Contemporanul, ianuarie-iunie 1973 (Anul 27, nr. 2-27)
1973-03-23 / nr. 13
Bărbăţia handbalului şi gingăşia femeilor • PENTRU mine handbalul e un sport care aparţine in primul rind femeilor. O partidă de handbal masculin mi se pare puţin stranie, tot aşa cum stranie mi se pare o partidă de fotbal feminin. Aşa cum femeile dau tricoale fotbalului, bărbaţii jinduiesc gloria pe care le-o poate aduce handbalul. Pentru mine o partidă de handbal are ceva din cearta veselă a unor femei sănătoase şi tinere care-şi dispută acelaşi iubit. E o simplă senzaţie, evident fără nici o bază ştiinţifică. Partida de la Timişoara dintre „Universitatea“ şi „S.C. Leipzig“, soldată cu rezultat de egalitate, dar si cu promovarea studentelor in finala Cupei campionilor europeni, ne-a demonstrat de cită energie sint capabile suavele femei. Curios, dar handbalul viu apare ca un sport bărbătesc numai cînd e practicat de femei. Atunci are, intr-adevăr, intensitate şi necruţare. Practicat de bărbaţi se transformă intr-o jonglerie, devine prea artistic, seamănă cu o demonstraţie de virtuozitate şi mai puţin cu un sport, mai simplu spus, nu mi se pare o treabă de bărbat. Fiindcă handbalul este, cred eu, un sport prea uşor pentru bărbaţi. Sper că străluciţii noştri handbalişti, pentru care am toată aprecierea, n-o să pună la inimă aceste neştiinţifice observaţii. Practicate la un înalt nivel tehnic, toate sporturile sunt frumoase. Campioanele noastre şi cele din R D. Germană şi-au apărat cu bărbăţie şansele. Nici urmă de sfială feciorelnică. O viguroasă claritate a ţelului a caracterizat Întreaga partidă. N-au lipsit nici drăgălaşele faulturi — In această privinţă femeile nu s-au dovedit cu absolut nimic inferioare bărbaţilor, — dar partida a fost splendidă prin dramatismul şi valoarea ei tehnică. Studentele, care-şi vedeau visurile năruite, au reuşit, printr-un masiv efort de voinţă, să egaleze în ultima secundă... Teodor Mazilu 2 STOP CADRU to ION DOGAR MARINESCU Cuvinte ••-' • • \ ' *...:•. .•:• -••• . . • Am încercat sâ citesc o aşa-zisă monografie a lui Ion Vinea, de o autoare foarte... nemulţumită de poezia acestui prinţ al versului. Ii face rodomontade, imputări că nu şi-a tipărit cartea, că nu şi-a nu mai ştiu ce... • Dar Ion Vinea a fost un prezent, un animator, un spadasin cu floretă de argint. O purta la butonieră, în surîsul lui de heruvim. • De ce nu a tipărit la timp, adică pe vremea cind „exegeta“ lui de astăzi nici nu exista pare-mi-se ? Dar poetul există prin el însuşi şi aparţine epocii lui cind este inteles ; epocilor viitoare, prin potenţialul lui valoric. • „Lenea“ lui este elaborare lentă şi continuă, ca aceea a gogoşii de mătasă. „Lenea“ lui e superba dăruire, citeodată, a modestei lui. Ion Vinea a fost un mare modest, un timorat faţă de el; el, care era, in acelaşi timp, pamfletarul unei epoci, cavalerul fără de prihană a unui scris. Nu şi-a tipărit o culegere. Ei, şi... ? Dar a scris ! Şi cum ? • Lui Mihai Eminescu i-a tipărit cartea Titu Maiorescu. Lui George Bacovia, Ion Pillat. Lui Mateiu Caragiale un editor. Prima mea plachetă de poezii mi-a făcut-o Ilarie Voronca la Paris, din generozitatea unui editor care nici nu mă putea citi. A doua, Saşa Pană. Arghezi şi-a publicat o culegere de versuri la patruzeci de ani. • Arthur Rimbaud a fost editat de o soră de a lui. Şi exemplele pot fi nenumărate. Poetul trebuie să scrie. El nu poate fi totdeauna şi propriul său editor. Pentru asta există pasionaţii care se ocupă cu această nobilă îndeletnicire, cu acest travaliu, lăsind poeţii printre lebedele poemelor lor. Cum era Fischer-Galafi, Alexandru Rosetti, critici ca Eugen Lovinescu, librarii, pasionaţi de „marfa“ lor. • In cetate, Ion Vinea era un muşchetar al purităţii. Avea in privirea lui albastră, în zîmbetul lui, în profilul de monedă grecească, in delicateţea lui de om, de fluid sensibil, marea şi discreta lui prezenţă printre noi, marea şi inefabila lui contribuţie la poemul românesc. • El scria „Flori de lampă“, „Punți ale suspinelor“, „Lunataci“. Era zborul lui de inger. Stefan Roll ' •' DESPRE O CONCEPŢIE CEL PUŢIN CURIOASA Stimate tovarăşe redactor şef, îmi permit să vă adresez rîndurile de faţă cu rugămintea de a le face loc în preţioasa dv. revistă, la rubrica Tribuna „Contemporanului“. Azi, rolul social şi cultural al traducerii este, cred, clar tuturor. El apare şi mai evident încă în lumina trecutului. Rolul primordial pe care l-au jucat traducerile în toate societăţile ni-l dau doar cîteva exemple : Homer şi Platon ar fi dispărut odată cu civilizaţia greacă ; fără cunoaşterea lui Ossian, lui Shakespeare şi a lui Goethe, romantismul francez ar fi avut cu totul altă înfăţişare, ba poate că nici nu s-ar fi născut. Traducerea are o importanţă primordială în schimburile culturale. Aceasta reiese şi din cele mai recente statistici, care ne arată că se traduc, anual, cam 39 000 de titluri. Dar aceasta reiese şi din faptul că, aproape pretutindeni în lume, traducătorii sunt cuprinşi în organizaţii, că există o Federaţie internaţională a traducătorilor, care numără în sînul ei 30 de societăţi naţionale şi scoate o publicaţie „Babel“, singurul ziar internaţional al traducerii. Şi la noi, traducătorii — în marea lor majoritate — fac parte din Asociaţiile respective de scriitori, tutelate de Uniunea Scriitorilor, şi au la dispoziţia lor paginile revistei Secolul 20, una din cele mai prestigioase publicaţii româneşti. Toţi aceşti traducători, ca şi mulţi alţii, neîncadraţi încă în organizaţiile scriitoriceşti, au îmbogăţit literatura şi teatrul cu sute de traduceri din cei mai mari scriitori ai lumii, clasici şi contemporani, contribuind, prin munca lor, la cunoaşterea unor opere valoroase, cît şi la dezvoltarea gustului cititului. Totuşi, se mai întîmplă cînd şi cînd să mai întîlnim şi atitudini de indiferenţă şi dispreţ faţă de munca traducătorilor. Iată, de pildă, un exemplu, dintre multe altele, care ne arată cele ce afirm mai sus. Secţia română a Teatrului de Nord din Satu Mare prezintă acum piesa scriitorului belgian Roger Avermaete Războiul vacii, a cărei traducere a fost făcută de subscrisul. Pe afişul spectacolului, cît şi în caietul program — de altfel destul de prezentabil — sînt menţionate, cum era şi firesc, numele autorului, al regizorului, al scenografului, al regiei tehnice, al sufleurului, al maiștrilor tîmplari, croitori, peruchieri etc., al coordonatorului tehnic, adică al tuturor factorilor care au concurat, într-o mai mică sau mai mare măsură, la alcătuirea spectacolului, dar al celui care a făcut transpunerea în limba română a textului original — adică al meu — nu ! Faptul acesta este mai mult decît reprobabil, căci menţionarea numelui traducătorului unei piese pe afişul şi în programul teatrului care o joacă este, cred, firească deoarece — aşa cum ştim cu toţii — la baza oricărui spectacol teatral stă textul şi, atunci cînd este vorba de o piesă din repertoriul străin, traducerea lui. In cazul de faţă, numele meu trebuia menţionat dacă nu din respectul datorat unui traducătorcare, de cîteva decenii, desfăşoară o bogată activitate pe acest tărîm şi are meritul. — în domeniul doar al dramaturgiei, — de a fi descoperit publicului român autori de talia unor Max Frisch (Biedermann şi incendiatorii), Em. Robles (Montserrat şi Porfirio), Robert Merle (Sisif şi Moartea), ger Avermaete (Războiul vacii, inspecţia, Actele, Ceasul deşteptător), H. G. Michelsen (Helm), W. Hildesheimer (Episod nocturn) ş.a., ale căror piese au fost publicate şi jucate pe scenele diverselor teatre, la radio şi TV), cel puţin din respect faţă de munca fiecăruia dintre noi toţi. în orice caz, faptul de a „omite", chipurile, de pe afişul şi din programul unui teatru numele celui care ''a tradus textul piesei pe care teatrul o reprezintă, trădează, cred, o concepţie cel puţin curioasă. Am ţinut să-l menţionez nu din infatuare, ci pentru că — aşa cum am arătat mai sus — el nu reprezintă un caz chiar cu totul izolat. Paul B. MARIAN Membru al Asociaţiei scriitorilor din Bucureşti • UN EXEMPLU CE POATE FI URMAT • AM luat cunoştinţă cu satisfacţie de concursul pentru debut organizat de Editura Eminescu, de criteriile riguroase care stau la baza acestuia. Am urmărit apoi ecoul acestei veşti în rîndurile unui număr mare de creatori literari din judeţul Ilfov care, de mai multă vreme, bat la porţile debutului, exprimînd dorinţa lor unanimă ca exemplul Editurii Eminescu să fie urmat şi de alţii. In judeţul nostru îşi desfăşoară activitatea 36 de cercuri şi cenacluri literare, cu peste 150 de membri. Anual, sunt editate de către Comitetul judeţean de cultură, cu sprijinul Centrului de îndrumare a creaţiei populare şi al celorlalţi factori interesaţi, culegeri colective, reviste locale, pagini de literatură în ziarul judeţean. Dar toate acestea nu sunt de ajuns , fiecare creator încearcă pe cont propriu să publice în diferite reviste literare. Unii au fost găzduiţi în paginile „Luceafărului“, ale „României literare“, „Contemporanului“, „Familiei“, „Argeşului“, selectînd în cîţiva ani peste 100 de astfel de poezii de bună calitate şi confirmate public. Şi totuşi, paradoxal, întîmpină multe greutăţi în alcătuirea volumului de debut. Am citit, la începutul acestui an, in planul de tipărituri al unei edituri, că va apare volumul unei tinere eleve, care nu publicase decît de două ori (!) şi „motivarea“ acelui debut era făcută numai prin faptul că o personalitate critică o recomandase „cu căldură“. Dar mă întreb dacă evoluţia literară a acelei tinere, experienţa ei, erau cel puţin la jumătatea nivelului unuia dintre cazurile arătate de mine mai sus ? Dacă criteriul pentru care fusese Introdusă în planul editorial era numai de natură estetică. Iată de ce se creează situaţii că apar volume care nu se vînd şi despre autorii cărora nu ştim nimic, în timp ce poeţi de circulaţie în reviste, intraţi în obişnuinţa publicului, mai fac uneori coadă de un an sau doi la unele edituri, ori sunt amînaţi în favoarea altora. Iată de ce cred că debutul pe bază de concurs, cu un juriu competent şi cu grijă ales, ar fi, în acest moment de tumultuoase frămîntări estetice, singura cale corectă de debut. Mă gîndesc chiar că unele reviste literare ar putea iniţia anual un astfel de concurs de debut, obligîndu-se apoi să-şi popularizeze şi să-şi susţină aleşii, pînă cînd aceştia se maturizează ca artişti. Ion C. ŞTEFAN, Inspector al Comitetului judeţean de cultură şi educaţie socialistă - Ilfov • DOUA EXPOZIŢII ORIGINALE — LA Braşov au fost organizate recent două expoziţii valoroase, originale şi interesante, care s-au bucurat de interes deosebit din partea publicului vizitator. Este vorba de : „Tudor Arghezi ilustrat de contemporani“ şi a II-a expoziţie de ex-libris. Prima, iniţiată de Biblioteca municipală în colaborare cu Palatul culturii a cuprins peste 70 de lucrări aparţinînd Mitzurei Arghezi, Iulian Olariu — 24 ilustraţii la vol. „Frînturi“ şi 224 la voi. „Din pragul casei“, Silvia Cambir — ilustraţii la „Cartea cu jucării“, Mihai Sînzianu, Marin Niculae, — ilustraţii la „Cîntare Omului“. In expoziţie au mai figurat două portrete, a lui T. Arghezi, executate de Theodor Pallady şi Eugen Drăguţescu, fotografii din viaţa autorului, scrisori şi cărţi. întreaga colecţie aparţine lui Baruţiu T. Arghezi. A doua expoziţie deschisă la sediul Bibliotecii municipale, organizată de ,,Cercul de bibliofilie şi ex-libris“ de la această instituţie, cuprinde peste 300 de ex-librisuri. Este cea de a II-a expoziţie de ex-libris deschisă la Braşov, în decursul unui an de zile (prima de acest gen din ţară a avut loc în luna februarie—martie 1972). Intitulată sugestiv „Mari creatori“, bucurîndu-se de bogata colecţie a cunoscutului bibliofil braşovean Dr. Emil I. Bologa, expoziţia cuprinde valoroase ex-librisuri create în anul trecut. Pe cele 13 panouri sunt prezentate ex-librisuri ale graficienilor români, ale graficienilor braşoveni şi de peste hotare, iar pe alte două sunt expuse lucrări premiate la ultimul Congres de la Helsingor (Danemarca), precum şi ale clubului micilor graficieni de la şcolile nr. 14 şi 15. Petru ISTRATE Braşov Tribuna „Contemporanului REMEMBER 1843 * Dagherotipia la București FOTOGRAFIA a fost inventată in anul 1822, de francezul Niepce şi s-a numit : „reproducere instantanee de imagini“. Un alt francez, Daguerre, i-a adus perfecţionări şi, in anul 1839 „dagherotipia“ a intrat în domeniul public. După patru ani minunea şi-a făcut apariţia şi la noi. Un anunţ publicat în „Vestitorul românesc“ la 19 martie 1843 confirmă evenimentul: ,,Madama Wilhelmine Priz arată înaintea nobilimii şi cinstit publicului că a sosit în Capitală şi se recomandează precum că face portreturi tagerotin, cu un preţ cuviincios. Doritorii să se îndrepte pe Podul Mogoşoaiei, lingă biserica cu brad (Boteanu), in casele Claderii“. De la madam Priz nu ne-a rămas nici o fotografie. Primele imagini fotografice cunoscute la noi au fost făcute de austriacul Angerer — cîteva „panoramice“ ale Capitalei, care se păstrează şi astăzi la Cabinetul de stampe al Bibliotecii Academiei. 1891 • Bibliotecă socialistă ,,CLUBUL muncitorilor din Bucureşti“ înfiinţează, la 31 martie 1891, in sala Sotir (Piaţa Amzei 24), cea dinţii bibliotecă publică pusă la dispoziţia muncitorilor. Inventarul cărţilor — identificat mai tîrziu de cercetătorul Nicolae Liu — cuprinde 232 de „uvraje“, dintre care: 169 in limba română, 25 in limba franceză, 33 in germană, 4 in rusă şi 1 in greacă. Majoritatea volumelor ajunseseră in posesia bibliotecii prin donaţii, iar altele fuseseră cumpărate din fondurile strinse prin liste de subscripţii. Printre donatori se află menţionaţi: C. Dobrogeanu-Gherea, Const. Miile, Ion Nădejde, P. Muşoiu, Ion Cătină, dr. Ştefan Stîncă. 1924 • Meritul financiar UN fapt parcă de necrezut, care ilustrează moravurile politice româneşti de acum o jumătate de veac. Guvernul instituie, la 25 martie 1924, o nouă decoraţie: „Meritul financiar“. La prima vedere faptul pare banal, dar cui se va acorda această decoraţie? „Tuturor administratorilor financiari, perceptorilor de circumscripţii şi agenţilor fiscali care vor realiza încasări cu 40 la sută mai mult ca in anul 1923.“ Totul este de înţeles acum: tocmai se fixaseră noile impozite şi guvernul, dornic să acorde cu mai multe decoraţii, trimite in judeţe o circulară secretă: „Comisiile centrale de impunere vor căuta să respingă toate apelurile contribuabiilor, făcute împotriva noilor impuneri şi să le admită pe cele introduse de administratorii financiari, pentru cele socotite mărite insuficient“. 1949 • Primele premii PRINTR-UN decret prezidenţial, Academia Republicii Populare Române înfiinţează, la 29 ianuarie 1949, un număr de 15 premii anuale, destinate creării condiţiilor de dezvoltare multilaterală a activităţii literare, ştiinţifice, tehnice şi artistice. Pe baza unui vot unanim, in şedinţa plenară de la 22 martie 1949, Academia acordă cele dinţii dintre aceste premii. Pentru literatură şi artă proclamarea este făcută de Mihail Sadoveanu. Sunt laureaţi: Maria Banuş şi Radu Boureanu (premiul de poezie „Gh. Coşbuc“), Eusebiu Camilar (premiul de proză „Ion Creangă“), Mihail Davidoglu şi Mircea Ştefănescu (premiul de dramaturgie „I. L. Caragiale“); Ion Vitner (premiul de critică „C. D. Gherea"); revista „Contemporanul“ (premiul de publicistică „Al. Sahia“); Ion Munteanu La „Scala“ din Milano FOTOGRAFII... • VIZITÎND In 1971, laolaltă cu alţi turişti din diferite ţări, vechea şi prestigioasa clădire a Operei „Scala“ din Milano, nu mică ne-a fost bucuria şi mindria auzind pe ghidul care ne dădea informaţii despre activitatea instituţiei şi amintea de mari cîntăreţi de pretutindeni care au apărut, în decursul vremii, pe această scenă, rostind numele compatrioatei noastre Florica Cristoforeanu, înzestrată. Încă de copil, cu calităţi muzicale şi vocale deosebite (moştenire de la tatăl său care avea o frumoasă voce de tenor şi de la mama sa, de origine italiană, care evita la mandolină), românca din Rimnicu-Sărat, plecînd după absolvirea cursurilor secundare pentru studii in Italia, a reuşit prima la examenul de admitere al Conservatorului „Giuseppe Verdi“ din Milano, cu scutirea taxelor de frecvenţă, pe care l-a absolvit în mod strălucit. După cîteva stagiuni la Bucureşti, turnee în Italia, Danemarca şi Norvegia, Florica Cristoforeanu a prezentat, împreună cu renumita companie italiană „Cittă di Milano“, un ciclu de spectacole în mai multe din oraşele Americii de Sud. Celebrii compozitori Puccini şi Mascagni, dirijorul Tulio Serafin au situat-o In rîndul celor mai mari artiste ale lumii. Una din importantele biruinţe din carieră a constituit-o apariţia sa, in 1928, In Salomeea, la „Scala“ dinMilano (in fotografie), intr-un spectacol dirijat chiar de compozitorul operei, Richard Strauss. In seara premierei, după reprezentaţie, Strauss a declarat ziariştilor : „Florica Cristoforeanu a fost excepţională. Sunt copleşit“. Alte roluri susţinute pe această scenă i-au adus, de asemenea, reale satisfacţii. ...Cucerind simpatia şi preţuirea unor valoroşi oameni de artă şi cultură, a spectatorilor din străinătate, artista a fost mereu animată de dorinţa de a veni în sprijinul Operei Române. „Ţării mele doream să-i dăruiesc tot ceea ce aveam mai bun: arta şi cariera mea, cu succesele ei...“ Intr-adevăr, din 1924 şi pînă în 1940, cînd s-a retras din teatru, a fost prezentă la aproape toate stagiunile primului nostru teatru liric de stat. „Pe Florica Cristoforeanu am îndrăgit-o cu toţii pentru frumoasele ei calităţi de artistă şi cetăţeană, de bună patrioată, care din cele mai îndepărtate locuri, uneori renunţînd la contracte şi angajamente importante pe marile scene de peste hotare, se înapoia în ţară, pentru a contribui la sporirea prestigiului tinărului nostru teatru liric, la înfăptuirea operei de culturalizare muzicală a publicului nostru“ — ne-a spus printre altele, cu prilejul unui interviu, maestrul Petre Ştefănescu-Goangă, fost partener al regretatei cîntăreţe de renume mondial. Sandu Naumescu Florica Cristoforeanu ■ - v Cartea străina în librării ANDRÉ GIDE: „Amintiri de la curtea cu juri“, „Sechestrata din Poitiers“ Souvenirs de ln Cour d'assises şi La Séquestrée de Poitiers (traducere şi prefaţă de Irina Mavrodin, Ed. Univers, Buc. 1972, 147 p.) sunt cele mai dostoievskiene povestiri ale lui André Gide. Romancierul nu mai creează o lume imaginară, ci redescoperă şi condamnă cu brutalitate şi fără drept de apel una reală, făţarnică, mortificată în rutină şi prejudecăţi, posedată de o morală vulnerabilă. Realismul social al acestor povestiri cinematografice neorealiste este profund dramatic, căci „literatura“ cedează în faţa adevărului vieţii. Imaginaţia romancierului este depăşită de autenticitatea evenimentelor relatate. De fapt, André Gide renunţă să mai fie pur şi simplu un scriitor pasiv care descrie, comentează, devenind unul angajat, responsabil, care acuză martorul, judecătorul, anchetatorul necruţător de conştiinţe. Romancierul este direct angajat în procesele vieţii sociale şi politice, trăind fără complexe, cu luciditate, o experienţă de subterană dostoievskiană. Temele din Amintiri de la Curtea cu juriu lumea ca spectacol, fascinaţia oraşului furnicar, mecanismele puterii legislative, încercarea de a recupera valorile umane în pragul degradării lor — sunt aproape identice cu acelea din romanele lui Dostoievsky Tribunalul, ca şi la Kafka, condiţionează o literatură autentică, protestatară. André Gide mărturiseşte că „Dintotdeauna tribunalele au exercitat asupra (lui) o irezistibilă fascinaţie. Cînd călătoresc, patru lucruri mai ales mă atrag într-un oraş : grădina publică, piaţa, cimitirul şi Palatul de justiţie“. Radiografia vieţii tribunalului, paradoxală şi tragică, cu automatismul şi convenţionalismul ei, este realizată de scriitor în calitate de jurat urmărind dezbaterile, psihologia acuzatului şi acuzatorului, funcţionarea aparatului legislativ burghez, vulnerabilitatea lui. Timp de douăsprezece zile, André Gide a „putut simţi, pînâ la spaimă, cît de îndoielnică şi precară e dreptatea omenească“. Experienţa de jurat, căci „domnii juraţi reprezintă Societatea şi sînt cît se poate de hotărîţi s-o apere“, formează substanţa povestirii. Procesele din „bîlciul deşertăciunilor“ aduc în faţa juraţilor lumea declasaţilor, a rataţilor, agresivi, laşi, maniaci, existenţe gorkiene, personaje care vor alcătui o nouă Casă a morţilor. Vinovaţi sau nu, sinceri sau mitomani, acuzaţii sunt supuşi unor interogatorii torturante, uneori atroce, aproape totdeauna inutile. Reconstituirile depăşesc prin absurditatea lor oice „literatură“ ! In Sechestrata din Poitiers, André Gide ne face să înţelegem o dramă cu adevărat înspăimîntătoare unde imposibilul, monstruosul, absurdul se transformă în posibil, dispreţuind orice raţiune, orice logică a existenţei. Povestirea întrece orice imaginaţie, verosimilitatea ei depăşind orice convenţionalitate a literaturii, prin exprimarea unui adevăr neobişnuit de crud al vieţii „sechestrate“, mutilate, înjosite. Mélanie Bastian nu e condamnată de un tribunal oficial, ci de unul mult mai conştiincios, mai dur şi mai de neînduplecat în aplicarea pedepselor, unde recursul este din principiu refuzat — cel al familiei. Dostoievskiana Casă a morţilor este deschisă şi închisă într-un oraş civilizat, într-un imobil în care trăieşte o respectabilă familie de profesori, un subprefect! Nimeni nu bănuieşte că dincolo de ferestrele veşnic închise, unde lumina soarelui nu pătrunde şi unde nimeni nu cunoaşte calvarul victimei, Mélanie moare încet, „planificat“, timp de douăzeci şi patru de ani într-o locuinţă de o mizerie de nedescris. Mélanie Bastian este un „cadavru viu“. André Gide acuză în această dantestă povestire morala familiei burgheze, indiferenţa, egoismul, cruzimea, cinismul ei. E o povestire care impresionează nu atît prin senzaţionalul faptului în sine, prin „naturalismul“ ei, cît prin monstruosul, perfectul sistem de suprimare, de recluziune al unui clan cu legi inflexibile, perfide, dispus oricînd să ucidă cu singe rece. Marea artă a lui André Gide în această odisee modernă stă nu atît în respectarea literaturii, ci mai mult a documentului real, în autenticitatea denunţării moralei pervertite a societăţii. Romancierii de azi (Jean-Paul Sartre, T. Canote, Simone de Beauvoir ş.a.) continuă să valorifice, înainte de toate, experienţa vieţii, să creeze o literatură a conştiinţei ei. Zaharia Sângeorzan Să vorbim despre.. Succese • IJV ziarul „Scinteia tineretucare acordă o deosebită atenţie problemelor de etică, o relatare despre un tată cuinos începe de la următoarea scrisoare. Mama mea a murit acum cinci ani. Am rămas trei copii, eu de 11 ani si doi fraţi gemeni care se află in preventoriul din Zăbala, în casă a venit altă femeie şi tata a devenit altul. Anul trecut, din vina mea, am păţit-o cu şcoala. Am fost bătut şi gonit de acasă. Iarna m-a găsit pe drumuri. Flămind şi bolnav dormeam pe scările blocului, pe preşurile de la uşile celor de acolo. Mă culcam noaptea tîrziu, cind nu mai umbla nimeni, şi mă sculam înţepenit de frig, in vreme ce la noi in casă se aflau alţi copii, rude ale femeii aceleia. Acum, din nou a venit iarna şi mai departe mă aflu ca vai de mama mea... Din relatare aflăm că in preajmă s-au găsit oameni binevoitori care au sărit in ajutorul bietului băiat, oameni de omenie care mai bine de un an se străduiesc a-i ţine loc de familie. Că spre a-l rostui, au aranjat să facă o treabă la o secţie de radio-amplificatoare, unde, ştiindu-se ce e cu el, anume meşteri îl învaţă meserie. Că toţi cei din jur s-au îngrijit să aibă un culcuş, indrumindu-l şi cum să-şi chivernisească venitul de început pe care-l primeşte. Că oameni de opinie s-au dus la taică-său, au vorbit cu el, au căutat să-l convingă ce copil bun are, dar ţi-ai găsit să găseşti inimă la un hain. Cunoscindu-le pe aceste toate, colega noastră de la respectiva gazetă l-a căutat pe hain şi, suportindu-i grosolăniile şi amînările, intr-un tirziu, nemaiavind încotro, lăsindu-se deranjat, n-a făcut altceva decit, răstit, să o ţină pe a lui: N-aveţi voie să vă amestecaţi in viaţa mea personală ! Dacă e s-o luăm aşa, e copilul meu şi fac cu el ce vreau! Şi dacă e să o spun, rău am făcut că nu l-am băgat la corecţie ! Ce mai la deal la vale, puteţi scrie ce vreţi şi cit vreţi că nu-mi pasă ! Herafind cele de mai sus, despre cuinos, scria colega noastră . S-a bucurat de multă înţelegere şi clemenţă din partea instituţiei unde munceşte. I s-au dat termene pentru a-şi reglementa, aşa cum trebuie, situaţia. (A-şi reglementa situaţia, substanţial imperativ ! — n.n.). N-a făcut-o. N-a vrut să o facă. Măsurile pe care, fără îndoială, instituţia sa le va lua, in curind, îi vor dovedi că dacă un om işi uită datoriile faţă de familie, societatea are dreptul să i le reamintească. De la publicarea articolului au trecut mai bine de trei luni şi ce mi-e dat să citesc in aceeaşi gazetă, in rubrica „La semnalele ziarului“, sub titlul „In spiritul legilor omeniei“ : «Semnalam in articolul intitulat: „Un tată abdicat de la îndatoririle sale“, comportarea inumană a lui... faţă de fiul său. Discuţia purtată cu acesta nu a oferit garanţia reconsiderării atitudinii sale, astfel că a trebuit să se ia măsuri. Din răspunsul primit din partea conducerii instituţiei aflăm că : A fost retrogradat pe timp de un an şi a fost obligat să-şi primească fiul in locuinţă. Conducerea ne asigură că va urmări modul in care îşi remediază deficienţele pentru care a fost criticat. Vrem să credem că măcar acum el va deveni...» etc. Treaba fiind ca şi terminată, nu pricep ce trebuie să pricepem ? Că ziarul a avut un succes de zile mari ? Că hainul, devenit cocă in urma criticilor ce i s-au adus, înţelegind ca un stoic măsura retrogradării sale, conştient de ce se află cu venitul împuţinat, acum va demonstra căldura, afecţiunea, frăţietatea şi dragostea cu care e in stare să primească şi să înconjoare pe cel ce este obligat să-l primească ? Că respectivul „reconsiderindu-şi atitudinea“, „reglementîndu-şi situaţia“, „remediindu-şi deficienţele“, va arăta şi celor din jur, şi celor de la slujbă, şi celor de la gazetă, ce minunăţii este el în stare să facă ? Aşa o fi, dar cel puţin subsemnatul, lăsindu-i ziarului marele său succes, lăsindu-i pe mai marii respectivi să urmărească ce vor să urmărească, ştiind de la bun început că măsurile nu sunt măsuri, că rezolvarea nu e rezolvare şi că succesul nu e succes, cu cită minte am, în ruptul capului, nu m-aş întoarce in casa retrogradatului. Declara colega mea de la respectiva gazetă: Cînd scriu aceste lnnuri mintea refuză să conceapă că există printre noi, în preajma noastră, oameni pentru care demnitatea, responsabilitatea sunt noţiuni lipsite de sens. Află domnia sa că există şi că mintea trebuie să conceapă. Cu demnitatea cu demnitatea. In ce priveşte responsabilitatea... ce să mai vorbim ? Mihai Popescu