortul de a se stăpini, la nervozitatea şi umilinţa cu care îşi vor fi căutat batista şi vor fi apăsat-o pe gura, la sentimentul penibil că tulbură un moment, pentru toţi ceilalţi, sublim. Cine vor fi fost ? Cine va fi fost acel bărbat şi cine va fi fost acea femeie, deveniţi, într-o clipă de suferinţă, nemuritori ? Fiindcă, nici o îndoială nu am. Appassionata cintată de Richter va dăinui, cu tusea celor doi, mult după ce se va fi stins și ultimul ecou al cuvintelor rostite de Armstrong, cînd a pus intîia oară piciorul pe Lună. Ge© Régig Z­ăpezile F­RANCOIS Villon,­­ acest hoţ de stele şi de frumuseţi, dacă ar fi scris nu­mai versul : „Mais on sont les neiges d’antan ?“ şi tot ar fi rămas nemuri­tor. In adevăr, unde sunt zăpezile de altădată? Am ajuns în miezul iernii şi trecem prin vremea gerurilor nă­­praznice îmbrăcaţi ca pentru primă­vară. Mugurii liliecilor stau să crape in cîmpia Bărăganului. Dar zăpezile, unde sînt zăpezile ? Ne ocolesc de câţiva ani. Odinioară erau zăpezi înalte. Cel puţin aşa mi se păreau mie. Cînd cădea prima, a­­lergam desculţ în jurul casei şi apoi mă rostogoleam pe patul moale de fulgi pînă în vale, lingă fîntînă. Aşa salutam eu, în fiecare an, sosirea ză­pezii. Ningea liniştit. Ningea vijelios. Ningea mărunt. Ningea cu foi mari de nuferi. Ningea cu sclipiri. Ningea cu gemete şi scrîşniri. Cu şuiere şi răbufniri. Apoi pămîntul încremenea. Cerul se odihnea. Şi iarăşi se scutura. Se aşternea o nouă nea. Şi încă una şi încă una. Pînă se nămeţea. Casele aveau căciuli. Căpiţele aveau căciuli. Satul avea căciulă albă şi grea. Şi era linişte că nimic nu se auzea. Dar,­­unde arat zăpezite­ de odinioa­ră ? Au devenit mai micii, sînt pulberi pieritoare, sau m-am schimbat eu ? De ce nu mai alerg desculț în jurul casei ? De ce nu mă mai rostogolesc pe patul moale de fulgi pînă în vale, lingă fîntînă ? Nu mai sînt zăpezi ? Dar, unde sînt zăpezile de altădată? Cine le-a alungat ? Unde s-au îndepărtat ? Am gîndit odată, atunci cînd nu existau instrumentele de cercetare de astăzi, că pe Marte este zăpadă. Aşa spuneau unii astronomi. Acum, son­dele expediate de oameni pînă pe planeta roşie şi în vecinătatea ei ne-au trimis veste că acolo nu este apă. Deci nu sînt nici zăpezi. Vor fi pe alte planete, în alte galaxii ? ştiu şi, mai cu seamă nu pot să ai pină acolo, departe, să umblu deşt şi să mă rostogolesc pe patul me de fulgi. Rămîn aici, pe acest bi cuvîntat pămînt şi aştept zăpezile altădată. Uneori pornesc şi le caut în mui Mă afund în ele şi mă las nins­ă cînd e soare, mă uit ţintă la el la albastrul care îl înconjoară. Alteori, cînd aflu că au sosit,­­ rătăcesc în întinderile Bărăganul mă ascund printre nămeţi şi aşe poveştile oamenilor din pustă desp mireasa pierdută în zăpadă, desp nunta căzută sub gheaţa Siretul sau despre lupul ţinut la distanţă scăpărarea chibriturilor, pînă în ina­ginea Brăilei. Atunci, îmi aduc aminte de zăpezi de altădată, îmi aduc aminte... Dar... unde sînt zăpezile de altă­dată? George Macovescu Timpul acestui pâ­mînt Poate sint, poate am fost, mă-ncearcă o bănuială, printre oase ce se fărimă şi oglinzi de la bilet - poate voi fi, clipoceşte o barcă domoală, visleşte a fi şi a fi, poate voi fi in afund, cind nu va rămine nimic din otravă, doar un ecou distilat, in timpul acestui pămînt, in pîntecul lui de ulcior roditor și rotund. Maria Banuf UMANISMUL CULTURII SOCIALISTE I­N- 1750, la intre-­­ barea Academiei din Dijon, dacă dezvoltarea ştiinţelor şi a artelor duce la ameliorarea mo­ravurilor, tinărul J. J. Rousseau a pus prima piatră la edificiul celebrităţii sale, dind un răspuns categoric şi pa­radoxal negativ, dar convingător ar­gumentat. Premiul care i-a fost con­ferit de această dată nu a mai fost urmat de un altul pe­ntru discursul „Despre cauzele inegalităţii dintre oa­meni“. Rousseau nu se desolidariza de tradiţiile umaniste ale Renaşterii ci, dimpotrivă, detorţi­a , căracterul anti­­umanist al culturii burgheze Critica m­asipismului, a standardizării teh­nologice, a dostrăîpării economice­­ şi sociale va­ fi reluată în lum­ea occiden­tală, timp­ de mai bine de două secole. Nietzsche imaginează un supraom pentru că nu e în­ stare să­"găsească" o ieşire pentru toţi oamenii. Freud so­coteşte că omenirea, plăteşte cu pro­pria-i nefericire bunurile civilizaţiei şi de aceea ar trebui să se renunţe la acestea, revenindu-se la starea primi­tivă care ar permite o autentică sa­tisfacere a trebuinţelor. In zilele noastre­, cînd ţările oc­cidentale cunosc nu numai proteste de masă ci şi o mişcare viguroasă pentru depăşirea sistemului ce opune civili­zaţia­­ omului, Marcuse acuză în­străinarea în societatea de consum prin unidimensionare, daltonism mo­ral şi violenţă. El vorbeşte despre o lume apocaliptică în care străbate obscenitatea generalului ce etalează decoraţiile dobîndite în Vietnam, sau a prelatului catolic care justifică cu pietate filistină războiul. în acelaşi context, E. Fromm d­eplînge situaţia în Paul Popescu-Neveanu (Continuare In pag. 11 CU PUTERI MAXIME . EL puţin citeva categorii de oa­meni sunt obligaţi să înceapă anul cu puteri maxime : brutarii, energe­­ticienii, oţelarii, minerii. Nu e greu de înţeles de ce­­ nu poţi da pîine mai puţină decit ieri, nici lumină, nici metal, nici căldură. Ba, por­nind de la faptul că suntem­ mai mulţi decit acum un an şi că ne­voile noastre au crescut, trebuie să producem în toate aceste domenii mai mult. Din prima zi de lucru a anului. Apoi mereu mai mult. Cu puteri maxime. Aşa începe anul la noi , cu puteri maxime. Intre timp, sarcinile zilni­ce, decadale, trimestriale, semestria­le cresc, cresc mereu, pe măsură ce timpul se dilată. Am reuşit, iată, performanţa de a trăi într-o zi cît un zece. Nimeni nu poate spune că aceas­tă cursă n-are frumuseţea ei. In mod normal, adică omeneşte, ar tre­bui să obosim mai repede. Dar nu, socialmente nu se cunoaşte obosea­la­ Ar trebui să îmbătrînim mai re­pede, dar nici asta nu se probează, dimpotrivă in România, conform statisticilor, speranţa de viaţă (cum se spune) se apropie de 70 de ani. Aceasta e o performanţă vitală, iar această performanţă vitală s-a obţi­nut în nişte decenii de foarte mare efort. Nu trebuie deci să ne scutim de eforturile maxime. Fără ele n-am obţine nimic, fără ele zilele ar fi o sahara de deziluzii. Fără ele n-am lega speranţa de azi de speranţele succesive de mîine şi poimîine. Pînă şi poeţii trăiesc acest senti­ment. Recent am primit două vo­lume de versuri — sonete ! — care m-au speriat. Să scrii 800 (opt sute) de pagini de poezie, în cea mai se­veră şi neiertătoare formă — sone­tul — mi se pare o performanţă la care puţini lirici din lume au putut rîvni. Cele două cărţi (nu singure­le ! !) provin de la un poet care are faima unui boem incori­ibil : Ahoe ! Cînd scrie Ahoe ? Toată lumea îl vede cu chef şi cu arţag. Toată lu­mea îi caută pricină, iar el e primul care caută pricină lumii. Cîndva îl iubeam ca sarea în ochi. Acum văd, citindu-i sonetele, că „sarea e dul­ce“, vorba lui Zaharia Stancu. Dar cum reuşeşte Tudor George această performanţă ? Iată chiar explicaţia sa : „Cînd trece-o zi făr’să fi scris un vers, Or, doar să-l fi-ngînat, — numai pe buze — Or în timpan să-l simt cu-n susur şters, — Or, doar pe cortex, — cînd nici în auz ei — La ţărmul lumii mă opresc din mers... Ciulini mă-nțeapă-n stelele ursuze* Străin îmi pare-ntregul univers. Iar eu — uitat, și părăsit de muze“... Acest „secret“­­ am desprins din volumul intitulat „Sonetele aeriene“. Celălalt volum, al aceluiași, poartă titlul „Armura de sudoare". P / Anghel

Next