Contemporanul, iulie-decembrie 1978 (nr. 27-52)
1978-07-07 / nr. 27
ANDREI SZOBOTKA : Gheorghe Doja Timpul verii E aproape vremea florii care ţi-a cerut răgaz să se deschidă : e timpul verii. Griul nici nu l-aţi secerat şi miroase a pîine. Fructele au priviri umede. E aproape răcoarea fîntînii ; de somnul ostenitului călător e aproape. Şi cite tăceri, cite şoapte nu se insinuează pe aproape de tine, îndrăgostitule ! Ion MURGEANU Ciocîrlia Ciocîrlia se avîntă, cîntecu! ei inelează văzduhul — cercuri febrile joacă pe razele bine strunite ale soarelui. Cintă, cintă ciocîrlia, minuscul post de radio-pirat în nemărginire transmite întruna, fără preget, mesajul teribilei sale singurătăţi, spaima veghetoare a nopţilor în josul unei tufe de măcieş înfrigurate. KANYADI Sándor In româneşte de Paul DRUMARU Basm Ce-a inventat bătrînul prinţ ? A inventat rîsul cu lacrimi. Ce bucurie, cineva rostindu-mi numele unde cu lacrimi. Bătrînul are bucle de argint răvăşite ca un hohot de rîs. Nu, spune, nu trebuie să cîntâreşti mai mult decît gestul tău cel mai delicat şi totul se va linişti. Bătrînul citeşte şi cărţile lui înnegrite se umplu de marile lacrimi cereşti ale rîsului. Florin MUGUR ______________________________| 2 CONTEMPORANUL Ţinuta universitară A FOST o vreme cînd se considera că pentru a avea „ţinută universitară“ trebuie să ai neapărat haină neagră, cămaşă albă cu guler scrobit, cravată apretată şi perlă şi pantalon reiat. Mă gîndesc azi cit de bine-i stă unul profesor universitar în salopetă cînd explică studenţilor in fabrică sau în halat alb, cînd la patul bolnavului îi învaţă pe tinerii dornici să descifreze cauzele şi modul de alinare a suferinţei umane. In esenţă, „ţinuta universitară“ este rezultatul unui dialog permanent cu persoana ta interioară, in care-ţi analizezi lipsurile pe care le ai în îndeplinirea sarcinei de profesor, dialog în unna căruia iei hotărârea de a rupe cu stereotipia in relaţia cu studenţii şi de a-ţi perfecţiona procesul de transmitere a cunoştinţelor, de formare a tinerilor care vin să te asculte fiindcă pentru ei tot ce le spui este necunoscut, reprezentînd o adevărată revelaţie. O simplă şi seacă transmitere de noţiuni, fie ele cît de moderne, nu acoperă responsabilitatea la care te obligă „ţinuta universitară“, fiindcă sarcina de profesor nu este de a „umfla“ capul studenţilor, ci de a le aprinde acea flacără interioară care le deschide dorinţa neliniştitoare de a afla adevărul şi care-i face să recepţioneze tot ce le spui cu uşurinţă, fiindcă ai reuşit, prin acele imponderabile caracteristice „marilor profesori“ să le deschizi porţile unei memorii care pe lingă componenta intelectuală are şi componenta afectivă. Cînd conduci in aşa fel expunerea lecţiei incit să dai satisfacţia studentului că a descoperit el fenomenul pe care îl prezinţi şi nu i-1 bagi cu forţa în memorie, înseamnă că eşti un bun didact şi că ai îndeplinit unul din elementele de bază ale „ţinutei universitare“. Fiindcă în afară de didacticism, ţinuta universitară, acest martor interior, te obligă să faci efortul permanent de a nu te limita numai la a fi un păstrător şi transmiţător de cultură ci şi de a deveni şi un creator de cultură. Desigur, nu toţi profesorii universitari pot fi savanţi, dar „ţinuta universitară“ îi obligă să fie autorităţi incontestabile în domeniul specialităţii lor şi nu te poţi considera autoritate, numai pentru că te salută respectuos vecinii de pe stradă , salutul respectuos trebuie să vină din partea specialiştilor din ţară şi străinătate, fiindcă ei îţi acordă calificativul de autoritate. Or, autoritate nu poţi fi dacă nu eşti un spirit de avangardă şi nu cred că exagerez deloc cînd consider că pentru a fi un spirit de avangardă înseamnă că trebuie să-ţi cultivi spiritul de revoluţionar în specialitatea ta. A te limita la a transmite sau crea numai noţiuni ştiinţifice de specialitate, înseamnă să-ţi îndeplineşti doar parţial datoria — în a cărei componenţă Nicolae Iorga considera că trebuie să figureze obligatoriu şi „misiunea socială a profesorului“. Ţinuta universitară te obligă să nu te mulţumeşti a crea numai „buni specialişti“, ci să contribui şi la formarea caracterelor tinerilor de care te ocupi, să le creezi obligativitatea, liber dorită, de a munci fertil şi cinstit pentru îmbunătăţirea vieţii sociale , ţinuta universitară te obligă să cultivi sentimentul demnităţii umane. Ce trist peisaj universitar trebuie că a fost acela de la început de veac pe care academicianul Iorgu Iordan 11 descrie în „Memoriile“ recent apărute, pe cînd era în primii ani de studenţie : «Cei mai mulţi (profesori) erau mediocri şi slabi (la una din facultăţile pe care le-a urmat n.n.)... Atmosfera generală nu era tocmai „academică“, din contră, şi aceasta din cauza majorităţii profesorilor... Alţi profesori contribuiau la scăderea prestigiului şi autorităţii universitare prin slaba lor pregătire profesională, prin graba cu care-şi îndeplineau obligaţiile...» Şi acelaşi tînăr student vorbeşte cu entuziasm exploziv de întâlnirea unor ,,mari“ profesori ca A. Xenopol, Al. Philippide, G. Ibrăileanu, C. I. Parhon, Tr. Bratu, G. M. Cantacuzino, P. P. Negulescu, C. Sterea, care „au ţinut la cea mai mare înălţime prestigiul, absolut necesar“ al Universităţii. Concluzia este că pentru trafica vieţii universitare „ţinuta universitară" este elementul dominant al prestigiului şi forţei universităţii. Ţinuta universitară rămîne o problemă de fond şi nu una de formă. Prof. univ. dr. Ion CHIRICUŢA Generaţiei şi tradiţie Generaţia nu este doar un fapt biologic. Ce îi leagă pe cei din „generaţia de la 43" ? Apartenenţa la aceeaşi virstă biologică ? Nu, fără îndoială. O anumită contemporaneitate, implicînd participarea la aceleaşi năzuinţe, idealuri, comunicarea şi împărtăşirea aceloraşi idei, confruntarea cu aceleaşi probleme, cu aceiaşi vrăjmaşi. O generaţie umană este, în esenţă, de natură spirituală. De aici decurge corolarul legăturii dintre generaţii. Fireşte, masa vitală, biologică, cunoaşte şi ea înlănţuirea între ele a generaţiilor. Dar fenomen prin excelenţă uman, succesiunea in timp a seriilor implică relaţii temporale complexe. Fiinţe aparţinînd unor vîrste diferite reflectă şi creează un spirit al epocii. Moartea indivizilor nu împiedică tezaurizarea experienţei lor. Printr-un întreg complex al moştenirilor şi al reviviscenţelor, generaţii demult apuse îşi manifestă prezenţă. O epocă îşi exprimă — printr-o selecţie care îi defineşte profilul — un întreg şir de preferinţe sau adversităţi faţă de epocile revolute. Vase comunicante se stabilesc, prin care tradiţiile vin din trecut să nutrească prezentul. O generaţie nu este niciodată izolată între graniţele temporale impuse de existenţa ei biologică. Ea comunică ct alte generaţii, uneori depărtate in timp, cu care simte afinităţi, cu care comunică in cultivarea unor valori. Căci generaţia, ca fenomen spiritual, este mai presus de orice o comunitate umană avînd un sistem de valori coerent. O iniţiativă culturală (artistic-literară, filozofic-ştiinţifică, social-politică) avînd conştiinţa de a fi un început, şi-a căutat întotdeauna strămoşii, s-a revendicat un mod necesar de la o tradiţie. Simţim nevoia unui tărim ferm sub picioarele noastre pentru a putea clădi pe el. O generaţie care ar voi să distrugă, să abolească tot ce a fost înaintea ei s-ar condamna la un nihilism steril. Omul Renaşterii descoperind capodoperele Antichităţii se descoperea pe sine. Clasicismul îşi justifica setea de ordine şi regulile prin poetica Antichităţii. Romantismul, deschizindu-se pentru lumea „goticului“, pentru exotic, pentru folclor, s-a revendicat de la aceste surse, inspirîndu-se din ele. In secolul nostru, curentele, şcolile literare sau artistice, cercurile avangardiste cele mai ireverenţioase faţă de trecut şi-au găsit totuşi prefigurările în acel trecut. Niciodată, poate, n-a fost mai dezvoltat ca în secolul nostru un anume simţ istoric, simţ care presupune nu numai o percepere a caracterului trecut al trecutului, ci al prezenţei sale. Aviditatea receptivă a artistului, a scriitorului contemporan s-a lăsat ispitită de manifestările arhaice ale artei, ca şi de cele folclorice. Tinere generaţii au comunicat cu generaţii străvechi. Ştim, desigur, că o dublă ispită încearcă orice generaţie, ca şi orice individ creator. Pe de-o parte, ispita căutării, cu orice preţ, a originalităţii. Fiecare generaţie nouă cunoaşte tentaţia începutului absolut. Şi această tentaţie îşi are rostul ei in incitarea apetitului de a inova, de a porni pe drumuri noi, de a defrişa terenuri neexplorate. Nimic mai firesc — mai adine înscris în firea omului — decit acest imbold al unei tinere generaţii de a dori să transforme lumea după chipul şi asemănarea idealurilor ei. O generaţie care n-ar porni la drum cu o asemenea aspiraţie, care s-ar mulţumi să repete gesturile consacrate ale predecesorilor s-ar condamna la un sterp epigonism. Aceasta este a doua tentaţie, al doilea pericol care poate pîndi o generaţie : pierderea intr-un mimetism docil, repetarea aidoma a experienţelor, a formelor consacrate din trecut. Aşadar, ruptura cu orice tradiţie, ca şi proliferarea abuzivă, repetarea stereotipă a gesturilor odată săvîrşite sînt la fel de dăunătoare realizării depline a unei generaţii. Dacă setea intemperantă de inovare, prin eliminarea oricărei tradiţii, produce forme excentrice, izolate, lipsite de organicitate, repetiţia mecanică a unor iniţiative odinioară vii poate ucide spontaneitatea creatoare. Epigonul fiind lipsit de originalitate, însăşi tradiţia pe care aparent o slujeşte moare intr-insul. Tot ceea ce se transmite în timp, de la o generaţie la alta, trebuie verificat. Tradiţia nu este un corp muzeal, mumificat, pe care-l contemplăm dinafară şi eventual il imităm in aparenţele sale. Ea trebuie incorporată, ea devine cu adevărat vie prin iniţiativă creatoare, prin originalitate. Este una din datoriile esenţiale — de vitală însemnătate — ale generaţiilor noi, de a cultiva conştient, de a prelua critic, nu ca pe un legat pasiv, nu ca pe o fatalitate, datul tradiţiei. O generaţie, ca şi un om, face, creează, şi făcînd se face, se creează pe sine. Profilul unei generaţii poartă ca intr-un filigran efigia generaţiilor trecute, incorporate intr-insa. Acest profil se proiectează, ca o epură, în viitor. Tradiţia este, pentru orice generaţie, în primul rînd, căutarea activă a unei tradiţii. Numai găsind-o, membrii unei generaţii se găsesc pe sine. Nicolae BALOTA