Contemporanul, ianuarie-iunie 1976 (nr. 1-26)

1976-01-02 / nr. 1

CONSEMNĂRI I ■ ■■■ ■■ ■■ I nffiir Doi prieteni • PRIETENUL meu Nae, e tectrician la I.T.B., om cu care la anul fac 20 de ani de cînd ne-am cunoscut la Bicaz, pe atunci fiind noi băieţi veseli, el trezor la „Ciment“, eu reporter harnic şi talentat dar cam suspectat de negativism cum se numea pe atunci orice încercare de a privi un muncitor drept un ochi, în suflet, în pungă şi la bani mărunţi — Nae, cum a rămas el pe viaţă pentru mine, tată azi a trei copii dar cu un umor fantastic, generos, inteligent, de m-a întrebat odată o cititoare nu mai puţin inteligentă dacă acest Nae al meu „există sau e o invenţie de-a mea?“ şi i-am spus să se ducă să-l caute la I.T.B., Nae auzind asta a început să rida, lui nevenindu-i să creadă că mai sunt oameni care „dacă, mă Radule, un muncitor citeşte şi nu înţelege «Istoria Artelor» a lui Elie Faure, cum ai scris tu acolo, pezevenchi cum eşti, atunci muncitorul ăla ar putea să fie o invenţie“... „lasă, mă, astea mai sînt prejudecăţile, muncitori cu Elie Faure nu-s prea credibili, o s-o trimit să te vadă că exişti, că n-am bătut cîmpii, fata-i foarte simpatică, o să-ţi placă“ „Radule, nu mai suntem la vîrsta aia“, el fiind căsătorit admirabil şi fericit cu o fetişcană slăbuţă, cam bolnăvioară, dar cu un suflet mare, taxatoare cîndva la I T.B., undeva, pe o linie la o margine de Bucureşti pe care Nae, după се-şi termina cele 8 ore de muncă, o însoţea un autobuz pînă-şi termina şi ea tura, că n-o putea lăsa singură la miezul nopţii. Nae, în sfîrşit, a plecat să facă revelionul cu Gigi, Gigi Mustaţă din Galaţi, electrician acum 20 de ani la macaralele barajului, prietenul lui fidel de burlăcie, table, club şi bloc, tip de tînăr muncitor distins, căruia Nae i-a prezentat cu tot protocolul şi inspirîndu-i cu încredere din prima zi a scrisorilor mele de acreditare, m-a invitat să stau o noapte întreagă cu el la macara, el veghind contactele, siguranţele, toată viaţa gigantului fiind pe mina lui, şi-am stat, şi-am vorbit de toate, fără de somn, urcînd, în noapte, sus şi jos pe scări, pînă la cabina macaragiului, deasupra barajului, deasupra lumii, lingă stele şi plecînd dimineaţa, vara, în zori, acasă, dar mai întîi în piaţă să cumpărăm roşii, brînză şi compot de ananas, mîncînd bine, ca după aceea să tragem un somn bun, Gigi respectindu-se la maximum „ca să fiu respectat“, după care l-am pierdut din vedere, a plecat în armată, mi-a mai trimis cite un mesaj, dar cu Nae a rămas prieten fără de moarte, chiar şi după ce şi-a întemeiat familia la Galaţi, la Combinat, cu copii, cu griji, cu fel de fel de angarare, prietenia a rămas sfîntă, cum „numai bărbaţii ştiu ce-i aia o prietenie, Radule, ce să ne mai minţim, mai avem şi noi unele superiorităţi“, incit alaltăieri Nae mi-a dat numărul de telefon al lui Gigi, de acasă, poate-i sun în noaptea de revelion, dar ştiu eu dac-o să-i sun, fiindcă eu nu ştiu să spun ce simt, eu pot doar s-o scriu, doar aşa să afle că eu mă uit la ei cu acea uimire nealterată, fie ea şi idilică, din şirul de uimiri născute în mine la Bicaz, fără vreo ostentaţie neroadă, uimire deloc compromisă de grămada lucidităţilor acumulate, uimire de atitea ori imputată mie de oameni dragi care au încheiat cu orice perplexităţi şi atunci eu zic că ei au terminat şi cu orice revoluţie în jurul soarelui, eu mă uit la Nae şi Gigi ca la barajul care se ridica sub ochii mei, în noapte, şi îi consider chiar mai presus decit orice baraje, fiindcă-i o perpetuă feerie pe acest pămînt ca doi oameni sâ rămînă prieteni, nimic să nu se strice intre ei, nici „o siguranţă“ şi nici „un contact“ să nu se defecteze, toate blazările şi urîturile să nu-i strivească, să nu-i obosească şi chiar cînd sînt obosiţi să mai aibă puterea să sară la telegraf şi să bată depeşă, măi fratele meu vin să te văd ca să nu te întreb ce mai faci. Radu COSAŞU Vineri a fost inaugurat la VASLUI monumentul lui ŞTEFAN CEL MARE, operă a sculptorului Mircea Ştefănescu Istorie (Urmare din pag. 1)rile unde trăiesc şi astăzi, dar şi despre meritele lor în a apăra civilizaţia, cultura şi noţiunea de drept, sunt întărite de caracterul riguros al lucrării, de seriozitatea ei ştiinţifică înlăturind orice bănuială de fantezie. Fiecare document îţi dă un sentiment de certitudine, este ca un fapt palpabil. Ion Mihályi a lucrat 40 de ani la această carte recunoscută de toţi istoricii, verificată pînă la detaliu. Din paginile ei, lipsite de grandilocvenţă hazardată, se desprinde însă şi o lume, şi cartea este ca un roman. Mai întîi, este evident că românii maramureşeni aveau în secolele XIV şi XV un nivel de civilizaţie materială ridicat pentru acele vremuri şi, mai ales, un înalt nivel de conştiinţă. Nu numai că se ridicau biserici, mănăstiri ca aceea din Peri, unde urmau să se scrie primele texte româneşti găsite de Hurmuzaki mai tîrziu la Voroneţ, dar există un interes susţinut pentru cele spirituale, ca şi a puterilor spirituale a vremii pentru soarta românilor, extrem de numeroşi de vreme ce încă in 1205 Inocenţiu al lll-lea, papă foarte ocupat cu afirmarea primatului său mondial, întreba despre „Valahii din ţara lui Feri- Albu", Grigore al IX-lea — cel ce l-a înfrînt pe Barbarossa, scria şi el scrisori cu aceeaşi preocupare, cerînd regelui Bela al IV-lea, la 1234 (scrisoarea publicată de Theiner, istoric maghiar) să facă o episcopie separată pentru români. Ion Mihályi publică un document inedit pînă la el, o scrisoare din 13 octombrie 1374, a papei Grigore al XI-lea, către arhiepiscopii din Strigoniu şi Kalocsa, care spune : „A ajuns la auzul nostru, din relatările credincioşilor, că o parte din marea mulţime a naţiunii vlahilor ce locuiesc în părţile dinspre tătari, care trăiau în schisma grecilor, aşa cum cea mai mare parte a lor trăiesc şi astăzi, ar trece la adevărul sfintei credinţe catolice". Scrisoarea spune că ar fi trecut şi mai mulţi dar „numai de către preoţii maghiari nu sunt bene contenţi" şi de aceea papa propune ca episcop al lor pe un oarecare „Anthonius din Spalato, frate profesor minorit" care cunoaşte „limba zişilor vlahi". Mi se pare că este o dovadă a faptului că un călugăr dalmat ştia să vorbească strămoşilor noştri, o dovadă a unităţii de limbă latină, dacă ar mai trebui vreo dovadă, dar mai ales este evident cit de mulţi erau ei, de vreme ce însuşi papa de la Avignon cerea pentru ei „o catedrală şi o episcopie", chiar dacă numai unii deveneau catolici şi majoritatea erau încă — cum urmau să răminâ din schisma grecilor’. De asemenea, această scrisoare — bine cunoscută de altfel istoricilor — mai dovedeşte înfiriparea unei conştiinţe naţionale încă în secolul al XIV-lea, aşa cum se înfiripa ea în întreaga Europă împărţită pe dinastii mai mult decât pe naţiuni, de vreme ce românii doreau o episcopie separată şi papa considera dezideratul lor legitim. Ce au răspuns nobilii arhiepiscopi, nu ştiu, şi poate ar trebui să căutăm în arhive. Spaţiul nu-mi permite să reproduc ceea ce este atît de elocvent şi concludent în aceste diplome de o mare frumuseţe şi parfum arhaic, despre moravuri uneori violente, dar de cele mai multe ori pătrunse de spiritul de solidaritate, de comunitate, de dreptate şi libertate, despre vitejia „cu preţul curgerii sîngelui" pentru apărarea întregii civilizaţii europene, de cinstea ce li se dădea acestor demni strămoşi ai noştri care erau trimişi ca emisari să enunţe mari evenimente istorice din sat în sat. Odată mai amănunţit şi mai pe larg, vom reveni, iar cercetarea acestor diplome o recomand călduros tocmai prin autenticitatea şi sobrietatea lor. Aş îndrăzni să spun că de acest patriotism riguros, ferm, fără fanfaronadă şi acoperit de fapte, avem nevoie. Mai există încă la fiicele lui Ion Mihályi material pentru încă două volume de documente care-l continuă pe acesta, nereeditat din 1900, deşi premiat de Academia Română şi de excepţională valoare. Aceste fiice sînt femei în vîrstă şi sînt gata să fie utile. Aşa cum gata să fim utili suntem şi noi, oferimindu-ne mijlocirea oamenilor de specialitate. Rigoarea ştiinţifică, argumentul convingător, vorba acoperită de faptul documentar, bogăţia acestor documente, ne dau sentimente mai profunde decit simplele cuvinte, prin tăria adevărului. In plus, publicarea şi comentarea acestor documente atrag atenţia nu numai asupra trecutului, dar sînt modele şi pentru astăzi, orice trecut autentic aplecîndu-se asupra prezentului. Dar soarta urmaşilor acelor oameni, acum, nu ne este indiferentă. Tradiţiile lor de libertate şi dreptate, dar şi de înaltă conştiinţă merită să fie nu numai urmate, dar încontinuu întărite emanenţe ale condiţiei noastre omeneşti. Va rămîne însă mereu încă ceva de făcut. Acel ceva pe care suntem chemaţi să-l îmbogăţim fără odihnă şi să-l trecem dincolo de memorie în mintea şi în inima generaţiilor care vin : spiritul omeniei, esenţa demnităţii noastre. Şi nu cunoaştem o certitudine mai binefăcătoare decit aceea de a simţi şi de a vedea cum cele încredinţate elevilor şi urmaşilor au găsit un pămînt roditor. Să trăieşti printre ei şi să te bucuri de roadele realizărilor lor însemnează conştiinţa datoriei împlinite care se transfigurează în marea bucurie. Omenie (Urmare din pag. I) dezvoltarea pe mai departe a anumitor valori pentru care am optat şi ne-am străduit să le cultivăm în viaţă, în activitatea noastră, adică în acel dialog pe care îl presupune viaţa cu natura, cu semenii, cu societatea. Viitorul de fapt este prefigurat de ceea ce am acceptat ea per * încredere (Urmare din pag. Ц ce stă în faţa noastră de a crea o artă care să găsească un ecou adine în sufletul oamenilor. Cu acest elan şi cu dorinţa vie de r. MINIMUM • UN fabricant parizian a lansat, nu demult, în vederea cadourilor de Anul Nou, citeva modele noi de fulare, cravate etc. purtind imprimate diferite texte din poeme din sec. 15, de Francois Villon, precum și din autori contemporani. Uitîndu-mă la un asemenea fular am avut impresia că asist la trecerea de la arta modei la moda artei. Intr-adevăr, dacă pînă astăzi literatura le era oamenilor hrană, odată cu cravatele poetice, ea le-a devenit şi îmbrăcăminte. Iată o idee lăudabilă. Pentru că, la urma urmei, ce poate fi mai plăcut decit să umbli înveşmîntat în imagini, să porţi la gît o metaforă de Verlaine, să înnozi o parabolă sau (pentru iubitorii cărţilor de aventuri) un... papillon ! Pe de altă parte, abundenţa şi varietatea obiectelor în care ţesătura de nylon se împleteşte cu ţesătura de idei va îngădui fiecăruia să se îmbrace după gusturile sale literare oferind, in acelaşi timp, persoanelor sincronizate modelelor estetice, posibilitatea de a-şi schimba cravatele precum concepţiile. Toate acestea mă indeamnă să sper că, la anul, în ciuda concurenţei teribile pe care o constituie TV, cinematografia sau romanele poliţiste, poezia se va purta bine. AL MIRODAN DICŢIONAR OPTIMISM • Înainte de a fi încorporat intr-o doctrină filozofică, optimismul a fost — şi continuă să fie — o stare de spirit, o atitudine în faţa vieţii. Această atitudine fundamentală este rezumabilă la a spune că oamenii consideră viaţa, aşa cum s-au exprimat unii moralişti, ca meritînd efortul de a fi trăită, ba mai mult, că ea merită strădania înălţătoare de a i se da un sens. Acest fel de optimism nu implică nicidecum negarea oarbă sau ignorarea existenţei răului în lume, a dificultăţilor în viaţă, ci, dimpotrivă, el înseamnă tocmai voinţa de a le combate şi depăşi. în acest sens se spune că a iubi viaţa este o formă de curaj. Optimismul ca atitudine spirituală se întemeiază, deci, nu pe postularea apriorică a inexistenţei răului, ci pe convingerea şi încrederea omului în capacitatea lui de a-şi îmbunătăţi continuu soarta prin exersarea creatoare a facultăţilor sale intelectuale şi fizice. Spre deosebire şi uneori în opoziţie cu o astfel de interpretare, optimismul ca doctrină filozofică idealistă şi-a căutat temeiurile cel mai adesea, nu în resursele ameliorante ale practicii umane, ci de predilecţie într-o pretinsă desăvîrşire a naturii, a universului în general. In această viziune finalistă, lumea, fiind considerată efect al unei cauze infinite şi perfecte, ar trebui văzută ca o operă în întregime raţională şi perfectă în ansamblul ei. Aceasta este concepţia ope cit de naivă pe atît de incompatibilă cu realităţile evidente, ce a alimentat „explicaţiile“ de natură teologică ale universului. In rîndul filozofilor, o astfel de concepere dogmatică a optimismului a fost teoretizată, în forma extremă şi cea mai cunoscută, de către Leibniz. El ajungea la concluzia că lumea noastră este cea mai bună dintre toate lumile posibile, prin următorul sofism: „creatorul“ ar fi avut iniţial în faţă planurile tuturor lumilor posibile ; în virtutea atotputerniciei, el ar fi putut realiza oricare dintre aceste planuri, dar în virtutea înţelepciunii, nu putea să-l realizeze decât pe cel mai bun dintre ele. Se ştie cum marele spirit iluminist, Voltaire, a condamnat cu toată virulenţa satirei sale această doctrină în celebrul roman filozofic „Candid sau optimismul“, în afară de acest mod dogmatic şi, în fond, iraţional de a concepe optimismul, s-a dezvoltat, mai mult sau mai puţin sistematic, optimismul raţional şi realist. El porneşte de la excomunicarea oricărei idei sau iluzii de natură finalistă. Lumea, cu laturile sale bune şi rele, frumoase şi urîte nu a fost creată în general, şi nu a fost creată pentru detectarea omului în special. Stă însă în putinţa omului — aşa cum progresul civilizaţiei o ilustrează — să-şi construiască un destin mereu mai bun în acea zonă a universului aflată sub semnul intervenţiei sale transformatoare. Concepţia despre lume ce ne este proprie, materialistă şi dialectică, în acord cu spiritul şi achiziţiile ştiinţei şi programatic umanistă în esenţa şi intenţia ei, se defineşte ca o concepţie optimistă. Acest optimism constă în relevarea capacităţii omului de a transforma lumea în care trăieşte,in înarmarea lui cu instrumentul teoretic fundamental pentru o astfel de acţiune şi, în fine, în îndemnul convingător de a o înfăptui. De pe această platformă filozofică, evaluînd cu înţelepciune şi înaltă răspundere stările de lucruri de la noi şi din lume, secretarul general al partidului nostru, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, spunea de curînd : Avem toate temeiurile să intrăm cu încredere şi optimism in noua etapă istorică a dezvoltării societăţii noastre. Atit condiţiile interne cit şi cele internaţionale ne permit să privim plini de speranţă viitorul luminos al patriei noastre socialiste. Constantin COŞMAN a-mi îndruma întreaga mea muncă creatoare pentru înfăptuirea unor lucrări care să poată răspunde marilor şi permamentelor deziderate spirituale ale vremii şi societăţii noastre contemporane, pornesc în noul an 1976. (Urmare din pag. I) mare putere de muncă, să realizez o mai echilibrată repartiţie a timpului pe domenii de activitate, să gîndesc mai adine şi mai fecund şi să reţin în sinteze durabile cu sporită exigenţă faptele de valoare. Aş vrea să dăruiesc şi mai mult din ce ştiu, din ce cred, din priceperea şi pasiunea mea pentru şcoală şi creaţie ştiinţifică tineretului, schimbului nostru de mîine. In sfîrşit, mi-ar tihni dacă viaţa intelectuală a Iaşului, ca şi a întregii ţări, ar spori în substanţă.