Contemporanul, iulie-decembrie 1973 (Anul 27, nr. 28-52)
1973-07-06 / nr. 28
• îmi reamintesc citeodata o snoavă destul de hazlie pe care mi-o repovestesc in gînd, amuzindu-mă de unul singur. Mi se intimplă - desigur că ai altora —, să evoc intimplări, evenimente, vorbe de duh... Dar să vă intit snoava. Ceva ă la Păcală. • Căci un rumân ar fi vrut să vindă doi cai. Pentru asta trebuia să se ducă in orăşelul unde se făcea obor de cabaline. Dar prin asemenea locuri vin şi geambaşi, tilhari de herghelii. Nu se duce singur, ia cu el un om de încredere, de pază. Şi pleacă spre orăşelul cu pricina. Au tras la un han. • Au luat două odăi. Una pentru paznic. Nu ca să doarmă, ci să stea de pindă. Să fie cu ochii in patru. La cel mai uşor nechezat, să dea fuga la grajd... geambaşii ăştia au potcoave de pistă. El se va culca. • Dar, aşi, de unde, nu-l apuca somnul, se simţea Înconjurat de tilharii de bidivii. Se duce să vadă dacă paznicul e treaz : — Ce faci Stanică, dormi ? — Nu dorm. — Dar ce faci ! — Gindesc. — Bine. Şi la ce gindeşti ? — E întuneric. Aprinzi o luminare, se face lumină, stingi luminarea şi e întuneric. Unde e lumina ? — Gindeşte. • Mai tirziu : — Ce faci Stănică ! Dormi ! — Nu dorm, gindesc. — La ce gindeşti ? — Iei un cui, il baţi intr-o grindă. Scoţi cuiul, rămine o gaură. Unde e lemnul ! — Bine, gindeşte... • Vine pentru ultima oară In zori. Asuimpărat că nu s-a intimplat nimic, că-şi va lua caii şi se va duce cu ei la obor. — Ce faci Stănică, dormi ! — Nu dorm. — Dar ce faci ! — Gindesc. — Şi la ce gindeşti ! — La ce să gindesc ? Eu stau aici de pază, d-ta .., te duci să te culci, vii să mă controlezi dacă nu dorm și iar te duci la culcare... dar unde-s caii ! 0 ...și cuvintele se jucau prin curte. Stefan Ron 2 SPORT Şi acum, să vină A. C. Milan!... De fapt ce-au fost toate astea ? Nici acuma nu m-am dumirit... Cu adevărat „Constructorul“ Galaţi şi „Chimia“ Rimnicul-Vilcea şi-au disputat finala Cupei României ? Se pare că da. Culmea ironiei — finala s-a şi rejucat. Iluzia a luat deci sfîrşit. Unii au fost foarte entuziasmaţi de caracterul inedit al finalei ; intr-adevăr, de inedit a fost inedit, unde dracu s-a mai văzut o finală de cupă intre o echipă din B şi alta din C ? Nu înţeleg insă mîndria de a obţine asemenea recorduri nefireşti. Echipele din A s-au dat graţios la o parte şi astfel ne-am trezit cu această finală care, în afara unei mari risipe de energie, in afară de lacrimi, lufturi, speranţe, gafe şi o lăudabilă ambiţie, n-a oferit nimic. Înainte de a lăuda performanţa celor două nobile formaţii, trebuia să subliniem că reuşita lor se datorează şi dezinteresului care, de la o vreme, înconjoară, ca un curcubeu, „Cupa României“. Nici pînă acum Federaţia de fotbal n-a reuşit să tricoteze un regulament echitabil. Cind sînt avantajate echipele de categorie superioară, cind toată înţelegerea se îndreaptă spre echipele categoriei inferioare, cărora li se acordă tot felul de facilităţi de parcă ar fi studenţi în vacanţă... Echipelor ameninţate cu retrogradarea nici prin cap nu le trece să-şi cheltuiască puţina lor energie in meciurile de cupă... Cele care visează titlul de campioane privesc „Cupa“ tot ca pe o inutilă risipă de forţe... Alte echipe tînjesc după locurile 2 şi 3, care le dau posibilitatea să participe la meciurile din Cupa U.E.F.A., competiţie socotită mai selectă. Aşa că, practic, numărul echipelor din A interesate într-o partcipare glorioasă în „Cupă" e foarte mic... Din aceste considerente, „Cupa“ a devenit un fel de paradis al echipelor din B şi C, care pot să se zbenguie voioase. Povestea cu „surprizele din Cupă“ e un basm pentru adormit copii şi nepricepuţii. Speculînd inteligent această stare de lucruri, „Constructorul“—Galaţi şi „Chimia“— Rîmnicul Vîlcea au ajuns cu bine în finală. Performanţa lor rămine meritorie, căci se putea foarte bine să ajungă în finală nu ele, ci alte echipe din B şi C. In divizia B nu există nici tehnică, dar nici blazare . „Constructorul“—Galaţi şi „Chimia“ —Rîmnicul Vîlcea şi-au disputat şansele cu o energie dramatică, să le acordăm deci admiraţia noastră. Deci, „Chimia"—Rîmnicul Vîlcea are dreptul de a ne reprezenta In „Cupa Cupelor“ !... E o sarcină foarte dificilă şi mă tem că o asemenea sarcină e peste puterile ei... Dar asta e situaţia, ea şi-a cîştigat acest drept pe terenul de foc şi nimeni n-are voie să i-l ia, aşa cum a păţit, dacă nu mă inşel, mai de mult, „Arieşul“—Turda. Mă tem doar că sorţii să n-o pună pe „Chimia“ Rîmnicul Vîlcea faţă în faţă cu „A. C. Milan“, sau cu Atletico Bilbao ... Oricît aş crede în puterea omului, nu-i prea văd pe Petrică şi pe Titirel zburdind pe stadionul „San Siro“. Aşa că mă rog ca sorţii să fie blînzi, să Înţeleagă şi ei situaţia şi să-i dea „Chimiei“ Rimnicul Vîlcea şansa de a se intîlni cu o echipă din Malta sau chiar cu una din Cipru. Dar dacă va fi să fie ,,A.C. Milan", fie și „A.C. Milan“. Teodor Mazilu O SPERANŢĂ — NE obişnuisem, cind vizitam Biblioteca pentru copii „Ion Creangă“, sa fim întîmpinaţi de zîmbetul graţios al creaţiilor în linii şi culoare realizate de micii cititori din Capitală şi din multe alte părţi ale ţării. Salahul devenise o încîntătoare galerie de artă a celor mici. Una după alta se succedau expoziţiile de desen, de pictură, de artă decorativă etc., care atestau virtuţile creatoare ale tinerei generaţii. Veneam cu mare plăcere la vernisajele ce aveau loc în mod periodic în această mică, dar plină de farmec, galerie. Intîlneam la vernisajele de aici o mare afluenţă de copii şi de purtători ai cravatelor roşii şi, alături de ei, părinţi, educatori şi numeroşi oameni de cultură, scriitori, artişti plastici, profesori universitari ş.a., care apreciau aceste evenimente ca pe o expresie a bucuriei de viaţă şi a virtuţilor creatoare de frumos din partea generaţiei ce se ridică, în climatul moral care o ajută să se înalţe spre cultură. Felicitam ideea minunată de a îmbina în aceeaşi instituţie variate căi de cultivare intelectuală şi afectivă a copiilor, şcolarilor şi pionierilor. Apreciam gîndul de a atrage tineretul spre literatură, dîndu-i acestuia posibilitatea de a alterna lectura cu alte satisfacţii de ordin spiritual , cunoaşterea creaţiilor plastice ale unor copii înzestraţi, participarea la o şezătoare literară, la un concert sau alte manifestări artistice, la nivelul de receptare al celor pentru care erau pregătite aceste manifestări. Lipseam de la vernisajele ce aveau loc la această bibliotecă doar cînd eram prins de activităţi pe care nu le puteam părăsi sau cînd eram plecat din Capitală, cum s-a întîmplat în ziua de 2 iunie a.c., cînd s-a anunţat în ziarul „Informaţia Bucureştiului“ vernisajul expoziţiei „Culorile Bucureştilor pe paletele copiilor“. Imediat ce mi-a fost posibil am mers să văd expoziţia, anunţată în ziar, dar am avut o mare decepţie, o adevărată strîngere de inimă, cind am aflat că se desfiinţează această mini-galerie de artă. Sînt nedumerit ! Ce s-o fi întîmplat ? Aş dori din toată inima să se anunţe că a fost doar o întîmplare, „un incident tehnic“ (sau orice explicaţie de asemenea natură), dar că nu este vorba de suprimarea unei tradiţii preţioase, că nu este vorba de suprimarea unei căi de cultivare a sensibilităţii şi de stimulare a creativităţii în rîndurile celor care atunci cînd vor prelua ştafeta ii dorim cît mai înzestraţi. Prof. dr. Alexandru TOHANEANU Bucureşti • NU NUMAI UN SCAUN — CI ŞI O RUBRICĂ ÎN PLUS — SUBSCRIU întru terta opiniei tovarăşului Eugen Burghelea din Tg. Mureş care solicită — pe bună dreptate — un scaun în plus la revista literar artistică a TV, şi anume pentru ...„cititorul cititor“, cum zice domnia sa. E drept, s-au făcut unele încercări, cam timide şi nesemnificative, tocmai fiindcă au apărut ca nişte „lipituri“ la sumar. Dar, după părerea mea, fiind vorba de o revistă — chiar dacă nu e tipărită, ci vorbită şi văzută — se simte nevoia rubricii „Corespondenţa“ sau „Poşta redacţiei“, ca să oglindească şi punctul de vedere al telespectatorului. Că doar pentru el a luat fiinţă această (uneori) interesantă rubrică la TV. De altfel, ea a şi fost anunţată. Şi nu numai o dată. Şi nu numai prin viu grai, ci şi în programul Radio TV. Dar — cum se spune — a decedat înainte de naştere, din motive cu totul inexplicabile (pentru noi, publicul cel puţin). Modestul semnatar al acestor rînduri — care socotea (şi încă mai socoate) că legămintele publice sînt şi obligatorii —am şi scris cîteva epistole (în două rinduri: prima oară cînd apărea sub denumirea de revista literară TV şi a doua oară cînd a devenit literar-artistică). N-am primit nici un răspuns. Probabil că rîndurile mele nu meritau osteneala. Dar ştiu că au mai scris şi alţii, cu acelaşi rezultat. Ziceam, de pildă, că — la unele emisiuni — se confundă spontaneitatea cu improvizaţia. Mai ziceam că, ■uneori, nu se emit opinii, ci se dau sentinţe iar, alteori, se trece în cealaltă extremă, formulindu-se nişte puncte de vedere lipsite de puncte de... repere. Aş fi opinat să nu vedem numai şi numai consacraţi, ci şi tineri poeţi sau dramaturgi care n-au depăşit acel „deocamdată nu, mai trimiteţi“. Aş mai găsi de cuviinţă că , deşi în noua ei formulă revista a cîştigat în aria de cuprindere a temelor şi, uneori, şi în profunzime — ar trebui să mai înflorească, barem din cînd în cînd, şi câte un zîmbet în „paginile“ sale. Florin ANGHEl Piteşti O NEDUMERIRI — IN legătură cu articolul „Zile şi nopţi de teatru la Bacău“ de Mihai Nadin, apărut în „Contemporanul“ din 8 VI 1973, ne-am hotărît să vă scriem, abia după ce îndelung am reflectat asupra eficienţei ce ar putea-o avea protestele noastre (ale unor simpli spectatori) faţă de o competenţă critică recunoscută. Dar pentru că nu odată critica, în ciuda competenţei ei, s-a dovedit nereceptiva faţă de valori care pînă la urmă s-au impus, aveam îndrăzneala să nu fim de acord cu grăbita şi nedreapta sentinţă dată de Mihai Nadin interpretării muzicale dată de actorul Barbu Morcovescu-Barmon de la Teatrul Naţional din Craiova, unor versuri ale lui Bacovia, în cadrul galei de recitaluri de la Bacău. Mărturisim că participînd la această gală ne-a plăcut şi ne-a emoţionat în primul rînd această interpretare dată de Barma versurilor bacoviene. O muzică în surdină, discretă, într-un la minor obsedant ca şi atmosfera bacoviană, însoţeşte versurile poetului. Nimic din stridenţa vulgară de care Mihai Nadin pare a se plînge în articolul său. Ne-a surprins de asemeni cu totul neplăcut, afirmaţia făcută de Mihai Nadin în articolul său, că actorul nu a înţeles nimic din poezia lui Bacovia. Noi am avut sentimentul că o bună parte din atmosfera şi sensibilitatea poeziei bacoviene a fost şi mai pregnant subliniată de muzica simplă şi abia înginată care însoţea textul. De asemeni, versurile lui Bacovia au fost recitate de actor cu multă sensibilitate, cu multă şi profundă înţelegere, simplu, fără accentul tenebros pe care cu totul pe nedrept i-l reproşează criticul. Am propune ca înregistrările pe bandă de magnetofon, făcute pentru muzeul Bacovia, din aceste interpretări ale actorului Barmo, să fie audi- ,ate de un colectiv de specialişti avizaţi care să-şi spună părerea. Suntem siguri că se va recunoaşte valoarea acestei interpretări. Aura TUFESCU Bacău • LIMBAJUL ADMINISTRATIV ARE REGULI IMUABILE ? — REZOLVAREA diverselor probleme cuprinse în sfera de atribuţii a comitetelor executive ale consiliilor populare şi a altor organe ale administraţiei de stat implică, aşa cum e şi firesc, întocmirea a numeroase acte. Unele conţin măsuri pentru înfăptuirea legilor, hotărîrilor, dispoziţiilor, altele informaţii privind modul cum se materializează aceste măsuri, ori propunerile venite din partea cetăţenilor. Dacă din punct de vedere al conţinutului, evoluţia activităţii în acest domeniu este tot mai evident marcată de dinamism, de un efort unanim pentru înlăturarea metodelor de muncă perimate, ar mai fi de spus unele lucruri cu privire la modalităţile de exprimare în activitatea de administraţie, cu privire, consider eu, la limbajul administrativ. Este, oare, nevoie de înnoiri şi în această direcţie ? La prima vedere s-ar părea că nu. S-ar putea invoca argumente şi pro şi contra, dar nu trebuie uitat că limbajul, constituind un mijloc de comunicare, trebuie să fie la înălţimea evoluţiei domeniului pe care îl reprezintă. Desigur că întocmirea unor anumite acte, aşa cum sînt deciziile, impune o anumită rigiditate, o formulare sobră, impusă de caracterul lor de acte ale conducerii. Cu totul alta consider că este situaţia cînd se întocmesc altfel de acte — rapoarte de activitate, informări, adrese de răspuns către cetăţeni etc. Relaţiile noastre cu cetăţenii sînt extrem de vaste şi complexe. Ei fac propuneri pentru rezolvarea unor probleme de interes obştesc sau personal, solicită elaborarea unor acte, existînd şi cazuri cînd rezolvarea nu poate fi favorabilă, deoarece reglementările în vigoare nu permit. Un răspuns care să cuprindă în conţinutul său un plus de apropiere sufletească, de înţelegere, o explicaţie mai largă, pe măsura gradului de pregătire şi cunoaştere al celui care scrie o cerere, o sesizare şi o trimite unui organ de stat, nu poate decit să contribuie la realizarea unei mai strînse legături cu masele. Din păcate, se pare că îmbogăţirii şi perfecţionării limbajului administrativ nu i se acordă importanţa cuvenită. Avînd în atenţie fondul unei lucrări, trecem prea uşor cu vederea peste formă, cu toate că aceste două cerinţe reprezintă un tot şi, prin urmare, nu pot fi desprinse una de alta. în concluzie, n-ar fi oare utilă apariţia unui dicţionar administrativ ? Mircea CIOVICA Şef de serviciu in Direcţia pentru administraţia locală de stat a Consiliului Popular al judeţului Dolj. REMEMBER 1864 • Universitatea Bucureşti UN decret al domnitorului Cuza, dat la 4 iulie 1864, hotăra înfiinţarea Universităţii din Capitală : «Facultăţile din Bucureşti, unite împreună, vor purta numele de „Universitatea din Bucureşti“ ; profesorii facultăţilor se vor aduna şi vor alege pe rectorul Universităţii. Ministru al instrucţiunii era, la vremea aceea, D. Bolintineanu. Primul rector: Gheorghe Costa-Foru. Universitatea şi-a început cursurile la 14 octombrie 1864, cu trei facultăţi (ştiinţe, drept, litere şi filozofie), avind 19 profesori şi 136 de studenţi. 1892 • Amatorii fotografi LA noi în ţară fotografii amatori au apărut curînd după răspândirea „dagherotipiei“ in lume. Acum o sută de ani erau numai ciţiva, dar în 1892 ajunseseră destul de numeroşi ca să se poată constitui intr-o asociaţie. I s-a spus „Societatea amatorilor de fotografie“, şi îşi propunea „să lucreze pentru perfecţionarea, pe cit se poate, a artei fotografice, şi să îndemne pe onor membri săi să exercite această frumoasă artă“. Printre conducătorii societăţii il găsim şi pe doctorul A. Babeş. Ieşenii, la fel de entuziaşti, fac şi ei o asociaţie similară, sub conducerea profesorului universitar Dragomir Hurmuzescu, in anul 1901, editind şi prima publicaţie de specialitate de la noi : „Revista fotografică“. 1916 • Căldura mare La începutul lunii iulie se abate asupra ţării o căldură cum nu s-a mai pomenit de mult. Ziarele din Bucureşti publicau, la 6 iulie 1916, ştiri alarmante : „Dacă va mai ţine citeva zile ca acestea, se va prăpădi Capitala şi va pieri asfixiată de căldură... Este absolut ca in mijlocul Africii ; bucureştenii cred că au ajuns în ultimul lor ceas. Nici o adiere de vint ; iţi ard obrajii şi ţi se taie respiraţia...“. Apoi aduc argumentul suprem : „Chiar şi la Capşa au ajuns să vină unii fără vestoane“. A fost, intr-adevăr, in zilele acelea, o căldură record : 43 de grade la umbră, în Bucureşti. Alexandria şi Turnu Măgurele (50 de grade la soare). 1924 • Aprecieri SCRIITORUL Cornelia Moldovanu a fost numit director al Teatrului Naţional din Bucureşti, la 2 iulie 1924, post in care a rămas pină in martie 1927. In iulie 1927 (pină in octombrie 1928) este pentru a doua oară in fruntea acestei instituţii, pe care o conduce deci, trei ani, în care timp işi ciştigă simpatia generală, susţinind, cu precădere, literatura dramatică românească. Citeva păreri despre această activitate a sa : „Corneliu Moldovanu a fost unul dintre cei mai buni directori ai Teatrului Naţional“ (Victor Eftimiu) ; „Corneliu Moldovanu iubea cu pasiune dramaturgia originală românească şi făcea să se joace piesele confraţilor săi“ (Zaharia Stancu) ; „Era un om de acţiune neegalat“ (Marioara Voiculescu). Luna viitoare se vor împlini 90 de ani de la naşterea lui Corneliu Moldovanu (15 august 1883—2 septembrie 1952). Ion Munteanu Savantul FOTOGRAFII... CREDINŢA nestrămutată In ştiinţă, în triumful ei, a savantului prof. dr. Gh. Marinescu (născut la Bucureşti în anul 1863), creatorul şcolii româneşti de neurologie, l-a călăuzit în toată viaţa şi activitatea sa. Fiind in permanenţă animat de dorinţa ca strădaniile şi realizările sale să folosească semenilor săi, maselor largi de oameni ai muncii, adevăratelor nevoi ale progresului, el a arătat, la cel de al doilea Congres naţional de medicină şi chirurgie din 1914, că „omul de ştiinţă poate privi viitorul cu multă speranţă şi cu o credinţă nezdruncinată, căci viitorul este al ştiinţei şi. In calitatea noastră de medici, avem dreptul de a spera că medicina, inspirindu-se continuu din descoperirile făcute în domeniul celorlalte ştiinţe, va putea uşura marile mizerii care bîntuie umanitatea şi care se numesc boală, bătrîneţe şi moarte“. Om de ştiinţă luminat, cetăţean şi patriot, susţinea într-o conferinţă ţinută în 1935, că „viaţa este un mare dar al naturii ; adevărata fericire a vieţii, însă, este să ştii s-o trăieşti pentru ţara şi poporul tău“. In spiritul acestor idei şi sentimente, el a fost printre primii aderenţi la „Liga contra prejudecăţilor“, organizaţie legală de masă creată de Partidul Comunist Român în 1935 ; a semnat, împreună cu alţi intelectuali democraţi, un apel pentm graţierea deţinuţilor politici antifascişti. A luat, de asemenea, parte activă la înfiinţarea „Societăţii intelectualilor români“,milifcînd, alături de alţii, pentru îmbunătăţirea condiţiilor de munca şi trai ale cercetătorilor ştiinţifici. Valoroasele şi numeroasele descoperiri pe care Ie-a făcut pe târîmul neurologiei, ca şi în alte domenii ale ştiinţei, conferinţele, lecţiile pe care le-a predat in mari centre ale lumii (In fotografie : o demonstraţie de piese histo-patologice simultan la 30 microscoape în timpul unei lecţii ţinute, în 1930, la Buenos Aires), importantele sale lucrări, peste 1.000 la număr, combaterea teoriilor idealiste şi lupta dusă cu hotărîre pentru cuceriri ale ştiinţei înaintate, puse în slujba oamenilor, l-au situat — ca medic, biolog, filozof şi mare patriot —, în rîndul celor mai ilustre figuri ale ştiinţei mondiale. Membru al Academiei Române, prof. dr. Gh. Marinescu, a fost deopotrivă membru al Academiei de Medicină din Paris, al Academiei de Ştiinţe din Hale, al Academiei de Medicină din Buenos Aires, Madrid, Maryland (Baltimore), precum şi al Societăţilor de neurologie şi medicină internă din Paris, Praga, Viena, Berlin, New York, Varşovia, Rio de Janeiro, Londra etc. Pentru merituoasa activitate ştiinţifică pe care a desfăşurat-o, savantul român a fost distins de numeroase societăţi şi organizaţii internaţionale cu ordine, medalii şi premii. Sandu Naumescu FRANK NORRIS: „Mc. Teagueo întîmplare din San Francisco“ (Editura Univers 1973) PARENT stranie, u * în filiaţie directă ca structură şi tensiune cu Oblomov, cartea de faţă ne propune deopotrivă un posibil film derulat, e drept, pînă aproape de consumarea ultimelor secvenţe, cu încetinitorul, al Americii, la cumpăna dintre două veacuri, cu toate mirajele şi căderile ei spectaculoase, în care oamenii, ciudate vehicule ale unui mecanism infernal, îşi consumă cu resemnare sau cu revoltă implacabilele drame, cît şi spectrul sumbru al dezumanizării sub imperiul avariţiei, al trădării sentimentului de prietenie. Sigur, McTeague, dentistul incult şi vulgar din Polk Street nu şi-a ridicat, din păcate, apatia-i melancolică aproape sensuală la rangul de principiu de viaţă, iar rarele acţiuni nu sînt măcar rezultatul firesc al unor înfrîngeri morale suferite ci, pur şi simplu, explică modul de existenţă al unui tip uman neevoluat, capabil însă, poate tocmai de aceea, de consumare la cele mai înalte cote afective a unor stări lăuntrice puternice, contrastante. Descrisă ca minuţie, din intimitatea personajului, starea complexă pe care o parcurge McTeague, autoanaliza severă la care se supune, şi, în final, izbînda raţiunii, fac imposibil de întrevăzut o involuţie morală a acestuia spre zonele cele mai de jos ale umanului. Şi totuşi, o existenţă aparent consolidată, prosperă chiar în accepţie burgheză, deşi plată, lipsită de şocuri, se va zdruncina pînă la dezagregare la cel dinţii impuls exterior mai dur, atunci cînd Individul dobîndeşte imaginea exactă a propriei inutilităţi sociale. Fascinaţia diabolică a aurului, visat cu ochii deschişi în inima marilor oraşe, căutat cu febrilitate în arşiţa deşertului din Valea Morţii, nu justifică ci, mai degrabă, accentuează imposibilitatea corectării traiectoriilor unor destine umane cu rezerve potenţiale de umanitate. Un fel de baltă a liniştii, Polk Street-ul, populat de mici comercianţi, farmacişti, băcani, debitanţi, instalatori, dentişti şi ceilalţi de seama lor, era rareori martorul unor evenimente care ar fi putut, într-un fel sau altul, influenţa viaţa măruntă a cetăţenilor săi. De aceea, un episod matrimonial, instalarea unei noi firme, constituirea unui club, deveneau în chip firesc, printr-o mutaţie de planuri, evenimente cardinale în viaţa colectivităţii, paradoxal neomogenă şi măcinată dureros de nenumărate interese mercantile, scoase la iveală cu violenţă in primul moment prielnic. Comod, pină aproape de patologic, incapabil de vreo iniţiativă, McTeague, de fapt un tip anacronic, nepregătit pentru o viaţă de durităţi şi de luptă, devine, treptat, victima propriei soţii, un fel de harpagon feminin, a prietenului în care credea şi sfîrşeşte în alcoolism, învinuit de omucidere. Este McTeague victima unui simplu joc al intimplării ? De bună seamă că nu. McTeague trăiește drama individului care acceptă viaţa oricum, se lasă tîrît de fluidul degradării umane, protestul firesc nu se manifestă nici măcar formal, în sfera limitată a gîndirii sale încetează să se mai consume chiar şi rudimentele de afectivitate. Cartea aceasta, cu un sfîrşit de veritabil western, e o carte tristă. Valentin Ciucu Să vorbim despre. BINEŢE • LUMINA zilei am văzut-o la margine de Bucureşti, parte a oraşului, de către cei pricopsiţi denumită mahala. Deşi celor de acolo, in deridere li se spunea mahalagii, aveau oamenii de pe gropile lui Ouatu şi Cuţarida felul lor de a trăi, ingăduindu-se unii pe alţii, respectindu-se unii pe alţii, de mici povăţuiţi fiind cum să se poarte. Astfel, de cum începea a vorbi, copilul era învăţat cind se scoală să zică „bună dimineaţa“ şi cind se culcă, „noapte bună". Cind era înzestrat cu tăbliţă, penar şi ghiozdan, era învăţat să dea „bună ziua“, să nu-şi pirat că colegii, să asculte de doamna învăţătoare. Eram de o şchioapă cind învăţat am fost să nu-mi rid de beteşugurile colegilor, să respect pe cei mai in virstă, să dau ajutor celor bătrini. Şi de ce mă înălţăm, continuu am fost învăţat tot felul de lucruri: că e de ruşine să scuipi ca un hamal, că nu e frumos să vorbeşti ca un birjar, că nasul nu se şterge suflind ca într-o trompetă. învăţat am fost să mă ridic in picioare dacă intră cineva mai bătrân, să ofer locul celor mai in virstă, să nu dau buzna cind mă aflu intre oameni, să acord intiietate celor din preajmă, să mi uit dacă vine cineva după mine spre a nu-i trînti poarta in nas. Dar cite n-am fost învăţat in părţile acelea cu străzi desfundate, cu căsuţe din chirpici in care copiii înainte de culcare urau părinţilor : „somn uşor şi vise plăcute“. Mult mai tirziu, mi-a fost dat să aflu de noţiunea „cei şapte ani de acasă“, noţiune despre care nu mai aud vorbindu-se. Cind am devenit flăcău şi am început a cocheta cu condeiul, bătând drumurile ţării, aflindu-mă în sate uitate de dumnezeu şi oameni, nu o dată mi-a fost dat să fiu primit în camera de oaspeţi a unor oameni care nu aveau nici după ce bea apă. Mi s-a dat cămaşa cu muri a gazdei, mi s-a oferit ştergar imaculat din lada de zestre, mi s-a pus pe masă tot ce se afla mai bun in gospodărie. Pretutindeni am văzut că nu există să nu-şi dea bineţe unul altuia, indiferent dacă se cunoşteau sau nu. Mi s-a intimplat să fiu intre mineri, intre mtmcitorii aceia greu încercaţi pe care i-am auzit, înălţător, întimpinindu-şi femeile cu „noroc bun", ele, maiestuoase răspunzind: „Dumnezeu să te ţină“. Oriunde m-am aflat, in văgăune de munte ca şi in aşezări de cimpie, peste tot locul mi-a fost dat să văd oameni mai mult decit îndatoritori unii cu alţii, omenia şi respectul manifestinduse in toate împrejurările, omenia şi respectul fiind gingaşe atribute ale poporului român. Scriu aceste rinduri pentru fostul nostru coleg devenit director adjunct, care nu ne mai cunoaşte, care aşteaptă să i se dea bună ziua şi, atunci cind i se dă, preocupat foarte, se face a nu băga de seamă. Scriu aceste rinduri pentru juna înfumurată pe care am primit-o mai ieri, şi care, de cind a prins chiag, nu acceptă să stea un birou cu neuitraţi universitari , umblind cu nasul pe sus de nu-i ajungi cu prăjina, nici că mai ştie a da sau a răspunde la bineţe. Scriu aceste rinduri pentru fostul meu coleg care a început să salte şi care a uitat să zimbească, şi bună ziua nu mai dă, iar de răspuns la bună ziua, nu mai răspunde decit pe sprinceană. Scriu aceste rinduri... ştiu şi eu... că poate vor fi luate in seamă. Mihai Popescu ERATA , în pagina din numărul trecut, dedicată absolvenţilor din acest an ai IATC, s-au strecurat două erori cărora le facem cuvenita îndreptare . Elena Albu şi Mihai Mălaimare sînt absolvenţi la clasa prof. Moni Ghelerter şi conf. Zoe Stanca Anghel . Elena Albu a jucat în Kir Zulakăi şi Vilegiaturiștii.