Contemporanul, ianuarie-iunie 1973 (Anul 27, nr. 2-27)

1973-01-05 / nr. 2

4 MINISTERUL EDUCAŢIEI ŞI INVAŢAMINTULUI INSTITUTUL POLITEHNIC „TRAIAN VUIA“ DIN TIMIŞOARA ANUNŢĂ scoaterea la concurs a următorului post FACULTATEA DE MECANICA AGRICOLA — Conferenţiar la Catedra de economie politică şi conducerea întreprinderilor, poziţia nr. 8, disciplina Organizare şi conducerea întreprinderilor. Candidaţii la concurs vor depune la secretariatul Institutul politehnic „Traian Vuia“ din Timişoara, B-dul 30 Decembrie nr. 2, în termen de 30 de zile de la data publicării acestui anunţ in Buletinul Oficial, cererea de înscriere însoţită de actele prevăzute în Legea nr. 6. privind Statutul personalului didactic din R.S.R., publicată în Buletinul Oficial partea I, nr. 33 din 15 martie 1969 și de Instrucţiunile Ministerului Educaţiei și Invăţămîntului nr. 84.539/1969. Concursul se va ţine în termen de 60 de zile de la data expirării termenului de înscriere. i Matra • NUMĂRUL pe decembrie al revistei „Teatrul“, apărut In ultimele zile ale lui 1972, a fost pus, fireşte, sub semnul aniversării Republicii. Sumarul cuprinde, pentru început, un amplu studiu, o veritabilă panoramă a celor 25 de ani de dramaturgie contemporană conturată de Margareta Bărbuţă. In continuare, un grupaj intitulat „Dramaturgii şi Republica“, incluzînd „intervenţii“ semnate de Mircea Ştefănescu, Aurel Baranga, Horia Levi „Teatrul“ nr. 1o nescu, Paul Everac, Paul Anghel, Al. Mirodan, Dan Tărchilă, Ilie Păunescu, Alecu Popovici. Altă secţiune a revistei cuprinde un articol de Ion Pascadi şi un interviu cu Margareta Baciu, realizat de Alecu Popovici, opinii despre teatrul românesc ale unor personalităţi de peste hotare, cronici ale premierelor din Capitală şi din ţară, ale spectacolelor radiofonice şi TV. In sfirşit, este publicat textul piesei lui Virgil Stoenescu, O fată imposibilă. „Carusel printre stiluri“ • SUB acest titlu generic şi cu subtitlul „Teatru şi spectacol contemporan“, numărul 8 al revistei „Secolul 20“ dezvoltă în secţiunea sa principală probleme de teatru. Un text de Peter Brook despre montarea sa cu Visul unei nopţi de vară (prezentată nu de mult, în turneu, şi la Bucureşti), urmat de însemnări de Andrei Brezianu, Florian Potra, Virgil Nemoianu şi George Banu pe marginea acestei montări alcătuiesc „o dezbatere shakespeareană“. Elisabeth Bogaert şi DiNE intîlnim mereu cu o serie de piese de teatru tipărite în „format de buzunar“ , teatru şcolar şi teatru de păpuşi publicat sub egida Centrului de îndrumare a creaţiei populare şi a mişcării artistice de masă din Bucureşti. Texte, scenete, tematică largă, generoasă, de la piese inspirate din viaţa pionierilor şi şcolarilor, pînă la basm şi dialogul accesibil preşcolarilor. Am întîlnit de multe ori aceste texte urcate pe scenapodium a clasei, in amfiteatre, in întrecerile artistice ale pionierilor şi şcolarilor. Trecute in anonimat (de ce nu se difuzează şiin librării aceste căr ,ticele împlinite intr-o bună formă grafică ?), textele închinate micilor spectatori, dar şi micilor actori, dincolo de valoarea lor literară, oferă un bun prilej de stimulare a dramaturgiei Închinate copiilor. Remarcăm tot mai des reprezentaţii şcolare de teatru dramanui Cernescu scriu despre teatrul lui Ghelderode. Un interviu cu Jerome Lawrence şi texte de acesta şi însemnări despre prezenţa teatrului lui Mihail Sebastian pe scenele moscovite completează „secţiunea teatru“ a acestui număr al revistei „Secolul 20“. Număr care mai cuprinde un grupaj de texte de şi despre ultimul laureat al premiului Nobel, Heinrich Böll, precum şi continuarea traducerii romanului lui William Faulkner, Portretul artistului la bătrîneţe, tic sau spectacole de păpuşi. Să semnalăm printre autori pe Ştefan Tita (Şoimul rănit), Viniciu Gafiţa (Leu Paraleu), Viorica Huber- Bojoc (Pe cai, pe cai, pe cai), Traian Lalescu (Nota 10 la muzică), Margareta Micu (Ultima zi de război), Mălina Cajal-Gabriel Teodorescu (Problema Problemei), Virgil Chiriac (Diplomaţie), regizorii — în calitate de autori de astă dată — Alexandru Adrian (Asta-i toată povestea) şi Petre Bokor (Prieten pe măsură), Eduard Jurist (Căutătorii de comori), Virgil Stoenescu (Teza la limba română), Vintilă Omaru (Cartea de aur), Şt. Lenkisch (Poftă bună), Ina Otilia Ghiulea, Costel Popovici, Brinduşa Zaiţa Silvestru, Victoria Trifu şi alţii. Indicaţii de regie, semnate mai ales de tineri directori de scenă, ilustraţii, schiţe de decor, însoţesc filele acestei utile colecţii (redactor Mihai Crişan). Teatru... de buzunar • DEŞI activitatea Teatrului „A. Davila“ nu se poate încă (!) desfăşura în condiţiile cele mai favorabile (sediul teatrului fiind în continuare în reparaţii), „Decada dramaturgiei româneşti“ organizată de teatrul piteştean a avut loc, între spectacolele sale fiind inclusă şi pre-9 O ANCHETĂ realizată de săptămînalul „L’Express“ in legătură cu situaţia teatrului parizian relevă fiecare sfîrşit de an sporeşte cu 30 la sută indicele de frecventare a teatrelor. Începînd din 3 ianuarie, totul recade in mizerie. In general, imaginea pe care o oferă majoritatea sălilor de spectacol este descrisă astfel de revis- La Pitești || miera piesei Casa care a 5 = fugit prin uşă de Petru = 3 Vintilă. Au loc de ase- = 5 menea spectacole in di- S~ verse localităţi ale ju- S = deţului, inclusiv pe plat- §3 forma marelui combi- 3== nat petrochimic, in mij- S~ locul muncitorilor. Re- ==3 prezentaţiile sínt inso- SS ţite de întîlniri şi dis- 3 = cuţii cu publicul. s=3 O anchetă [| ta amintită : „pereţi s„c- §|21 rojiţi, brăzdaţi de fisuri, 3 3 mochete roase pînă la Eg frînghie, fotolii desfungs date pe care sínt lipite = = sute de chewing-gum- | = uri". Cauzele — se in- 3=5 treabă revista ? „Criză şi de civilizaţie. Burghezia Eg a părăsit inima oraşului Siss Cinematograful şi tele- =5|= viziunea au devenit 3 3 concurenţi redutabili“. ~ Es ÎN LIBRĂRII I. SLAVICI : Opere, vol. 6. Text stabilit şi note de Ion Dodu Bălan. Ed. Minerva, seria „Scriitori români“, 408 p., 20 lei. GEORGE MAGHERU : Teatru. Prefaţă de Remvin. Fişă bibliografică de Romulus Vulpescu. Ed. Minerva, 264 p., 9,75 lei. SILVIA ANDREESCU, THEODOR MANESCU : Drame şi comedii. Ed. Cartea Românească, 320 p., 9 lei. ION OMESCU : Teatru. Dramele puterii (ed. a II-a). Ed. Eminescu, colecţia „Teatru românesc contemporan“, 268 p., 6,75 lei. SUZANA CIORTEA : Soare răsare, soare apune... (două piese de teatru). Ed. Eminescu, colecţia „Rampa“, 144 pe 3,75 lei. Stela Popescu in ţara poveştilor. E, adică a fost, la TV, noaptea Anului Nou, cînd, poveştile cele mai cunoscute s-au terminat altfel, cînd Stela Popescu a fost Scufiţa Roşie şi Cenuşăreasa. Poveşti... Toma Caragiu şi invitata lui, Anda Călugăreanu. Toate drumurile şi toate glumele (cum scria în programul TV) au dus la Torna. Turnul Eiffel, din planul doi, era insă din carton... SURSE DE VALORI DintotdeaUNA, de la primele creaţii la capodopere, literatura dramatică românească şi-a marcat prezenţa specifică in epocă, expresie a raţiunii de a educa în spirit patriotic şi cetăţenesc, de a combate viciile morale, de a ridiculiza spiritele şi poziţiile retrograde. Dramaturgia s-a manifestat ca factor activ în momentele însemnate din trecut, marii scriitori au fost receptivi la idealurile vremii şi au înţeles epoca şi au slujit-o. Că este aşa, o arată piesele scrise şi jucate în preajma anului 1848, sau cele de factură unionistă, satirele îndreptate de către Alecsandri împotriva spiritelor retrograde şi a politicienilor demagogi, capodopera comediei politice scrisă de I. L. Caragiale, dramele de factură patriotică ale lui Davila sau Delavrancea. Realitatea a alimentat creaţia, iar spiritualitatea vremii a determinat poziţiile înaintate ale unui Camil Petrescu, Victor Eftimiu, Tudor Muşatescu, V. I. Popa sau Mihail Sebastian, ca şi ale altor scriitori din perioada interbelică. Era firesc ca acelaşi proces să fie propriu contemporaneităţii, în legătură cu care se impune constatarea că nici una din perioadele cunoscute de literatura dramatică românească în evoluţia sa n-a dat opere atît de numeroase şi de diverse ca preocupare tematică, şi că niciodată n-au fost mai legate de viaţa poporului nostru, înflorirea dramaturgiei şi a artei spectacolului în anii socialismului, diversificarea modalităţilor, valoarea atîtor şi atîtor creaţii, reprezintă rezultatul politicii culturale a Partidului Comunist Român, al îndrumării şi şi condiţiilor create pentru activitatea culturală şi, fireşte, al adeziunii artiştilor, al muncii depuse în slujba vieţii noi, al angajării în opera de construire a socialismului. Orientată către marile surse de inspiraţie, către valorificarea trecutului în spiritul materialismului istoric şi reflectarea realităţii în perspectiva ei revoluţionară, spre lucrări avîndca izvor transformările implicate de făurirea socialismului, dramaturgia naţională şi, prin ea, teatrul, au constituit prezenţe efective în marile acţiuni socialpolitice şi economice pe care, în mod specific, le-a susţinut. Dramaturgii au surprins şi au redat patetic aspecte ale luptei pentru construirea bazelor socialismului şi formarea oamenilor noi, au făcut din muncă o temă centrală şi din conturarea eroilor zilelor noastre preocupate de căpetenie. A fost apoi şi lupta împotriva unor mentalităţi retrograde, în medii diferite : în industrie, în agricultură, în lumea artei şi a ştiinţei, şi aceasta printr-o multitudine de specii şi modalităţi, de către scriitori care, în acest sfert de veac de nouă dramaturgie românească, şi-au definit personalitatea şi au cîştigat un loc de seamă în literatura noastră. Au apărut specii noi şi altele şi-au îmbogăţit personalitatea cu valori inedite. Aşa, de pildă, drama eroică inspirată de lupta dusă în trecut sub conducerea partidului reprezintă o categorie nouă şi bine definită a literaturii dramatice româneşti, impresionantă prin eroii comunişti, prin redarea veridică şi patetică a luptei lor împotriva regimului reacţionar şi a aparatului represiv burghezo-moşieresc. Sunt valori de permanent impuls ale existenţei noastre istorice, care au prilejuit creaţii de natură să ateste tezaurul de virtualităţi dramatice pe care-l conţine tema cînd este ilustrată cu simţire şi măiestrie, dar parcă nu atîtea cîte ar permite potenţialul de înnobilare spirituală şi impulsul către o existenţă demnă, elevată, reprezentat de pilda cu puternic efect educativ a luptei comuniştilor, nesecată sursă de inspiraţie literară. Drama eroică, ilustrată prin Anii negri de A. Baranga şi N. Moraru, Oameni care fac de Al. Voitin, Marele fluviu îşi adună apele de Dan Tărchilă şi altele, reprezintă un domeniu de la care se aşteaptă, pe bună dreptate, noi creaţii înzestrate să transmită contemporanilor mesajul nemuritor al luptei duse în trecut pentru frumuseţea zilei de azi şi de mâine. Oglindirea în noua dramaturgie a transformărilor revoluţionare cunoscute în ţara noastră pe plan material şi spiritual în anii care au urmat Eliberării a constituit, cum era şi firesc, o preocupare majoră, a constituit şi constituie sarcina primordială şi principalul ei merit. Munca, activitate cu valoare definitorie în existenţa umană, a devenit o problemă centrală a literaturii destinate teatrului, în procesul muncii de edificare a socialismului definindu-se oameni, conturîndu-se procese dramatice. Sînt destule piese care conţin valori cu capacitate de impuls, ele ca şi eroii lor, şi chiar dacă — spre exemplu — a trecut aproape un sfert de veac de la crearea lui Anton Nastai, personajului nu-i stau multe alături, eroul lui Davidoglu avînd o rară capacitate de iradiere, calitate care-l face totdeauna emoţionant şi-l menţine ca exemplu prin atestarea interesului dramatic pe care l-a avut şi-l are omul ca făuritor de bunuri materiale, perspectiva de a figura ca erou dramatic în această postură. Minerul Anton Nastai este un personaj cuceritor prin pasiunea existenţei sale, născute din convingerea înaltelor îndatoriri pe care le are ca muncitor fruntaş şi comunist, ale cărui aspiraţii se măsoară cu cele mai îndrăzneţe înălţimi, el, parte din forţa imensă pe care o reprezintă partidul. Piese ale lui Davidoglu şi Everac, ale Luciei Demetrius, Dorel Dorian, Sergiu Fărcăşan şi ale altor scriitori urmăresc evoluţia oamenilor în procesul construcţiei socialiste, punînd impresionant în valoare profiluri umane şi procese definitorii. Ele, ca şi altele, stau mărturie de virtualităţile dramatice ale unor aspecte de cea mai mare însemnătate pentru existenţa noastră, cîmp nesfirşit de inspiraţie, domeniu a cărui valorificare aduce teatrului acea caracteristică şi mereu necesară apropiere de viaţă şi de adevăratele ei probleme. Dominanta epocii noastre, cu tot tezaurul ei de frumuseţi şi noi înţelesuri, se află mai cu seamă aici, în lumea făuritorilor de bunuri materiale, a acestor oameni angajaţi într-un splendid efort, avînd impuls şi statornicie într-o spiritualitate care impune să fie pătrunsă şi relevată. Sunt aspecte de permanenţă, reprezentative în cel mai înalt grad pentru epoca noastră de edificare şi desăvîrşire a socialismului, pentru procesul uriaş care se realizează tocmai prin nobleţe spirituală şi eroism, prin înalte manifestări ale conştiinţei umane. Subliniem aspectul, deoarece ar părea că unii scriitori îl socotesc epuizat sau de domeniul istoriei cînd, de fapt, tocmai aici este miezul vieţii, am spune chiar că aici e minunea, că ceea ce fac oamenii aici reprezintă cea mai generoasă sursă de inspiraţie literară, că este domeniul prin care se defineşte în sublim viaţa noastră nouă şi se înscrie în istorie epoca. TMIC nu poate face să se creadă că în domeniul care a inspirat atîtea mari opere literare în trecut şi chiar în vremi mai apropiate (reamintim că există operele dramatice ale Luciei Demetrius, Măriei Banuş, ale lui Mihai Beniuc, Paul Everac, Gh. Vlad etc.) a secat sursa dramatismului, că lipsesc temele de inspiraţie. Şi, totuşi, aşa ar părea dacă ar fi să luăm în considerare ceea ce s-a scris în ultimii ani legat de lumea în care s-a născut Mioriţa, în care înclinarea pentru frumos se întîlneşte, la tot pasul, cu disponibilitate pentru marile şi definitivele înţelesuri ale vieţii, cu acea rară capacitate de a desluşi în vreme permanenţele şi a vibra în faţa marilor adevăruri. Este un univers spiritual în ,ale cărui componente intră cosmicul, în care musteşte înţelepciune seculară, care se află în alcătuirea fiecăruia, este în viaţa aceasta a satului şi a oamenilor săi o sursă de care literatura cînd se îndepărtează pierde mult, nespus de mult. Nu-i vorba, bineînţeles, de simpla ilustrare a unor teme dintr-o lume sau alta, ci de pătrunderea şi relevarea inedită a forţei născute din conjugarea noilor valori cu cele de permanenţă. Sunt aspecte în care-şi pot găsi satisfacţie cele mai ambiţioase proiecte care îngăduie, mai bine zis impun viziuni ample, capacitate analitică, originalitate, bogăţie metaforică. Sunt valori care nu numai că permit dar determină, ele şi nu preluările a ceea ce-i la modă, realizarea scriitoricească. Dovadă faptul că,in noua noastră dramaturgie, valorificînd tocmai nesecatele surse ale istoriei şi realităţilor noastre s-au impus atîţia scriitori de frunte, prin opere de nedezminţită originalitate. Alături de valorile pînă acum semnalate, în noua noastră dramaturgie se impune capacitatea de a investiga şi a da substanţă replicii, în a dezvălui procese şi a stabili destine dramatice a lui Horia Lovinescu, autorul unor creaţii artistice care demonstrează odată mai mult vigoarea sursei de inspiraţie artistică reprezentată de viaţa adevărată chiar atunci cînd e surprinsă în realitatea imediată, dacă e pătrunsă în profundele ei sensuri. Distingîndu-se prin intelectualitate, Paul Everac urmăreşte dezbaterea lucidă în modalităţi dramatice de puternic efect, urmărind esenţa noului existenţa în oameni, în situaţii. Everac relevă sporul de luciditate pe care-l aduce şi-l pretinde viaţa nouă, nu acceptă obişnuinţele chiar cînd sînt de mare circulaţie, este neiertător cu aparenţele. APACITATEA de a pătrunde aparenţe, de a sesiza resorturi viciate, de a releva aspecte cu urmări uneori tragice şi a opera în malformaţii este caracteristica lui Teodor Mazilu, autor de comedii în care ajunge însă la aspectul dramatic reprezentat de situaţia aparent comică. Sînt valori care rezervă scriitorului un loc aparte în dramaturgia contemporană românească, arătindu-l înzestrat cu o rară capacitate de a vedea în adîncul faptelor, de a sesiza ceea ce ar putea fi un fenomen şi a avertiza. In literatura dramatică, Dumitru Radu Popescu se înscrie prin creaţii de remarcabilă forţă, exprimînd teatral, prin valori emoţionale, cu extremă economie de mijloace, realitatea unor existenţe tragice. Scriitorul dezbate în modalităţi originale mari probleme contemporane, relevă spre a ridiculiza vicii cu aspect de permanenţă. Prin dramaturgia de inspiraţie istorică, Paul Anghel pare a căuta să pătrundă în vreme înţelesul existenţei poporului nostru. Piesele sale, bogate în răspunsuri şi totuşi grele de întrebări, apar ca secvenţe ale unei existenţe eroice, întrebări nu fără răspuns însă, şi mai presus de toate acela că aici ne este locul, că existenţa ne-o impune istoria şi că stă în oamenii acestor meleaguri puterea şi ştiinţa de a fi, întrebări, răspunsuri şi înţelesuri profunde. Comedia, specie cu deosebire agreată de public, este practicată cu succes şi originalitate de dramaturgi valoroşi. Obiectivele satirei şi esenţa socială a comicului rezultă in general din opoziţia dintre nou şi vechi în contemporaneitate. Transpusă pe planul comediei, această opoziţie a dus la realizări deosebite cum sunt comediile lui Baranga, Al. Mirodan, la contribuţiile lui Mazilu sau D. R. Popescu. Printre ele, Mielul turbat, operă care s-ar putea spune că reprezintă manifestul comediografului Baranga şi, totodată, primul act în războiul pe care noua noastră comedie îl porneşte împotriva a ceea ce dintotdeauna dăunează destinelor umane şi existenţelor sociale, împotriva mediocrităţii profitoare, totdeauna organizate, agresive şi sufocante. Este situaţia împotriva căreia dramaturgii luptă, solidar cu oamenii cinstiţi şi capabili, în spiritul nobilelor idealuri ale socialismului. N-am cuprins — fireşte, nici nu s-ar fi putut — toate piesele remarcabile şi nici pe toţi scriitorii ale căror opere reprezintă evident contribuţii în acest sfert de veac în care s-a născut şi s-a maturizat noua dramaturgie românească. Am intenţionat să relevăm surse dramatice de valori, certitudini şi perspective în dramaturgia actuală, al cărei ţel a fost şi rămâne educaţia oamenilor de azi, perfecţionarea lor morală, îmbogăţirea spirituală, ţel pe care îl slujesc cu talent şi dăruire toţi cei buni, avînd ca sursă principală de inspiraţie viaţa noastră nouă şi, ca raţiune a creaţiei, slujirea ei. Virgil Brâdăţeanu spectacolele săptămînii H „Testamentul cîinelui“ (Teatrul Mic) iiiiiiiimiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiimiiiiiiiiiiiiiiimmmiiiiiiiimiiiiiiiiiiniiiiiiiiifiiiimiiimiiiiiiiiiiiiiitiimiiiiiiii [RAMATURGIA latino-americană e ca şi necunoscută la noi (la fel de puţin cunoaşte publicul nostru şi interesantul cinematograf latino-american, mai bine stăm la capitolul literatură, aici s-au făcut traduceri, s-au scris studii). Din această zonă culturală ajunge pe scenele noastre, acum, prin strădania Teatrului Mic, o piesă a dramaturgului brazilian Ariano Suassuna (extrase din programul de sală : A. S. este profesor de estetică la Universitatea din Pernambuco, a publicat poezie în timpul studenţiei, autor in 1971 al unui roman picaresc, dedicat cu precădere teatrului, participant la întemeierea activului Teatru Universitar din Pernambuco, dramaturg cu zece piese reprezentate în Brazilia şi in alte ţări). Testamentul cîinelui e o lucrare livrescă, nu prin stil, ci prin calitatea de eseu, de comentariu al unei anumite specii literare. Dramaturgul este interesat de formele unui teatru popular de sursă veche, medievală („misterele“) şi compune, el, autor contemporan, ca un fel de exemplificare a genului, şi, implicit, ca un fel de comentariu, de discurs asupra lui, o piesă de acest fel. Testamentul cîinelui apare ca o reprezentaţie de teatru popular, capabilă a fi jucată cu resurse minime in pieţe sau pe străzi, în mijlocul mulţimii. Un fel de reconstituire arheologică, deci, a unei specii dispărute. O culoare în plus faţă de savoarea pestriţă şi frustă care caracterizează prin definiţie această formă „primitivă“ de teatru vine din elementele specifice folclorului latino-american, presărate la tot pasul, şi din intervenţia din exterior a dramaturgului, care strecoară cu bună ştiinţă elemente aluzive, referitoare la realităţi sociale imediate. Dominanta unui asemenea text fiind jocul, era de aşteptat ca şi spectacolul, în regia Soranei Coroamă, să meargă pe această idee. Aşa s-a şi întimplat, dar nu cu vigoarea necesară. Reprezentaţia e „simplă“, „naivă“ chiar, colorată violent in butaforie (decor şi costume : Adriana Leonescu), arată ca un joc de cuburi pentru copii, desfăşurat în sunete de orchestră „de stradă“ (muzica : Ştefan Zorzor) şi în mişcări largi, la marginea coregrafiei, mai aproape însă de perpetua agitaţie a bufonadelor (coregrafia: Vera Proca Ciortea) — reprezentaţia „copiază“ aşadar cu succes. la rindul ei (aşa cum şi textul „copiază“), stilul propus de teatru popular. Numai că toate acestea se întimplă cam monoton, destul de „descusut“, fără prea multă vervă — păcate mortale în asemenea situaţie. Lipseşte, cu alte cuvinte, forţa comică acestui spectacol care trebuia să fie dezlănţuit (poate că el arată altfel, de la seară la seară, in funcţie şi de „dispoziţia“ actorilor, numai că asta e altă problemă). După cum, ţinînd seama de faptul că, aşa cum am spus, piesa e de fapt un comentariu, o glosă pe marginea unui stil de reprezentaţie teatrală, nu fără rezultate superioare ar fi fost accentuarea şi amplificarea la nivelul întregii reprezentaţii a procedeelor parodice, încercate, e drept, de cîteva ori, însă timid. Dacă e adevărat că textele „minore“, în ultimă instanţă, şi partiturile fără pretenţii luminează, in absenţa altor solicitări mai complexe, in special profesionalismul, cel mai elementar şi de bază profesionalism al actorilor, atunci Testamentul cîinelui a adus cîteva asemenea lumini. Ion Ciprian şi Dumitru Furdui au ţinut pe umeri spectacolul, cu aplomb primul, cu siguranţă (dar cam „moale“) al doilea. Magda Popovici, Tatiana Jekel, Jeana Gorea, Andrei Codarcea, Alexandru Lungu, Dinu Ianculescu, Constantin Dinescu, Ion Cosma, Nicolae Ifrim, Jean Lorin, Nicolae Pompje. Arcadie Donos au alcătuit o echipă de corectitudine, cu momente sclipitoare uneori (intervenţiile lui Alexandru Lungu sau prezenţa mută a lui Nicolae Ifrim) Admirabil şi aproape strivitor în acest context a fost Constantin Codrescu, de departe „omul serii“, care, pe o partitură de nimic, a reuşit o veritabilă compoziţie, miraculos de sugestivă. A fost singurul moment de forţă al spectacolului. Aurel Bădescu Stagiunea londoneză întoarcerea la clasici Stagiunea londoneză prezintă o puternică „revenire“ de la piese în general cu puţin teatru, dar cu mult „sex“, la teatrul clasic şi la clasici. Desigur, nu mă refer doar la Royal Shakespeare Theatre, care şi-a făcut o glorie interpretînd doar piesele bardului de la Stratford ; am in vedere în primul rînd marele număr de teatre din Londra şi din provincie, care şi-au înscris în repertoriu piese clasice. Teatrul National „Old Vic“ anunţă nu mai puţin de cinci asemenea surprize : Mizantropul de Moliere, Bacantele de Euripide, Livada cu vişini de Cehov, A douăsprezecea noapte şi Macbeth de Shakespeare (pe aceeaşi scenă se joacă, din 1940, piesa lui Eugene O’Neill, Lungul drum al zilei către noapte şi comedia din sec. 18 a lui Sheridan — Şcoala bîrfelilor). Seria „clasicilor“ continuă : Brand de Ibsen la Teatrul din Nottingham, Peter Pan de J. M. Barrie la Teatrul Coliseum din Londra, Salomeea de Oscar Wilde la Traverse Theatre din Edinburgh, Plutus de Aristofan la Studio Theatre etc. Ar trebui să adăugăm viitoarele premiere ale teatrului londonez Aldwych, Moartea în catedrală de T. S. Eliot, Othello şi Neguţătorul din Veneţia de Shakespeare. întrebarea pe care şi-o pun unii cronicari este: oare această întoarcere la clasici marchează doar o „saturare“ a publicului de piese bulevardiere ? Un răspuns afirmativ ar fi numai parţial edificator. Publicul cunoscător şi iubitor de teatru doreşte „înnoiri“. Or, în ultima vreme, asemenea lucruri au cam lipsit. Dar, se va spune, cum să „înnoieşti“ teatrul cu... clasici ? Acest lucru este posibil — şi noua stagiune o confirmă. Numai că majoritatea pieselor clasice sunt prezentate în „noi versiuni“. Unele dintre acestea sunt foarte reuşite, altele însă lasă mult de dorit, nu numai în ceea ce priveşte „autenticitatea“, dar şi calitatea. Vorbind despre actuala stagiune, trebuie subliniat că nu numai repertoriul marchează o „revenire“. Şi în ceea ce-i priveşte pe interpreţi sîntem martorii cîtorva „reveniri“ spectaculoase — de la cinematograf la teatru. La teatrul „Lyric“ din Londra, seară de seară obţine un mare succes cunoscuta artistă de film Deborah Kerr, în piesa A doua zi după bilet, adaptare după o poveste de Thomas Hardy. La „Old Vic“, Diana Rigg, o vedetă a filmului englez, interpretează rolul Celimenei din piesa Mizantropul. Peter Ustinov apare, pentru prima dată din 1962, pe o scenă din West End, la New London Theatre, unde deţine rolul principal în piesa Soldatul necunoscut şi soţia sa. In ceea ce priveşte tematica actualei stagiuni londoneze, piesele din repertoriu abordeazăo gamă foarte variată de probleme, de la cele aşa-zis religioase, ca Godspell şi Jesus Christ Superstar, pînă la acelea calificate drept „politice“, ca de exemplu England’s Ireland. Un spectacol muzical apreciat de spectatori este cel de la Round House cu revista Mamă, Pămînt — o „revistă“ americană, care se ridică vehement împotriva poluării. Să menţionăm şi cîteva „ultime ştiri“ din teatrul londonez privind : — Longevitatea : la Ambassadors Theatre s-a sărbătorit a 20-a aniversare a piesei Cursa de şoareci, de Agatha Christie. La punerea în scenă a acestui spectacol, cei mai optimişti îi prevesteau o viaţă de cel mult 14 luni ; nimeni nu s-a gîndit la peste 20 de ani! Preţurile , în lunile următoare, scrie „Daily Telegraph“, vor crește la teatrele din West End cu 20—30 la sută. N. Plopeciu Londra, ianuarie 1973 .