Contemporanul, iulie-decembrie 1978 (nr. 27-52)

1978-07-07 / nr. 27

/ Originalitatea şi contradicţiile unei gîndiri A­U TRECUT zece ani de la dispariţia fizică a lui­­Petre Pandrea şi nu s-ar putea spune că scrierile lui nu s-au bucurat de o anumită atenţie. I s-au retipărit mare parte din eseuri, cîteva lucrări de istorie literară ii consemnează prezenţa în eseistica in­terbelică, prin reviste au apărut articole despre gindirea acestui intelectual ,,para­doxal“. Dar suntem­ încă departe de abor­darea amplă, riguroasă şi lucidă a operei lui Petre Pandrea. Scriitorul insă e inte­resant si trebuie studiat mai minuţios, mai adine şi, desigur, cu rigoarea cri­tică firească. Autorul Portretelor şi con­troverselor a pus in pagini prea multă pasiune si destulă patimă, pentru a fi clasat cu uşurinţă intr-un paragraf inex­presiv. Caracterul „contradictoriu“ al per­sonalităţii lui va trebui privit din unghiuri noi : deseori, problemele analizate de Pandrea au fost „contradictorii“ ele in­sele şi atunci, printr-un artificiu de calcul a fost trecut asupra omului ceea ce a aparţinut eventual epocii. Să nu ui­tăm că Petre Pandrea a fost, tematic vor­bind, nu un eseist monocord, ci un gîndi­­tor multilateral, critic de artă, istoric şi teoretician al dreptului, sociolog şi eco­nomist cu predilecţie pentru înţelegerea doctrinelor politice, în fine, moralist şi scriitor cu pană strălucită. Sînt domenii „controversate“ în care elemente obiec­tive se întîlnesc cu subiectivitatea analis­tului. Cercetarea ştiinţifică nu exclude în nici un caz punctul de vedere personal. Şi Pandrea era prea personal ca să scrie pagini anoste şi prea efervescent ca să evite excesele, în preambulul la cunoscutul dialog din Lumea de mîine (Forum, 1945). Ion Bi­beri remarca la Pandrea „inteligenta dia­lectică“, o gîndire clară ce ocolește pro­vizoratul, confuzul, vagul. Acceptind riscul ca pe o nevoie de situare cit mai exactă, eseistul cantona nu între da și nu, ci într-una din aceste atitudini. Petre Pandrea a făcut parte din branșa cărtu­rarilor noştri de soi de-o virstă cu acest secol, oameni intraţi de tineri in biblio­tecă şi convertiţi „la ştiinţă de valori obiective şi la clasicism“. Nu aspiraţia spre echilibru li lipsea cărturarului nos­tru, ci altceva : posibilitatea reală de a înfăptui acel deziderat. Manifesta dispreţ pentru carierism, morgă, artificialitate. Era — cum se proclama el insusi — un spirit antiburghez : „Urăsc cu disperare pe micul burghez (...), lipsit de orice pic de idilă, de suavitate sufletească, leneş în meserie şi semidoct în cultură, imperios în politică.“ Tonul insurgent, uşor teribi­list, nu a fost numai al tînărului Pan­drea, el s-a menţinut mult mai tîrziu, ca o constantă a gîndirii şi scrisului acestui intelectual cuprins de frenezie şi flămînd de puritate. Febra interioară se dezvolta pe fondul unei certe ingenuităţi, şi, în acest sens, o apropiere de „genul“ căli­­nescian ni se pare a fi potrivită. Iată-l pe subtilul eseist plodind, în pro­poziţii cu alură de pamflet, pentru fru­mosul indestructibil al artei : „Dreptul ar­tiştilor la vis este ultima revendicare pe care filistinii tuturor clanurilor o vor omologa vreodată. (...) între artă şi ac­ţiune nu este o incongruenţă, fiindcă ma­rii oameni de acţiune ca Lenin sau Winston Churchill sunt îndeobşte vizio­nari artistici, pricep arta sau sunt scriitori prestigioşi“. Spiritul lui Pandrea lucra fe­bril sub semnul nobleţei de idee si sen­timent, şi in această structură fundamen­tal progresistă trebuie căutat acel „pri­­mum movens“ al multora din demersurile lui scriitoriceşti. în 1933 publica lucrarea intitulată Germania hitleristă. Trei luni la Berlin. Documente—Idei—Oameni, carte în care fenomenul fascismului era analizat „cu ochiul ostil al democratului“, cum remarca G. Călinescu. Metoda dia­lectică a materialismului istoric pe care Pandrea mărturisește a o fi folosit in această lucrare, chiar dacă a fost aplicată „cu consecvenţă variabilă“, reprezintă — cum observă G. Ivaşcu — „o mărturie de credinţă democrată“. Tot prin „prisma materialismului istoric şi metoda dialec­tică“ au fost efectuate cercetările cuprin­se in Criminologia dialectică (1945), elabo­rată — cum precizează autorul — pe baza unei concepţii „marxiste a criminologiei, iar nu o concepţie după şablonul poziti­vismului comtist“. Viziunea e mărturisit sociologică, dar ţinută în orice caz de­parte de sociologismul vulgar. Petre Pandrea nu a fost ceea ce nu­mim de obicei un spirit echilibrat, dar însetat după echilibru interior a fost fără îndoială. în fond, ginditorul adevărat este un om viu, frămîntat; echilibrul spiritual în stare pură e de neconceput. Intelec­tualul veritabil îşi fixează in „nelinişte“ o atitudine şi un stil si consecventa lui de fond în aceste coordonate e de găsit. Numai în locul comun vom descoperi lipsa oricărei asperităţi, numai un om mort spiritual se poate stabili la o „bornă“ o dată pentru totdeauna. Petre Pandrea, in ciuda oscilaţiei, a avut un stil de a gîndi distinct, capabil să întinerească neîncetat, să se adapteze oricărui dome­niu al vieţii culturale pe care urma să-l abordeze, în Portrete și controverse, vol. I (Editura Bucur Ciobanul, 1945), Pandrea pretindea că face critică literară. El și-ar fi intitulat cartea chiar Critice, după prestigiosul model maiorescian, dar a fost intimidat de alura mentorului Junimii şi de „multe reticenţe asupra spi­ritului maiorescian“. Critica, pe care de fapt o profesa, privită de scriitor cu lu­ciditate, era socotită „ocupaţie de rang secund“; în literatură, cel mai bun jude­cător e omul avizat, cel care ştie „din­lăuntru“ cum se prezintă lucrurile în zona artisticului. Principiul e saintbeuvean şi Pandrea nu-l respinge. Preferinţa cărtu­rarului nostru era, în mod clar, pentru „critica sociologică ştiinţifică“. Ideile lui Pandrea despre fenomenul literar sunt marcate de viziunea lui globală asupra culturii şi societăţii. Cre­dea, de pildă, că de la sfirşitul secolului trecut pină în deceniul al cincilea al aces­tui veac, în critica literară „poziţiile de luptă ideologică nu s-au modificat ra­dical“. Iată schiţa acestor confruntări : „Lupta loială în critica literară română se dă permanent intre Titu Maiorescu şi Gherea. S-a mai dat odată între G. Ibrăi­­leanu şi E. Lovinescu pe tema «artă pen­tru artă» şi­­«artă cu tendinţă». S-a dat între sociologul psihologizant G. Ibrăilea­­nu şi estetul integralist M. Dragomirescu. S-a dat între tradiţionalistul Nichifor Crainic şi modernistul strălucit şi dialec­tician F. Aderca. Un match pitoresc a fost între Tudor Arghezi şi N. Iorga.“ Cele două laturi ale criticii literare ar fi, după Pandrea, următoarele : critica compre­hensivă (înţelegerea fenomenului literar ca atare) şi critica judecătorească (selec­tarea valorilor). Coerenţa universului ar­tistic al creatorilor autentici e sugerată în rînduri de reală plasticitate : „După cum iepurele de casă împreună cu iepuroaica lui îţi umple curtea într-o singură vară cu producţia lor absolut omogenă, tot aşa pe artistul adevărat îl cunoşti după laba şi blana moale, după ochi şi urechi, după mers şi după felul sgribulelii." Printre fraze derutante, in care se trece de la procedeele penaliştilor la jurnalul fraţi­lor Goncourt, dăm peste reflecţii adinei cu privire la specificul creaţiei. După ce constată că în capitalism arta devine „marfă“. Pandrea insistă asupra laturii specifice a procesului creator, subliniind că „singurul lucru care contează şi are valabilitate este numai arta şi creaţia“. Pandrea susţinător al estetismului ? Nici vorbă, căci iată nă citim mai departe in cunoscuta Predoslovie : „Dar impresia generală care se degajează din cercetarea producţiei estetismului român care a acompaniat, comentat şi direcţionat pro­ducţia literară este aceea a unei diver­siuni, a unei fugi sistematice din faţa gre­lelor probleme, lipsa de curaj măreţ în proclamarea perplexităţii, atunci cînd ar­tistul nu poate rezolva problema cu te­mele lui specifice şi datele sufleteşti ire­ductibile.“ Sînt condamnate diversiunea prin „artă“, nesinceritatea, evitarea riscu­lui, refugiul în cinism şi în „ecriture ar­tiste“, toate puse în legătură cu estetis­mul şi cu E. Lovinescu. Deşi vorbea de „acel Saint-Beuve magnific din Porte Royale“, Pandrea elogia sîrguinţa lui Gherea şi Ibrăileanu in timpul criticii li­terare. Revenirile lui Petre Pandrea, atunci cînd abordează literatura, la chestiuni so­ciale, la modul de producţie şi la clase, ar putea da impresia că avem de-a face cu o privire relativ simplistă asupra pro­cesului creaţiei. Lucrurile nu stau aşa. Eseistul făcea o deosebire netă între arta literară propriu-zisă, cu resorturile ei de mare fineţe, şi soarta produsului artistic ajuns pe „piaţă“. Paginile cu privire la aceste delimitări sunt dintre cele mai sub­tile care s-au scris în critica noastră. Ideile literare sunt scoase din desfăşurarea istorică, scriitorul urmărind în speţă schimbarea de unghi produsă odată cu apariţia „capitalismului modern“. Danie­li Goethe n-au creat manufactură, nici anticii, ca să nu mai vorbim de medievali. Stilul manufacturier, obsesia cantităţii le vom găsi „la acei scriitori care oglindesc fidel necesităţile, stilul şi combinaţiile so­cietăţii tipic capitaliste“. Pandrea indică opoziţia dintre „turnul de ivoriu“ (care avea sensul lui bine precizat) şi „uzina“ care a devenit scriitorul (pentru a răs­punde cererii pieţei). El notează : „Des­tinul scriitorului modern a fost mai tra­gic. Orice meşteşug tinde, prin diviziunea travaliului, la perfecţiune şi consumaţie largă, între perfecţiune şi consumaţie largă este o antinomie tragică. Aici este mobilul tragic al manufacturei şi al des­tinului de robot al scriitorului modern. Meşteşugul cere, prin dialectica lui inte­rioară, perfecţiunea. Scriitorul modern s-a izolat de viaţa socială şi de plăcerile ei juste, inventînd ca un simbol tragic al clasei solitudinea turnului de ivoriu“. Genul seniorial de producţie literară e Goethe, manufactura literară de tip ca­pitalist l-a avut ca reprezentant pe Balzac. Amîndoi au fost poligrafi. Insă in vreme ce autorul lui Faust „se resemna intr-o dulce obedientă de vis contempla­tiva“, Balzac a devenit „prima fabrica li­terară complectă“, a lucrat „in sdrie, taylorist“. Sint, oare, pedante si inutile, din punctul de vedere al criticii literare, asemenea consideraţii cu tentă sociolo­gică ? Credem că nu. Căci există şi ten­dinţa contrară : aceea ca exerciţiul critic curent să se adineească într-atit în struc­tura „atomică“ a operelor incit să devină o practică ezoterică, foarte străină feno­menului concret al scrisului şi difuziunii acestuia. Să spunem în treacăt că peisa­jului critic de azi, în care nu lipseşte o incîntare pentru „metafizica“ procesului creator, nu i-ar lipsi un duş de realitate, un reflex nedogmatic al viziunii sociolo­gice. Ne interesează mult laboratorul şi prea puţin destinul operei în lume ! Petre Pandrea intuise exact esenţa ar­tei : „condensare, viziune toridă, gran­doare de concepţie şi sentiment elevat“, în Portrete şi controverse dăm peste o fină caracterizare a unui poet nu prea uşor de prizat. Stephan Mallarmé : „E un poet alb, un poet al peisagiilor intelec­tuale, al dramei lăuntrice“. E un poet „care trebuie studiat cu creionul în mină cu infinită osîrdie, de zeci şi sute de ori, pentru tehnica notaţiei sintetice, pentru delicateţea inteligenţei şi nivelul rafinat al expresiei“. în multe pagini ale lui Pandrea e for­mulată ideea vechimii noastre şi a omo­genităţii şi solidităţii noastre structurala : „Suntem cu mult mai unitari ca psiholo­gie colectivă, de cum s-ar crede. In orice caz, deplasarea accentelor se face în direc­ţii identice cu o uşurinţă rareori atinsă de alte neamuri“. Fragmentul e extras dintr-un studiu asupra lui C. Stere — personalitate abordată cu multă simpatie, într-o exegeză cu privire la arta lui Con­stantin Brâncuşi dăm peste o altă genera­lizare, de data aceasta referitoare la spi­ritualitatea noastră proteică : „Contribu­ţiile româneşti încep în ultimele decenii să se împletească şi să se integreze în mod organic in spiritualitatea Europei. Prin tradiţii si forte creatoare suntem în­cadraţi de milenii în Europa­ Centrală şi Europa sud-estică, în preajma Balcanu­­lui.“ Portretul marelui sculptor român e creionat cu vervă şi cu o înţelegere spe­cială , Pandrea a simţit că e vorba de un „subiect“ deosebit de suculent pentru a dovedi excelenţa în materie de talent ar­tistic a Olteniei, numită „Sediu al artei moderne“. Modernismul lui Brâncuşi are rădăcini arhaice, arta lui degajă senti­mentul vechimii şi contrazice pitorescul, decorativismul de suprafaţă. Exegeza brâncuşiană va fi îmbogăţită necontenit de Pandrea, completată cu observaţii noi, cu amintiri. Toate acestea vor constitui substanţa unei cărţi. Brâncuşi, amintiri şi exegeze, apărută in 1967 şi reeditată anul trecut. Este una din cele mai pătrunză­toare şi spectaculoase lucrări despre meş­terul din Hobiţa Gorjului, sculptor care aparţine acestui pămînt şi care nu poate fi „vărsat în registrele Parisului“. De prin deceniul al treilea al acestui secol pînă la moartea survenită acum zece ani, Pandrea a fost un ferment spi­ritual, un ginditor original, ambiţios, călcînd dogmele altora, dar apărindu-şi cu foc ideile sale. A fost o inteligentă vie, făloasă, scînteietoare, comparabilă cu a altui mare ingenuu. G. Călinescu, în opera lui Petre Pandrea, diversă şi nesis­tematică, plină de vitalitate și de îndrăz­neli, trebuie văzut nucleu), adîncimea adevărată, ideile ce pilpîie ca o lumină. Ion LOTREANU LIVIU SUHAR : Apărători de glie IDEI CONTEMPORANE Brevis Historica Notitia — 200 Urmare din род. 3 de la care a pornit procesul de organi­zare a societăţii feudale. Desigur, cu im­­preciziuni şi potrivit nivelului de înţe­legere istorică a timpului, istoricul ilu­minist a schiţat apariţia statelor feuda­le şi tabloul istoriei politice medievale. Iniţiat în tradiţia istoriografiei noastre din evul de mijloc, a dus reconstituirea pînă in vremea în care trăia. Expunerea lui Micu este desigur ine­gală, uneori mai densă, cu trimiteri la izvoare, adeseori reproduse, alteori par­cimonioasă, abia schiţată, dar constant interferată de reflecţii personale, de di­socieri între etapele domniilor româ­neşti. A ştiut în aceeaşi vreme să dis­­ceară momentele afirmării româneşti în lupta împotriva dominaţiei străine. El îi prezintă pe Mircea Red Bătrin, Iancu de Hunedoara, Mihai Viteazul avind con­ştiinţa că toţi au ilustrat istoria unei naţiuni unitare. Stăruinţele lui s-au oprit cu insistenţă la istoria Transilvaniei, subliniind datele care evidenţiau primordialitatea civiliza­ţiei româneşti şi rolul istoric pe care românii l-au avut în evul mediu. Anga­jat în militantismul politic al timpului, istoricul participant este şi autorul unei meditaţii interesînd statutul politico-ju­­ridic al românilor, istoria inechităţilor a căror victime erau. Am putea să consi­derăm, nu fără temei, că Samuil Micu a sesizat cu îndreptăţire inegalitatea con­diţiei politice a românilor. Aici, în ulti­ma carte a scrierii sale, a stăruit înde­lung asupra stării sociale a românilor în secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea, dez­văluind istoria de adîncime a satului ar­delean, a iobăgiei. Istoria lui Micu a fost o încercare de tratare unitară a trecutului românesc, a unui istoric cu conştiinţa limpede a unităţii neamului, solidar cu trecutul lui şi atent la evoluţia contem­poraneităţii. Micu ne apare ca unul ce a contribuit substanţial la sinteza istorică românească, fixînd reperele noi ale isto­riografiei naţionale şi noua ei problema­tică, dimpreună cu motivele ei principale. Meritul său stăruie însă şi pe tărîmul îmbogăţirii izvoarelor istorice de o bogă­ţie impresionantă, datorită, în primul rind, aducerii laolaltă a diferitelor surse, narative şi documentare, interne şi ex­terne, ierarhizării acestora şi alăturării altor categorii — inscripţii, folclor şi tra­diţii. Valoarea istoriei sale stăruie însă şi în metoda şi concepţia istorică la care a apelat. Evident, în scrisul său trăieşte tra­diţia istoriografiei barocului, alimentată de contactul cu istoriografia central eu­ropeană, de interferenţele italiene si po­loneze care i-au împrumutat forme de expunere. Sunt prezente insă si trăsături ale istoriografiei iluminismului, accentele raţionaliste in interpretare, sensibilitatea pentru definirea însuşirilor şi firii româ­nilor, în încercarea pe care o face de a contura profilul spiritual al poporului român. Samuil Micu a descoperit, pe ur­mele umanismului românesc, că românii şi-au păstrat statul şi instituţiile adiacen­te lui, împlinind în istoria medievală ro­lul de apărători ai civilizaţiei europene. Cu aceste idei, cartea istoricului iluminist constituie capul de serie în istoriografia românească a secolului luminilor, de la care vor pleca iniţiative noi şi fertile, împlinite de Micu, dimpreună cu întrea­ga constelaţie de istorici moderat. 4 CONTEMPORANUL

Next