Contemporanul, ianuarie-iunie 1984 (nr. 1-27)
1984-01-01 / nr. 1
INTRAREA IN ANUL 40 Cutezanţa de a privi în viitor SPUN România socialistă, patrie liberă, suverană, independentă şi-n rotunjimea cuvintelor se adună, iată, semnificativ concentrată lecţia împlinită a unei îndelungi şi eroice istorii. Visul visat de marii înaintaşi, chipul patriei în care, ca într-o lumină fără de seamăn, s-au oglindit cele mai pilduitoare vieţi ale celor născuţi pe vatra românească şi meniţi să ctitorească la statuia demnităţii ei, s-a înavuţit an de an pe drumul inaugurat acum patru decenii in clipa istorică a Eliberării, a asumării în mod definitiv a unui nou destin. Spun România socialistă şi coroana măreaţă a Carpaţilor devine nimic pentru a împodobi, ca un arc triumfal, acest nou timp pentru care nicicind nu vom osteni îndeajuns aducindu-i imnurile noastre de demnă admiraţie. Cită distanţă a putut străbate ţara în cele patru decenii a căror împlinire o vom celebra în Augustul către care întreg poporul îşi încoronează înfăptuirile pasiunii şi devoţiunii faţă de muncă ! Cum s-ar putea, în ce unităţi de măsură am putea cuprinde dimensiunile acestui timp ? Cred că fiecare om al ţării poate să aducă la această întrebare, deloc patetică, dar pe deplin îndreptăţită, exemplul propriei sale vieţi, al propriei sale fapte. Fiindcă în aceşti ani zilele au cunoscut densităţi fără egal, iar clipele Insele au fost înnobilate de fapta creatoare a unui popor mai conştient decit oricînd de nobila sa răspundere în faţa istoriei. Fruntea luminată a patriei s-a Înălţat în aceşti ani cu cutezanţa de a privi pînă dincolo de orizonturile sfîrşitului de veac cu cutezanţa de a privi prin lentilele măritoare, mereu mai puternice. Iar contururile zilei de mîine şi-au pierdut aproximaţiile imbrăcînd definitiv haina certitudinilor. Despre multe, despre foarte multe lucruri se poate vorbi privind In adincul biografiei acestor 40 de ani pe care în August ii vom celebra. Cu emoţia şi bucuria de a le fi fost contemporani. Dar mai presus de toate, o ştim, pe sub arcul de triumf al marii sărbători în August vor defila într-o solemnitate şi unitate, ele însele semnificative pentru dimensiunile noului timp, oamenii ţării, constructorii statuii eterne a patriei, oamenii certitudinilor. In faţa unei sărbători este firesc să împodobim cuvîntul în straie de sărbătoare. Şi o facem. Şi o vom face. Dar tocmai pentru ca aceste haine să fie pe deplin încăpătoare nu putem uita că aceste ceasuri de sărbătoare au fost construite printr-o tenacitate fără egal, prin dăruire şi jertfă, prin sublima şi intima decizie a fiecărei conştiinţe de a pune mai presus de sine ceea ce este de fapt mai presus — patria însăşi. Patria, căreia după Congresul al IX-lea al partidului conectat la marile bătălii ale construcţiei, aşa cum le-a prefigurat lucid şi cutezător intitul om al patriei, poporul i-a înălţat marile sale coloane de susţinere, aşezîndu-i în efigia nepieritoare însemnele efortului creator, ale adeziunii la idei esenţiale. Privind de undeva de sus, de pe culmea Carpaţilor, un superb ţinut român Nicolae DRAGOŞ (Continuare in pag. 14) la 23 August 1944 a dat istoricilor noştri încrederea în posibilitatea de cunoaştere, in lumina concepţiei materialist-dialectice şi istorice, a lumii şi a vieţii, precum şi certitudinea rolului ce le revine în imensul efort de transformare a lumii vechi intr-o lume nouă. In aceşti primi ani de avint s-au format o seamă de tineri istorici, care ocupă astăzi un lic de frunte in invăţămîntul nostru superior sau în institutele de istorie şi arheologie din ţară. Am dreptul să mă număr şi eu printre aceia care au contribuit, mai ales în ultimii 20 de ani, la formarea unora dintre tinerii cu care s-ar putea mîndri orice universitate sau institut de cercetare din lume. Sublinierea „din ultimii 20 de ani“ necesită o explicaţie. Deoarece, fiecare om de ştiinţă trebuie să fie sincer cu el însuşi şi cu cei cărora li se adresează. Nu e vorba aici de o afirmaţie retorică, deoarece ea exprimă pentru mulţi dintre noi o permanentă preocupare. Au reuşit oare istoricii români, cei mai virstnici ca şi cei mai tineri, să-şi îndeplinească pînă la capăt şi în cele mai bune condiţii misiunea de cinste ce le-a fost încredinţată acum patruzeci de ani . Miile de documente ce au fost scoase la lumină din atîtea arhive, sutele de şantiere arheologice ce s-au deschis pe tot cuprinsul ţării, zecile de monografii ce au îmbrăţişat toate perioadele istorice ale poporului român, studierea întemeierii statelor proprii, crearea unor bunuri culturale de o valoare nepreţuită — toate acestea ne dau dreptul, cel puţin într-o anumită măsură, să dăm un răspuns pozitiv unor astfel de legitime întrebări, întrebare şi răspuns care-şi găsesc justificarea şi necesitatea în cuvintele atât de clare ale secretarului general al partidului nostru, tovarăşul NICOLAE CEAUŞESCU : „Noi, comuniştii, considerăm că este o datorie de onoare de a studia, cunoaşte şi cinsti cum se cuvine pe cei care au contribuit la făurirea naţiunii române, care şi-au dat viaţa pentru libertatea naţională şi socială a poporului român...“. Spre a fi însă — cum spuneam mai sus — sinceri cu noi înşine, noi nu am reuşit totuşi timp de aproape două decenii să facem viaţă tuturor exigenţelor acestei misiuni, să cercetăm istoria acestui popor şi pe oamenii acestui pământ, sub toate feţele pe care le prezintă şi, mai ales, să evităm primejdia cea mai gravă, ce pindeşte pe orice om de ştiinţă şi pe istorici în special : rutina, formulele gata pregătite, aplicate în chip mecanic şi îngust unei perioade sau alteia. în asemenea condiţii, nu e de mirare că nu au întîrziat să apară şi unele semne neliniştitoare ale unor tendinţe subiectiviste. Iată deci de ce, mai ales în ultimele două decenii a apărut tot mai necesară înlăturarea unor astfel de tendinţe, neştiinţifice, dăunătoare, de care Acad. Emil CONDURACHI (Continuare în pag. 14) După ce reuşeşti, însă, să-ţi însuşeşti atît gramatica cit şi lexicul necesar ale unei limbi străine, ce poate fi mai plăcut, mai înălţător decit să citeşti operele clasice ale literaturii respective în limba in care au fost ele scrise, să sesizezi cele mai fine nuanţe, armonia versurilor, să vibrezi la unison cu sufletul creatorului operei literare ? Asemenea nuanţe sînt imposibil de redat printr-o traducere, oricît de meşteşugit ar fi ea făcută. In această privinţă expresia italiană „traduttore, traditore“ (traducător, trădător) conţine mult adevăr. Aceeaşi situaţie se regăseşte în matematică. După ce ai reuşit să-ţi însuşeşti noţiunile de bază şi arta de a raţiona corect, ce poate fi mai plăcut decit să citeşti „în original“ legile naturii ? Intr-adevăr, aşa cum scria pe bună dreptate Galileo Galilei, limbajul naturii este cel al matematicii. Ştiinţa, aşa cum spunea odinioară Francis Bacon, nu este nimic altceva decât o imagine a realităţii, a adevărului din univers. O pictură, o sculptură, o operă literară, o compoziţie muzicală sunt de asemenea imagini ale naturii. De ce aceste ultime imagini pot fi frumoase, iar o imagine ştiinţifică a naturii nu ar fi şi ea, în felul ei, frumoasă ? Desigur, s-ar putea obiecta că artistul nu se limitează să redea imagini ale realităţii, în sensul că opera lui nu este o fotografie, o simplă copie a naturii, ci că el ii adaugă propria sa fantezie, ceva din personalitatea sa, astfel incit opera de artă seamănă nu numai cu realitatea, ci într-o mai mare măsură cu artistul însuşi. Uneori, din realitate nu mai recunoaştem decit cîteva elemente disparate şi de fapt ne aflăm in faţa unui produs artificial, rod al activităţii umane şi prin aceasta cu mult mai de preţ. Ştiinţa, această statornică şi devotată slujitoare a adevărului, are atît de multe frumuseţi, ce pot înălţa spiritul uman pe culmi nebănuite, incit mulţi oameni de ştiinţă au ajuns la concluzia că o formulă, o lege a naturii, nu oglindeşte in mod corespunzător realitatea dacă nu este și „frumoasă“. Astfel celebrul fizician englez Paul Adrien Maurice Dirac, în vizită la Universitatea „Lomonosov“ din Moscova, fiind rugat de fizicianul sovietic D. Ivanenko să scrie cîteva rînduri pe tabla aflată in cabinetul acestuia, a înscris memorabilele cuvinte : „Physical law should have mathematical beauty“ (Legea fizică trebuie să aibă frumuseţe matematică). Şi această părere nu este izolată. Oricine aprofundează legile naturii, in orice domeniu simte această frumuseţe a adevărului. Ne amintim că filosoful grec Platon considera frumuseţea „splendoarea adevărului“. Mai tîrziu criticul literar francez Boileau afirma in „Arta poetică“ : „Nimic nu este mai frumos decit adevărul“, iar enciclopedistul francez Diderot considera că frumosul „nu este decit adevărul relevat prin împrejurări posibile, dar rare şi minunate“. In sfirşit, pentru marele nostru istoric A. D. Xenopol frumosul era „adevărul in sfera estetică“. Interesante asocieri între adevăr şi frumos ! Dar ce este în esenţă acest frumos al adevărului, pe care oamenii de ştiinţă îl simt, dar nu-l pot întotdeauna explica ? Este fireşte greu de răspuns la o asemenea întrebare. De aceea am să fac apel la o frumoasă conferinţă pe care marele matematician român Gheorghe Ţiţeica a ţinut-o la Ateneul Român despre „Matematica şi arta“. El făcea o comparaţie foarte plastică, foarte sugestivă intre un lucrător care bate cu ciocanul şi un matematician. Primul reuşeşte in munca sa pentru că, în esenţă, concentrează întreaga sa energie pe o suprafaţă foarte mică, aceea a ciocanului. Frumuseţea şi succesul unei formule matematice se datoreşte a considera profesorul Gheorghe Ţiţeica — faptului că matematicianul reuşeşte să concentreze în ea foarte multă energie. De aceea o formulă matematică se aplică în foarte numeroase domenii ale ştiinţelor naturii, aparent foarte diferite unul de altul. Există, intr-adevăr, multe, foarte multe asemănări între ştiinţă şi artă şi nu de suprafaţă, ci de esenţă. Profesorul Gh. Ţiţeica îşi încheia astfel conferinţa de la Ateneu, de care am vorbit mai sus : „Arhitectul Ateneului... a aşezat ca podoabă, de-a lungul cupolei, în interiorul acestei săli, un şir de medalioane în care se cuprind disciplinele variate ale culturii... Acum, iată ce am observat : chiar deasupra acestei scene, adică la locul de cinste, sunt două medalioane, unul la dreapta, altul la stingă. Pe unul scrie Matematica, pe celălalt scrie Arta decorativă“. Acad. Radu P. VOINEA vităţi româneşti, deopotrivă, ale muncitorimii şi ţărănimii, ale intelectualităţii şi ale tuturor păturilor orăşeneşti, ale întregului popor român in lupta sa de eliberare naţională, în lupta sa pentru cîştigarea drepturilor cetăţeneşti şi democratice“... Este o idee, despre a cărei luciditate şi însemnătate patriotică ne dăm seama, cum nu se poate mai bine, retrăind istoria tuturor celor patruzeci de ani de la Eliberare. Este o idee care, traversind generos şi consecvent fiecare eveniment al edificării democraţiei noastre socialiste, ajunge a se ilustra prin tot ceea ce înseamnă unitatea unui popor în jurul partidului său. Nu ştiu dacă altunde in lume sau în istorie, alte partide şi-au rostit atît de limpede şi de ferm acest ideal, crez şi menire, dar nu aceasta este important. Important este faptul că, astăzi, la patruzeci de ani de cinci, cu un asemenea gînd, partidul intra pe noua cale a destinelor ţării, ceea ce este mai scump, mai de inimă şi mai preţios societăţii noastre, se numeşte, intr-adevăr, Unitatea tuturora. Muncitori, ţărani, intelectuali ştim cu toţii, ca pe un adevăr absolut al epocii pe care o trăim, cine reprezintă interesele colectivităţii româneşti. O ştim prin fapta a patruzeci de ani din viaţa unui partid pentru care legalitatea a însemnat construcţie şi creaţie. Şi, dacă poarta anului patruzeci pe care intrăm acum se arcuieşte deasupra noastră ca un curcubeu al dorinţei de pace, este aceasta tocmai datorită faptului că ne simţim temeinic aşezaţi pe creaţia celor patruzeci de ani. Ceea ce atunci putea să pară doar un apel politic, ne convinge astăzi că a fost însăşi conştiinţa misiunii de partid revoluţionar înarmat cu cea mai largă perspectivă asupra istoriei. Intrăm cu fruntea sus pe această poartă, pentru că ea se află aşezată pe un drum foarte drept şi foarte sigur : drumul idealurilor noastre pe care, astăzi, le putem numi certitudinile dintotdeauna. Corneliu LEU Istoriografia românească ACUM 40 de ani mă aflam nu numai la „mijlocul drumului vieţii mele“ — „nel mezzo del cammin di nostra vita“, cum spusese atît de frumos Dante — dar îmi dădeam din ce în ce mai mult seama că mă găseam în faţa celei mai însemnate cotituri a drumului, preocupărilor şi gîndurilor mele. Nu eram, desigur, singurul istoric care trăia un asemenea sentiment şi care îşi punea o astfel de îngrijorată întrebare. In ţara noastră însă, marea cotitură de 2 CONTEMPORANUL Frumoasele idei IDEEA de frumos sugerează, de obicei, marelui public, frumosul artistic. Ne gindim mai degrabă la frumuseţea unei pinze a lui Nicolae Grigorescu, a unei sculpturi a lui Brâncuşi, a unei poezii de Lucian Blaga, ori a „Baladei“ lui Ciprian Porumbescu, decit, de exemplu, la frumuseţea unei formule matematice sau a unui experiment de fizică ori de chimie. Sunt mulţi care nici nu cred că o formulă matematică ar putea fi frumoasă. Păstrind, probabil, din perioada anilor de liceu, o amintire nu întotdeauna agreabilă despre matematică, această disciplină care se vrea regina ştiinţelor, nu concep că ea ar putea ascunde neasemuite frumuseţi. Fără îndoială că însuşirea oricărei discipline ştiinţifice şi mai ales a matematicii implică o serie de dificultăţi ce trebuie depăşite. Dar, oare, învăţarea corectă a unei limbi străine nu implică, mai ales in ceea ce priveşte gramatica, depăşirea unor dificultăţi ? Şi dacă ar fi să dăm crezare sculptorilor din evul mediu care, în catedralele gotice din Franţa, au dăltuit în piatră statuile celor şaptearte liberale“, am fi tentaţi să considerăm gramatica drept cea mai dificilă artă, ea fiind înfăţişată de obicei printr-o femeie bătrână cu o nuia în mină, în timp ce aritmetica şi geometria, considerate şi ele arte liberale, făceau parte din ciclul armoniei, aritmetica fiind o armonie a numerelor, iar geometria o armonie a formelor, alături de astronomie — armonia universului — și de muzică. Ca un curcubeu SE FACE această Intrare intr-un an plin de evenimente, aniversări si rememorări, pe poarta cea mare şi generoasă a gîndului nostru grav de pace. Se face, această intrare, cu pasul sigur şi ferm al unui popor care a demonstrat omenirii că ştie să-şi croiască destinul cu fermitate. Se face, intr-o fericită comparaţie a saltului produs în tot ce reprezintă ideea de ROMÂNIE in lume. Pe pragul acestui an aniversar, mă gîndesc la acele cuvinte prin care se deschidea oaltă poartă a istoriei : poarta de triumf prin care intra în legalitate partidul nostru. In Declaraţia Comitetului Central al P.C.R. publicată în primul număr legal al ziarului „România liberă“ se spunea : „Partidul Comunist din România, partid al clasei muncitoare, reprezintă însă interesele întregii colecti Viaţa noastră INTRAREA in anul 40 e un moment la întretăierea dintre nostalgie şi reflecţie lucidă. Cei ce avem azi aproape de cincizeci de ani, în cei dinţii din aceşti patruzeci ieşeam din copilărie. Nu din orice fel de copilărie. Lăsam in urmă o intrare în viaţă care avusese loc sub semnul războiului şi al ordinelor de chemare, al spaimei care se numea moartea, plecarea şi neîntoarcerea părinţilor, neamurilor mai apropiate sau mai depărtate, care se numea foame, lipsuri de tot felul, coloane de ostaşi străini rechiziţionîndu-ne vitele şi paturile... Nu a fost o formulă literară, ci un fapt. Noi n-am avut copilărie. Generaţia de dinainte, zbuciumată şi sfişiată şi sacrificată, trăise cîţiva ani poate mai clari, reuşise să se opună, cu mijloacele ei, cit de cit, războiului. Noi ne-am trezit direct în război. Opoziţia mamelor şi taţilor noştri era să trăim, să rezistăm. Faptul că existăm azi, ne facem muncile de oameni, ne scriem cărţile seamnă că ei au rezistat şi, prin ei, existat şi existăm. Poate la acest început de an, al patruzecilea de la 23 August 1944, primul lucru la care trebuie să ne gindim şi pe care să-l preţuim e pacea, grăbită, apropiată, determinată pentru noi de acel eveniment. Orice s-a întîmplat în aceste patru decenii trebuie privit cu luciditatea primordială a faptului că am avut parte de pace. Azi cînd ştim mai mult decit atunci ceea ce înseamnă un război, azi cînd alăturăm cuvintului război epitetele de modern, de atomic, e nuclear, lumina a patruzeci de ani d pace în România ne apare cu atît mai fertilă şi pilduitoare. Proiectate nu şi din lumina acestei vieţi a păcii, datele revoluţiei socialiste se constituie in tabloul care ne-a implicat pe toţi, ne-au influenţat existenţa şi au fost influenţate de existenţa noastră. Retrospectivele pot fi tentaţia oricui îşi numără cu aceste patru decenii deceniile vieţii lui. Drumul pe propriile urme, risipite de-a lungul şi de-a latul ţării, este una din marile tentaţii, cu conştiinţa că, nereuşind a reface întreaga traiectorie, reperele esenţiale nu se poate să nu le găsim în ceea ce este societatea noastră de azi. De aceea vorbeam, la început, de luciditate. Patruzeci de ani care sunt viaţa noastră, în care am construit, ne-am construit. Patruzeci de ani care nu se vor repeta aşa cum viaţa nimănui dintre noi nu se repetă, pe care nu-i putem, nu avem dreptul să-i facem altfel decit au fost, adică să nu le acordăm marele statut de unicitate, atît pentru noi cit şi pentru istoria ţării. Vor veni alţii, în secole şi milenii, dar mai ales in alte vieţi. Aceştia patruzeci nu vor fi identificaţi cu nici o altă epocă, ei fiind una dintre marile temelii care se pun o dată in istorie unei naţii, care îşi descoperă propriile forţe, îşi declanşează imaginaţia originală, îşi datorează lor sinuozităţile şi măreţia. Niciodată, ca în aceşti patruzeci de ani, o perioadă istorică nu a fost atit de impregnată ca şi de spiritul activ al oamenilor care au alcătuit-o. Niciodată nu a purtat în ea, atit de acut, tensiunile vii ale creării şi re-creării, înnoirii şi reînnoirii. Incit omagiul şi recunoaşterea este de a fi fost aici, de a nu fi dorit să trăim ieri, de a avea speranţa că vom exista mîine. Platon PARDAU