Contemporanul, ianuarie-iunie 1980 (nr. 1-26)
1980-01-04 / nr. 1
Anticipările educaţiei Filozofia mea despre „mîine“ — dacă poate fi numită aşa — nu vrea să se piardă în ocoluri şi speculaţii. Chipul ei este mai degrabă un chip pragmatic, ameninţat astfel ca prin realismul lui simplu şi direct să pară de-a binelea un loc comun. în constituirea acestei filozofii, fireşte, cărţile şi ideile mi-au fost de un larg ajutor ; primordial, însă, este ceea ce ca om de catedră a trebuit să învăţ şi să practic neîntrerupt în existenţa mea profesională. Departe de mine gîndul ca in chestiunea amintită să micşorez ori să exclud ceva din dreptul nostru natural la visare ; cred însă că acest drept ar putea să piardă ceva esenţial din însăşi raţiunea lui de a fi, ignorînd că misterele lui au totuşi nevoie să se petreacă şi în climate lucide, cu încărcătura acestora de răspunderi şi datorii. Ce înseamnă să fii pe catedră ? Ai în faţa ta cugete tinere, toate încă în pragul vieţii, trebuind să înveţe a cunoaşte lumea, aşteptind totodată să se cunoască şi pe ele însele. în clipa aceea, ţie ca magistru, ţi se dă posibilitatea ca în optica deschisă a acestor cugete tinere să devii totul , anunţător de tărîmuri, distribuitor de puncte cardinale. Rareori — poate — e mai delicată şi deopotrivă o mai suverană încredinţare ! Indiferent că de pe catedră ar trebui să vorbeşti acestor cugete despre fapte din trecut, ori dimpotrivă să le interpretezi procese şi situaţii prezente, şi într-un caz şi în celălalt este necesar ca mesajul acestor iniţieri să privească departe, cit mai departe cu putinţă, scrutînd cu pătrundere şi prospectînd cu încredere in perspectiva vremii. Un rost fundamental al şcolii este să prevadă sensuri, agregări şi forme, sculptînd în materia aparent incertă dar în fond necruţătoare a viitorului. Aceasta nu este utopie, ci realitate ; nu fugă sau rătăcire amorfă dincolo de datele actualităţii, ci condiţie stringentă pentru ca în efemeritatea datelor actuale să putem turna consistenţă şi durată , un simplu gest de pietate sau de civilizaţie convenţională faţă de vrednicii revolute, ci treaptă necesară înspre integrări viitoare, în forma noastră de viaţă ca oameni, cu atit mai mult cînd sînt în joc stadii incipiente şi acţiuni de iniţiere, „miine“-le capătă demnitate categorială. Sub aparenţă ipotetică, el adăposteşte axiome şi imperative. Dintr-un domeniu special, cu aspecte interesînd o disciplină pedagogică de catedră, înţeleg acum să trec la unul universal, privind societatea umană în totalitatea ei. Proporţiile diferă ; înţelesurile de bază, insă, sunt aceleaşi. Şi aici, am greşi, în orice caz am putea să alunecăm în simplificări sceptice sau agnostice, socotind neapărat că „mîine“-le este şi că nu poate fi altceva decît o necunoscută. în acest punct, cred, e cazul ca judecata noastră să lupte în mod hotărît cu sine, nemailasîndu-se impresionată de aparenţe şi obişnuinţe, în ce sens ? Din moment ce implicit gîndul la acest „mîine“ ne stăpineşte tot timpul ; din moment ce sub semnul lui acceptăm poveri, abnegaţii şi riscuri ; din moment ce fără el ne-ar deveni cu neputinţă să înţelegem cum şi pentru ce existăm ; din moment ce fără funcţionarea lui gama de valori a sensibilităţii noastre ca oameni ar deveni dintr-odată sterilă şi apăsătoare ; din moment ce datorită lui învăţăm că în iubirea pentru copii trebuie să includem gîndire şi înţelepciune ; din moment ce fără fundalul lui îndepărtat nu am putea să impunem puţină ordine şi puţină armonie în mii de fapte imediate : ei bine ! — din moment ce toate aceste ipostaze pot exista efectiv, cu adevărul lor adînc şi în continuă mişcare, înseamnă că „miine“-le acela din care descind cu logica lor intimă şi cu fervoarea lor unică nu este himeră întîmplătoare, ci reprezintă entitate vie. Ce concluzie aş trage pe marginea unor asemenea recapitulări ? Socotesc că materia primă a lui „mîine“ stă in tensiuni şi conţinuturi capabile să pună intr-o clipă de faţă valori şi înţelesuri cit într-un întreg univers. Să nu spunem, în legătură cu acest „mîine“, că am putea să-i prevedem vreodată chipul lui exact. Important, însă, este să-i imprimăm linii de forţă şi să ne aflăm spiritualmente pe traiectoria lui posibilă. Probabilitatea despre „mîine“ nu rătăceşte aerian ; putem produce în ea şi adevăr, şi farmec, şi eficacitate, şi precizie, şi cale deschisă spre oricîte dezlegări, dacă ştim s-o pregătim cu plenitudini sufleteşti şi certitudini morale. Dreptul la „mîine“ îşi are principalul temei în conştiinţa activă de „azi“. Ion ZAMFIRESCU totdeauna viitorul, nu trecutul şi nici măcar prezentul. Ştiinţa are menirea de a elabora un model al lumii ce nu înconjoară, model ce trebuie ţinut la zi şi modificat conform cu descoperirile şi cunoştinţele ce intervin necontenit. Numai cu ajutorul acestui model se poate gîndi viitorul şi se poate acţiona pentru mai bine. Raportul dintre ştiinţă şi viitor poate fi conceput in două moduri : ori se elaborează un model al viitorului, pentru a cărui realizare se direcţionează cercetarea ştiinţifică, ori se lasă timp deschis descoperirilor, pentru conturarea unui model al prezentului, urmînd să se vadă mai tirziu la ce sînt bune descoperirile. Prima cale duce la conceptul de strategie a cercetării, concept important cu care se ajunge la un ţel gindit şi dorit, şi din care derivă tot felul de subconcepte, cum ar fi cel de prioritate, eficienţă etc. Este calea cea mai rapidă şi sigură pentru a atinge ţeluri limitate. A doua cale, aparent mai haotică, riscă să nu ducă nicăieri, să nu aibă eficienţă imediată, dar are deschise toate ferestrele spre marele viitor. Cu ea putem ajunge la rezultate la care nici nu ne-am gindit, cu ea atingem locuri ignorate, de dincolo de zare, de unde se desfac mii de poteci. Prima cale este cea a evoluţiei lente şi sigure, cea de a doua, mai riscantă, poate duce la revoluţii. Aceasta din urmă este calea pe care s-a ajuns la energia atomică, la teoria relativităţii, la antibiotice, la computere şi la tectonica globală. Care este calea cea bună ? Un planificator ar zice, prima , un om de ştiinţă, a doua. Poate că adevărata strategie a cercetării este aceea de a merge concomitent pe ambele căi. Mă gindesc cu nesaţ la viitor, la tot ce poate aduce el ca noutate şi împlinire a unei viziuni cit mai rotunde, complete şi armonioase a lumii ce ne înconjoară. Dr. Marcian BLEAHU 2 CONTEMPORANUL Vectorii viitorului NTREBAREA, de tip cam ziaristic, „Ce credeţi despre viitor ?“ pare la început şocantă căci mă îndoiesc că există un om pe pămint care să nu gîndească şi să acţioneze în fiecare clipă pentru acest viitor. Muncim pentru ceva ce se va întîmpla în viitor şi doar plăcerile şi destinderile le savurăm prin prezent. S-ar putea spune chiar că prezentul este ceea ce trece, şi deci nu mai putem acţiona asupra lui, şi doar viitorul este cel care contează. Pe el îl dorim într-un anumit fel, pentru realizarea acestei dorinţe acţionăm, pe el îl modelăm conceptual şi pentru el ne modelăm pe noi. Şi aceasta la toate scările de timp. Dintre toate disciplinele, cercetarea ştiinţifică este cea mai direcţionată spre viitor, căci fără acest concept ea nu ar avea sens. Nu cercetezi decît pentru a lărgi frontul cunoscutului, în detrimentul acelui hău negru care este necunoscutul şi care trebuie străpuns de luminile cunoaşterii. Actele de cunoaştere ale ştiinţei vizează FÎRŞITUL unui veac şi începutul celui următor au accelerat Întotdeauna, de-a lungul zbuciumatei istorii a omenirii, studiul viitorului, nucleele proiective ale ştiinţelor, anticipaţia mai mult sau mai puţin articulată, dar şi predicţia diletantă, utopiile, speculaţiile aberante ; sfirşitul unui mileniu şi începutul altuia au adăugat acestei preocupări foarte fireşti a naturii umane o anume nerăbdare, o precipitare febrilă, întemeiate, chiar şi la unele spirite evoluate, pe o superstiţie a cifrei rotunde, ca şi cum evoluţia civilizaţiei ar ţine seama de o calitate ocultă a numerelor ce desemnează anii, secolele, mileniile... Un O. Spengler, un A. Harnack sau un H. Focillon ne asigură că problema spaimelor şi a năpastelor, „credinţele milenariste“, constituind o moştenire culturală ca atîtea altele, nu sînt elemente pe care omul de ştiinţă să nu le ia in consideraţie, ele fiind cel puţin forme simptomatice ale reacţiei conştiinţei umane în faţa realităţilor. Constituirea, astăzi, a unei ştiinţe a viitorului, înarmată cu metode de cercetare şi pachete masive de informaţii, ce asigură o aproape exactă evaluare a ceea ce devine şi va fi, în deceniile viitoare, realitate comensurabilă, cunoaşterea şi stăpinirea unor lungi serii de fenomene, ce permit desprinderea unor legi ale dezvoltării şi schiţarea, mai precisă decît oricînd înainte, a unor modele de atins, nu înlătură dintr-odată groasele straturi de zgură ale fiorului istoric în faţa timpului incă neîmplinit, astfel că imensa literatură despre viitor, care ne asaltează bibliotecile şi conştiinţele, în aceste ultime decenii ale mileniului, literatură colorată pozitiv de cuceririle ştiinţifice şi tehnice, dar şi întunecată paralel de probleme noi (care se numesc împuţinarea relativă a resurselor de energie, crizele, alienarea, poluarea, acumularea in lume de arme cu mare putere de distrugere etc.) ne procură adesea, printre rinduri, nelinişti, îngrijorări, spaime, ba chiar dereglări în mecanismul adaptării la mediu, cărora le punem — din ignoranţă, grabă, gust al senzaţionalului sau în scopuri de diversiune (în Occident s-a dezvoltat o adevărată industrie a prognozelor de toate calibrele) — semnul comod şi simplist al cifrei fatalităţii. Nimic mai greşit, mai neştiinţific decît să fragmentezi timpul imens al devenirii societăţii omeneşti şi al evoluţiei gindirii ce descoperă şi inventează, la momentul obiectiv necesar, tot ceea ce face trebuinţă acestei deveniri, în cicluri arbitrare ce nu ţin seama de imaginea concretă a realităţii, de legile mişcării materiei, verificate de spiritul şi geniul uman, dînd importanţă unui fatum faţă de care vrerile, actele şi luminile oamenilor ar fi inoperante. Ştiinţa viitorului este ameninţată de propria ei dezvoltare, dacă spiritul nu intervine să-i modereze pretenţiile, să-i structureze materialul, căci nici o ştiinţă nu se întemeiază pe febră şi nelinişte, nu pleacă de la credinţa că poate dezlega totul. O analiză adîncă şi calmă a realităţilor, la îndemina celui lipsit de prejudecăţi, scoate in cele din urmă la vedere liniile neîntrerupte ale dezvoltării, de la complex la mai complex, ştiindu-se că omenirea nu şi-a oprit nicicind devenirea firească, oricîte piedici şi dificultăţi au ridicat in calea ei creşterile, înaintarea. Această analiză, cu mijloace mai puţin exacte, dar mai adinei, o poate întreprinde, după părerea mea. Poetul, care, lucru ciudat, cade mai rar în perplexitate decît omul de ştiinţă şi aceasta, probabil, pentru că el este mai atent cu fenomenele de rezonanţă, în conştiinţă şi în viaţă, ale descoperirilor şi invenţiilor, operînd, în scrierile sale, acea reducţie elocventă a noutăţii la fiinţa concretă, la trăirile şi visările individului. Multe invenţii care au tulburat secolul trecut, să zicem locomotiva cu aburi, au căzut între timp in desuetudine ; aproape nici una dintre viziunile lui Eminescu, dintre afirmaţiile lui, nu a suferit o asemenea uzură. Privită cu luciditate, trecerea dintr-un mileniu intr-altul nu Însemnează calitativ altceva decît trecerea dintr-o vîrstă într-alta, şi atunci strigătele de alarmă precum că galaxia Gutenberg se stinge, că viitorul produce şocuri şi traumatisme, că marilor înfăptuiri ale geniului uman le urmează logic o jalnică perioadă de involuţie, că ciclul dezvoltării pregăteşte propriul său declin, crepusculul, idei insinuante, vehiculate de autori cu o solidă cultură tehnică, dar lipsiţi de cultura umanistă, ca şi alte strigăte şi avertismente aparent coerente, n-au alt caracter decît cel nu o dată compromis de-a lungul istoriei, în momente similare. Dacă datele proiecţiei în viitor intră in arsenalul poetului, putem avea speranţa unei interpretări lipsite de exaltări, dar şi de alarme... Concepţia noastră despre dezvoltare respinge aprecierea spăimoasă a consumării precipitate a etapelor, şi, fără a subestima dificultăţile şi a ignora primejdiile, desprinde din liniile viitorului magistrala unei continuităţi organice în care noul, oricît de spectaculos şi de tulburător ar apare, se integrează treptat în ordinea statornicită a tradiţiei, a prezentului ce îi solicită necesar adaosul. Aceste gînduri nu sînt prilejuite neapărat de începutul unui nou an, căci ele mă urmăresc aproape de un deceniu, de cînd peste lume s-a răsturnat o avalanşă de informaţii despre fizionomia secolului şi mileniului ce urmează, ducînd parcă — în lumea occidentală, unde febra ia forme demenţiale — ia concluzii uneori rizibile. Tocmai am pus punct de curînd celui de-al treilea volum al tetralogiei mele „Ingeniosul bine temperat“, intitulat „Breviarul“, în care satirizez, sub forma unei parabole, cu mijloacele mele de caligraf modest, erorile ivite în mintea micului burghez în faţa viitorului, prejudecăţile remanente ale celui ce a trăit sub vremi ostile şi încearcă acum să desprindă sensuri la care a aspirat. E un proces aspru dar lucid intentat mentalităţii burgheze, superstiţiei despre care vorbeam, credinţelor deşarte, falselor soluţii după care viitorul vine singur şi ne dăruie spontan cu toate comodităţile. A nu aştepta surpriza, a nu lăsa timpul să înainteze în afara înţelegerii şi bătăilor vii ale inimii, aceasta este treaba Poetului ! Şi dacă ştiinţa ne oferă diverse soluţii pentru ca mecanismul vieţii să se perfecţioneze, cuvîntul cărţii meie vrea să cheme conştiinţa, sensibilitatea, fantezia şi ingeniozitatea omului să lege într-un tot rezultatele pentru a le întoarce spre polul plus al binelui şi frumosului, pietre de temelie ale impunătoarei construcţii ce se numeşte Omul nou. Rostul final al împlinirilor este omul, văzut nu ca o maşină de fabricat vise, ci ca o sublimă maşină de produs adevăruri, de prelungire în realitate a viselor seculare, ce — de la Homer pînă astăzi — au înălţat fruntea muritorului printre aştrii veşniciei — cu fiecare clipă, cu fiecare mileniu. Mircea Horia SIMIONESCU Rostul final al împlinirilor este Omul . Retrospecţie şi prospectivă MOMENTUL înălţat la demnitatea prezentului este de fapt utopic, fiind prea fugitiv şi intermitent simţit. Se pare că nu trăim in prezent, fiindcă trăim de cele mai multe ori in trecut sau în viitor. In orice act al nostru fiinţează un depozit de trecut şi o încărcătură de viitor. Motivele ne alungă înapoi, ţelurile ne împing înainte. Prezentul se volatilizează, comprimat între forţele trecutului şi idealul viitorului. Vieţuim între ceea ce am năzuit altădată şi ceea ce ne solicită ca valenţe ale orizontului deschis. Povara de trecut şi sarcina de viitor ale prezentului stau în raport cu durata istorică. Istoricii — şi ne gindim în primul rînd la Fernand Braudel — au descoperit feţele multiple ale timpului istoric. Pe măsură ce ne înălţăm şi cuprindem întinderi mai vaste din curgerea timpului, se modifică profund şi perspectiva. De la distanţă se percepe altfel decît din imediata vecinătate. Se şterg amănuntele, se întipăresc clar liniile mari ale evoluţiei. Se disting numai munţii, nu şi muncelele, se observă numai mările, nu şi rîurile. Perspectiva pe termen lung creează timpul geografic, care ne oferă o istorie aproape imobilă, cadrul geografic modificindu-se alene. Adoptarea perspectivei pe termen mediu ne conduce la timpul social, care reprezintă evoluţia mai ritmată a organizării comunităţilor sociale. Perspectiva pe termen scurt ne readuce la timpul politic, la istoria evenimenţială tradiţională, agitată şi pasionantă. Ne-am ridicat astăzi de la perspectiva timpului politic la perspectiva timpului social, de unde sunt vizibile clar transformările care ne aşteaptă şi care se relevă ca modificări structurale. Prezentul este determinat de trecut şi de viitor, dar nu in egală măsură, in funcţie de timp şi de loc. încărcătura de viitor a prezentului nostru atîrnă mai greu in balanţă decît povara trecutului. De unde rezultă implicit accelerarea evoluţiei. Petre BOTEZATU