Contemporanul, iulie-decembrie 1976 (nr. 27-53)

1976-07-02 / nr. 27

Г Munca artistului (Urmare Clin pag. 1) specie ! — care ţine ca viziunea lui, pe care nu o poate realiza „fiindcă nu şi-a deprins mina“ să i-o execute un artist indul­gent — atunci cind o vede întru­chipată de-a­ binelea pe pînză sau pe zid. In breasla lor, artiştii, pe lin­gă reuşite evidente, au de in­­timpinat greutăţi ca si alţii in alte sectoare, unde mai dăinuie încă mentalităţi obscure, invir­­teala, lipsa de dragoste pentru muncă, lipsa de etică profesio­nală. Fireşte, nu toate îndeletniciri­le pot fi sinonime cu munca. Efortul, pentru a fi numit mun­că, trebuie să aibă drept scop bunăstarea şi fericirea întregii colectivităţi. Numai o astfel de muncă este promotorul conştiin­ţei, al pasiunii, al afirmării pro­prii. Atunci graniţele efortului dispar, frîna şi îndreptarul devin inutile, demnitatea se află la lo­cul ei, imaginaţia îşi deschide porţile, devine fertilă, personali­tatea şi stilul propriu se contu­rează, meritul începe să fie evi­dent. Dacă toate acestea se cîş­­tigă cu mare efort, ele pot fi pierdute cu multă uşurinţă. După cum munca trebuie să fie mai mare cind dotarea, ta­lentul este mai mare şi nu in­vers, tot aşa, stilul propriu ră­­mîne stil propriu cît timp îl re­cucereşti în fiecare zi. Nimeni nu-şi poate schimba stilul dacă este Intr-adevăr al lui, dar îl poate pierde odată cu slăbirea caracterului. Celebritatea, cind îşi pierde acoperirea, cade mai jos decît anonimatul. Indiferent de locul unde ne aflăm pe spi­rală, sacrificiul și munca trebuie să continue ca în perioada debu­tului. Un artist adevărat, cu fie­care lucrare ia arta de la capăt. Este rodnic să avem mereu sentimentul că nu am dat lumii tot ce ii datorăm , că sîntem me­reu la începutul unui cîmp larg, al unei noi deschideri spirituale, că putem găsi căi şi mai clare, mai expresive de comunicare, că emoţia ce o trezim semenilor^ poate fi mai amplă, mai durabi-^ lă. De mici, mai apoi în adoles­cenţă, se conturează dragostea noastră pentru munca aleasă , dragoste puternică, chinuitoa­re, la care participă întreg or­ganismul, mintea şi simţurile. Anii trec, efortul se înteţeşte, dragostea rămîne. Ea are mereu înfăţişarea adolescentului, visul care îi măreşte pupila, emoţia pe care o resimte tot timpul la vederea uneltelor, la atingerea lor. Timpul se îngustează parcă pentru o clipă, apoi se deschide din nou la infinit, fiindcă... ce om nu poartă în el nemurirea ! decît în măsura în care structu­rile social-economice învechite, chiar strălucitoare în aparență, vor face loc unor structuri noi în care bunăstarea materială a tu­turor este şi trebuie să fie în­tovărăşită de o permanentă gri­jă pentru dezvoltarea echilibrată a omului ca individ, ca membru al unei colectivităţi. O dezvoltare unilaterală, lipsa de ideal, o pri­oritate excesivă acordată satisfa­cerii nevoilor materiale poate duce la fenomene de alienare a omului mereu mai izolat în mijlocul semenilor săi şi, în timp, la o adevărată mutilare a omu­lui. Romanul lui Elia Kazan este elocvent din acest punct de ve­dere. Dacă uneori se poate a­­junge la un echilibru precar şi de o scurtă durată, in cîteva decenii omul ar putea fi el însuşi strivit de produsul minţii şi e­nergiei sale. Salvarea condiţiei umane grav ameninţate de con­secinţele unei structuri social­­economice anacronice, folositoa­re doar unei infime minorităţi, este primul pas pe care trebuie să-l facă omenirea în faţa căreia se ridică tot mai numeroase şi mai dificile probleme. Că acest lucru este pe deplin posibil o de­monstrează experienţa istorică a construirii socialismului. Gîndindu-mă la toate acestea, la realităţile dramatice pe care le-am văzut în ultimii ani nu pot decit să-mi exprim o dată mai mult satisfacţia că în ţara noas­tră partidul comuniştilor a ela­borat un amplu şi armonios pro­gram de dezvoltare plenară a o­­mului, de perfecţionare şi auto­­perfecţionare a esenţei sale creatoare. Sonetul de vineri Lanuri de grîu De soare ne simţim tot mai aproape, de arcul lui de foc urcat în vară, dovadă-i griul care-n orice seară îşi clatină mai galbenele ape. Pămîntul se sileşte înafară, de cer să-şi ţină roadele aproape, dar în adîn­c pe cît fîntîna scade pe-atît şi rădăcinile coboară. Ce-nstăpînire-n luturi milenare, ce altoiri fantastice-n mişcare, cu lujer proaspăt peste vechi femei! Chiar lanul griului ades îmi pare puzderie de flori şi de lăstare din vlaga unor codri mari de tei. Grigore HAGIU Ginduri despre om (Urmare din pag. 1) rădăcini în viaţa social-econo­­mică. Ginduri asemănătoare mi-a prilejuit şi lectura ultimei cărţi a lui Elia Kazan, Asasinii. In acest roman este vorba de o mare dramă a tineretului din apus, care încearcă să se rupă de sistemul instituţional pus in slujba intereselor marilor mo­nopoluri. Drama generată de criza spirituală şi morală a so­cietăţii de consum a luat, in zi­lele noastre, asemenea proporţii incit este considerată o mare problemă a întregii omeniri. Această mare problemă nu-şi poate găsi calea de rezolvare Magistralele socialismului RODICA LAZAR : Platformă industrială Tudor Arghezi- inedit Monotonie pe vioară (Variantă) întristat de ce să fiu ? E devreme, e tîrziu ? întristările ţi-s multe ? Cine să ţi le asculte ? Cine ţi le înţelege întristările pribege ? Te-ntristează cînd şi dacă Alţii cîntă, rid şi joacă ? DI­C­Ţ­I­O­N­A­RTRANSCENDENT Majoritatea termenilor pe care ni-i propune V. Neacşu din Timişoara pre­zintă interes şi vor fi prezentaţi, in mă­sura posibilităţilor, in cadrul acestei rubrici. Am reţinut, pentru început, ter­menul transcendent. • ETIMOLOGIA noţiunii transcendent şi a formelor derivate fiind foarte sugesti­vă, o amintim : verbul latin transcendenic, insemnînd „a trece peste“, „a trece mai departe“. Cu timpul, termenul transcen­dent a căpătat semnificaţii diferite. In matematică el a fost folosit pentru a de­semna ceea ce astăzi denumim părţile „superioare“ ale acestei ştiinţe. In filozo­fie, noţiunea transcendent capătă între­buinţare pentru prima dată în scolastică (ideologie dominantă, teologico-filozofică a Evului Mediu, in Europa occidentală, intre secolele IX—XIV). Scolasticii acor­dau caracter transcendent acelor concepte care aveau o valabilitate „nelimitată", și care erau numite „transcendentalii“. Ast­fel de „transcendentalii“ erau : res — lu­crul, ens — ceea ce există, verum — ade­vărul, aliquid — ceva etc. In filozofia modernă, termenul trans­cendent capătă noi semnificaţii. Sub aspect ontologic şi gnoseologic, transcen­dent semnifică ceea ce depăşeşte limitele experienţei umane, orizontul nostru de percepere şi capacităţile noastre de cu­noaştere. Unii filozofi idealişti identificau transcendenţa cu divinitatea sau cu „abso­lutul“. In acest sens, transcendenţa se opune imanenţei, care desemnează ceea ce rezultă şi este implicat în realitatea însăşi, accesibilă experienţei şi cunoaşterii umane. Panteismul, de pildă, în măsura în care identifică divinitatea cu natura însăşi, este o filozofie imanentă marcînd trecerea de la idealismul teist la materialism. Dacă termenul transcendent denumeşte deci o realitate care s-ar situa dincolo de limitele experienţei umane — în înţele­sul cel mai larg, — o cu totul altă semni­ficaţie are termenul transcendental, intro­dus de către Im. Kant. In primul caz, avem de-a face, In primul rînd, cu un aspect ontologic, cu o referire la existen­­ţa unor obiecte, a unei realităţi inaccesi­bile omului. Noţiunea transcendental are în schimb un caracter strict epistemolo­gic, ea nu se referă la existenţa unor obiecte sau fenomene, ci la o anumită modalitate de cunoaştere a lor. In acest sens, Kant scria în Critica raţiunii pure : „Numesc transcendentală orice cunoaştere care se ocupă în genere nu cu obiecte, ci cu modul nostru de cunoaştere a obiecte­lor, intrucît acesta este posibil a priori. Un sistem de astfel de concepte s-ar numi filosofie transcendentală“. Elementele cu­noaşterii a priori sunt, după Kant, forme­le intuiţiei sensibile (spaţiul şi timpul), conceptele şi categoriile intelectului, care „ordonează“ lumea fenomenală, şi ideile transcendentale ale raţiunii („lumea“, „sufletul“ etc.) care nu exprimă nici o realitate ce ar putea face parte din ex­perienţa noastră. Deşi Kant a folosit noţiunea transcen­dental în încercarea de a descifra meca­nismele cunoaşterii dintr-o perspectivă raţionalistă, atît această noţiune, cît şi aceea de transcendent au o puternică în­cărcătură idealistă. Astfel, Ralph Waldo Emerson, unul dintre întemeietorii „miş­cării transcendentaliste“ în deceniul patru al secolului trecut, pe lingă Universitatea Harvard, recunoştea că transcendentalis­­mul nu este nimic altceva decît „idealism în haine moderne“. Iar alt reprezentant al acestei mişcări, Orestes Brownson, decla­ra că „transcendentalismul este înţeles a fi recunoaşterea un om a capacităţii de a cunoaşte adevărul în mod intuitiv, sau de a atinge cunoaşterea ştiinţifică a unei ordini a existenţei care transcende razele de acţiune ale simţurilor, şi despre care noi nu putem avea nici o experienţă sensi­bilă“. (Recent Philosophy. Hegel to the present, by Etienne Gilson, Thomas Lar­­­gan and Armand Maurer, Random House, New York, 1966., pag. 571). O largă între­buinţare o au termenii transcendent şi transcendental, cu semnificaţii diferite,­in filozofia existenţialistă a lui Karl Jaspers şi Martin Heidegger. Un indiciu în plus că transcendenţa, sub diferitele sale întrupări teoretice, este le­gată de concepţiile idealiste asupra exis­tenţei şi cunoaşterii. Ceea ce o face inu­tilă pentru ştiinţă şi caducă la nivelul gindirii filozofice întemeiate pe datele ştiinţei. Constantin COŞMAN Cîntăreţii din Marga • LUNA trecută au poposit în Bucureşti, venind de la Her­­culane, în drumul spre Dunăre şi Mare, vreo şaizeci şi ceva de bărbaţi şi femei, într-o excursie pe care şi-au îngăduit-o după strădaniile lor artistice. N-au venit toţi. O parte a rămas la strînsul finului. Erau cîntăreţii din Marga, aceia din formaţia corală care împlineşte la anul o sută de ani, între Caransebeş şi Porţile de Fier ale Transilvaniei, într-un ţinut cum nu se află mai fru­mos şi mai încărcat de istorie, prin locurile înfruntărilor da­­co-romane, şi ale altora de mai tîrziu, se află comuna Marga, un sat ca o inimă, alungul unei uliţi asfaltate şi mărginite de şanţuri în ciment şi de straturi de flori,­ întins pînă sub piatra muntelui, în faţa lui, peste va­lea Bistrei, în unduiri de ceaţă albăstrie, Poiana Ruscăi, pînă foarte departe. I-am cunoscut la începutul ve­rii, intr-o zi de duminică, pe oamenii Margăi, i-am văzut prin ogrăzi şi pe laviţi în faţa por­ţilor, salutînd cu mult respect şi bună cuviinţă. La şcoală şi la Căminul cultural, dascăli şi săteni în aceeaşi familie şi preo­cupare, vorbeau neobişnuit de firesc despre nişte treburi care în alte locuri şi în alte îm­prejurări dau bătaie de cap. Era vorba de corul lor şi de ceasu­rile de repetiţii, şi se vedea o­­'grijă şi o disciplină a preocu­părilor, de toată admiraţia. In sala de repetiţii, un muzeu ade­vărat n-ar fi putut arăta mai numeroase mărturii despre o muncă şi o cinstire a muncii, despre o pasiune a unor oa­meni care s-ar putea cheltui în­tre ceasurile lucrului şi altor obişnuite treburi. Pereţii încăr­caţi de diplome, vitrine pline de trofee ale concursurilor, stea­gul fără de care nu se poate, cu alte cuvinte, o bucurie fără seamăn să te afli intre aceşti oameni, vrednici şi cinstiţi gos­podari ai unui sat care te pri­meşte cu urarea de bun venit şi care îşi deschide sufletul de la prima vorbă a întîiului om întîlnit. Aici se întorc dascălii ca să rămină ca fii ai satului şi să întemeieze mai departe o aşezare a muncii şi a cîntecului, cum se cuvine. Pentru cine i-a ascultat pe cîntăreţii din Marga şi a înţeles ce armonii caută glasurile lor, cit de la locul ei se află melo­dia şi cită limpezime duce cin­­tecul în unduiri, cît relief binecuvîntat al pămîntului lor pot să deseneze oamenii aceia sub degetele dirijorului Dumitru Jompan, rămîne definitiv sen­timentul întîlnirii cu arta pur şi simplu, arta adevărată a co­rului şi a dirijării, cu încărcă­tura de muncă, de cîntare, de şlefuire, care duce la gindul desăvirşirii. Aşa s-a putut auzi prin trecerea lui prin Bucureşti, o parte numai din repertoriul prin care mărganii s-au făcut vestiţi în ţară şi mai departe. Să mai pomenim şi cîteva versuri, din cele prea frumoase: „Sus in vîrful nucului / Cîntă puiul cucului / Şi-aşa cîntă de frumos / De s-apleacă creanga-n jos / Şi-aşa cîntă de cu jale / De suspină apa-n vale / De cine dorul se leagă / Nu-i mai lasă viaţa-ntreagă / Că dragostea cind se pune / Face inima căr­bune“. Şi cîntecul patriotic, de azi şi de mai demult, cîntecul Iancului, „Cît îi ţara româ­nească“ ori „Bate vînt peste Carpaţi ! Şi-mi aduce dor de fraţi“ — Vidu, Ciprian Porum­­bescu, Flechtenmacher, Gheor­­ghe Dumitrescu, Gh. Bazavan şi alţii, numai cîţiva dintre cei interpretaţi, cu un respect al disciplinei artistice fără pe­reche, de aceşti cîntăreţi ai co­rului din Marga Ir­land şi la ei mă gindesc atunci cind vreau să alcătuiesc imaginea a ceea ce trebuie să fie un cămin cultural sătesc și o activitate artistică adevărată. Ion HOREA

Next