Contemporanul, iulie-decembrie 1978 (nr. 27-52)

1978-07-07 / nr. 27

ANDREI SZOBOTKA : Gheorghe Doja Timpul verii E aproape vremea florii care ţi-a cerut răgaz să se deschidă : e timpul verii. Griul nici nu l-aţi secerat şi miroase a pîine. Fructele au priviri umede. E aproape răcoarea fîntînii ; de somnul ostenitului călător e aproape. Şi cite tăceri, cite şoapte nu se insinuează pe aproape de tine, îndrăgostitule ! Ion MURGEANU Ciocîrlia Ciocîrlia se avîntă, cîntecu! ei inelează văzduhul — cercuri febrile joacă pe razele bine strunite ale soarelui. Cintă, cintă ciocîrlia, minuscul post de radio-pirat în nemărginire transmite întruna, fără preget, mesajul teribilei sale singurătăţi, spaima veghetoare a nopţilor în josul unei tufe de măcieş înfrigurate. KANYADI Sándor In româneşte de Paul DRUMARU Basm Ce-a inventat bătrînul prinţ ? A inventat rîsul cu lacrimi. Ce bucurie, cineva rostindu-mi numele unde cu lacrimi. Bătrînul are bucle de­ argint răvăşite ca un hohot de rîs. Nu, spune, nu trebuie să cîntâreşti mai mult decît gestul tău cel mai delicat şi totul se va linişti. Bătrînul citeşte şi cărţile lui înnegrite se umplu de marile lacrimi cereşti ale rîsului. Florin MUGUR ______________________________| 2 CONTEMPORANUL Ţinuta universitară A FOST o vreme cînd se considera că pentru a avea „ţinută universi­tară“ trebuie să ai ne­apărat haină neagră, cămaşă albă cu gu­ler scrobit, cravată apretată şi perlă şi pantalon reiat. Mă gîndesc azi cit de bine-i stă unul profesor universitar în salopetă cînd ex­plică studenţilor in fabrică sau în halat alb, cînd la patul bolnavului îi învaţă pe tinerii dornici să descifreze cauzele şi modul de alinare a suferinţei umane. In esenţă, „ţinuta universitară“ este re­zultatul unui dialog permanent cu per­soana ta interioară, in care-ţi analizezi lipsurile pe care le ai în îndeplinirea sar­­cinei de profesor, dialog în unna căruia iei hotărârea de a rupe cu stereotipia in relaţia cu studenţii şi de a-ţi perfecţiona procesul de transmitere a cunoştinţelor, de formare a tinerilor care vin să te as­culte fiindcă pentru ei tot ce le spui este necunoscut, reprezentînd o adevărată re­velaţie. O simplă şi seacă transmitere de no­ţiuni, fie ele cît de moderne, nu acoperă responsabilitatea la care te obligă „ţi­nuta universitară“, fiindcă sarcina de pro­fesor nu este de a „umfla“ capul stu­denţilor, ci de a le aprinde acea flacără interioară care le deschide dorinţa neli­niştitoare de a afla adevărul şi care-i face să recepţioneze tot ce le spui cu uşu­rinţă, fiindcă ai reuşit, prin acele impon­derabile caracteristice „marilor profesori“ să le deschizi porţile unei memorii care pe lingă componenta intelectuală are şi componenta afectivă. Cînd conduci in aşa fel expunerea lec­ţiei incit să dai satisfacţia studentului că a descoperit el fenomenul pe care îl pre­zinţi şi nu i-1 bagi cu forţa în memorie, înseamnă că eşti un bun didact şi că ai îndeplinit unul din elementele de bază ale „ţinutei universitare“. Fiindcă în afară de didacticism, ţinuta universitară, acest martor interior, te obligă să faci efortul permanent de a nu te limita nu­mai la a fi un păstrător şi transmiţător de cultură ci şi de a deveni şi un creator de cultură. Desigur, nu toţi profesorii universitari pot fi savanţi, dar „ţinuta universitară“ îi obligă să fie autorităţi incontestabile în domeniul specialităţii lor şi nu te poţi considera autoritate, numai pentru că te salută respectuos vecinii de pe stradă , salutul respectuos trebuie să vină din partea specialiştilor din ţară şi străină­tate, fiindcă ei îţi acordă calificativul de autoritate. Or, autoritate nu poţi fi dacă nu eşti un spirit de avangardă şi nu cred că exagerez deloc cînd consider că pentru a fi un spirit de avangardă în­seamnă că trebuie să-ţi cultivi spiritul de revoluţionar în specialitatea ta. A te limita la a transmite sau crea numai noţiuni ştiinţifice de specialitate, înseamnă să-ţi îndeplineşti doar parţial datoria — în a cărei componenţă Nicolae Iorga considera că trebuie să figureze obligatoriu şi „misiunea socială a profe­sorului“. Ţinuta universitară te obligă să nu te mulţumeşti a crea numai „buni specia­lişti“, ci să contribui şi la formarea ca­racterelor tinerilor de care te ocupi, să le creezi obligativitatea, liber dorită, de a munci fertil şi cinstit pentru îmbunătăţi­rea vieţii sociale , ţinuta universitară te obligă să cultivi sentimentul demnităţii umane. Ce trist peisaj universitar trebuie că a fost acela de la început de veac pe care academicianul Iorgu Iordan 11 descrie în „Memoriile“ recent apărute, pe cînd era în primii ani de studenţie : «Cei mai mulţi (profesori) erau mediocri şi slabi (la una din facultăţile pe care le-a ur­mat n.n.)... Atmosfera generală nu era tocmai „academică“, din contră, şi aceas­ta din cauza majorităţii profesorilor... Alţi profesori contribuiau la scăderea presti­giului şi autorităţii universitare prin sla­ba lor pregătire profesională, prin graba cu care-şi îndeplineau obligaţiile...» Şi acelaşi tînăr student vorbeşte cu en­tuziasm exploziv de întâlnirea unor ,,mari“ profesori ca A. Xenopol, Al. Philippide, G. Ibrăileanu, C. I. Parhon, Tr. Bratu, G. M. Cantacuzino, P. P. Negulescu, C. Stere­­a, care „au ţinut la cea mai mare înălţime prestigiul, absolut necesar“ al Universităţii. Concluzia este că pentru trafica vieţii universitare „ţinuta universitară" este ele­mentul dominant al prestigiului şi forţei universităţii. Ţinuta universitară rămîne o problemă de fond şi nu una de formă. Prof. univ. dr. Ion CHIRICUŢA Generaţie­­i şi tradiţie G­eneraţia nu­ este doar un fapt biologic. Ce îi leagă pe cei din „generaţia de la 43" ? Apartenenţa la aceeaşi virstă biologică ? Nu, fără îndoială. O an­umită contempo­raneitate, implicînd participarea la ace­leaşi năzuinţe, idealuri, comunicarea şi împărtăşirea aceloraşi idei, confruntarea cu aceleaşi probleme, cu aceiaşi vrăjmaşi. O generaţie umană este, în esenţă, de na­tură spirituală. De aici decurge corolarul legăturii din­tre generaţii. Fireşte, masa vitală, biolo­gică, cunoaşte şi ea înlănţuirea între ele a generaţiilor. Dar fenomen prin excelen­ţă uman, succesiunea in timp a seriilor implică relaţii temporale complexe. Fiinţe aparţinînd unor vîrste diferite reflectă şi creează un spirit al epocii. Moartea indi­vizilor nu împiedică tezaurizarea expe­rienţei lor. Printr-un întreg complex al moştenirilor şi al reviviscenţelor, gene­raţii demult apuse îşi manifestă prezenţă. O epocă îşi exprimă — printr-o selecţie care îi defineşte profilul — un întreg şir de preferinţe sau adversităţi faţă de epocile revolute. Vase comunican­te se stabilesc, prin care tradiţiile vin din trecut să nutrească prezentul. O generaţie nu este niciodată izolată între graniţele temporale impuse de existenţa ei biolo­gică. Ea comunică ct­ alte generaţii, une­ori depărtate in timp, cu care simte afi­nităţi, cu care comunică in cultivarea unor valori. Căci generaţia, ca fenomen spiritual, este mai presus de orice o co­munitate umană avînd un sistem de va­lori coerent. O iniţiativă culturală (artistic-literară, filozofic-ştiinţifică, social-politică) avînd conştiinţa de a fi un început, şi-a căutat întotdeauna strămoşii, s-a revendicat un mod necesar de la o tradiţie. Simţim ne­voia unui tărim ferm sub picioarele noas­tre pentru a putea clădi pe el. O gene­raţie care ar voi să distrugă, să abolească tot ce a fost înaintea ei s-ar condamna la un nihilism steril. Omul Renaşterii des­coperind capodoperele Antichităţii se des­coperea pe sine. Clasicismul îşi justifica setea de ordine şi regulile prin poetica Antichităţii. Romantismul, deschizindu-se pentru lumea „goticului“, pentru exotic, pentru folclor, s-a revendicat de la aceste surse, inspirîndu-se din ele. In secolul nostru, curentele, şcolile literare sau ar­tistice, cercurile avangardiste cele mai ireverenţioase faţă de trecut şi-au găsit totuşi prefigurările în acel trecut. Nicio­dată, poate, n-a fost mai dezvoltat ca în secolul nostru un anume simţ istoric, simţ care presupune nu numai o percepere a caracterului trecut al trecutului, ci al pre­zenţei sale. Aviditatea receptivă a artis­tului, a scriitorului contemporan s-a lăsat ispitită de manifestările arhaice ale artei, ca şi de cele folclorice. Tinere generaţii au comunicat cu generaţii străvechi. Ştim, desigur, că o dublă ispită încearcă orice generaţie, ca şi orice individ creator. Pe de-o parte, ispita căutării, cu orice preţ, a originalităţii. Fiecare generaţie nouă cunoaşte tentaţia începutului abso­lut. Şi această tentaţie îşi are rostul ei in incitarea apetitului de a inova, de a porni pe drumuri noi, de a defrişa terenuri ne­explorate. Nimic mai firesc — mai adine înscris în firea omului — decit acest im­bold al unei tinere generaţii de a dori să transforme lumea după chipul şi asemă­narea idealurilor ei. O generaţie care n-ar porni la drum cu o asemenea aspiraţie, care s-ar mulţumi să repete gesturile con­sacrate ale predecesorilor s-ar condamna la un sterp epigonism. Aceasta este a doua tentaţie, al doilea pericol care poate pîndi o generaţie : pierderea intr-un mi­metism docil, repetarea aidoma a expe­rienţelor, a formelor consacrate din trecut. Aşadar, ruptura cu orice tradiţie, ca şi proliferarea abuzivă, repetarea stereotipă a gesturilor odată săvîrşite sînt la fel de dăunătoare realizării depline a unei gene­raţii. Dacă setea intemperantă de inovare, prin eliminarea oricărei tradiţii, produce forme excentrice, izolate, lipsite de orga­­nicitate, repetiţia mecanică a unor iniţia­tive odinioară vii poate ucide spontanei­tatea creatoare. Epigonul fiind lipsit de originalitate, însăşi tradiţia pe care apa­rent o slujeşte moare intr-insul. Tot ceea ce se transmite în timp, de la o generaţie la alta, trebuie verificat. Tradiţia nu este un corp muzeal, mumificat, pe care-l con­templăm dinafară şi eventual il imităm in aparenţele sale. Ea trebuie incorporată, ea devine cu adevărat vie prin iniţiativă creatoare, prin originalitate. Este una din datoriile esenţiale — de vitală însemnătate — ale generaţiilor noi, de a cultiva conştient, de a prelua critic, nu ca pe un legat pasiv, nu ca pe o fa­talitate, datul tradiţiei. O generaţie, ca şi un om, face, creează, şi făcînd se face, se creează pe sine. Profilul unei generaţii poartă ca intr-un filigran efigia genera­ţiilor trecute, incorporate intr-insa. Acest profil se proiectează, ca o epură, în vi­itor. Tradiţia este, pentru orice generaţie, în primul rînd, căutarea activă a unei tradiţii. Numai găsind-o, membrii unei generaţii se găsesc pe sine. Nicolae BALOTA

Next