Contemporanul, iulie-decembrie 1976 (nr. 27-53)
1976-07-02 / nr. 27
Г Munca artistului (Urmare Clin pag. 1) specie ! — care ţine ca viziunea lui, pe care nu o poate realiza „fiindcă nu şi-a deprins mina“ să i-o execute un artist indulgent — atunci cind o vede întruchipată de-a binelea pe pînză sau pe zid. In breasla lor, artiştii, pe lingă reuşite evidente, au de intimpinat greutăţi ca si alţii in alte sectoare, unde mai dăinuie încă mentalităţi obscure, invirteala, lipsa de dragoste pentru muncă, lipsa de etică profesională. Fireşte, nu toate îndeletnicirile pot fi sinonime cu munca. Efortul, pentru a fi numit muncă, trebuie să aibă drept scop bunăstarea şi fericirea întregii colectivităţi. Numai o astfel de muncă este promotorul conştiinţei, al pasiunii, al afirmării proprii. Atunci graniţele efortului dispar, frîna şi îndreptarul devin inutile, demnitatea se află la locul ei, imaginaţia îşi deschide porţile, devine fertilă, personalitatea şi stilul propriu se conturează, meritul începe să fie evident. Dacă toate acestea se cîştigă cu mare efort, ele pot fi pierdute cu multă uşurinţă. După cum munca trebuie să fie mai mare cind dotarea, talentul este mai mare şi nu invers, tot aşa, stilul propriu rămîne stil propriu cît timp îl recucereşti în fiecare zi. Nimeni nu-şi poate schimba stilul dacă este Intr-adevăr al lui, dar îl poate pierde odată cu slăbirea caracterului. Celebritatea, cind îşi pierde acoperirea, cade mai jos decît anonimatul. Indiferent de locul unde ne aflăm pe spirală, sacrificiul și munca trebuie să continue ca în perioada debutului. Un artist adevărat, cu fiecare lucrare ia arta de la capăt. Este rodnic să avem mereu sentimentul că nu am dat lumii tot ce ii datorăm , că sîntem mereu la începutul unui cîmp larg, al unei noi deschideri spirituale, că putem găsi căi şi mai clare, mai expresive de comunicare, că emoţia ce o trezim semenilor^ poate fi mai amplă, mai durabi-^ lă. De mici, mai apoi în adolescenţă, se conturează dragostea noastră pentru munca aleasă , dragoste puternică, chinuitoare, la care participă întreg organismul, mintea şi simţurile. Anii trec, efortul se înteţeşte, dragostea rămîne. Ea are mereu înfăţişarea adolescentului, visul care îi măreşte pupila, emoţia pe care o resimte tot timpul la vederea uneltelor, la atingerea lor. Timpul se îngustează parcă pentru o clipă, apoi se deschide din nou la infinit, fiindcă... ce om nu poartă în el nemurirea ! decît în măsura în care structurile social-economice învechite, chiar strălucitoare în aparență, vor face loc unor structuri noi în care bunăstarea materială a tuturor este şi trebuie să fie întovărăşită de o permanentă grijă pentru dezvoltarea echilibrată a omului ca individ, ca membru al unei colectivităţi. O dezvoltare unilaterală, lipsa de ideal, o prioritate excesivă acordată satisfacerii nevoilor materiale poate duce la fenomene de alienare a omului mereu mai izolat în mijlocul semenilor săi şi, în timp, la o adevărată mutilare a omului. Romanul lui Elia Kazan este elocvent din acest punct de vedere. Dacă uneori se poate ajunge la un echilibru precar şi de o scurtă durată, in cîteva decenii omul ar putea fi el însuşi strivit de produsul minţii şi energiei sale. Salvarea condiţiei umane grav ameninţate de consecinţele unei structuri socialeconomice anacronice, folositoare doar unei infime minorităţi, este primul pas pe care trebuie să-l facă omenirea în faţa căreia se ridică tot mai numeroase şi mai dificile probleme. Că acest lucru este pe deplin posibil o demonstrează experienţa istorică a construirii socialismului. Gîndindu-mă la toate acestea, la realităţile dramatice pe care le-am văzut în ultimii ani nu pot decit să-mi exprim o dată mai mult satisfacţia că în ţara noastră partidul comuniştilor a elaborat un amplu şi armonios program de dezvoltare plenară a omului, de perfecţionare şi autoperfecţionare a esenţei sale creatoare. Sonetul de vineri Lanuri de grîu De soare ne simţim tot mai aproape, de arcul lui de foc urcat în vară, dovadă-i griul care-n orice seară îşi clatină mai galbenele ape. Pămîntul se sileşte înafară, de cer să-şi ţină roadele aproape, dar în adînc pe cît fîntîna scade pe-atît şi rădăcinile coboară. Ce-nstăpînire-n luturi milenare, ce altoiri fantastice-n mişcare, cu lujer proaspăt peste vechi femei! Chiar lanul griului ades îmi pare puzderie de flori şi de lăstare din vlaga unor codri mari de tei. Grigore HAGIU Ginduri despre om (Urmare din pag. 1) rădăcini în viaţa social-economică. Ginduri asemănătoare mi-a prilejuit şi lectura ultimei cărţi a lui Elia Kazan, Asasinii. In acest roman este vorba de o mare dramă a tineretului din apus, care încearcă să se rupă de sistemul instituţional pus in slujba intereselor marilor monopoluri. Drama generată de criza spirituală şi morală a societăţii de consum a luat, in zilele noastre, asemenea proporţii incit este considerată o mare problemă a întregii omeniri. Această mare problemă nu-şi poate găsi calea de rezolvare Magistralele socialismului RODICA LAZAR : Platformă industrială Tudor Arghezi- inedit Monotonie pe vioară (Variantă) întristat de ce să fiu ? E devreme, e tîrziu ? întristările ţi-s multe ? Cine să ţi le asculte ? Cine ţi le înţelege întristările pribege ? Te-ntristează cînd şi dacă Alţii cîntă, rid şi joacă ? DICŢIONARTRANSCENDENT Majoritatea termenilor pe care ni-i propune V. Neacşu din Timişoara prezintă interes şi vor fi prezentaţi, in măsura posibilităţilor, in cadrul acestei rubrici. Am reţinut, pentru început, termenul transcendent. • ETIMOLOGIA noţiunii transcendent şi a formelor derivate fiind foarte sugestivă, o amintim : verbul latin transcendenic, insemnînd „a trece peste“, „a trece mai departe“. Cu timpul, termenul transcendent a căpătat semnificaţii diferite. In matematică el a fost folosit pentru a desemna ceea ce astăzi denumim părţile „superioare“ ale acestei ştiinţe. In filozofie, noţiunea transcendent capătă întrebuinţare pentru prima dată în scolastică (ideologie dominantă, teologico-filozofică a Evului Mediu, in Europa occidentală, intre secolele IX—XIV). Scolasticii acordau caracter transcendent acelor concepte care aveau o valabilitate „nelimitată", și care erau numite „transcendentalii“. Astfel de „transcendentalii“ erau : res — lucrul, ens — ceea ce există, verum — adevărul, aliquid — ceva etc. In filozofia modernă, termenul transcendent capătă noi semnificaţii. Sub aspect ontologic şi gnoseologic, transcendent semnifică ceea ce depăşeşte limitele experienţei umane, orizontul nostru de percepere şi capacităţile noastre de cunoaştere. Unii filozofi idealişti identificau transcendenţa cu divinitatea sau cu „absolutul“. In acest sens, transcendenţa se opune imanenţei, care desemnează ceea ce rezultă şi este implicat în realitatea însăşi, accesibilă experienţei şi cunoaşterii umane. Panteismul, de pildă, în măsura în care identifică divinitatea cu natura însăşi, este o filozofie imanentă marcînd trecerea de la idealismul teist la materialism. Dacă termenul transcendent denumeşte deci o realitate care s-ar situa dincolo de limitele experienţei umane — în înţelesul cel mai larg, — o cu totul altă semnificaţie are termenul transcendental, introdus de către Im. Kant. In primul caz, avem de-a face, In primul rînd, cu un aspect ontologic, cu o referire la existenţa unor obiecte, a unei realităţi inaccesibile omului. Noţiunea transcendental are în schimb un caracter strict epistemologic, ea nu se referă la existenţa unor obiecte sau fenomene, ci la o anumită modalitate de cunoaştere a lor. In acest sens, Kant scria în Critica raţiunii pure : „Numesc transcendentală orice cunoaştere care se ocupă în genere nu cu obiecte, ci cu modul nostru de cunoaştere a obiectelor, intrucît acesta este posibil a priori. Un sistem de astfel de concepte s-ar numi filosofie transcendentală“. Elementele cunoaşterii a priori sunt, după Kant, formele intuiţiei sensibile (spaţiul şi timpul), conceptele şi categoriile intelectului, care „ordonează“ lumea fenomenală, şi ideile transcendentale ale raţiunii („lumea“, „sufletul“ etc.) care nu exprimă nici o realitate ce ar putea face parte din experienţa noastră. Deşi Kant a folosit noţiunea transcendental în încercarea de a descifra mecanismele cunoaşterii dintr-o perspectivă raţionalistă, atît această noţiune, cît şi aceea de transcendent au o puternică încărcătură idealistă. Astfel, Ralph Waldo Emerson, unul dintre întemeietorii „mişcării transcendentaliste“ în deceniul patru al secolului trecut, pe lingă Universitatea Harvard, recunoştea că transcendentalismul nu este nimic altceva decît „idealism în haine moderne“. Iar alt reprezentant al acestei mişcări, Orestes Brownson, declara că „transcendentalismul este înţeles a fi recunoaşterea un om a capacităţii de a cunoaşte adevărul în mod intuitiv, sau de a atinge cunoaşterea ştiinţifică a unei ordini a existenţei care transcende razele de acţiune ale simţurilor, şi despre care noi nu putem avea nici o experienţă sensibilă“. (Recent Philosophy. Hegel to the present, by Etienne Gilson, Thomas Largan and Armand Maurer, Random House, New York, 1966., pag. 571). O largă întrebuinţare o au termenii transcendent şi transcendental, cu semnificaţii diferite,in filozofia existenţialistă a lui Karl Jaspers şi Martin Heidegger. Un indiciu în plus că transcendenţa, sub diferitele sale întrupări teoretice, este legată de concepţiile idealiste asupra existenţei şi cunoaşterii. Ceea ce o face inutilă pentru ştiinţă şi caducă la nivelul gindirii filozofice întemeiate pe datele ştiinţei. Constantin COŞMAN Cîntăreţii din Marga • LUNA trecută au poposit în Bucureşti, venind de la Herculane, în drumul spre Dunăre şi Mare, vreo şaizeci şi ceva de bărbaţi şi femei, într-o excursie pe care şi-au îngăduit-o după strădaniile lor artistice. N-au venit toţi. O parte a rămas la strînsul finului. Erau cîntăreţii din Marga, aceia din formaţia corală care împlineşte la anul o sută de ani, între Caransebeş şi Porţile de Fier ale Transilvaniei, într-un ţinut cum nu se află mai frumos şi mai încărcat de istorie, prin locurile înfruntărilor daco-romane, şi ale altora de mai tîrziu, se află comuna Marga, un sat ca o inimă, alungul unei uliţi asfaltate şi mărginite de şanţuri în ciment şi de straturi de flori, întins pînă sub piatra muntelui, în faţa lui, peste valea Bistrei, în unduiri de ceaţă albăstrie, Poiana Ruscăi, pînă foarte departe. I-am cunoscut la începutul verii, intr-o zi de duminică, pe oamenii Margăi, i-am văzut prin ogrăzi şi pe laviţi în faţa porţilor, salutînd cu mult respect şi bună cuviinţă. La şcoală şi la Căminul cultural, dascăli şi săteni în aceeaşi familie şi preocupare, vorbeau neobişnuit de firesc despre nişte treburi care în alte locuri şi în alte împrejurări dau bătaie de cap. Era vorba de corul lor şi de ceasurile de repetiţii, şi se vedea o'grijă şi o disciplină a preocupărilor, de toată admiraţia. In sala de repetiţii, un muzeu adevărat n-ar fi putut arăta mai numeroase mărturii despre o muncă şi o cinstire a muncii, despre o pasiune a unor oameni care s-ar putea cheltui între ceasurile lucrului şi altor obişnuite treburi. Pereţii încărcaţi de diplome, vitrine pline de trofee ale concursurilor, steagul fără de care nu se poate, cu alte cuvinte, o bucurie fără seamăn să te afli intre aceşti oameni, vrednici şi cinstiţi gospodari ai unui sat care te primeşte cu urarea de bun venit şi care îşi deschide sufletul de la prima vorbă a întîiului om întîlnit. Aici se întorc dascălii ca să rămină ca fii ai satului şi să întemeieze mai departe o aşezare a muncii şi a cîntecului, cum se cuvine. Pentru cine i-a ascultat pe cîntăreţii din Marga şi a înţeles ce armonii caută glasurile lor, cit de la locul ei se află melodia şi cită limpezime duce cintecul în unduiri, cît relief binecuvîntat al pămîntului lor pot să deseneze oamenii aceia sub degetele dirijorului Dumitru Jompan, rămîne definitiv sentimentul întîlnirii cu arta pur şi simplu, arta adevărată a corului şi a dirijării, cu încărcătura de muncă, de cîntare, de şlefuire, care duce la gindul desăvirşirii. Aşa s-a putut auzi prin trecerea lui prin Bucureşti, o parte numai din repertoriul prin care mărganii s-au făcut vestiţi în ţară şi mai departe. Să mai pomenim şi cîteva versuri, din cele prea frumoase: „Sus in vîrful nucului / Cîntă puiul cucului / Şi-aşa cîntă de frumos / De s-apleacă creanga-n jos / Şi-aşa cîntă de cu jale / De suspină apa-n vale / De cine dorul se leagă / Nu-i mai lasă viaţa-ntreagă / Că dragostea cind se pune / Face inima cărbune“. Şi cîntecul patriotic, de azi şi de mai demult, cîntecul Iancului, „Cît îi ţara românească“ ori „Bate vînt peste Carpaţi ! Şi-mi aduce dor de fraţi“ — Vidu, Ciprian Porumbescu, Flechtenmacher, Gheorghe Dumitrescu, Gh. Bazavan şi alţii, numai cîţiva dintre cei interpretaţi, cu un respect al disciplinei artistice fără pereche, de aceşti cîntăreţi ai corului din Marga Irland şi la ei mă gindesc atunci cind vreau să alcătuiesc imaginea a ceea ce trebuie să fie un cămin cultural sătesc și o activitate artistică adevărată. Ion HOREA