Contemporanul, iulie-decembrie 1973 (Anul 27, nr. 28-52)

1973-12-07 / nr. 50

Proletari din toate ţările, uniţî-vă! Vineri 7 decembrie 1973 Nr. 50­0413­­10 pag.­­ 1 leu SĂPTĂMÎNAL AL CONSILIULUI CULTURII ŞI EDUCAŢIEI SOCIALISTE MOMENTELE PROGRESULUI ARTE Integrantă şi continuare crea­toare a activităţii laborioase desfăşu­rată de conducerea partidului nostru, cuvîntarea tovarăşu­lui Nicolae Ceauşescu la recenta Plenară comună a C.C. al P.C.R., şi Consiliului Suprem al Dezvoltării Economice şi Sociale pune în evidenţă, cu pregnanţă, trăsăturile prin­cipale şi imperativele etapei actuale a construcţiei societă­ţii socialiste multilateral dezvoltate în România. In mod firesc, expunerea secretarului general inspiră şi invită la o rememorare a treptelor edificării socialiste, a laturilor esenţiale ale progresului nostru social şi a mo­mentelor dialectice subiacente acestora din urmă. Fie­care dintre laturile acestea ale progresului este intersec­tată, în mod previzibil şi inexorabil, de momentul dialec­tic al convertirii acumulărilor cantitative in esenţă calita­tivă, intr-un mod specific, fireşte, fiecăreia dintre ele. Nici in ordinea politică, nici in cea economică sau cul­turală, momentul cuceririi calităţii nu poate fi lăsat, însă, doar pe seama mersului de la sine al lucrurilor, laisser­­faire-ul fiind intolerabil şi incompatibil cu spiritul ce gu­vernează edificarea noii orinduiri sociale. Intervenţia oportună, avizată şi specializată în derularea proceselor sociale, coordonarea lor în temeiul unei perspective clar formulate, constituie apanajul orînduirii politice şi al sta­tului socialist. In virtutea acestei definitorii disponibilităţi a orinduirii noastre, secretarul general al partidului a sus­ţinut, in faţa Plenarei, o pledoarie convingătoare, şi o detaliată argumentare in numele CALITĂŢII , lupta pen­tru calitate fiind o problemă fundamentală a progresului general al economiei naţionale in actuala etapă, a mersu­lui înainte al Întregii noastre societăţi. Realizarea calităţii înseamnă, desigur, lucruri destul de diferite în domenii diferite, fie ele ale creaţiei materiale sau spirituale, ale infrastructurii sau conştiinţei morale, educaţiei şi instrucţiei, participării la viaţa socială şi cul­turală, la viaţa internaţională. Două atribute comune, e­­senţiale, leagă totuşi intre ele, toate posibilele întruchipări ale calităţii, oriunde şi sub orice formă s-ar realiza aceasta. Este vorba, în pri­mul rind, de o maximă solicitare a inteligenţei şi raţio­nalităţii, a înzestrării culturale şi competenţei profesio­nale, a pasiunii şi chibzuinţei, pe scurt, o superioară soli­citare a spiritului, a subiectivităţii umane. In felul acesta indivizilor li se oferă, deodată, şi demnitatea dar şi res­ponsabilitatea de adevăraţi creatori, cu toate satisfacţiile afective şi intelectuale, dar şi cu infinitele exigenţe morale pe care acest elevat statut social şi uman le reclamă. In al doilea rind, accentul pus pe dimensiunea calitativă a tuturor aspectelor creaţiei sociale atestă încă o dată vir­tuţile umaniste ale civilizaţiei socialiste, ale filozofiei din care se inspiră politica partidului comunist. Corespondent structural al coordonatelor fundamentale ale existenţei sociale pe plan naţional, poziţia ţării în com­plexul relaţiilor internaţionale urmează aceeaşi dialectică a acumulărilor realizate in contribuţii constructive. Por­nind de la teza, adine ancorată in realităţile lumii de azi, că interdependenţe crescinde ale contemporaneităţii im­plică soluţionarea marilor probleme ale omenirii printr-o participare activă, pe baza unei depline egalităţi, a tutu­ror statelor, România a devenit un factor foarte bine cu­noscut prin acţiunea sa in viaţa internaţională. Spriji­nită unanim de poporul nostru, această acţiune multiplă, perseverentă şi principială, este apreciată şi respectată la diferite nivele ale lumii. O ilustrare a acestei consideraţii este preţuirea exprimată, in timpul vizitei din această săptămină a tovarăşului Nicolae Ceauşescu în Statele Unite, de către preşedintele Richard Nixon la adresa înal­tului său oaspete : „Preşedintele României este purtăto­rul de cuvint al ceea ce el numeşte ţări care nu sunt mari puteri. El este curajos, este sincer, uneori critic faţă de politica noastră, uneori critic faţă de politica altor ţări, dar pledează întotdeauna politica sa proprie, şi aceasta este o calitate pe care noi, în America, o admirăm. Noi îl admirăm. Admirăm poporul său pentru credinţa in inde­pendenţa sa, în suveranitatea sa, şi pentru hotărirea sa de a o apăra“. Realizarea esenţelor calitative constituie momentele de încununare a oricărei mişcări progresive, îndemnul de a descătuşa mai devreme esenţa calitativă semnifică grăbi­rea ascensiunii noastre către nivelul statelor celor mai dezvoltate economiceşte şi in această tenace şi nobilă ofensivă a calităţii există infinite modalităţi de a ne aduce contribuţia, fiecare, fie că lucrăm direct asupra materiei inerte, fie că-i modelăm pe modelatorii acestei materii înşişi. CD. DUMITRU GHIAŢĂ: Iarnă Iarnă veche, la Dunăre încălţaţi cu opinci, îmbrăcaţi cu cioareci, cu cojoace Trec Dunărea pe ghiaţă sciţii Cu spada-n trup de om să se joace. De frică lupii o tulesc spre păduri, Vulpile-n vizuini se ascund, Zăpada schrţite sub picioare, Cerul e vinat şi scund. Zăngănit de arme se-aude, Scrişnete crincene de cuţite Dar nici un ţipăt şi nici un vaier In luptele sălbatice, indirjite. Casele satului de pe coastă Au fost aprinse şi ard. Luna abia răsărită, rămine pe cer Ca un galben şi falnic stindard. Cite un cal scapă din sala Nechează a pustiu prin ogrăzi. Sciţii trec Dunărea îndărăt plini de singe şi-ncărcaţi de prăzi. Zaharia Stâncii JALOANE PENTRU O DISCUJIE TEORETICA (V) Etape in dezvoltarea teatrului CORELAŢIA TEATRU-UTERATURA SPRE a rotunji succintul in curs ce l-am întreprins în termenii, direcţiile şi categoriile între care ni se pare nouă că se desfăşoară creaţia litera­ră astăzi, ne rămine să mai aruncăm o privire şi asupra evoluţiei teatrului ca fapt corelat cu literatura. Evoluţia teatrului este de fapt, s-ar putea spune, evoluţia acestei corelări­­, şi iată cum : Teatrul, o ştie oricine, mediază tex­tul literar dramatic şi îl propune ca spectacol, ca act estetic autonom. în­trebarea este : cit de autonom ? In general, realismul n-a dorit o emancipare, o detaşare a spectacolu­lui de textul ce-i stătea la bază, ci dimpotrivă o adincire a lui. Dar şi în teatru ca şi în literatură, şi poate mai mult decit în literatură, realismul a găsit concurenţi foarte serioşi. In literatură s-a pus chestiunea ru­perii discursului realist, în teatru s-a pus chestiunea ruperii discursului dra­matic. In literatură s-a pus chestiunea înlocuirii relaţiilor prin stări, acelaşi lucru s-a pus şi în teatru, In litera­tură s-a pus chestiunea unor supra­teme decurgi­nd din juxtapunerea părţilor, în teatru la fel. Miturile, simbolurile, alegoriile, apoi angoasele, stările hipnotice, euforia iraţională din literatură şi-au găsit echivalentul în teatru, cu intenţia de a-1 înnoi, de a-1 moderniza. In plus, faţă de literatură, teatrul a mai formulat la un moment dat o pretenţie absolută : să scape chiar de literatură. Adică de text. Să se întoar­că, aşa cum voiau unii, la magie ; la procesiuni dionisiace, după alţii ; la improvizaţie, după alţii ; la mister şi incantaţie, la trăirea directă, nedisti­lată artistic ; la ruperea barierei din­tre actor şi spectator ; la ruperea ba­rierei dintre gest şi semnificaţie cer­tă ; la incongruenţa semnificantă a visului ; la mistica pipăitului, a con­tactului uman ; la ilustrarea instinc­telor primordiale în stare „pură“, sexul şi cruzimea ; la exprimare pur gestuală Toate acestea plecînd de la ideea că teatrul e o artă-in-sine, cu funcţii mult mai acute, şi mai popu­lare, decît literatura. Am avut deci şi noi, la un moment dat, ca reflex al acestei mentalităţi mai generale, o literatură dramatică Paul Everac (Continuare In pag. 9) Escale Un om, un arbore, o piatră poate ar fi să-nceapă cîntul din ziua următoare, insă vor fi ecoul fără chip, topit in toate, care-şi găseşte chipu-n fiecare, aşa cum işi găseşte in nisip gigantul munte plasa protectoare. O viaţă generală palpită in secunde, un zbor razant pe cit­e de i­all, in obiect s-a cuibărit un salt, escale lungi se odihnesc sub unde. Poemul are margini de aer, de tăcere, de apă, de mişcare şi de foc,­­ vocale adunate la un loc de respirare a clipei efemere. Virgil Teodorescu Echilibru­ ­l RICE artist auten­­t­­­tic detestă şi refu­ză minciuna. Orice artist autentic ştie că, în ciuda eforturilor şi a înzestrării lui, nu comunică decît un adevăr par­ţial şi relativ, cel total şi absolut nefiind la îndemîna noastră decît prin atracţia pe care, asemenea orizontu­lui, o exercită asupra mersului nostru întru cunoaştere. Supus acestei contradicţii, orice artist autentic este dator să se întrebe dacă el spune maximum de adevăr din ceea ce epoca lui, condiţiile obiective şi subiective, îi îngăduie (şi îi porun­cesc) Chiar şi într-o asemenea modestă tabletă, mă întreb în permanenţă dacă nu comit erori, dacă nu induc în eroare, involuntar desigur, dar cu consecinţe şi riscuri. Mă surprind, uneori, certîndu-mă pentru un anu­mit „idilism“ al felului meu de a co­menta relaţiile dintre oameni, cînd, ca toată lumea, am la „pasivul** meu destule experienţe amare, încrederi pulverizate, elanuri eşuate, investiţii zadarnice, întilniri cu josnicia, cru­zimea, grosolănia, indiferenţa... Dar tot eu am întîlnit pe prietenul acela care la nevoie se cunoaşte, dar şi la sărbătoare, am cunoscut consec­vența sentimentelor, spiritul de drep- Nina Cassian (Continuare in pag 81 Sei­ence-fiction f­ECE miliarde de oameni urmăresc, in momentul a­­cesta, cel mai mare eveniment cosmic de cind a in­­ceput cel de al lll-lea mileniu : lansarea giganticei rachete „Pollux-I­arus , avind la bord un echipaj de 16 cosmonauţi şi 42 de cercetători ştiinţifici, in direcţia planetei Saturn. Pe cosmodromul „Atlanta", dotat cu cea mai înaltă rampă de lansare din cire s-au construit pină acum, pregătirile n-au contenit, în ultimele două zile şi nopţi, o singură clipă. Încă de la începutul săptămînii, un ate­laj special de 2 600 de boi a tras, pe tăvăluguri, cu suspensie, formidabila rachetă la locul de lansare.­­Numărătoarea inversă a început. In tribuna presei, cei 45 000 de ziarişti, foto-reporteri şi operatori cinematografici, care au sosit din întreaga lume pe biciclete, şi-au luat locurile, nerăbdători. Ei au avut prilejul să asiste, vn zorii zilei, la ridicarea cosmonauţilor în capsula rachetei, prin sistemul de scripeţi „Leonardo da Vinci“, pus în mişcare de 120 de catîri, anume antrenaţi. Mai sunt douăzeci de minute pină in clipa lansării. Preşedintele Comu­nităţii Mondiale a Umanităţii, avind ca invitată de onoare pe regina An­gliei, soseşte pe cosmodrom în sunetele unei orgi electronice, intr-un echi­paj tras de şase cai albi, cei mai frumoşi din grajdurile prezidenţiale. Cerul este perfect senin. De la Centrul de control se anunţă că toate condiţiile de lansare sunt optime, încă patru minute, şi cea mai îndrăzneaţă­­ aventură a omului in spaţiul cosmic va începe. Planeta Saturn, cu miste­riosul ei inel, va fi vizitată pentru prima oară de oameni. Au mai rămas doar două minute. Cu cit secundele trec, in tribuna presei domneşte o tot mai mare nervozitate. Maşinal, degetele pornesc în căutarea pachetului de ţigări. Pretutindeni, sar seîntei din amnare. Ici, colo, reamintind mileniul al ll-lea, se zăreşte mica flăcăruie a vreunei brichete cu benzină. Geo Bogza “Ştiinţă şi umanism Ecologie ESTAURANTUL. * cantină, care o­­cupa aproape întregul parter al blo­­cului-turn din str. D a cartierului Berceni era plin. Opt mese lungi, de cite 10—12 locuri, erau distribuite pa­ralel, ca băncile într-o clasă, îmbră­cate cuviincios în alb imaculat, cu farfuriile, tacîmurile, paharele şi şer­veţelele înflorate, aşezate frumos la locul lor. Mesele erau ocupate de o lume cuminte încă, gata spre o bună dispoziţie pentru care se aştepta par­că un semnal de undeva. Semnalul nu întîrzie să se facă auzit. De la una din mese, un bărbat încă tînăr, cu figura deschisă şi privirea surîzătoa­­re, se ridică şi Începu : „Scumpi colocatari, împreună cu cţiv^a. dintre J-voastră am­­luat iniţia­tiva sărbătoririi unui al de cînd ne-am mutat în acest bloc. Stăm pe aceeaşi stradă, la acelaşi număr, fără să fi fost niciodată împreună. De două ori pe zi intru în acest imobil şi urc cu ascensorul, cind singur, cînd cu alţi colocatari. Dar parcă aş urca totdeauna singur. Cu toate încercările mele repetate, nu am reuşit să schimb nici măcar o jumătate de frază cu vreunul din d-voastră. Fiecare era grăbit să închidă în urma sa o uşă care îl separa de restul lumii. Parcă nu am sta în aceeaşi casă, ci în 32 de case la cite un kilometru distanţă una de alta. Şi cu toate acestea, în fiecare seară aud paşi deasupra capu­­lui meu, după cum vecinul meu de dedesubt aude paşii mei, aud de ase­menea voci de dincolo de pereţii a­­partamentului meu şi încerc, fără suc­ces, să-mi fac, după aceste puţine semne, o imagine mai precisă despre vecinii mei. Am crescut, în copilăria mea, într-o casă de mahala chiar aici, în acest cartier- o casă-tramvai, fără etaj, din care ieşeam direct în curte, sau pe stradă. De la geam vedeam oameni în dosul altor geamuri, ve­deam oameni în alte curţi, pe stradă, îi vedeam şi-i auzeam. Mă simţeam în mijlocul lor, făceam parte din colec­tivul mahalalei Unii dintre d-voastră sînteţi veniţi, poate, direct de la ţară, unde privirea nu vă era oprită de pereţii blocului d-voastră, sau ai blo­curilor vecine. împreună, facem de un an de zile o experienţă de acomo­dare la condiţii de viaţă noi. Avem confort, spaţiu, căldură aer, apă rece sau caldă, lumină electrică Toate a­­cestea, in schimbul pierderii legăturii directe cu pămîntul şi a fărîmiţării unităţilor sociale anterioare. Trebuie să ne apărăm. Să ne apărăm Împotri­va izolării a singurătăţii, pe care o plimbăm fiecare printre ceilalţi. Să redevenim vecini. Ce bine ar fi ca de mîine încolo, fiecare dintre noi cînd intră sau cînd iese din acest adăpost comun, să-şi poată încălzi inima la surisul pe care îl va surprinde pe faţa tuturor locatarilor întîlniţi in cale. Vă urez tuturor poftă bună“. Un ropot de aplauze răsplăti pe ini­mosul orator improvizat. Aşezat intr-un colţ izolat, la o masă mică, de unde am urmărit intrigat această neo­­bişnuita ceremonie, am părăsit discret localul. Nu se cuvenea să tulbur o festivitate de familie. Miron Nicolescu P. S. Rog redacţia să nu trimită reporteri pentru identificarea blocului. Evenimentul relatat nu a avut încă loc- Dar sîntem om optimist. Minimum • CABINETUL de consultaţii psihonedagogice a Universităţii Populare (sectorul 6) oferă Infor­maţii despre­­ ce aptitudini aveţi Si pentru ce profesie nu­ sunt eu de inteligent ce e prietenia şi dra­gostea cum se alege partenerul de viaţă, ce e hipnoza. Nu, mulţumesc. Aptitudinea mea fundamenta­lă constă tn facultatea de a ig­nora, voit sau Inconştient, aptitu­­dinile cu care ne-am născut. Inteligenta ? Imposibil de aflat. Cu cit sint mai prost, cu atîta mă socot, mal deştept decît ceilalţi si cu cit sint mal intelîgent cu atit. — asemeni Iul Sorrate — înţeleg că nu mai pricep nimic. Prietenia şi dragostea se înva­ţă, ce-i drept, dar nu la Universi­tate ci la o instituţie mult mai înaltă şi severă Şcoala elementa­ră a vieţii, unde toţî elevii ră­­mîn, măcar odată pe an, corigenţi, dacă nu chiar repetent­ de-a bine­­lea. Alegerea partenerului de viaţă e o materie lipsită de obiect, întru­­cît, după cum se ştie, nu alegem niciodată ci sîntem alesi. Cît despre am­noză ei bine, cul­mea acesteia este să-ţi închipui că există un dascăl la sectorul 8 sau altundeva, care ne poate dezvălui tainele vocaţiei, prieteniei si dra­gostei. Al. MIRODAN ■ Consemnării Petala strigării [ ) E la un timp, Ni­­chita Stănescu nu mai umblă prin lume. Cred că stă la cina cea de taină cu zăpezile. Și, precis, mănîncă libelule. Iar cînd plosca plină cu vin și cu rîsu-plînsu umblă prin alte mîini (Iuda bea cu­ zece !), Nichita scrie un basm pe că­rările de singe verde înghețate-n tru­pul copacilor. Necăutînd nimic, ne-am întîlnit la douăzeci de ani și mi-am dat seama, înfiorat de bucu­rie, că el era făcut să vie după La­­biș... ...„el, era făcut să fie pradă, pradă a cuvintelor alese — Și de-atunci, el stă înfipt în gîn­­durile mele, răscolindu-le, ca o armă descărcîndu-se, iarna, în pădurile Făgăraşului. In poezia românească Nichita este un berbec roşu la ţăr­mul mării sau vînt ameţit suflînd în fîntîna necuvintelor, cu osul frunţii dezvelit, cu aerul plin de îngeri şi de blesteme, de mărturii şi îndoieli. Zice : Eu sint A, petala strigării... şi se apleacă, blond, încununat de inele, „ca un şoim pe ultima silabă“. Strînge ceasuri de argint (patimă zăpăcită, pentru că niciodată nu ştie cit e ora) şi cunoaşte numai poveşti năzdrăvane. Bătrîne, zice, uite una Fânuş Neagu (Continuare in pag 8)

Next