Contemporanul, iulie-decembrie 1978 (nr. 27-52)
1978-07-07 / nr. 27
/ Originalitatea şi contradicţiile unei gîndiri AU TRECUT zece ani de la dispariţia fizică a luiPetre Pandrea şi nu s-ar putea spune că scrierile lui nu s-au bucurat de o anumită atenţie. I s-au retipărit mare parte din eseuri, cîteva lucrări de istorie literară ii consemnează prezenţa în eseistica interbelică, prin reviste au apărut articole despre gindirea acestui intelectual ,,paradoxal“. Dar suntem încă departe de abordarea amplă, riguroasă şi lucidă a operei lui Petre Pandrea. Scriitorul insă e interesant si trebuie studiat mai minuţios, mai adine şi, desigur, cu rigoarea critică firească. Autorul Portretelor şi controverselor a pus in pagini prea multă pasiune si destulă patimă, pentru a fi clasat cu uşurinţă intr-un paragraf inexpresiv. Caracterul „contradictoriu“ al personalităţii lui va trebui privit din unghiuri noi : deseori, problemele analizate de Pandrea au fost „contradictorii“ ele insele şi atunci, printr-un artificiu de calcul a fost trecut asupra omului ceea ce a aparţinut eventual epocii. Să nu uităm că Petre Pandrea a fost, tematic vorbind, nu un eseist monocord, ci un gînditor multilateral, critic de artă, istoric şi teoretician al dreptului, sociolog şi economist cu predilecţie pentru înţelegerea doctrinelor politice, în fine, moralist şi scriitor cu pană strălucită. Sînt domenii „controversate“ în care elemente obiective se întîlnesc cu subiectivitatea analistului. Cercetarea ştiinţifică nu exclude în nici un caz punctul de vedere personal. Şi Pandrea era prea personal ca să scrie pagini anoste şi prea efervescent ca să evite excesele, în preambulul la cunoscutul dialog din Lumea de mîine (Forum, 1945). Ion Biberi remarca la Pandrea „inteligenta dialectică“, o gîndire clară ce ocolește provizoratul, confuzul, vagul. Acceptind riscul ca pe o nevoie de situare cit mai exactă, eseistul cantona nu între da și nu, ci într-una din aceste atitudini. Petre Pandrea a făcut parte din branșa cărturarilor noştri de soi de-o virstă cu acest secol, oameni intraţi de tineri in bibliotecă şi convertiţi „la ştiinţă de valori obiective şi la clasicism“. Nu aspiraţia spre echilibru li lipsea cărturarului nostru, ci altceva : posibilitatea reală de a înfăptui acel deziderat. Manifesta dispreţ pentru carierism, morgă, artificialitate. Era — cum se proclama el insusi — un spirit antiburghez : „Urăsc cu disperare pe micul burghez (...), lipsit de orice pic de idilă, de suavitate sufletească, leneş în meserie şi semidoct în cultură, imperios în politică.“ Tonul insurgent, uşor teribilist, nu a fost numai al tînărului Pandrea, el s-a menţinut mult mai tîrziu, ca o constantă a gîndirii şi scrisului acestui intelectual cuprins de frenezie şi flămînd de puritate. Febra interioară se dezvolta pe fondul unei certe ingenuităţi, şi, în acest sens, o apropiere de „genul“ călinescian ni se pare a fi potrivită. Iată-l pe subtilul eseist plodind, în propoziţii cu alură de pamflet, pentru frumosul indestructibil al artei : „Dreptul artiştilor la vis este ultima revendicare pe care filistinii tuturor clanurilor o vor omologa vreodată. (...) între artă şi acţiune nu este o incongruenţă, fiindcă marii oameni de acţiune ca Lenin sau Winston Churchill sunt îndeobşte vizionari artistici, pricep arta sau sunt scriitori prestigioşi“. Spiritul lui Pandrea lucra febril sub semnul nobleţei de idee si sentiment, şi in această structură fundamental progresistă trebuie căutat acel „primum movens“ al multora din demersurile lui scriitoriceşti. în 1933 publica lucrarea intitulată Germania hitleristă. Trei luni la Berlin. Documente—Idei—Oameni, carte în care fenomenul fascismului era analizat „cu ochiul ostil al democratului“, cum remarca G. Călinescu. Metoda dialectică a materialismului istoric pe care Pandrea mărturisește a o fi folosit in această lucrare, chiar dacă a fost aplicată „cu consecvenţă variabilă“, reprezintă — cum observă G. Ivaşcu — „o mărturie de credinţă democrată“. Tot prin „prisma materialismului istoric şi metoda dialectică“ au fost efectuate cercetările cuprinse in Criminologia dialectică (1945), elaborată — cum precizează autorul — pe baza unei concepţii „marxiste a criminologiei, iar nu o concepţie după şablonul pozitivismului comtist“. Viziunea e mărturisit sociologică, dar ţinută în orice caz departe de sociologismul vulgar. Petre Pandrea nu a fost ceea ce numim de obicei un spirit echilibrat, dar însetat după echilibru interior a fost fără îndoială. în fond, ginditorul adevărat este un om viu, frămîntat; echilibrul spiritual în stare pură e de neconceput. Intelectualul veritabil îşi fixează in „nelinişte“ o atitudine şi un stil si consecventa lui de fond în aceste coordonate e de găsit. Numai în locul comun vom descoperi lipsa oricărei asperităţi, numai un om mort spiritual se poate stabili la o „bornă“ o dată pentru totdeauna. Petre Pandrea, in ciuda oscilaţiei, a avut un stil de a gîndi distinct, capabil să întinerească neîncetat, să se adapteze oricărui domeniu al vieţii culturale pe care urma să-l abordeze, în Portrete și controverse, vol. I (Editura Bucur Ciobanul, 1945), Pandrea pretindea că face critică literară. El și-ar fi intitulat cartea chiar Critice, după prestigiosul model maiorescian, dar a fost intimidat de alura mentorului Junimii şi de „multe reticenţe asupra spiritului maiorescian“. Critica, pe care de fapt o profesa, privită de scriitor cu luciditate, era socotită „ocupaţie de rang secund“; în literatură, cel mai bun judecător e omul avizat, cel care ştie „dinlăuntru“ cum se prezintă lucrurile în zona artisticului. Principiul e saintbeuvean şi Pandrea nu-l respinge. Preferinţa cărturarului nostru era, în mod clar, pentru „critica sociologică ştiinţifică“. Ideile lui Pandrea despre fenomenul literar sunt marcate de viziunea lui globală asupra culturii şi societăţii. Credea, de pildă, că de la sfirşitul secolului trecut pină în deceniul al cincilea al acestui veac, în critica literară „poziţiile de luptă ideologică nu s-au modificat radical“. Iată schiţa acestor confruntări : „Lupta loială în critica literară română se dă permanent intre Titu Maiorescu şi Gherea. S-a mai dat odată între G. Ibrăileanu şi E. Lovinescu pe tema «artă pentru artă» şi«artă cu tendinţă». S-a dat între sociologul psihologizant G. Ibrăileanu şi estetul integralist M. Dragomirescu. S-a dat între tradiţionalistul Nichifor Crainic şi modernistul strălucit şi dialectician F. Aderca. Un match pitoresc a fost între Tudor Arghezi şi N. Iorga.“ Cele două laturi ale criticii literare ar fi, după Pandrea, următoarele : critica comprehensivă (înţelegerea fenomenului literar ca atare) şi critica judecătorească (selectarea valorilor). Coerenţa universului artistic al creatorilor autentici e sugerată în rînduri de reală plasticitate : „După cum iepurele de casă împreună cu iepuroaica lui îţi umple curtea într-o singură vară cu producţia lor absolut omogenă, tot aşa pe artistul adevărat îl cunoşti după laba şi blana moale, după ochi şi urechi, după mers şi după felul sgribulelii." Printre fraze derutante, in care se trece de la procedeele penaliştilor la jurnalul fraţilor Goncourt, dăm peste reflecţii adinei cu privire la specificul creaţiei. După ce constată că în capitalism arta devine „marfă“. Pandrea insistă asupra laturii specifice a procesului creator, subliniind că „singurul lucru care contează şi are valabilitate este numai arta şi creaţia“. Pandrea susţinător al estetismului ? Nici vorbă, căci iată nă citim mai departe in cunoscuta Predoslovie : „Dar impresia generală care se degajează din cercetarea producţiei estetismului român care a acompaniat, comentat şi direcţionat producţia literară este aceea a unei diversiuni, a unei fugi sistematice din faţa grelelor probleme, lipsa de curaj măreţ în proclamarea perplexităţii, atunci cînd artistul nu poate rezolva problema cu temele lui specifice şi datele sufleteşti ireductibile.“ Sînt condamnate diversiunea prin „artă“, nesinceritatea, evitarea riscului, refugiul în cinism şi în „ecriture artiste“, toate puse în legătură cu estetismul şi cu E. Lovinescu. Deşi vorbea de „acel Saint-Beuve magnific din Porte Royale“, Pandrea elogia sîrguinţa lui Gherea şi Ibrăileanu in timpul criticii literare. Revenirile lui Petre Pandrea, atunci cînd abordează literatura, la chestiuni sociale, la modul de producţie şi la clase, ar putea da impresia că avem de-a face cu o privire relativ simplistă asupra procesului creaţiei. Lucrurile nu stau aşa. Eseistul făcea o deosebire netă între arta literară propriu-zisă, cu resorturile ei de mare fineţe, şi soarta produsului artistic ajuns pe „piaţă“. Paginile cu privire la aceste delimitări sunt dintre cele mai subtile care s-au scris în critica noastră. Ideile literare sunt scoase din desfăşurarea istorică, scriitorul urmărind în speţă schimbarea de unghi produsă odată cu apariţia „capitalismului modern“. Danieli Goethe n-au creat manufactură, nici anticii, ca să nu mai vorbim de medievali. Stilul manufacturier, obsesia cantităţii le vom găsi „la acei scriitori care oglindesc fidel necesităţile, stilul şi combinaţiile societăţii tipic capitaliste“. Pandrea indică opoziţia dintre „turnul de ivoriu“ (care avea sensul lui bine precizat) şi „uzina“ care a devenit scriitorul (pentru a răspunde cererii pieţei). El notează : „Destinul scriitorului modern a fost mai tragic. Orice meşteşug tinde, prin diviziunea travaliului, la perfecţiune şi consumaţie largă, între perfecţiune şi consumaţie largă este o antinomie tragică. Aici este mobilul tragic al manufacturei şi al destinului de robot al scriitorului modern. Meşteşugul cere, prin dialectica lui interioară, perfecţiunea. Scriitorul modern s-a izolat de viaţa socială şi de plăcerile ei juste, inventînd ca un simbol tragic al clasei solitudinea turnului de ivoriu“. Genul seniorial de producţie literară e Goethe, manufactura literară de tip capitalist l-a avut ca reprezentant pe Balzac. Amîndoi au fost poligrafi. Insă in vreme ce autorul lui Faust „se resemna intr-o dulce obedientă de vis contemplativa“, Balzac a devenit „prima fabrica literară complectă“, a lucrat „in sdrie, taylorist“. Sint, oare, pedante si inutile, din punctul de vedere al criticii literare, asemenea consideraţii cu tentă sociologică ? Credem că nu. Căci există şi tendinţa contrară : aceea ca exerciţiul critic curent să se adineească într-atit în structura „atomică“ a operelor incit să devină o practică ezoterică, foarte străină fenomenului concret al scrisului şi difuziunii acestuia. Să spunem în treacăt că peisajului critic de azi, în care nu lipseşte o incîntare pentru „metafizica“ procesului creator, nu i-ar lipsi un duş de realitate, un reflex nedogmatic al viziunii sociologice. Ne interesează mult laboratorul şi prea puţin destinul operei în lume ! Petre Pandrea intuise exact esenţa artei : „condensare, viziune toridă, grandoare de concepţie şi sentiment elevat“, în Portrete şi controverse dăm peste o fină caracterizare a unui poet nu prea uşor de prizat. Stephan Mallarmé : „E un poet alb, un poet al peisagiilor intelectuale, al dramei lăuntrice“. E un poet „care trebuie studiat cu creionul în mină cu infinită osîrdie, de zeci şi sute de ori, pentru tehnica notaţiei sintetice, pentru delicateţea inteligenţei şi nivelul rafinat al expresiei“. în multe pagini ale lui Pandrea e formulată ideea vechimii noastre şi a omogenităţii şi solidităţii noastre structurala : „Suntem cu mult mai unitari ca psihologie colectivă, de cum s-ar crede. In orice caz, deplasarea accentelor se face în direcţii identice cu o uşurinţă rareori atinsă de alte neamuri“. Fragmentul e extras dintr-un studiu asupra lui C. Stere — personalitate abordată cu multă simpatie, într-o exegeză cu privire la arta lui Constantin Brâncuşi dăm peste o altă generalizare, de data aceasta referitoare la spiritualitatea noastră proteică : „Contribuţiile româneşti încep în ultimele decenii să se împletească şi să se integreze în mod organic in spiritualitatea Europei. Prin tradiţii si forte creatoare suntem încadraţi de milenii în Europa Centrală şi Europa sud-estică, în preajma Balcanului.“ Portretul marelui sculptor român e creionat cu vervă şi cu o înţelegere specială , Pandrea a simţit că e vorba de un „subiect“ deosebit de suculent pentru a dovedi excelenţa în materie de talent artistic a Olteniei, numită „Sediu al artei moderne“. Modernismul lui Brâncuşi are rădăcini arhaice, arta lui degajă sentimentul vechimii şi contrazice pitorescul, decorativismul de suprafaţă. Exegeza brâncuşiană va fi îmbogăţită necontenit de Pandrea, completată cu observaţii noi, cu amintiri. Toate acestea vor constitui substanţa unei cărţi. Brâncuşi, amintiri şi exegeze, apărută in 1967 şi reeditată anul trecut. Este una din cele mai pătrunzătoare şi spectaculoase lucrări despre meşterul din Hobiţa Gorjului, sculptor care aparţine acestui pămînt şi care nu poate fi „vărsat în registrele Parisului“. De prin deceniul al treilea al acestui secol pînă la moartea survenită acum zece ani, Pandrea a fost un ferment spiritual, un ginditor original, ambiţios, călcînd dogmele altora, dar apărindu-şi cu foc ideile sale. A fost o inteligentă vie, făloasă, scînteietoare, comparabilă cu a altui mare ingenuu. G. Călinescu, în opera lui Petre Pandrea, diversă şi nesistematică, plină de vitalitate și de îndrăzneli, trebuie văzut nucleu), adîncimea adevărată, ideile ce pilpîie ca o lumină. Ion LOTREANU LIVIU SUHAR : Apărători de glie IDEI CONTEMPORANE Brevis Historica Notitia — 200 Urmare din род. 3 de la care a pornit procesul de organizare a societăţii feudale. Desigur, cu impreciziuni şi potrivit nivelului de înţelegere istorică a timpului, istoricul iluminist a schiţat apariţia statelor feudale şi tabloul istoriei politice medievale. Iniţiat în tradiţia istoriografiei noastre din evul de mijloc, a dus reconstituirea pînă in vremea în care trăia. Expunerea lui Micu este desigur inegală, uneori mai densă, cu trimiteri la izvoare, adeseori reproduse, alteori parcimonioasă, abia schiţată, dar constant interferată de reflecţii personale, de disocieri între etapele domniilor româneşti. A ştiut în aceeaşi vreme să disceară momentele afirmării româneşti în lupta împotriva dominaţiei străine. El îi prezintă pe Mircea Red Bătrin, Iancu de Hunedoara, Mihai Viteazul avind conştiinţa că toţi au ilustrat istoria unei naţiuni unitare. Stăruinţele lui s-au oprit cu insistenţă la istoria Transilvaniei, subliniind datele care evidenţiau primordialitatea civilizaţiei româneşti şi rolul istoric pe care românii l-au avut în evul mediu. Angajat în militantismul politic al timpului, istoricul participant este şi autorul unei meditaţii interesînd statutul politico-juridic al românilor, istoria inechităţilor a căror victime erau. Am putea să considerăm, nu fără temei, că Samuil Micu a sesizat cu îndreptăţire inegalitatea condiţiei politice a românilor. Aici, în ultima carte a scrierii sale, a stăruit îndelung asupra stării sociale a românilor în secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea, dezvăluind istoria de adîncime a satului ardelean, a iobăgiei. Istoria lui Micu a fost o încercare de tratare unitară a trecutului românesc, a unui istoric cu conştiinţa limpede a unităţii neamului, solidar cu trecutul lui şi atent la evoluţia contemporaneităţii. Micu ne apare ca unul ce a contribuit substanţial la sinteza istorică românească, fixînd reperele noi ale istoriografiei naţionale şi noua ei problematică, dimpreună cu motivele ei principale. Meritul său stăruie însă şi pe tărîmul îmbogăţirii izvoarelor istorice de o bogăţie impresionantă, datorită, în primul rind, aducerii laolaltă a diferitelor surse, narative şi documentare, interne şi externe, ierarhizării acestora şi alăturării altor categorii — inscripţii, folclor şi tradiţii. Valoarea istoriei sale stăruie însă şi în metoda şi concepţia istorică la care a apelat. Evident, în scrisul său trăieşte tradiţia istoriografiei barocului, alimentată de contactul cu istoriografia central europeană, de interferenţele italiene si poloneze care i-au împrumutat forme de expunere. Sunt prezente insă si trăsături ale istoriografiei iluminismului, accentele raţionaliste in interpretare, sensibilitatea pentru definirea însuşirilor şi firii românilor, în încercarea pe care o face de a contura profilul spiritual al poporului român. Samuil Micu a descoperit, pe urmele umanismului românesc, că românii şi-au păstrat statul şi instituţiile adiacente lui, împlinind în istoria medievală rolul de apărători ai civilizaţiei europene. Cu aceste idei, cartea istoricului iluminist constituie capul de serie în istoriografia românească a secolului luminilor, de la care vor pleca iniţiative noi şi fertile, împlinite de Micu, dimpreună cu întreaga constelaţie de istorici moderat. 4 CONTEMPORANUL