Contemporanul, ianuarie-iunie 1986 (nr. 2-26)
1986-05-30 / nr. 22
пидв—иджн.'м^'члл.тагаияг.-д,'яд.|«1а|л« Puncte de vedere • Controverse • Ecouri Dreptate, muncă, adevăr — principii social-politice fundamentale la Mihai Eminescu CEI CARE s-au aplecat asupra operei eminesciene au constatat că una din trăsăturile ei fundamentale o formează organicitatea, in sensul că aceleaşi idei directoare sunt urmărite în mod consecvent în toate sectoarele scrisului său, marile opere , comunicînd un sentiment de coexistentă a tuturor părţilor, arhitectura lor nefiind decit proiecţia unei armonii prestabilite. In acest sens, pentru a dobindi o viziune de ansamblu asupra gîidurilor lui Eminescu despre drept şi dreptate, acestea se impun descifrate nu din unele afirmaţii trunchiate chiar des repetate în focul polemicilor sale de presă şi politică, ci în urmărirea liniilor fundamentale ale gîndirii practice eminesciene, distingînd ce anume ţine de sensibilitatea sa profundă — care-i structurează opţiuinile şi gîndirea ■— şi ceea ce exprimă doar concesii tactice impuse de caracterul polemic al unor scrieri. Bunăoară, în gîndirea socială, economică şi etică deopotrivă, a lui Eminescu, fiecare bun consumat sau serviciu primit trebuie, în mod obligatoriu, să aibă o acoperire, un echivalent de muncă ce urmează a se restitui societăţii. In acest sens se adresează el tuturor celor ce pretind drepturi . ..Şi ca să ştim ce aveţi dreptul de a pretinde, să întrebăm ce produceţi ?■*. Echivalenţa aceasta obligatorie a drepturilor cu datoriile corelative, corecta compensaţie a muncii de către oameni sau clasele sociale demonstrează cit se poate de clar necesitatea caracterului etic-justiţiar al raporturilor sociale, în gîndirea eminesciană. Din această considerare etică derivă şi datoria de a fi respectaţi toţi producătorii pe a căror muncă şi sacrificii se sprijină întregul edificiu social. Şi între aceşti producători pe primul plan se situează ţărănimea căreia Eminescu îi închină odată cu profundul său respect şi dragostea sa fierbinte „...Ţăranul, acest unic şi adevărat popor românesc. El căruia nu-i dăm nimic în schimb, păstrează prin limbă şi datini unitatea noastră naţională; el e păstrătorul caracterului nostru în lumea această franţuzită şi nemţită, el e singurul care de zece veacuri n-a desperat de soarta noastră în Orient“ (v.Timpul“ din 18 febr. 1882). Eminescu deplînge şi denunţă greaua situaţie în care se zbate marea majoritate a ţăranilor, care ..vor fi reduşi cu vremea la starea de proletari, avind fiecare cîţiva stinjeni de pămînt, prea puţin pentrua trăi şi prea mult pentru a muri ; se va naşte un fel de clasă abridă, fără putere şi fără producţiune, incapabilă de a se înmulţi din cauza sărăciei, sclavă absolută a capitalului“ („Timpul" din 17 iul. 1879). Ideea dominantă a gîndirii social-politice eminesciene care fundamentează şi dă substanţă întregii sale activităţi, întregii sale opere, atît literare cît şi politice (căci ele nu pot fi în nici un fel despărţite *) ar putea fi concentrată, credem, în următorul citat de însemnătate crucială nu numai pentru vremea sa, ci şi pentru timpul nostru şi pentru toate timpurile ce vor veni, cît va exista neamul românesc . ..Chestiunea de căpetenie pentru istorie şi continuitatea de dezvoltare a acestei ţări este ca elementul românesc să rămiie cel determinant, ca el să dea tiparul acestei forme de stat, ca limba lui, înclinările lui oneste şi generoase, bunul lui simţ, cu un cuvînt geniul lui să rămiie şi pe viitor norma de dezvoltare a ţării şi să pătrundă pururea această dezvoltare. (...) Voim ca stejarul stejar să producă, numeri pădureţi“. („Timpul“, 17 dec. 1881). Iată şi două fragmente antologice — unul de la începutul activităţii sale intelectuale — care constituie şi crezul său de o viaţă întreagă : „Suntem români, vrem să rămînem români şi cerem egala îndreptăţire a naţiunii noastre“ (Să facem un Progres in „Opere“ vol. IX, pag. 90), iar celălalt : „E pietroasă şi neovoiată calea dreptăţii, dar e singura“ (Manuscrisul 2257 f. 31 in Opere vol. IX, p. 448). Şi Eminescu a ales şi a mers la această cale care l-a dus la nemurire. Dreptatea constituie la Eminescu nu numai rădăcina convingerilor sale socialpolitice, nu numai substratul din care-şi trage, seva gîndirii, ci şi un principiu de acţiune, alături de muncă şi de adevăr. Eminescu afirmă : „Ceea ce simţim cu toţii insă sunt relele reale, care bîntuie tararele care nici nu au a face cu principiile conservatoare sau cu cele liberale şi pentru a căror înlăturare nu se cere dialectică şi oratorie, ci muncă, echitate şi adevăr“. („Timpul“ din 9 dec. 1882). Poate că dacă i-ar fi fost dat să mai trăiască numărul de ani, la care avea dreptul firesc, dacă natura şi ritmul ocupaţiilor sale zilnice i-ar fi permis desfăşurarea intr-o atmosferă mai senină a studiilor şi sintezelor în acest domeniu, poate ne-ar fi dat, cu o anticipaţie de generaţii, gîndirea practică, filosofia fetică şi politică pe care eram îndreptăţiţi a o aştepta de la omul cel mai deplin al culturii noastre. Dar, din nefericire, aceasta nu a fost să fie. Ne-au rămas în schimb culmile atinse de el în numeroase domenii literare, în activitatea publicistică, întreaga sa viaţă închinată neamului său, pe care l-a iubit ca nimeni altul şi căruia i-a lăsat cel mai de preţ legat : speranţa şi încrederea într-un viitor de dreptate naţională şi de respect al demnităţii umane, aureolat de nimbul adevărului, binelui şi dreptăţii. C. CORNESCU C. PETRESCU • S-a căutat de mulţi cercetători sagaci şi competenţi ai operei eminesciene a decela un text care să cuprindă, ca intr-un embrion, esenţa viziunii sale poetice. G. Călinescu a considerat mai demult că în poezia Melancolie, publicată la 1 septembrie 1876, se poate găsi sîmburele întregii poezii eminesciene . Vladimir Streinu vede in Floare albastră „stadiul placentar al creaţiei", iar mai recent, în revista „Convorbiri literare“ nr. 1/1930 Mihai Drăgan consideră că Mortua est ar putea fi socotită şi ea drept un nucleu vizionar al creaţiei eminesciene. Ion VIŞINESCU, Brăila: Dv. puneţi un nefiresc semn de egalitate intre adevărul vieţii de fiecare zi şi adevărul literaturii. Vi se pare că aţi fost martorul unei situaţii pe care, din intîmplare, aţi găsit-o relatată într-o carte şi sînteţi tentat să interveniţi : „nu, nu s-a întîmplat aşa, autorul nu respectă adevărul !“ A nu se confunda un banal proces verbal cu o nuvelă sau cu o povestire. Discutăm astăzi despre adevăruri vechi, dar, după cum se vede, cu folos... Părerile unora dintre noi despre literatură au rămas, vai, în urma literaturii înseşi. Paul BRUNEA, Bucureşti. Orice colecţie de ziare vă poate sta la dispoziţie pentru informaţiile de care aveţi nevoie. După un număr de ani, răsfoite cu încetinitorul, ziarele n-au numai praful lor, ci şi parfumul lor... Maria VĂDUVĂ, Alexandria : Concursul de proză Marin Preda a şi avut loc, la sfîrşitul acestei luni desfăşurîndu-se partea finală, inminarea premiilor. Nu vă rămîne decit ca peste doi ani să participaţi şi dv. Pină atunci aveţi timp să scrieţi, cum s-ar zice să vă înarmaţi pină nu dinţi, în vederea cîştigării unui premiu. Ştefan MINEA, Constanţa : Nu v-am uitat, aveţi dreptate că numele adevărat pare a fi un pseudonim şi pseudonimul numele adevărat. Dar asta contează prea puţin pe lingă gîndul exprimat in scrisoare : „Pentru mine există o singură naţionalitate pe Terra şi anume naţionalitatea umană“. Cea mai reuşită dintre poezii este cea „inspirată după o tăcere populară“. Şi in celelalte sunt lucruri care anunţă o evoluţie, dacă se înlătură o anume crispare a expresiei, o „violenţă“ de lexic ce nu reuşeşte să acopere intenţiile, de altfel, lăudabile. Marin DESPA, Craiova: Vă mulţumim pentru generoasele dv. oferte. Nu putem întrezări — încă — posibilitatea unei colaborări, motivele aflindu-se chiar în textele trimise. Semnătura, cea de mină, este însă la înălţime... • Rodica MARCU, Izvin — Timiş: Frumos spus : „Clipele se prefac în amurguri / şi intră adine în noi înşine / apoi se revarsă in afară / în zbaterea vremii flăminde...“ Poemele trimise sint dintre cele care pot însenina orice poştaş după parcurgerea a zeci de scrisori în căutarea acelei scîntei binecuvîntate... Am intilnit la dv. o frază poetică sigură, idei poetice, insă, mai puţină abilitate în construcţia unei poezii. Vom reproduce în curînd la rubrica noastră Caligrafii poezia Unic ritual. Ion ELENA, Tîrgu-Jiu : Aţi „călătorit“, se vede, atentă şi rezultatul este un reportaj curat, cursiv, cu certe virtuţi publicistice. Nu lipsesc culoarea, gîndul, adică reflecţia, ceea ce înseamnă că vă aflaţi pe un drum bun. Cu unele mici retuşuri vom încerca să-l publicăm, intr-un număr viitor, ceea ce ar însemna că depăşim întrucîtva dorinţa dv. de a afla părerea noastră despre el. Felie PRIOTEASA, Corabia: N-am fi ezitat să vă venim în ajutor dacă... Poezia dv. pare să aibă prea multe cuvinte, mult mai multe decit ar trebui. Vă lăsaţi în voia lor şi ele vă duc asemenea unor corăbii fără cîrmă spre mal. Iar dv. aveaţi intenţia să înaintaţi spre larg. Schimbaţi-vă unghiul din care priviţi poezia, încercaţi să găsiţi unul mai adecvat şi mai favorabil dv. încolo gîndurile noastre cele mai bune. Am încheia şi noi, la fel : „Al dumneavoastră devotat...“ Florin COSTINESCU PANAITEANU BARDASARE : Fetiţa cu cartea Piesele clasice în actuala stagiune teatrală OPERELE clasicilor noştri sînt bine cunoscute (se presupune, cel puţin), teatrele se pot gîndi la ele ,în linişte, aşteptînd cu răbdare momentul cel mai propice montării lor, in raport cu forţele artistice de care dispun. Exceptînd cazuri mai rare (descoperirea unor texte necunoscute sau uitate), elementul de neprevăzut este aproape exclus in această categorie. Existenţa acestui factor de stabilitate ne îngăduie să judecăm mai pragmatic situaţia concretă, cu plusurile şi minusurile ei. O premieră recentă (Jocul Ielelor, la Teatrul Naţional din Bucureşti) invită la redeschiderea unui „dosar“ ce părea clasat : cîind şi cit se joacă dramaturgia clasică românească, pe scenele noastre ? Statisticile ne impun să recunoaştem că — indiferent de valoarea lor (sau, mai bine zis, în cazul unor valori absolute sensibil egale) — există clasici jucaţi rar şi alţii mai des, uneori neaşteptat de des. Camil Petrescu aparţine, din nefericire, primului grup. Jocul ielelor s-a jucat doar de două ori în şaptezeci de ani ( !), Danton o singură dată ş.a.m.d. Este puţin, nedrept de puţin. Dar — pentru că am citat exemplul Teatrului Naţional din Bucureşti — se cuvine să remarcăm că această venerabilă instituţie teatrală (al cărei statut, prin definiţie, implică o cultivare deosebită a repertoriului clasic naţional) a făcut de-a lungul anilor eforturi notabile (nu şi exhaustive) pentru punerea in scenă a dramaturgiei lui Camil Petrescu, aici montîndu-se şi Danton, Dona Diana, Act veneţian şi tot aici promiţîndu-ni-se un Bălcescu. Afişul Naţionalului, dealtfel, este bogat în clasici (în el incluzîndu-se şi reluările care ţin de „repertoriul permanent“) , mai figurează şi Vasile Alecsandri (prin Coana Chiriţa, în dramatizarea lui Tudor Muşatescu, şi Despot Vodă), Creangă (dramatizare după Harap Alb), Caragiale (O scrisoare pierdută şi D’ale carnavalului), Delavrancea (Hagi Tudose), Al. Davila (Vlaicu Vodă), Al. Kiriţescu (Gaiţele), G. M. Zamfirescu (Idolul şi Ion Anapoda), din nou Tudor Muşatescu (Titanic vals). Rămînind la lista Naţionalelor, să mai înregistrăm prezenţa pe scenele lor a lui Mihail Sebastian (Jocul de-a vacanţa, la Craiova, Ultima oră, la Cluj-Napoca, şi Insula la Iaşi), a lui V. I. Popa (Tache, Ianke şi Cadir la Cluj-Napoca), Gh. Ciprian (Omul cu mîrţoaga la Craiova), Hortensia Papadat-Bengescu şi Ion Creangă (Bătrînul şi, respectiv, Ochiul babei la Iaşi). Dintre autorii pe care i-am mai numit, revin şi pe scenele acestor ultime teatre, cu destulă insistenţă, Caragiale şi Tudor Muşatescu. Deci nu s-ar putea spune, la prima vedere, că Naţionalele nu se achită de datoria lor faţă de moştenirea dramaturgiei noastre clasice (cu o singură excepţie — Naţionalul timişorean, al cărui repertoriu clasic este cu totul precar). Dar la o cercetare mai atentă observăm că lipsesc, cel mai adesea, titlurile „mari“ ale autorilor in discuţie (la Delavrancea — trilogia istorică, la G. M. Zamfirescu — Domnişoara Nastasia etc.) şi că, de regulă, se preferă piesele lor înscrise sub zodia comediei, evitindu-se cu „delicateţe“ subiectele grave (de pildă, la Tg. Mureş, singurul Camil Petrescu jucat este Mitică Popescu). Constatare care — se înţelege — nu este un rezultat al hazardului, ea este şi reflexul unei anume atitudini preferenţiale a publicului (sau a unei părţi din el), care aderă mai dezinvolt la spectacolul comod şi distractiv. Totuşi, să nu uităm că sarcina teatrelor (a Naţionalelor, în primul rînd)este şi aceea de direcţionare a gustului public. Situaţia din teatrele naţionale poate considerată drept un barometru şi pentru restul teatrelor din ţară, cu deosebirea că la acestea aplecarea spre facil este şi mai marcată. Se joacă din abundenţă Mircea Ştefănescu (Micul infern, Acolo, departe, Patriotica română), Tudor Muşatescu (pe lingă piesele amintite, Visul unei nopţi de iarnă, ...Eseu şi Sosesc deseară ; aceasta a devenit la Giurgiu „comedie cu cîntece“ intitulată Sosesc de la Paris), Victor Eftimiu (numai cu Omul care a văzut moartea), V. I. Popa (numai cu Tache, Ianke şi Cadir) şi Mihail Sebastian (in special Jocul de-a vacanţa). Singurele titluri cu un oarecare insolit le întîlnim la Bacău (Chiriţa ot Bârzoi, dramatizare de Anca Ovanez după Alecsandri şi Trandafirii roşii de Zaharia Bîrsan), Brăila (Moş Teacă, dramatizare după Anton Bacalbaşa), Piatra Neamţ „(Baba Hirca de Matei Millo), Piteşti * (Domnul decan de Gheorghe Magheru) ♦ţi Cluj-Napoca (Teatrul Maghiar, cu„Meșterul Manole de Lucian Blaga). După cum se vede, din nou, preponderente ■ ,sint comediile. Cam acesta ar fi tabloul cantitativ al dramaturgiei noastre clasice pe scenele actualei stagiuni, 1985—1986. Ar merita să ne referim acum (după ce am înregistrat „cînd“ şi „ci“) la „cum“ se joacă clasicii pe scenele respective. Căci, uneori — să zicem, rar — suntem nevoiţi să ne întrebăm, in cronicile noastre, de ce au mai fost jucaţi... Dinu KIVU CONTEMPORANUL 11