Contemporanul, iulie-decembrie 1973 (Anul 27, nr. 28-52)

1973-07-06 / nr. 28

• îmi reamintesc citeodata o snoavă destul de haz­lie pe care mi-o repovestesc in gînd, amuzin­­du-mă de unul singur. Mi se intimplă - desigur că ai altora —, să evoc intimplări, evenimente, vorbe de duh... Dar să vă intit snoava. Ceva ă la Păcală. • Căci un rumân ar fi vrut să vindă doi cai. Pentru asta trebuia să se ducă in orăşelul unde se fă­cea obor de cabaline. Dar prin asemenea locuri vin şi geambaşi, tilhari de herghelii. Nu se duce singur, ia cu el un om de încredere, de pază. Şi pleacă spre orăşelul cu pricina. Au tras la un han. • Au luat două odăi. Una pentru paznic. Nu ca să doarmă, ci să stea de pindă. Să fie cu ochii in patru. La cel mai uşor nechezat, să dea fuga la grajd... geambaşii ăştia au potcoave de pistă. El se va culca. • Dar, aşi, de unde, nu-l apuca somnul, se simţea Înconjurat de tilharii de bidivii. Se duce să vadă dacă paznicul e treaz : — Ce faci Stanică, dormi ? — Nu dorm. — Dar ce faci ! — Gindesc. — Bine. Şi la ce gindeşti ? — E întuneric. Aprinzi o luminare, se face lumină, stingi luminarea şi e întuneric. Unde e lumina ? — Gindeşte. • Mai tirziu : — Ce faci Stănică ! Dormi ! — Nu dorm, gindesc. — La ce gindeşti ? — Iei un cui, il baţi intr-o grindă. Scoţi cuiul, rămine o gaură. Unde e lemnul ! — Bine, gindeşte... • Vine pentru ultima oară In zori. Asuimpărat că nu s-a intimplat nimic, că-şi va lua caii şi se va duce cu ei la obor. — Ce faci Stănică, dormi ! — Nu dorm. — Dar ce faci ! — Gindesc. — Şi la ce gindeşti ! — La ce să gindesc ? Eu stau aici de pază, d-ta .., te duci să te culci, vii să mă controlezi dacă­­ nu dorm și iar te duci la culcare... dar unde-s caii ! 0 ...și cuvintele se jucau prin curte. Stefan Ron­ 2 SPORT Şi acum, să vină A. C. Milan!... De fapt ce-au fost toate astea ? Nici acuma nu m-am dumirit... Cu adevărat „Constructorul“ Galaţi şi „Chimia“ Rimnicul-Vilcea şi-au dis­putat finala Cupei României ? Se pare că da. Culmea ironiei — finala s-a şi rejucat. Iluzia a luat deci sfîrşit. Unii au fost foarte entuziasmaţi de caracte­rul inedit al finalei ; intr-adevăr, de inedit a fost inedit, unde dracu s-a mai văzut o finală de cupă intre o echipă din B şi alta din C ? Nu înţeleg insă mîndria de a obţine asemenea re­corduri nefireşti. Echipele din A s-au dat gra­ţios la o parte şi astfel ne-am trezit cu această finală care, în afara unei mari risipe de energie, in afară de lacrimi, lufturi, speranţe, gafe şi o lăudabilă ambiţie, n-a oferit nimic. Înainte de a lăuda performanţa celor două nobile formaţii, trebuia să subliniem că reuşita lor se datorează şi dezinteresului care, de la o vreme, înconjoară, ca un curcubeu, „Cupa României“. Nici pînă acum Federaţia de fotbal n-a reu­şit să tricoteze un regulament echitabil. Cind sînt avantajate echipele de categorie superioa­ră, cind toată înţelegerea se îndreaptă spre e­­chipele categoriei inferioare, cărora li se acordă tot felul de facilităţi de parcă ar fi studenţi în vacanţă... Echipelor ameninţate cu retrograda­rea nici prin cap nu le trece să-şi cheltuiască puţina lor energie in meciurile de cupă... Cele care visează titlul de campioane privesc „Cupa“ tot ca pe o inutilă risipă de forţe... Alte echipe tînjesc după locurile 2 şi 3, care le dau posibili­tatea să participe la meciurile din Cupa U.E.F.A., competiţie socotită mai selectă. Aşa că, practic, numărul echipelor din A interesate într-o partcipare glorioasă în „Cupă" e foarte mic... Din aceste considerente, „Cupa“ a deve­nit un fel de paradis al echipelor din B şi C, care pot să se zbenguie voioase. Povestea cu „surprizele din Cupă“ e un basm pentru ador­mit copii şi nepricepuţii. Speculînd inteligent această stare de lucruri, „Constructorul“—Galaţi şi „Chimia“— Rîmnicul Vîlcea au ajuns cu bine în finală. Performanţa lor rămine meritorie, căci se putea foarte bine să ajungă în finală nu ele, ci alte echipe din B şi C. In divizia B nu există nici tehnică, dar nici blazare . „Constructorul“—Galaţi şi „Chi­­mia“ —Rîmnicul Vîlcea şi-au disputat şansele cu o energie dramatică, să le acordăm deci ad­miraţia noastră. Deci, „Chimia"—Rîmnicul Vîlcea are dreptul de a ne reprezenta In „Cupa Cupelor“ !... E o sarcină foarte dificilă şi mă tem că o asemenea sarcină e peste puterile ei... Dar asta e situaţia, ea şi-a cîştigat acest drept pe terenul de foc şi nimeni n-are voie să i-l ia, aşa cum a păţit, dacă nu mă inşel, mai de mult, „Arieşul“—Turda. Mă tem doar că sorţii să n-o pună pe „Chi­mia“ Rîmnicul Vîlcea faţă în faţă cu „A. C. Mi­lan“, sau cu Atletico Bilbao ... Oricît aş crede în puterea omului, nu-i prea văd pe Pe­­trică şi pe Ti­tir­el zburdind pe stadionul „San Siro“. Aşa că mă rog ca sorţii să fie blînzi, să Înţeleagă şi ei situaţia şi să-i dea „Chimiei“ Rimnicul Vîlcea şansa de a se intîlni cu o echipă din Malta sau chiar cu una din Cipru. Dar dacă va fi să fie ,,A.C. Milan", fie și „A.C. Milan“. Teodor Mazilu O SPERANŢĂ — NE obişnuisem, cind vizitam Bi­blioteca pentru copii „Ion Creangă“, sa fim întîmpinaţi de zîmbetul gra­ţios al creaţiilor în linii şi culoare realizate de micii cititori din Capitală şi din multe alte părţi ale ţării. Sala­­hul devenise o încîntătoare galerie de ar­tă a celor mici. Una după alta se succedau expoziţiile de desen, de pic­tură, de artă decorativă etc., care atestau virtuţile creatoare ale tinerei generaţii. Veneam cu mare plăcere la vernisajele ce aveau loc în mod pe­riodic în această mică, dar plină de farmec, galerie. Intîlneam la vernisa­jele de aici o mare afluenţă de copii şi de purtători ai cravatelor roşii şi, alături de ei, părinţi, educatori şi nu­meroşi oameni de cultură, scriitori, artişti plastici, profesori universitari ş.a., care apreciau aceste evenimente ca pe o expresie a bucuriei de viaţă şi a virtuţilor creatoare de frumos din partea generaţiei ce se ridică, în cli­matul moral care o ajută să se înalţe spre cultură. Felicitam ideea minunată de a îm­bina în aceeaşi instituţie variate căi de cultivare intelectuală şi afectivă a copiilor, şcolarilor şi pionierilor. Apreciam gîndul de a atrage tineretul spre literatură, dîndu-i acestuia posibi­litatea de a alterna lectura cu alte satisfacţii de ordin spiritual , cunoaş­terea creaţiilor plastice ale unor copii înzestraţi, participarea la o şezătoare literară, la un concert sau alte mani­festări artistice, la nivelul de recep­tare al celor pentru care erau pregă­tite aceste manifestări. Lipseam de la vernisajele ce aveau loc la această bibliotecă doar cînd eram prins de activităţi pe care nu le puteam părăsi sau cînd eram plecat din Capitală, cum s-a întîmplat în ziua de 2 iunie a.c., cînd s-a anunţat în ziarul „Informaţia Bucureştiului“ vernisajul expoziţiei „Culorile Bucu­reştilor pe paletele copiilor“. Imediat ce mi-a fost posibil am mers să văd expoziţia, anunţată în ziar, dar am avut o mare decepţie, o adevărată strîngere de inimă, cind am aflat că se desfiinţează această mini-galerie de artă. Sînt nedumerit ! Ce s-o fi întîmplat ? Aş dori din toată inima să se anun­ţe că a fost doar o întîmplare, „un incident tehnic“ (sau orice explicaţie de asemenea natură), dar că nu este vorba de suprimarea unei tradiţii pre­ţioase, că nu este vorba de suprima­rea unei căi de cultivare a sensibili­tăţii şi de stimulare a creativităţii în rîndurile celor care atunci cînd vor prelua ştafeta ii dorim cît mai înzes­traţi. Prof. dr. Alexandru TOHANEANU Bucureşti • NU NUMAI UN SCAUN — CI ŞI O RUBRICĂ ÎN PLUS — SUBSCRIU întru terta opiniei tovarăşului Eugen Burghelea din Tg. Mureş care solicită — pe bună drep­tate — un scaun în plus la revista literar artistică a TV, şi anume pen­tru ...„cititorul cititor“, cum zice dom­nia sa. E drept, s-au făcut unele în­cercări, cam timide şi nesemnificati­ve, tocmai fiindcă au apărut ca nişte „lipituri“ la sumar. Dar, după păre­rea mea, fiind vorba de o revistă — chiar dacă nu e tipărită, ci vorbită şi văzută — se simte nevoia rubricii „Corespondenţa“ sau „Poşta redacţi­ei“, ca să oglindească şi punctul de vedere al telespectatorului. Că doar pentru el a luat fiinţă această (une­ori) interesantă rubrică la TV. De alt­fel, ea a şi fost anunţată. Şi nu numai o dată. Şi nu numai prin viu grai, ci şi în programul Radio TV. Dar — cum se spune — a decedat înainte de naştere, din motive cu totul inexpli­cabile (pentru noi, publicul cel pu­ţin). Modestul semnatar al acestor rîn­­duri — care socotea (şi încă mai so­­coate) că legămintele publice sînt şi obligatorii —am şi scris cîteva epis­tole (în două rinduri: prima oară cînd apărea sub denumi­rea de revista li­terară TV şi a doua oară cînd a de­venit literar-artistică). N-am primit nici un răspuns. Probabil că rîndurile mele nu meritau osteneala. Dar ştiu că au mai scris şi alţii, cu acelaşi re­zultat. Ziceam, de pildă, că — la unele emi­siuni — se confundă spontaneitatea cu improvizaţia. Mai ziceam că, ■une­ori, nu se emit opinii, ci se dau sen­tinţe iar, alteori, se trece în cealaltă extremă, formulindu-se nişte puncte de vedere lipsite de puncte de... re­pere. Aş fi opinat să nu vedem numai şi numai consacraţi, ci şi tineri poeţi sau dramaturgi care n-au depăşit acel „deocamdată nu, mai trimiteţi“. Aş m­ai găsi de cuviinţă că , deşi în noua ei formulă revista a cîştigat în aria de cuprindere a temelor şi, uneori, şi în profunzime — ar trebui să mai înflorească, barem din cînd în cînd, şi câte un zîmbet în „paginile“ sale. Florin ANGHEl Piteşti O NEDUMERIRI — IN legătură cu articolul „Zile şi nopţi de teatru la Bacău“ de Mihai Nadin, apărut în „Contemporanul“ din 8 VI 1973, ne-am hotărît să vă scriem, abia după ce îndelung am re­flectat asupra eficienţei ce ar putea-o avea protestele noastre (ale unor simpli spectatori) faţă de o compe­tenţă critică recunoscută. Dar pentru că nu odată critica, în ciuda compe­tenţei ei, s-a dovedit nereceptiva fa­ţă de valori care pînă la urmă s-au impus, aveam îndrăzneala să nu fim de acord cu grăbita şi nedreapta sentinţă dată de Mihai Nadin inter­pretării muzicale dată de actorul Barbu Morcovescu-Barmo­n de la Teatrul Naţional din Craiova, unor versuri ale lui Bacovia, în cadrul galei de recitaluri de la Bacău. Măr­turisim că participînd la această gală ne-a plăcut şi ne-a emoţionat în pri­mul rînd această interpretare dată de Barma versurilor bacoviene. O muzică în surdină, discretă, într-un la minor obsedant ca şi atmosfera bacoviană, însoţeşte versurile poetu­lui. Nimic din stridenţa vulgară de care Mihai Nadin pare a se plînge în articolul său. Ne-a surprins de a­­semeni cu totul neplăcut, afirmaţia făcută de Mihai Nadin în articolul său, că actorul nu a înţeles nimic din poezia lui Bacovia. Noi am avut sen­timentul că o­ bună parte din atmos­fera şi sensibilitatea poeziei bacovie­­ne a fost şi mai pregnant subliniată de muzica simplă şi abia înginată care însoţea textul. De asemeni, versurile lui Bacovia au fost recitate de actor cu multă sensibilitate, cu multă şi profundă înţelegere, simplu, fără accentul te­nebros pe care cu totul pe nedrept i-l reproşează criticul. Am propune ca înregistrările pe bandă de magnetofon, făcute pentru muzeul Bacovia, din aceste interpre­tări ale actorului Barmo, să fie audi- ,­ate de un colectiv de specialişti avi­zaţi care să-şi spună părerea. Sun­tem­ siguri că se va recunoaşte va­loarea acestei interpretări. Aura TUFESCU Bacău • LIMBAJUL­ ADMINISTRATIV ARE REGULI IMUABILE ? — REZOLVAREA diverselor pro­bleme cuprinse în sfera de atribuţii a comitetelor executive ale consilii­lor populare şi a altor organe ale administraţiei de stat implică, aşa cum e şi firesc, întocmirea a nume­roase acte. Unele conţin măsuri pen­tru înfăptuirea legilor, hotărîrilor, dispoziţiilor, altele informaţii privind modul cum se materializează aceste măsuri, ori propunerile venite din partea cetăţenilor. Dacă din punct de vedere al con­ţinutului, evoluţia activităţii în acest domeniu este tot mai evident marca­tă de dinamism, de un efort unanim pentru înlăturarea metodelor de mun­că perimate, ar mai fi de spus unele lucruri cu privire la modalităţile de exprimare în activitatea de adminis­traţie, cu privire, consider eu, la lim­bajul administrativ. Este, oare, nevoie de înnoiri şi în această direcţie ? La prima vedere s-ar părea că nu. S-ar putea invoca argumente şi pro şi contra, dar nu trebuie uitat că limbajul, constituind un mijloc de comunicare, trebuie să fie la înălţimea evoluţiei domeniului pe care îl reprezintă. Desigur că în­tocmirea unor anumite acte, aşa cum sînt deciziile, impune o anumită ri­giditate, o formulare sobră, impusă de caracterul lor de acte ale condu­cerii. Cu totul alta consider că este situaţia cînd se întocmesc altfel de acte — rapoarte de activitate, infor­mări, adrese de răspuns către cetă­ţeni etc. Relaţiile noastre cu cetăţenii sînt extrem de vaste şi complexe. Ei fac propuneri pentru rezolvarea unor probleme de interes obştesc sau per­sonal, solicită elaborarea unor acte, existînd şi cazuri cînd rezolvarea nu poate fi favorabilă, deoarece regle­mentările în vigoare nu permit. Un răspuns care să cuprindă în conţi­nutul său un plus de apropiere su­fletească, de înţelegere, o explicaţie mai largă, pe măsura gradului de pregătire şi cunoaştere al celui care scrie o cerere, o sesizare şi o trimite unui organ de stat, nu poate decit să contribuie la realizarea unei mai strînse legături cu masele. Din păca­te, se pare că îmbogăţirii şi perfec­ţionării limbajului administrativ nu i se acordă importanţa cuvenită. A­­vînd în atenţie fondul unei lucrări, trecem prea uşor cu vederea peste formă, cu toate că aceste două cerin­ţe reprezintă un tot şi, prin urmare, nu pot fi desprinse una de alta. în concluzie, n-ar fi oare utilă apa­riţia unui dicţionar administrativ ? Mircea CIOVICA Şef de serviciu in Direcţia pentru administraţia locală de stat a Con­siliului Popular al judeţului Dolj. REMEMBER 1864 • Universitatea Bucureşti UN decret al domnitorului Cuza, dat la 4 iulie 1864, hotăra înfiin­ţarea Universităţii din Capitală : «Facultăţile din Bucureşti, unite împreună, vor purta numele de „Universitatea din Bucureşti“ ; profesorii facultăţilor se vor adu­na şi vor alege pe rectorul Uni­versităţii. Ministru al instruc­ţiunii era, la vremea aceea, D. Bolintineanu. Primul rector: Gheorghe Costa-Foru. Universita­tea şi-a început cursurile la 14 octombrie 1864, cu trei facultăţi (ştiinţe, drept, litere şi filozofie), avind 19 profesori şi 136 de stu­denţi. 1892 • Amatorii fotografi LA noi în ţară fotografii ama­tori au apărut curînd după răs­pândirea „dagherotipiei“ in lume. Acum o sută de ani erau numai ciţiva, dar în 1892 ajunseseră des­tul de numeroşi ca să se poată constitui intr-o asociaţie. I s-a spus „Societatea amatorilor de fotografie“, şi îşi propunea „să lucreze pentru perfecţionarea, pe cit se poate, a artei fotografice, şi să îndemne pe onor membri săi să exercite această frumoasă artă“. Printre conducătorii socie­tăţii il găsim şi pe doctorul A. Babeş. Ieşenii, la fel de entu­ziaşti, fac şi ei o asociaţie simi­lară, sub conducerea profesorului universitar Dragomir Hurmuzes­­cu, in anul 1901, editind şi prima publicaţie de specialitate de la noi : „Revista fotografică“. 1916 • Căldura mare La începutul lunii iulie se aba­te asupra ţării o căldură cum­ nu s-a mai pomenit de mult. Ziarele din Bucureşti publicau, la 6 iulie 1916, ştiri alarmante : „Dacă va mai ţine citeva zile ca acestea, se va prăpădi Capitala şi va pieri asfixiată de căldură... Este abso­lut ca in mijlocul Africii ; bucu­­reştenii cred că au ajuns în ulti­mul lor ceas. Nici o adiere de vint ; iţi ard obrajii şi ţi se taie respiraţia...“. Apoi aduc argumen­tul suprem : „Chiar şi la Capşa au ajuns să vină unii fără ves­­toane“. A fost, intr-adevăr, in zi­lele acelea, o căldură record : 43 de grade la umbră, în Bucureşti. Alexandria şi Turnu Măgurele (50 de grade la soare). 1924 • Aprecieri SCRIITORUL Cornelia Moldo­­vanu a fost numit director al Teatrului Naţional din Bucureşti, la 2 iulie 1924, post in care a ră­mas pină in martie 1927. In iulie 1927 (pină in octombrie 1928) este pentru a doua oară in fruntea a­­cestei instituţii, pe care o conduce deci, trei ani, în care timp işi ciştigă simpatia generală, susţi­­nind, cu precădere, literatura dramatică românească. Citeva pă­reri despre această activitate a sa : „Corneliu Moldovanu a fost unul dintre cei mai buni directori ai Teatrului Naţional“ (Victor Eftimiu) ; „Corneliu Moldovanu iubea cu pasiune dramaturgia originală românească şi făcea să se joace piesele confraţilor săi“ (Zaharia Stancu) ; „Era un om de acţiune neegalat“ (Marioara Voi­­culescu). Luna viitoare se vor împlini 90 de ani de la naşterea lui Corneliu Moldovanu (15 august 1883—2 septembrie 1952). Ion Munteanu Savantul FOTOGRAFII... CREDINŢA nestrămutată In ştiinţă, în triumful ei, a savantului prof. dr. Gh. Marinescu (născut la Bucureşti în anul 1863), creatorul şcolii româneşti de neurolo­gie, l-a călăuzit în toată viaţa şi activitatea sa. Fiind in permanenţă animat de dorinţa ca strădaniile şi realizările sale să folosească semenilor săi, maselor largi de oameni ai muncii, adevăratelor nevoi ale progresului, el a arătat, la cel de al doilea Congres na­ţional de medicină şi chirurgie din 1914, că „omul de ştiinţă poate privi viitorul cu multă speranţă şi cu o credinţă nezdrun­cinată, căci viitorul este al ştiinţei şi. In calitatea noastră de medici, avem dreptul de a spera că medicina, inspirindu-se con­tinuu din descoperirile făcute în domeniul celorlalte ştiinţe, va putea uşura marile mizerii care bîntuie umanitatea şi care se numesc boală, bătrîneţe şi moarte“. Om de ştiinţă luminat, cetăţean şi patriot, susţi­nea într-o conferinţă ţinută în 1935, că „viaţa este un mare dar al naturii ; ade­vărata fericire a vieţii, însă, este să ştii s-o trăieşti pentru ţara şi poporul tău“. In spiritul acestor idei şi sentimente, el a fost printre primii aderenţi la „Liga contra prejudecăţilor“, organizaţie legală de masă creată de Partidul Comunist Ro­mân în 1935 ; a semnat, împreună cu alţi intelectuali democraţi, un apel pentm gra­ţierea deţinuţilor politici antifascişti. A luat, de asemenea, parte activă la înfiin­ţarea „Societăţii intelectualilor români“,­milifcînd, alături de alţii, pentru îmbunătă­ţirea condiţiilor de munca şi trai ale cer­cetătorilor ştiinţifici. Valoroasele şi numeroasele descoperiri pe care Ie-a făcut pe târîmul neurologiei, ca şi în alte domenii ale ştiinţei, conferin­ţele, lecţiile pe care le-a predat in mari centre ale lumii (In fotografie : o demon­straţie de piese histo-patologice simultan la 30 microscoape în timpul unei lecţii ţi­nute, în 1930, la Buenos­ Aires), importan­tele sale lucrări, peste 1.000 la număr, com­baterea teoriilor idealiste şi lupta dusă cu hotărîre pentru cuceriri ale ştiinţei înain­tate, puse în slujba oamenilor, l-au situat — ca medic, biolog, filozof şi mare patriot —, în rîndul celor mai ilustre figuri ale ştiinţei mondiale. Membru al Academiei Române, prof. dr. Gh. Marinescu, a fost deopotrivă membru al Academiei de Me­dicină din Paris, al Academiei de Ştiinţe din Hale, al Academiei de Medicină din Buenos­ Aires, Madrid, Maryland (Balti­more), precum şi al Societăţilor de neuro­logie şi medicină internă din Paris, Praga, Viena, Berlin, New York, Varşovia, Rio de Janeiro, Londra etc. Pentru merituoasa ac­tivitate ştiinţifică pe care a desfăşurat-o, savantul român a fost distins de nume­roase societăţi şi organizaţii internaţionale cu ordine, medalii şi premii. Sandu Naumescu FRANK NORRIS: „Mc. Teague­­o întîmplare din San Francisco“ (Editura Univers 1973) PARENT stranie, u * în filiaţie directă ca structură şi tensiune cu Oblomov, cartea de faţă ne propune deopotrivă un posibil film derulat, e drept, pînă aproape de consumarea ultimelor sec­venţe, cu încetinitorul, al Americii, la cumpăna dintre două veacuri, cu toate mirajele şi căderile ei spectacu­loase, în care oamenii, ciudate vehi­cule ale unui mecanism infernal, îşi­­ consumă cu resemnare sau cu revoltă implacabilele drame, cît şi spectrul sumbru al dezumanizării sub imperiul avariţiei, al trădării­ sentimentului de prietenie. Sigur, McTeague, dentistul incult şi vulgar din Polk Street nu şi-a ridicat, din păcate, apatia-i melancolică a­­proape sensuală la rangul de princi­piu de viaţă, iar rarele acţiuni nu sînt măcar rezultatul firesc al unor în­­frîngeri morale suferite ci, pur şi sim­plu, explică modul de existenţă al unui tip uman neevoluat, capabil însă, poa­te tocmai de aceea, de consumare la cele mai înalte cote afective a unor stări lăuntrice puternice, contras­tante. Descrisă ca minuţie, din intimitatea personajului, starea complexă pe care o parcurge McTeague, autoanaliza se­veră la care se supune, şi, în final, izbînda raţiunii, fac imposibil de în­trevăzut o involuţie morală a acestuia spre zonele cele mai de jos ale uma­nului. Şi totuşi, o existenţă aparent consolidată, prosperă chiar în accep­ţie burgheză, deşi plată, lipsită de şocuri, se va zdruncina pînă la deza­gregare la cel dinţii impuls exterior mai dur, atunci cînd Individul dobîn­­deşte imaginea exactă a propriei inu­tilităţi sociale. Fascinaţia diabolică a aurului, vi­sat cu ochii deschişi în inima marilor oraşe, căutat cu febrilitate în arşiţa deşertului din Valea Morţii, nu justi­fică ci, mai degrabă, accentuează im­posibilitatea corectării traiectoriilor unor destine umane cu rezerve poten­ţiale de umanitate. Un fel de baltă a liniştii, Polk Street-ul, populat de mici comercianţi, farmacişti, băcani, debitanţi, instala­tori, dentişti şi ceilalţi de seama lor, era rareori martorul unor evenimente care ar fi putut, într-un fel sau altul, influenţa viaţa măruntă a cetăţeni­lor săi. De aceea, un episod matrimonial, instalarea unei noi firme, constituirea unui club, deveneau în chip firesc, printr-o mutaţie de planuri, evenimen­te cardinale în viaţa colectivităţii, pa­radoxal neomogenă şi măcinată du­reros de nenumărate interese mercan­tile, scoase la iveală cu violenţă in primul moment prielnic. Comod, pină aproape de patologic, incapabil de vreo iniţiativă, McTea­gue, de fapt un tip anacronic, nepre­gătit pentru o viaţă de durităţi şi de luptă, devine, treptat, victima pro­priei soţii, un fel de harpagon femi­nin, a prietenului în care credea şi sfîrşeşte în alcoolism, învinuit de omu­cidere. Este McTeague victima unui simplu joc al intimplări­i ? De bună seamă că nu. McTeague trăiește drama indivi­dului care acceptă viaţa oricum, se lasă tîrît de fluidul degradării uma­ne, protestul firesc nu se manifestă nici măcar formal, în sfera limitată a gîndirii sale încetează să se mai consume chiar şi rudimentele de afec­tivitate. Cartea aceasta, cu un sfîrşit de ve­ritabil western, e o carte tristă. Valentin Ciucu Să vorbim despre. BINEŢE • LUMINA zilei am văzut-o la margine de Bucureşti, parte a o­­raşului, de către cei pricopsiţi denumită mahala. Deşi celor de acolo, in deridere li se spunea mahalagii, aveau oamenii de pe gropile lui Ouatu şi Cuţarida fe­lul lor de a trăi, ingăduindu-se unii pe alţii, respectindu-se unii pe alţii, de mici povăţuiţi fiind cum să se poarte. Astfel, de cum începea a vorbi, copilul era învă­ţat cind se scoală să zică „bună dimineaţa“ şi cind se culcă, „noapte bună". Cind era înzestrat cu tăbliţă, penar şi ghiozdan, era învăţat să dea „bună ziua“, să nu-şi pirat că colegii, să asculte de doamna învăţătoare. Eram de o şchioapă cind învăţat am fost să nu-mi rid de beteşu­gurile colegilor, să respect pe cei mai in virstă, să dau ajutor ce­lor bătrini. Şi de ce mă înălţăm, continuu am fost învăţat tot fe­lul de lucruri: că e de ruşine să scuipi ca un hamal, că nu e fru­mos să vorbeşti ca un birjar, că nasul nu se şterge suflind ca în­tr-o trompetă. învăţat am fost să mă ridic in picioare dacă in­tră cineva mai bătrân, să ofer lo­cul celor mai in virstă, să nu dau buzna cind mă aflu intre oameni, să acord intiietate celor din preaj­mă, să mi uit dacă vine cineva după mine spre a nu-i trînti poar­ta in nas. Dar cite n-am fost în­văţat in părţile acelea cu străzi desfundate, cu căsuţe din chir­pici in care copiii înainte de cul­care urau părinţilor : „somn u­­şor şi vise plăcute“. Mult mai tir­ziu, mi-a fost dat să aflu de no­ţiunea „cei şapte ani de acasă“, noţiune despre care nu mai aud vorbindu-se. Cind am devenit flăcău şi am început a cocheta cu condeiul, bătând drumurile ţării, aflindu-mă în sate uitate de dumnezeu şi oameni, nu o dată mi-a fost dat să fiu primit în camera de oas­peţi a unor oameni care nu a­­veau nici după ce bea apă. Mi s-a dat cămaşa cu m­uri a gazdei, mi s-a oferit ştergar imaculat din lada de zestre, mi s-a pus pe masă tot ce se afla mai bun in gospodărie. Pretutindeni am vă­zut că nu există să nu-şi dea bi­neţe unul altuia, indiferent dacă se cunoşteau sau nu. Mi s-a in­timplat să fiu intre mineri, intre mtmcitorii aceia greu încercaţi pe care i-am auzit, înălţător, întim­­pinindu-şi femeile cu „noroc bun", ele, maiestuoase răspunzind: „Dumnezeu să te ţină“. Oriunde m-am aflat, in văgă­­une de munte ca şi in aşezări de cimpie, peste tot locul mi-a fost dat să văd oameni mai mult decit îndatoritori unii cu alţii, omenia şi respectul manifestindu­­se in toate împrejurările, omenia şi respectul fiind gingaşe atri­bute ale poporului român. Scriu aceste rinduri pentru fos­tul nostru coleg devenit director adjunct, care nu ne mai cunoaş­te, care aşteaptă să i se dea bună ziua şi, atunci cind i se dă, pre­ocupat foarte, se face a nu băga de seamă. Scriu aceste rinduri pentru ju­na înfumurată pe care am primi­­t-o mai ieri, şi care, de cind a prins chiag, nu acceptă să stea un birou cu neuitraţi universitari , umblind cu nasul pe sus de nu-i ajungi cu prăjina, nici că mai ştie a da sau a răspunde la bineţe. Scriu aceste rinduri pentru fos­tul meu coleg care a început să salte şi care a uitat să zimbeas­­că, şi bună ziua nu mai dă, iar de răspuns la bună ziua, nu mai răspunde decit pe sprinceană. Scriu aceste rinduri... ştiu şi eu... că poate vor fi luate in sea­mă. Mihai Popescu ERATA , în pagina din numărul tre­cut, dedicată absolvenţilor din acest an ai IATC, s-au strecurat două erori că­rora le facem cuvenita îndreptare . Elena Albu şi Mihai Mălaimare sînt ab­solvenţi la clasa prof. Moni Ghelerter şi conf. Zoe Stanca Anghel . Elena Albu a jucat în Kir Zul­ak­ăi şi Vilegiaturiștii.

Next