Contemporanul, iulie-decembrie 1974 (nr. 28-53)

1974-07-05 / nr. 28

г. DICŢIONAR hermeneutical Etimologic, termenul hermeneutică provine dintr-un cuvînt grecesc care înseamnă a explica, dar este pus în legătură și cu Hermes, zeu, printre altele, și al elocventei. în general, respectivul termen desemnează arta sau teoria interpretării, ceea ce, desigur, spune şi foarte mult dar şi foarte puţin totodată. Este limpede că omul a fost ispitit ba, mai mult, chiar obligat să caute şi să afle sensul corect al proceselor şi evenimentelor istorice, al valorilor cu naşterea cărora a fost contemporan sau care i-au fost transmise. Ceea ce interesează însă este indicarea acelor valori asupra cărora atenţia omului s-a aplecat cu prioritate de-a lungul istoriei culturii, ca şi a mijloacelor prin care el a crezut că poate descoperi semnificaţia cea mai justă a celor supuse cercetării. Din aceasta perspectivă, însă-i raţiuna hermeneutică a căpătat, cu timpul, interpretări şi semnificaţii diferite dar care nu se exclud neapărat ci, mai curînd, conferă noţiunii în cauză o semnificaţie mult mai bogată. La început, hermeneutica se mărginea la interpretarea scrierilor „sacre“ şi a textelor antichităţii ca şi, în domeniul jurisprudenţei, a surselor dreptului. Astăzi, domeniul ei de referinţă este atit de larg, incit unii filozofi susţin că ea se poate referi la însăşi...posibilitatea existenţei umane. Trecînd peste o astfel de exagerare — chiar dacă făcută cu intenţii onorabile — trebuie să precizăm că in epoca modernă hermeneutica s-a bucurat de atenţia unor gînditori de seamă. Unul dintre aceştia a fost filozoful romantic german Friedrich E. Schleiermacher care scria : „înţelegerea perfectă a unui discurs sau scrieri este o artă şi cere o teorie a acestei arte sau tehnici pe care noi o designăm prin termenul de hermeneutică. O astfel de teorie nu este viabilă decit în măsura în care prescripţiile ei constituie un sistem bazat pe principii clare venind din natură, gindire şi limbaj". Mai tîrziu, de aceeaşi problemă s-a ocupat şi Wilhelm Dilthey, care nu întimplător a şi dedicat o carte vieţii lui Schleiermacher. Făcînd o distincţie între ştiinţele naturi care se bazează pe explicaţia cauzală şi ştiinţele spiritului, în cadrul cărora domină „înţelegerea“ (Verstehen), Dilthey înţelegea prin aceasta hermeneutica — efortul de a interpreta operele poetice si muzicale precum si evenimentele istorice de anvergură care, după opinia lui, ar fi revelatoare pentru dezvoltarea spiritului uman. In ce priveste interpretarea pe baze strict psihologice a operelor de artă — ca și a evenimentelor istorice, de altfel — metoda preconizată de Dithy este totalmente insuficientă și ineficientă. In acest sens, un filozof contemporan cu noi. Hans Georg Gadamer respinge ideea după care, de pildă, în interpretarea unui poem noi nu ne-am propune decât să descoperim orizontul spiritual autentic al poetului şi mijloacele lui specifice de exprimare. Dacă ar fi aşa, susţinem fără temei acest filozof, noi toţi am putea fi buni poeţi. Iar dacă scopul interpretării ar fi acela de a explica tot ce a vrut să spună poetul, şi dacă un asemenea demers ar reuşi pe deplin, poetul respectiv s-ar dovedi superfluu. Experienţa ne învaţă că o operă de artă are în mod necesar o rezonanţă inepuizabilă pe care ne străduim s-o sesizăm în ceea ce are mai profund. Aşa cum arată filozoful marxist german Wilhelm Raimund Beyer „cel mai puternic criteriu al hermeneuticii... îl formează conceptul de adevăr câștigat de materialismul dialectic...“, concept care „scoate la iveală locul vulnerabil al hermeneuticii“, a aceleia de sorginte idealistă, psihologizantă mai ales. Intr-adevăr,criteriul adevărului este indispensabil oricărei opere de interpretare şi explicare a faptelor istorice ca şi a valorilor culturii : numai el poate exila cu autoritate subiectivismul şi relativismul din practica cunoaşterii sistematice şi poate oferi, în acelaşi timp, o imagine corectă a relaţiei dintre factorii obiectivi şi cei subiectivi în cadrul progresului civilizaţiei umane , aşa cum materialismul dialectic şi istoric o postulează şi o dovedeşte. Constantin Coşman Valenţele educative ale ştiinţelor sociale (Urmare din pag. I) Judecăţi de fapt ci şi judecăţi de valoare, îşi asociază o importantă funcţie educativă. In vreme ce idealul gnoseologic al ştiinţelor naturii este atingerea maximului de obiectivitate rece şi impasibilă, îndepărtarea de centrul gravitaţional al subiectivităţii umane, aspiraţia cunoscătoare a ştiinţelor sociale este descoperirea adevărului obiectiv unită cu angajarea pasionată in acţiunea de promovare a valorilor umanisto-socialiste. Opţiunea valorică, caracterul deschis partizan al ştiinţelor sociale fondate pe concepţia marxistleninistă, militantismul în favoarea a tot ce este nou, progresist, autentic umanist, şi este formulat în politica partidului nostru, nu numai că nu umbreşte sau jenează obiectivitatea ştiinţifică, dar, dimpotrivă, o serveşte în modul cel mai fericit. In nici una dintre ştiinţele sociale nu poţi fi „neutru“, „imparţial“, indiferent faţă de utilizarea adevărurilor ştiinţifice, dar tocmai din cauza peceţii lor axiologice acestea nu pot fi un aliat al raporturilor sociale perimate, ci al formaţiunii sociale celei mai avansate istoriceşte — socialismul. De ce — şi prin ce — ştiinţele noastre sociale, solidare prin scopuri, opţiuni şi funcţii, sînt chemate să realizeze, odată cu rolul lor gnoseologic şi praxiologic, şi pe cel educaţional ? In primul rînd, prin aceea că ele cultivă raţionalitatea dialectică, care tonifică gîndirea scrutătoare de adevăr şi de nou, care stimulează creativitatea şi originalitatea, adică tocmai ceea ce caracterizează o personalitate autentică, în al doilea rînd, prin aceea că ele dezvăluie multilateralitatea cauzalităţii fenomenelor social-umane, căile lor fireşti, necesare de evoluţie, oferind personalităţii (luăm aici termenul in sensul lui social colectiv) capacitatea de a dirija conştient procesele sociale. In al treilea rînd, deoarece ele nu au doar o funcţie instrumental-pragmatică, ci — prin asimilare organică în fibra conştiinţei sociale a unei mase tot mai largi de oameni — se constituie în forţe de cultură generală, profesională şi politică deosebit de active şi influente. Conţinutul conştiinţei socialiste este prin definiţie politic, ştiinţific şi etic, căci omul societăţii socialiste este un om cu multiple cunoştinţe ştiinţifice şi culturale, care se ocupă continuu de lărgirea orizontului său spiritual, de însuşirea a tot ce este mai înaintat in epoca sa, avînd o etică superioară. Cunoştinţele ştiinţifice devin nucleu al convingerilor socialiste şi comuniste, sursă de energie şi criterii valorice în acţiunea cotidiană practică care transformă deopotrivă realităţi materiale şi mentale, elimină prejudecăţile şi instalează în conştiinţa publică ideea perfectibilităţii relaţiilor sociale şi a condiţiei umane. O componentă definitorie a funcţiei educative politicoideologice a ştiinţelor sociale rezidă în spiritul lor critic la adresa stărilor de lucruri şi de spirit anchilozate, în combativitatea faţă de concepţiile şi curentele de idei reacţionare, faţă de teoriile şi mentalităţile perimate, antiştiinţifice, idealiste. In strategia generală a partidului nostru, de edificare a socialismului multilateral dezvoltat, de realizare la proporţii de masă a personalităţii multivalente, totalitatea ştiinţelor sociale au un loc precis definit şi de cea mai mare importanţă atît în direcţia producerii de noi cunoştinţe, cit şi sub aspectul predării şi însuşirii acestora. O condiţie sine qua non a eficienţei predării ştiinţelor sociale, ca, de altfel, a oricăror altor activităţi în domeniul ideologic, al teoriei marxist-feniniste. — sublinia tovarăşul Nicolae Ceauşescu — este legătura strînsă cu viaţa, cu activitatea practică a constructorilor socialismului, cu realităţile concrete ale societăţii noastre. Ştiinţele sociale sunt chemate să contribuie la explicarea acestor realităţi şi, totodată, să-şi aducă aportul la eforturile pentru transformarea revoluţionară a societăţii, pentru înfăptuirea obiectivelor concrete ale construcţiei socialismului. Trebuie să facem ca ştiinţele sociale, ştiinţa în general, a arăta mai departe secretarul general al partidului — să devină o armă revoluţionară în transformarea societăţii, în făurirea orînduirii noi, socialiste şi comuniste. Nobila misiune pe care ştiinţele sociale o au în ţara noastră va fi realizată cu atît mai deplin, cu cit reprezentanţii lor vor şti să împletească mai armonios funcţiile lor gnoseologice şi praxiologice cu cele axiologice şi educative. UM • DUPĂ cum se ştie, cu prilejul unui concert al cintăreţului „pop“ David Cassidy, citeva mii de tineri londonezi au intrat, din pricina emoţiei artistice, in transă, au simţit, aşa cum se intîmplă in clipe de entuziasm debordant, nevoia de a-şi exterioriza sentimentele şi au provocat o încăierare soldată cu un mort şi aproximativ patru sute de răniţi. Evenimentele amintite mă silesc să observ că spectacolul contemporan a intrat intr-o fază nouă care pretinde esteticienilor preocupaţi de problematica receptării operei de artă să noteze, alături de tipul „simpateticului“ şi al „contemplatorului“ un tip inedit de spectator şi anume „martirul“. Intr-adevăr, ştiam că arta cere sacrificii dar, in general, suferinţa era de resortul creatorilor, publicul mulţumindu-se să guste roadele chinurilor respective. Ştiam de asemeni că idolii tineretului solicită dintotdeauna ofrande, insă îndeobşte zeităţile scenei cereau banii, nicidecum viaţa. Mai ştiam că la anume spectacole poţi muri de rîs sau, dimpotrivă, de plictiseală, dar, in nici un caz, strins de beregată. Alergăm cu toţii după momente de artă care-ţi taie respiraţia, cu condiţia însă ca fenomenul să nu dureze prea mult, după cum ori de cite ori mergem la teatru sau concert pentru a pătrunde în lumea imaginilor, suntem hotărîţi ca, după căderea cortinei, să ne întoarcem, vii şi nevătămaţi, în lumea noastră cea de toate zilele. Tendinţa despre care vorbim mi se pare demnă de atenţie, deoarece, dacă mişcarea se extinde, in curînd oamenii se vor duce la Rolling Stones ca la război, iar mamele, aplecate pe fereastră, vor mărturisi vecinilor : „Sînt îngrijorată, băieţii mei au plecat acum două ore la Barbara și n-am primit nici o veste de la ei...“ AL MIRODAN A FI MARXIST (Urmare din pag. D societate şi in ştiinţă, în filozofie şi cultură - a te îmbogăţi pe tine şi a îmbogăţi munca ta şi a altora. A şti să detecteze noul in tendinţele mişcărilor sociale, a şti să vadă ceea ce e viu şi viabil spre deosebire de ceea ce doar pare a fi nou; şi, totodată, a nega vechiul, a-l înlătura - iată modul de a acţiona al marxistului. Cu luciditate şi pasiune el trăieşte din plin epoca şi construieşte pe terenul Ferm al zilei de astăzi cu ochii aţintiţi spre viitor. Marxistul este un viitorolog din vocaţie; el este organic implicat într-o operă a cărei edificare deplină îmbrăţişează viaţa mai multor generaţii. Astăzi şi mîine sunt pentru noi doar nuanţe ale unui singur cuvînt. A fi marxist înseamnă a trăi din plin condiţia responsabilităţii. Răspunzător pentru binele, bunăstarea şi fericirea poporului român; răspunzător pentru construirea unei societăţi care să asigure — aşa cum spunea Marx — pîine şi trandafiri pentru toţi oamenii; răspunzător pentru sine, pentru viaţa sa, potenţată de idealul unei lumi mai bune. Din această conştiinţă a responsabilităţii faţă de popor şi faţă de partidul nostru comunist se înalţă seva care hrăneşte actele noastre de fiecare », care ne întăreşte, care ne luminează gindurile. Ea este raţiunea noastră de a fi. A fi marxist înseamnă a trăi valorile eticii comuniste şi pe propriile-ţi valori, a face din principiile moralei comuniste principiile tale. Edificăm o lume nouă şi un om nou; sechelele deformărilor spirituale pe care le-au produs mileniile orînduirilor întemeiate pe exploatare nu se lichidează prin decret, nu se desfiinţează in cîţiva ani. Este nevoie de o activitate educativă susţinută pentru a-i face pe toţi să trăiască - arăta, cu acelaşi prilej, tovarăşul Nicolae Ceauşescu din spiritul cultului faţă de munca liberă, despovărată de exploatare din societatea noastră, singura sursă a progresului şi prosperităţii poporului nostru, a naţiunii noastre socialiste, mijlocul principal de afirmare a talentului şi forţei creatoare ale tuturor cetăţenilor, de manifestare a personalităţii şi autoperfecţionare morală a fiecăruia. A fi marxist înseamnă a fi cinstit harnic, modest, a lupta pentru aşezarea întregii noastre vieţi sociale pe principiile eticii şi echitaţii seciutiste şi comuniste, pe normele noastre de convieţuire şi relaţii sociale. A fi marxist înseamnă a fi de partea celor mai înaintate forţe ale lumii contemporane, a fi de partea popoarelor care luptă pentru independenţa lor naţională, a milita pentru pace şi colaborare intre popoare, pentru o lume mai bună şi mai dreaptă. A fi marxist înseamnă a te simţi membru al marii familii de spirite care de-a lungul întregului drum al istoriei au militat pentru om, i-au relevat onoarea şi forţa, l-au socotit drept făuritorul lumii; a fi de partea celor care luptă să-l elibereze de tot ceea ce tinde să-l umilească, să-l degradeze; a fi marxist înseamnă a-ţi asuma condiţia umană şi a lupta pentru a-l duce pe om spre culmile libertăţii, adevărului şi frumuseţii. Tradiţiile Contemporanului SUCCESUL atît de categoric pe care l-a avut „Contemporanul* este dovedit în mod cert şi prin faptul că numărul 2 a fost tipărit in două ediţii. Explicaţia trebuie căutată in conţinutul ştiinţific al revistei şi în campaniile de demascare a ignoranţei unor profesori autori de manuale şcolare. Vom purta o luptă înverşunată în contra producţiilor ştiinţifice greşite şi mai ales contra cărţilor de şcoală, căci dacă acestea vor fi rele, atunci nu putem aştepta nimică de la generaţia nouă — se spunea in cuvîntul către cititori, din primul număr al revistei. Ion Nădejde, principalul susţinător al campaniei anunţate, îşi începe seria articolelor cu Ştiinţele naturale (autor : B. Nanianu) . Rar mi s-a întîmplat să văd o carte de şcoală mai rea decît aceasta Greşelile cele mai grosolane sînt semănate în ea cu îmbielşugare. După trei luni de la apariţie, „Contemporanul“ se adresează cititorilor: Ne-am asigurat existenţa. Noi tindem la purificarea gustului, la formarea unui public cetitorii şi a unei opiniuni în ştiinţă şi literatură , în sfîrşit la nimicirea cărților didactice rele [...]. Deviza noastră este : LUPTĂM CONTRA RÂULUI*. Revista avea atunci un tiraj de 3 ОвО de exemplare. Următoarea campanie — contra plagiatorilor — avea să-i dubleze acest tiraj. Ion Munteanu Scriitorul contemporan (Urmare din pag. 1) dispun de instrumente de cunoaştere şi de metode de acţiune foarte precise. — Pentru a pătrunde esenţa fenomenelor sociale, aspectele complexe pe care acestea le presupun, este nevoie de o angajare civică şi politici a scriitorului. — Fără Îndoială. In ce mă priveşte, am ales. Există pe de o parte mafia şi toate forţele ce permit existenţa ei. Eu sunt de partea cealaltă. De această parte se află partidele de stingă, sindicatele. Sunt un om care lucrează pentru oameni. Rolul meu şi al colaboratorilor mei de la Centrul de studii şi iniţiative din Partinico este acela de a pune oamenilor anumite întrebări, ştiind că noi nu suntem in afara lor, că şi noi avem opţiunile noastre. Marile probleme ale societăţii pot fi rezolvate — şi ţările socialiste ştiu foarte bine acest lucru — numai printr-o profundă dezbatere, cunoaştere. Schimbările ce intervin în societate au loc numai atunci cînd conştiinţa oamenilor ajunge atît de profundă, de sinceră, incit ea devine un motor care-i face să înţeleagă că se pune problema unei alternative. In acest moment oamenii încep să facă două lucruri foarte importante : construiesc noul şi încearcă să demoleze vechiul. Îu toate aceste acţiuni există desigur o angajare, o ideologie. — Nu vă consideraţi un scriitor profesionist. Totuşi, sunteţi autorul unui număr însemnat de lucrări şi chiar al unui volum de versuri. — Toate scrierile mele răspund unei necesităţi funcţionale La început am scris Bandiţi la Partinice — pentru că oamenii aveau nevoie să înţelesgă ce era banditismul in Sicilia. Oaltă carte, Spreco sRisipal, am scris-o — bazată pe o documentaţie serioasă — pentru a demonstra că posibilitatea unei vieţi mai bune există, dar bogăţiile sunt risipite. In Anchetă la Palermo încerc să arăt consecinţele şomajului. In toate aceste lucrări cei care vorbesc sunt oamenii simpli, obişnuiţi Este adevărat că eu le împrumut pana mea. îi ajut să se exprime. Pentru noi, în Sicilia, problema este de a găsi acea pîrghie care să-i unească pe oameni, să-i facă să vadă că acţionînd împreună pot realiza unele schimbări. Şi versurile mele răspund unei necesităţi funcţionale. Mai demult, la 15 ani, scriam versuri numai pentru mine. Acum scriu pentru oamenii în mijlocul cărora trăiesc. Este o poezie civică, democratică, populară, protestatară, destinată celor mulţi pe care încerc să-i facă să gîndească singuri. “ Scriitor, poet, dar mai ales cn activist social, Danilo DoiciTM este una din figurile mars cânte ale culturii italiene ZZ contemporane Cărţile sale — — in genere reportaje, do■— cumentare şi anchete so- ES ciare — traduse pînă acum SC in 15 limbi, tratează sub diferite aspecte problemele Siciliei : şomajul, sărăcia, CE mafia.