Contemporanul, ianuarie-iunie 1984 (nr. 1-27)

1984-01-01 / nr. 1

INTRAREA IN ANUL 40 Cutezanţa de a privi în viitor S­PUN România socia­listă, patrie liberă, su­verană, independentă şi-n rotunjimea cu­vintelor se adună, iată, semnificativ con­centrată lecţia împlinită a unei îndelungi şi eroice istorii. Visul visat de marii îna­intaşi, chipul patriei în care, ca într-o lumină fără de seamăn, s-au oglindit cele mai pilduitoare vieţi ale celor năs­cuţi pe vatra românească şi meniţi să ctitorească la statuia demnităţii ei, s-a înavuţit an de an pe drumul inaugurat acum patru decenii in clipa istorică a Eliberării, a asumării în mod definitiv a unui nou destin. Spun România socia­listă şi coroana măreaţă a Carpaţilor de­vine nimic pentru a împodobi, ca un arc triumfal, acest nou timp pentru care nici­­cind nu vom osteni îndeajuns aducindu-i imnurile noastre de demnă admiraţie. Cită distanţă a putut străbate ţara în cele patru decenii a căror împlinire o vom celebra în Augustul către care în­treg poporul îşi încoronează înfăptuirile pasiunii şi devoţiunii faţă de muncă ! Cum s-ar putea, în ce unităţi de măsu­ră am putea cuprinde dimensiunile aces­tui timp ? Cred că fiecare om al ţării poate să aducă la această întrebare, deloc patetică, dar pe deplin îndreptăţită, exemplul propriei sale vieţi, al propriei sale fapte. Fiindcă în aceşti ani zilele au cunoscut densităţi fără egal, iar clipele Insele au fost înnobilate de fapta crea­toare a unui popor mai conştient decit oricînd de nobila sa răspundere în faţa istoriei. Fruntea luminată a patriei s-a Înălţat în aceşti ani cu cutezanţa de a privi pînă dincolo de orizonturile sfîrşi­­tului de veac cu cutezanţa de a privi prin lentilele măritoare, mereu mai puternice. Iar contururile zilei de mîine şi-au pierdut aproximaţiile imbrăcînd definitiv haina certitudinilor. Despre multe, despre foar­te multe lucruri se poate vorbi privind In adincul biografiei acestor 40 de ani pe care în August ii vom celebra. Cu emoţia şi bucuria de a le fi fost contem­porani. Dar mai presus de toate, o ştim, pe sub arcul de triumf al marii sărbă­tori în August vor defila într-o solemni­tate şi unitate, ele însele semnificative pentru dimensiunile noului timp, oamenii ţării, constructorii statuii eterne a pa­triei, oamenii certitudinilor. In faţa unei sărbători este firesc să împodobim cuvîntul în straie de sărbă­toare. Şi o facem. Şi o vom face. Dar tocmai pentru ca aceste haine să fie pe deplin încăpătoare nu putem uita că aceste ceasuri de sărbătoare au fost con­struite printr-o tenacitate fără egal, prin dăruire şi jertfă, prin sublima şi intima decizie a fiecărei conştiinţe de a pune mai presus de sine ceea ce este de fapt mai presus — patria însăşi. Patria, că­reia după Congresul al IX-lea al parti­dului conectat la marile bătălii ale con­strucţiei, aşa cum le-a prefigurat lucid şi cutezător intitul om al patriei, poporul i-a înălţat marile sale coloane de sus­ţinere, aşezîndu-i în efigia nepieritoare însemnele efortului creator, ale adeziunii la idei esenţiale. Privind de undeva de sus, de pe cul­mea Carpaţilor, un superb ţinut român Nicolae DRAGOŞ (Continuare in pag. 14) la 23 August 1944 a dat istoricilor noştri încrederea în posibilitatea de cunoaştere, in lumina concepţiei materialist-dialectice şi istorice, a lumii şi a vieţii, precum şi certitudinea rolului ce le revine în imen­sul efort de transformare a lumii vechi intr-o lume nouă. In aceşti primi ani de avint s-au format o seamă de tineri is­torici, care ocupă astăzi un li­c de frunte in invăţămîntul nostru superior sau în institutele de istorie şi arheologie din ţară. Am dreptul să mă număr şi eu prin­tre aceia care au contribuit, mai ales în ultimii 20 de ani, la formarea unora din­tre tinerii cu care s-ar putea mîndri orice universitate sau institut de cerce­tare din lume. Sublinierea „din ultimii 20 de ani“ necesită o explicaţie. Deoarece, fiecare om de ştiinţă trebuie să fie sin­cer cu el însuşi şi cu cei cărora li se adresează. Nu e vorba aici de o afirmaţie retorică, deoarece ea exprimă pentru mulţi dintre noi o permanentă preocu­pare. Au reuşit oare istoricii români, cei mai virstnici ca şi cei mai tineri, să-şi îndeplinească pînă la capăt şi în cele mai bune condiţii misiunea de cinste ce le-a fost încredinţată acum patruzeci de ani . Miile de documente ce au fost scoase la lumină din atîtea arhive, sutele de şan­tiere arheologice ce s-au deschis pe tot cuprinsul ţării, zecile de monografii ce au îmbrăţişat toate perioadele istorice ale poporului român, studierea întemeierii statelor proprii, crearea unor bunuri cul­turale de o valoare nepreţuită — toate acestea ne dau dreptul, cel puţin într-o anumită măsură, să dăm un răspuns po­zitiv unor astfel de legitime întrebări, întrebare şi răspuns care-şi găsesc justi­ficarea şi necesitatea în cuvintele atât de clare ale secretarului general al partidu­lui nostru, tovarăşul NICOLAE CEAUŞESCU : „Noi, comuniştii, conside­răm că este o datorie de onoare de a studia, cunoaşte şi cinsti cum se cuvine pe cei care au contribuit la făurirea na­ţiunii române, care şi-au dat viaţa pentru libertatea naţională şi socială a poporului român...“. Spre a fi însă — cum spuneam mai sus — sinceri cu noi înşine, noi nu am reuşit totuşi timp de aproape două de­cenii să facem viaţă tuturor exigenţelor acestei misiuni, să cercetăm istoria aces­tui popor şi pe oamenii acestui pământ, sub toate feţele pe care le prezintă şi, mai ales, să evităm primejdia cea mai gravă, ce pindeşte pe orice om de ştiin­ţă şi pe istorici în special : rutina, for­mulele gata pregătite, aplicate în chip mecanic şi îngust unei perioade sau al­teia. în asemenea condiţii, nu e de mi­rare că nu au întîrziat să apară şi unele semne neliniştitoare ale unor tendinţe su­biectiviste. Iată deci de ce, mai ales în ultimele două decenii a apărut tot mai necesară înlăturarea unor astfel de ten­dinţe, neştiinţifice, dăunătoare, de care Acad. Emil CONDURACHI (Continuare în pag. 14) După ce reuşeşti, însă, să-ţi însuşeşti atît gramatica cit şi lexicul necesar ale unei limbi străine, ce poate fi mai plă­cut, mai înălţător decit să citeşti operele clasice ale literaturii respective în limba in care au fost ele scrise, să sesizezi cele mai fine nuanţe, armonia versurilor, să vibrezi la unison cu sufletul creatorului operei literare ? Asemenea nuanţe sînt im­posibil de redat printr-o traducere, oricît de meşteşugit ar fi ea făcută. In această privinţă expresia italiană „traduttore, tra­­ditore“ (traducător, trădător) conţine mult adevăr. Aceeaşi situaţie se regăseşte în matema­tică. După ce ai reuşit să-ţi însuşeşti no­ţiunile de bază şi arta de a raţiona corect, ce poate fi mai plăcut decit să citeşti „în original“ legile naturii ? Intr-adevăr, aşa cum scria pe bună dreptate Galileo Gali­lei, limbajul naturii este cel al matema­ticii. Ştiinţa, aşa cum spunea odinioară Fran­cis Bacon, nu este nimic altceva decât o imagine a realităţii, a adevărului din uni­vers. O pictură, o sculptură, o operă li­terară, o compoziţie muzicală sunt de ase­menea imagini ale naturii. De ce aceste ultime imagini pot fi frumoase, iar o ima­gine ştiinţifică a naturii nu ar fi şi ea, în felul ei, frumoasă ? Desigur, s-ar putea obiecta că artistul nu se limitează să re­dea imagini ale realităţii, în sensul că opera lui nu este o fotografie, o simplă copie a naturii, ci că el ii adaugă propria sa fantezie, ceva din personalitatea sa, astfel incit opera de artă seamănă nu nu­mai cu realitatea, ci într-o mai mare mă­sură cu artistul însuşi. Uneori, din reali­tate nu mai recunoaştem decit cîteva ele­mente disparate şi de fapt ne aflăm in faţa unui produs artificial, rod al activi­tăţii umane şi prin aceasta cu mult mai de preţ. Ştiinţa, această statornică şi devotată slujitoare a adevărului, are atît de multe frumuseţi, ce pot înălţa spiritul uman pe culmi nebănuite, incit mulţi oameni de ştiinţă au ajuns la concluzia că o formu­lă, o lege a naturii, nu oglindeşte in mod corespunzător realitatea dacă nu este și „frumoasă“. Astfel celebrul fizician englez Paul Adrien Maurice Dirac, în vizită la Universitatea „Lomonosov“ din Moscova, fiind rugat de fizicianul sovietic D. Iva­nenko să scrie cîteva rînduri pe tabla a­­flată in cabinetul acestuia, a înscris me­morabilele cuvinte : „Physical law should have mathematical beauty“ (Legea fizică trebuie să aibă frumuseţe matematică). Şi această părere nu este izolată. Ori­cine aprofundează legile naturii, in orice domeniu simte această frumuseţe a ade­vărului. Ne amintim că filosoful grec Pla­ton considera frumuseţea „splendoarea adevărului“. Mai tîrziu criticul literar francez Boileau afirma in „Arta poetică“ : „Nimic nu este mai frumos decit adevă­rul“, iar enciclopedistul francez Diderot considera că frumosul „nu este decit ade­vărul relevat prin împrejurări posibile, dar rare şi minunate“. In sfirşit, pentru marele nostru istoric A. D. Xenopol fru­mosul era „adevărul in sfera estetică“. Interesante asocieri între adevăr şi fru­mos ! Dar ce este în esenţă acest frumos al adevărului, pe care oamenii de ştiinţă îl simt, dar nu-l pot întotdeauna explica ? Este fireşte greu de răspuns la o aseme­nea întrebare. De aceea am să fac apel la o frumoasă conferinţă pe care marele ma­tematician român Gheorghe Ţiţeica a ţi­nut-o la Ateneul Român despre „Matema­tica şi arta“. El făcea o comparaţie foarte plastică, foarte sugestivă intre un lucrător care bate cu ciocanul şi un matematician. Primul reuşeşte in munca sa pentru că, în esenţă, concentrează întreaga sa energie pe o suprafaţă foarte mică, aceea a cio­canului. Frumuseţea şi succesul unei for­mule matematice se datoreşte a consi­dera profesorul Gheorghe Ţiţeica — fap­tului că matematicianul reuşeşte să con­centreze în ea foarte multă energie. De aceea o formulă matematică se aplică în foarte numeroase domenii ale ştiinţelor naturii, aparent foarte diferite unul de altul. Există, intr-adevăr, multe, foarte multe asemănări între­ ştiinţă şi artă şi nu de suprafaţă, ci de esenţă. Profesorul Gh. Ţiţeica îşi încheia astfel conferinţa de la Ateneu, de care am vorbit mai sus : „Ar­hitectul Ateneului... a aşezat ca podoabă, de-a lungul cu­polei, în interiorul acestei săli, un şir de medalioane în care se cu­prind disciplinele variate ale culturii... Acum, iată ce am observat : chiar dea­supra acestei scene, adică la locul de cin­ste, sunt două medalioane, unul la dreap­ta, altul la stingă. Pe unul scrie Matema­tica, pe celălalt scrie Arta decorativă“. Acad. Radu P. VOINEA vităţi româneşti, deopotrivă, ale muncito­rimii şi ţărănimii, ale intelectualităţii şi ale tuturor păturilor orăşeneşti, ale în­tregului popor român in lupta sa de eli­berare naţională, în lupta sa pentru cîş­­tigarea drepturilor cetăţeneşti şi demo­cratice“... Este o idee, despre a cărei luciditate şi însemnătate patriotică ne dăm seama, cum nu se poate mai bine, retrăind isto­ria tuturor celor patruzeci de ani de la Eliberare. Este o idee care, traversind generos şi consecvent fiecare eveni­ment al edificării democraţiei noastre socialiste, ajunge a se ilustra prin tot ceea ce înseamnă unitatea unui popor în jurul partidului său. Nu ştiu dacă altunde in lume sau în istorie, alte partide şi-au rostit atît de limpede şi de ferm acest ideal, crez şi menire, dar nu aceasta este important. Important este faptul că, astăzi, la patru­zeci de ani de cinci, cu un asemenea gînd, partidul intra pe noua cale a des­tinelor ţării, ceea ce este mai scump, mai de inimă şi mai preţios societăţii noastre, se numeşte, intr-adevăr, Unita­tea tuturora. Muncitori, ţărani, intelectu­ali ştim cu toţii, ca pe un adevăr absolut al epocii pe care o trăim, cine reprezin­tă interesele colectivităţii româneşti. O ştim prin fapta a patruzeci de ani din viaţa unui partid pentru care legalitatea a însemnat construcţie şi creaţie. Şi, dacă poarta anului patruzeci pe care intrăm acum se arcuieşte deasupra noas­tră ca un curcubeu al dorinţei de pace, este aceasta tocmai datorită faptului că ne simţim temeinic aşezaţi pe creaţia celor patruzeci de ani. Ceea ce atunci putea să pară doar un apel politic, ne convinge astăzi că a fost însăşi conştiinţa misiunii de partid revo­luţionar înarmat cu cea mai largă per­spectivă asupra istoriei. Intrăm cu fruntea sus pe această poar­tă, pentru că ea se află aşezată pe un drum foarte drept şi foarte sigur : dru­mul idealurilor noastre pe care, astăzi, le putem numi certitudinile dintotdeauna. Corneliu LEU Istoriografia românească A­CUM 40 de ani mă aflam nu numai la „mijlocul drumului vieţii mele“ — „nel mezzo del cammin di nostra vita“, cum spusese atît de frumos Dante — dar îmi dădeam din ce în ce mai mult seama că mă găseam în faţa celei mai însem­nate cotituri a drumului, preocupărilor şi gîndurilor mele. Nu eram, desigur, sin­gurul istoric care trăia un asemenea sen­timent şi care îşi punea o astfel de îngri­jorată întrebare. In ţara noastră însă, marea cotitură de 2 CONTEMPORANUL Frumoasele idei I­DEEA de frumos su­gerează, de obicei, ma­relui public, frumosul artistic. Ne gindim mai degrabă la frumuseţea unei pinze a lui Nicolae Grigorescu, a unei sculpturi a lui Brâncuşi, a unei poezii de Lucian Blaga, ori a „Baladei“ lui Ciprian Porumbescu, decit, de exemplu, la frumuseţea unei for­mule matematice sau a unui experiment de fizică ori de chimie. Sunt mulţi care nici nu cred că o formulă matematică ar putea fi frumoasă. Păstrind, probabil, din perioada anilor de liceu, o amintire nu întotdeauna agreabilă despre matematică, această disciplină care se vrea regina şti­inţelor, nu concep că ea ar putea ascunde neasemuite frumuseţi. Fără îndoială că însuşirea oricărei dis­cipline ştiinţifice şi mai ales a matema­ticii implică o serie de dificultăţi ce tre­buie depăşite. Dar, oare, învăţarea corectă a unei limbi străine nu implică, mai ales in ceea ce priveşte gramatica, depăşirea unor dificultăţi ? Şi dacă ar fi să dăm crezare sculptorilor din evul mediu care, în catedralele gotice din Franţa, au dăl­tuit în piatră statuile celor şapte­­arte liberale“, am fi tentaţi să considerăm gra­matica drept cea mai dificilă artă, ea fiind înfăţişată de obicei printr-o femeie bătrână cu o nuia în mină, în timp ce aritmetica şi geometria, considerate şi ele arte liberale, făceau parte din ciclul ar­moniei, aritmetica fiind o armonie a nu­merelor, iar geometria o armonie a for­melor, alături de astronomie — armonia universului — și de muzică. Ca un curcubeu S­E FACE această In­trare intr-un an plin de evenimente, ani­versări si rememorări, pe poarta cea mare şi generoasă a gîn­­dului nostru grav de pace. Se face, această intrare, cu pasul sigur şi ferm al unui popor care a demonstrat omenirii că ştie să-şi croiască destinul cu fermitate. Se face, intr-o fericită comparaţie a sal­tului produs în tot ce reprezintă ideea de ROMÂNIE in lume. Pe pragul acestui an aniversar, mă gîndesc la acele cuvinte prin care se des­chidea o­­altă poartă a istoriei : poarta de triumf prin care intra în legalitate partidul nostru. In Declaraţia Comitetului Central al P.C.R. publicată în primul nu­măr legal al ziarului „România liberă“ se spunea : „Partidul Comunist din România, partid al clasei muncitoare, re­prezintă însă interesele întregii colecti­ Viaţa noastră I­NTRAREA in anul 40 e un moment la între­tăierea dintre nostal­gie şi reflecţie lucidă. Cei ce avem azi aproape de cincizeci de ani, în cei dinţii din aceşti patruzeci ieşeam din copilărie. Nu din orice fel de copilărie. Lăsam in urmă o intrare în viaţă care avusese loc sub semnul răz­boiului şi al ordinelor de chemare, al spaimei care se numea moartea, pleca­rea şi neîntoarcerea părinţilor, neamuri­lor mai apropiate sau mai depărtate, care se numea foame, lipsuri de tot felul, co­loane de ostaşi străini rechiziţionîndu-ne vitele şi paturile... Nu a fost o formulă literară, ci un fapt. Noi n-am avut co­pilărie. Generaţia de dinainte, zbuciumată şi sfişiată şi sacrificată, trăise cîţiva ani poate mai clari, reuşise să se opună, cu mijloacele ei, cit de cit, războiului. Noi ne-am trezit direct în război. Opoziţia mamelor şi taţilor noştri era să trăim, să rezistăm. Faptul că existăm azi, ne facem muncile de oameni, ne scriem cărţile seamnă că ei au rezistat şi, prin ei, existat şi existăm. Poate la acest început de an, al patruzecilea de la 23 August 1944, primul lucru la care trebuie să ne gindim şi pe care să-l preţuim e pacea, grăbită, apropiată, determinată pentru noi de acel eveniment. Orice s-a întîmplat în aceste patru decenii trebuie privit cu luciditatea primordială a faptului că am avut parte de pace. Azi cînd ştim mai mult decit atunci ceea ce înseamnă un război, azi cînd alăturăm cuvintului răz­boi epitetele de modern, de atomic, e nuclear, lumina a patruzeci de ani d pace în România ne apare cu atît mai fertilă şi pilduitoare. Proiectate nu şi din lumina acestei vieţi a păcii, datele revo­luţiei socialiste se constituie in tabloul care ne-a implicat pe toţi, ne-au influ­enţat existenţa şi au fost influenţate de existenţa noastră. Retrospectivele pot fi tentaţia oricui îşi numără cu aceste patru decenii deceniile vieţii lui. Drumul pe propriile urme, risipite de-a lungul şi de-a latul ţării, este una din marile­ ten­taţii, cu conştiinţa că, nereuşind a re­face întreaga traiectorie, reperele esen­ţiale nu se poate să nu le găsim în ceea ce este societatea noastră de azi. De aceea vorbeam, la început, de luciditate. Patruzeci de ani care sunt viaţa noastră, în care am construit, ne-am construit. Patruzeci de ani care nu se vor repeta aşa cum viaţa nimănui dintre noi nu se repetă, pe care nu-i putem, nu avem dreptul­­ să-i facem altfel decit au fost, adică să nu le acordăm marele statut de unicitate, atît pentru noi cit şi pentru istoria ţării. Vor veni alţii, în secole şi milenii, dar mai ales in alte vieţi. Aceştia patruzeci nu vor fi identificaţi cu nici o altă epocă, ei fiind una dintre marile temelii care se pun o dată in istorie unei naţii, care îşi descoperă propriile forţe, îşi declanşează imaginaţia originală, îşi datorează lor sinuozităţile şi măreţia. Ni­ciodată, ca în aceşti patruzeci de ani, o perioadă istorică nu a fost atit de im­pregnată ca şi de spiritul activ al oame­nilor care au alcătuit-o. Niciodată nu a purtat în ea, atit de acut, tensiunile vii ale creării şi re-creării, înnoirii şi reîn­noirii. Incit omagiul şi recunoaşterea este de a fi fost aici, de a nu fi dorit să trăim ieri, de a avea speranţa că vom exista mîine. Platon PARDAU

Next