Contemporanul, iulie-decembrie 1987 (nr. 27-52)

1987-07-03 / nr. 27

Coordonate ale acţiunii factorului tehnologic în perspectiva anului 2000 . D­ezvoltarea multi­laterală a societăţii româneşti, obiectivele stabilite astfel de Con­gresul al XIII-lea al partidului, sunt aşe­zate pe coordonatele unor programe ştiinţific fundamentate, cu orizont anul 1990 şi 2000, referitoare la domenii fun­damentale ale progresului economiei. Sunt jalonate cu claritate căile menite să asigure mersul înainte al societăţii ro­mâneşti, coordonatele dezvoltării inten­sive a economiei, ale realizării noii re­voluţii tehnico-ştiinţifice, ale moderniză­rii, ale ridicării întregii activităţi econo­mico-sociale la un nivel calitativ superior. Asemenea obiective, acţiunile menite să le dea viaţă au fost şi sunt elaborate şi fi­nalizate cu contribuţia hotărîtoare a to­varăşului Nicolae Ceauşescu, secretarul general al partidului, eminent strateg şi ctitor al României socialiste moderne. Din întreaga această perspectivă, în­scrierea fermă a ţării pe traiectoria dez­voltării economice intensive relevă efici­entei economice dimensiuni noi, aceasta devenind sursa prioritară de sporire a avuţiei societăţii, de amplificare a forţei economice a României. Este cit se poate de evident şi faptul că rolul hotăritor in modernizarea producţiei, în creşterea randamentelor, a calităţii in activitate, SI deţine promovarea largă, pe întreg perimetrul dezvoltării, a progresului teh­nic, ştiinţei şi creativităţii naţionale, a învăţării — activităţi conduse în mod magistral de către tovarăşa academician doctor inginer Elena Ceauşescu, om politic de seamă şi savant de mare renume internaţional. In politica de promovare a ştiinţei şi progresului teh­nic, cadru in care se înfăptuieşte un amplu program de anvergură naţională, partidul nostru porneşte în mod constant, de la considerentul că ştiinţa constituie un factor fundamental, hotăritor­ al pro­gresului contemporan, că societatea so­cialistă multilateral dezvoltată nu poate fi edificată decât pe baza celor mai îna­intate cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii. Cercetarea ştiinţifică şi ingineria teh­nologică asigură în măsură preponde­rentă şi valorifică în practică, la un nivel din ce în ce mai înalt, cele mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii ; unităţile de cercetare, compartimentele de cerce­tare din unităţi sunt angajate, cu toate forţele, la înfăptuirea integrală şi la ter­menele stabilite a obiectivelor de­­cerce­tare ştiinţifică şi introducere a progresu­lui tehnic, potrivit măsurilor prevăzute in programele de perfecţionare şi de modernizare a proceselor de producţie. Corespunzător obiectivelor adoptate si sarcinilor trasate de conducerea parti­dului, cercetarea ştiinţifică şi-a orientat cu prioritate eforturile asupra reducerii consumurilor materiale şi energetice, rea­lizării de produse de nivel mondial şi chiar peste acesta, asupra perfecţionării tehnologiilor existente şi implementării intr-un timp scurt de noi tehnologii, cu un înalt randament tehnic şi economic, asupra realizării unor noi utilaje spe­cializate de mare productivitate, asupra mecanizării, robotizării şi cibernetizării, in tot mai mare măsură, a producţiei. O condiţie esenţială pentru înfăptuirea tu­turor acestor sarcini o constituie ridi­carea pregătirii tehnice şi profesionale a tuturor oamenilor muncii. Aşadar, industria şi economia româ­nească beneficiază de o strategie ştiin­ţifică, de larg orizont, bazată în mod hotăritor pe ştiinţă şi tehnologii moderne, dar şi pe organizarea şi desfăşurarea superioară a tuturor activităţilor. Progra­mele româneşti adoptate în scopul spori­rii eficienţei, calităţii şi competitivităţii pornesc, in bună măsură, de la faptul că, aşa cum rezultă din numeroase studii prospective, întreaga economie mondială a intrat deja şi va intra tot mai preg­nant într-o nouă etapă a progresului tehnic, cu specificităţi şi detalii dis­tincte, generate de mutaţii tehnologice profunde, de acţiunea polivalentă a in­dustriilor electronice şi bioindustriilor. După unele studii se apreciază că in prezent în lume ne aflăm în pragul unei noi ere industriale — o eră caracteri­zată de tehnologii aflate intr-o rapidă schimbare şi care oferă posibilităţi imen­se de amplificare a creşterii economice. Evident, in abordarea unor asemenea fe­nomene, se impune o anumită rezervă, dar tot atit de adevărat este faptul că principalele noi tehnologii — electro­nica, telematica, cele din domeniul ma­terialelor industriale, biotehnologia si tehnologia in domeniul fibrelor optice, al materialelor in amestec, robotica etc. — sunt considerate a fi realmente pro­miţătoare în sensul modificării structu­rilor economice ale ţărilor. Dar iată astfel citeva coordonate : a) noile tehnologii pot furniza o nouă bază tehnologică pentru o mare parte a eco­nomiei — o bază care este mai produc­tivă, mai economicoasă în folosirea resurselor și corespunzătoare cu necesi­­tățile economice contemporane și obiec­tivele sociale ; b) ele pot să furnizeze atit mijloacele de revitalizare a unor industrii vechi, dar şi să creeze industrii noi şi, în general, să contribuie esenţial­­mente la restructurarea şi diversificarea economiilor ; c) asemenea schimbări pot duce la ridicarea competitivităţii diferi­telor ţări, modificând ceea ce se numeşte „avantajul lor comparativ“ în schimbu­rile economice mondiale, precum şi la crearea de noi structuri ale comerţului exterior. Tocmai în acest cadru de pro­bleme se pot pune în evidenţă preocu­pările, ce au cu precădere, o perspectivă generală, la nivel mondoeconomic, con­ţinutul unor tehnologii noi, mutaţiile şi procesele declanşate de ele. I­NDUSTRIA prelucră­toare şi sectorul servi­ciilor utilizează din ce în ce mai mult elec­tronica. Procesul de implementare şi difuziune a început în anii ’50, prin co­mercializarea şi răspindirea aparaturii pe bază de semiconductor­ şi a continuat in anii ’60, cu evoluţia circuitelor integrate, apreciindu-se o accelerare în deceniul următor a utilizării acestora. Circuitele integrate au fost calificate drept „titeiul“ anilor ’80 şi ’90. Acestea vor oferi ele­mentele de construcţie pentru compo­nentele electronice avansate, vor per­mite ca aparatura electronică eficientă să înlocuiască tranzistorii, dispozitivele servo-mecanice etc. şi vor da naştere la noi industrii pe bază de componente electronice de vîrf. Industria semiconductorilor este un caz care demonstrează cum pot depinde creşterea producţiei şi productivitatea de schimbările de ordin tehnologic şi pe rol puternic poate juca competiţia economică în inovaţia produsului şi a procesului de prelucrare. Această industrie, a semicon­­ductorilor, nu a răspuns numai la cerere, dar a elaborat produse noi, evoluînd datorită ratei ridicate a inovaţiei mai rapid decit industriile beneficiare. Scă­derea continuă a preţurilor reale a sti­mulat cererea şi o serie de sectoare industriale au dezvoltat o relaţie siner­­getică cu industriile beneficiare, în spe­cial cu cea a computerelor şi a tele­comunicaţiilor. O serie de ţări au încercat sprijinirea acestei industrii pe plan naţional, cu scopul de a fi în frunte in sectorul din aval al industriilor, cu creştere intensivă şi utilizare de semi­conductor­. Din această cauză, adeseori, importanţa, ce se acordă industriei se­­miconductorilor depăşeşte contribuţia di­rectă a acesteia la ocuparea forţei de muncă sau la sporirea valorii adăugate în prelucrare (in anii trecuţi, producţia semiconductorilor contribuia, în fapt, cu mai puţin de 0,1 la sută din valoarea adăugată în prelucrare, în zona ţărilor O.C.D.E.). O altă preocupare constă in înlăturarea dezechilibrului pe plan in­ternaţional în producţia de semiconduc­­tori, dezechilibru care, la rîndul său, cauzează un dezechilibru comercial. Avind in vedere că tehnologia microelec­tronică este considerată cheia strategică pentru creşterea si modernizarea econo­miei, promovarea­ acestei tehnologii a devenit un obiectiv important atit din punct de vedere politic şi militar, cit și economic. Aparatura dotată cu semiconductor­ a penetrat o gamă largă de pieţe (militară, industrială şi de consum). Au devenit disponibile o serie de produse noi, dato­rită puterii de operare a circuitelor in­tegrate (şi în special a microprocesoare­lor), în timp ce un număr mare de apli­caţii, care înainte erau neeconomice, au devenit posibile datorită declinului pre­ţurilor şi creşterii eficienţei costurilor. In S.U.A., la început, motivele principale pentru dezvoltarea acestei industrii au fost oferite de cerinţele sectorului mili­tar şi aero-spaţial. Din 1982, aceasta a încetat să mai prezinte principala piaţ­­pentru semiconductor­, — deşi pe parcursul anilor ’60 — a înregistrat încă o treim din totalul vînzărilor de semiconductor Rolul sectorului militar a fost în declinn iar revoluţia în domeniul microelectron­cii din S.U.A. s-a bazat pe extinder pieţei civile şi comerciale. Piaţa comp­lerelor a­­dominat vînzările de circuit integrate, creşterea cererii la aceste s­cuite s-a datorat în special urcării Că­rii de microcomputere şi computere per­sonale. De asemenea, a fost important piaţa din sectorul telecomunicaţiilor. In contrast cu S.U.A., forţa motrice la baza industriei semiconductorilor , Japonia a fost constituită de sector „ produselor electronice de consum. Con­curenţa intensă dintre producătorii japo­nezi de bunuri electronice de consum pe planul pieţei a stimulat inovaţia şi a condus la proliferarea producţiei. In 1982, bunăoară, acest sector a înregistrat 51 la sută din consumul beneficiarilor de circuite integrate japoneze, ceea ce în­seamnă mai puţin decit la mijlocul ani­lor ’70, dar mai mult decit în alte ţări. In general, se prevede că, pentru anul 2000, asemenea tendinţe din S.U.A. şi Japonia să se accentueze, fără a fi ne­glijată insă nici posibilitatea unor modi­ficări, mai mult sau mai puţin semnifi­cative, în scenariile amintite. In ţările vest-europene, unde aproxi­mativ 70 la sută din cererea de circi­ integrate o prezintă Marea Bota, R.F.G. şi Franţa, utilizarea de­­beneficiar a fost distribuită re­­librat pentru majoritatea reflectîndu-se astfel şi fapt­cătorii vest-europeni in­­ frunte în nici unul di­­rective. In plus, fe modelul de utiliz diferenţe în m. Prin comparaţia 1935, potrivit­­ cuitelor integra­dustria compu­ fost mai mare integrate pentru tot Japonia, şi de aproape tate mai mare decit totalul ţările vest-europene. Şi pentru stat vest-europene dezvoltate, previzioniştii indică o posibilă accentuare a tendinţelor­deja manifestate. Prof. dr. Barbu Gh. PETRES Bacovia — „marele sfios“ C­ELE trei decenii scurse de la stingerea din viaţă a lui George Ba­covia, numit de Zaha­­ria Stancu „marele sfios“ iar de unii cri­tici ca singurul poet român care „a cobo­­rit in infern“, au prilejuit presei literare acel „remember“ pe deplin meritat de va­lorile fundamentale ale spiritualităţii unui popor. L-am evocat fi noi, pioşi, cei care in mare parte i-am fost contemporani fi am beneficiat fi de prilejul de a-l vedea in anii lui de amurg tîrziu, inconjurîndu-l cu stima şi admiraţia noastră neţărmuri­tă. Ce mărunt şi tremurător se lăsase el cuprins atunci in cercul mai tinerilor şi foarte tinerilor dornici să-l vadă, să-l audă, să-l atingă cu miinile ! Nu se deo­sebea prea mult de imaginea notată suc­cint de Zaharia Stancu din anii lui de demult, rechemaţi atit de viu in cartea de evocări Viaţă, poezie, proză (Editura Emi­­nescu, 1975) , la fel de puţin fiziceşte şi de sfios, un pumn de bărbat cum se zice popular, cu ceva vulnerabil faţă de cele înconjurătoare şi în acelaşi timp cu „su­lisul trist", ca venit „de pe alt tărîm“, conform detaliilor păstrate de memorialul mai sus amintit. Coincidenţa a făcut să-l evocăm pe poet împreună cu Zaharia Stancu intr-una din vizitele acestuia în Banat. Ajuns la acea culme a vîrstei cinci mai cu inimă pri­veşti înapoi, reluînd chipuri de oameni şi fapte de-ale lor, ierarhizind valorile prin adausurile şi scăzămintele venite din par­tea timpului, Zaharia Stancu s-a arătat la Făget — locul unde se petrec cele ce vreau să relatez — atit de cuprins de e­­moţie, incit îşi semăna autografele cu adaus de lacrimi picurate lingă liniile trasate cu cerneală pe hîrtie. Ne-a adu­nat apoi o masă simplă de sat, aşternută cu faţă aspră de pinză ţesută în casă şi înălbită prin mijloacele misterioase prin care ţăranca română alege cu artă din lumina solară îndeosebi albul imaculat, cea mai pură esenţă de alb. Căsuţa era cu cerdac şi grădina vorba ceea „cit se ve­dea cu ochii“. Sub imperiul sfiiciunilor gazdei — mamă de poet — ii tremurau miinile şi in aceeaşi măsură şi vocea, ceea ce îndulcea şi mai dulce graiul locurilor, modulările lui potrivite şi în glasul poe­ziei, după cum a demonstrat-o cîndva controversatul Victor Vlad-Delamarina. Din aceeaşi casă se ridicau în zbor aripi­le poetului contemporan cunoscut prin versurile-i avintate, de ample sonorităţi, Traian Iancu. Atmosfera era de evocare şi de aduceri aminte. De altfel, fiecare întîlnire cu Za­haria Stancu avea valoare de istorie li­terară, iar aceasta cu atit mai mult, în­deosebi prin evocarea lui Bacovia, poetul de inaltă altitudine in poezia românească Gradată ca o povestire destinată marelui public, evocarea te referea la revistele dintre cele două războaie, cele care răs­­făţau pe paginile din faţă in chenare şi caractere tipografice mari şi puternice poeţii aparent solid aşezaţi in jilţurile de aur ale literaturii , pentru ca, mai pe la urmă, în apropierea modestă a coloanelor de reclame şi de ştiri mărunte, banale, teribil de trecătoare, să apară cu litere subţiri, tremurătoare parcă, versurile unui poet care işi întindea de departe, din pro­vincie, mina spre lumină. Azi nu se mai ştie mare lucru despre mulţi din cei „din faţă“, se apropia de finalul evocării sale Zaharia Stancu, însă ca o permanenţă, ca un dar preţios al Poeziei, a rămas celălalt, cel de pe lingă coloanele de reclame şi mărunţişuri — „marele sfios“ Bacovia. Din dorinţa de a preciza riguros autenticitatea relatării de faţă, iau drept martor tot pe romancier din însuşi volumul Viaţă, poezie, proză . Şi iarăşi mă întreb : „Unde sunt gălăgioşii cafenelelor de altădată, poeţi care se lă­ţeau pentru pagina ini­ia şi pentru o lite­ră cit mai grasă .“ Tot Zaharia Stancu dă răspunsul şi tot cam aşa îşi încheiase şi povestirea susţi­nută pasionant la Făget, intr-o zi cu soare şi cu lacrimile emoţiei: „l-a acoperit pentru totdeauna uitarea, in timp ce figu­ra marelui sfios se profilează tot mai cla­ră pe orizontul literaturii noastre“. Mircea ŞERBANESCU Sentimentul metropolei E­POPEEA pune in di­ficultate satiricul. O­­bişnuit sa vadă „uri­­tul“, să-i descopere cauzalitatea, complexitatea, să măsoare durata (se cramponează de fiecare pozi­ţie), să-i cîntărească slăbiciunea (sau for­ţa), dorind să spargă inerţii şi prejude­căţi, scriitorul satiric, specializat în „dez­afectări morale“, dar in acelaşi timp om al epocii in care scrie, este gata, inspirat de amploarea construcţiei, sa aducă un omagiu eroilor, celor mulţi aflaţi în pri­ma linie a bătăliei urbane din Bucureş­­tiul de azi, care ne dăruiesc un nou sen­timent : cel al metropolei. Capriciile istoriei au vrut ca oraşul să nu ne fie străbătut de un fluviu. Eroarea a fost corijată. Briza noii Dimboviţe, cu apă efectiv dulce, nu este o metaforă, un vis, proiectul fiind o realitate de ultimă oră. Curind, iubitorul de teatru, in pauza unui spectacol la „Bulandra“, va gusta în tăcere această premieră­­edilitară, ce va dăinui de acum, veşnic. Automobilistul, venind dinspre sudul metropolei (unde mai multe „oraşe“ alcătuiesc doar a şasea parte a municipiului) grăbit să prindă spectacolul „Naţionalului“ a şi uitat tra­seele ocolitoare, simţindu-se, intr-un fel, coautor al Pasajului de sub Piaţa Unirii, realizat de constructorii lui (mai multe antreprize) mai repede decit un simplu bloc de locuinţe, in condiţii deloc uşoare, dată fiind vecinătatea altei ctitorii : Me­troul (ambele linii şi ambele mari staţii subterane !). Celălalt pasaj rutier de la Piaţa Victoriei, facilitind accesul din Ştefan cel Mare spre Titulescu, permite un racord direct cu pasajul ce survolează liniile ferate din zona fostului pod Grand, de unde mai este foarte puţin de mers pînă la salba noilor ştranduri din cartie­rul Cringaşi (altă densitate urbană), punct ce marchează „Izvorul contemporan al Dîmboviţei“. De aici, de la întinsul Lac, ai priveliştea epopeii... Am parcurs dru­rnul pe ploaie — şi ce ploaie torenţială ! — împreună cu fiica mea, elevă, dornică să vadă atunci şi nu în altă zi, opera ! Generaţiile se vor scurge, noutăţile ur­banistice se vor multiplica, modernitatea va intra in firescul citadin, sentimentul mirării poate va dispare (poate nu), dar ce se clădeşte in acest sfirşit de mileniu, cu conştiinţa eternităţii şi mîndrie naţio­nală, uimeşte. In Geniu pustiu, Eminescu evoca un Bucureşti insalubru, cu străzi in care ţi-era frică să intri şi pe care ploile de la sfirşitul acelui veac, îi făceau in multe zone, impracticabil. De altfel, cu zece — cincisprezece ani in urmă, vestigiile acelui trecut eminescian, se regăseau încă în Valea Plîngerii, unde în ultimul deceniu au apărut noul şi modernul Parc al Ti­neretului, Polivalenta, blocurile zvelte cu arhitectura lor deosebită şi confort inte­rior de care beneficiază mii de familii, noile cartiere Linăriei şi Văcăreşti, in plină expansiune pină la porţile Mărţişo­rului lui Arghezi, sunt doar cîteva din aţii de edificatoarele mărturii ale „frumosu­lui“, ofensiva lui avind front deschis. Sunt multe capitale şi oraşe care se fă­lesc, se împăunează cu fondul lor imo­biliar şi edilitar purtind patria timpului, rodul muncii generaţiilor. Dar cred, sunt sigur, că doar foarte puţine au realizat intr-un timp atit de scurt, sentimentul acesta al metropolei. Dincolo de acoladele evocative şi pros­pective, de lucrarea constructorului, nu pot să nu remarc excesiva modestie cu care se semnează capodopera. O placă din marmoră de la Lacul Morii menţionează, greu lizibil din stradă, ceea ce s-ar fi cu­venit să ne emoţioneze mai adine, pe mă­sura efortului desfăşurat , autorii acestei impresionante lucrări. Nemuritoare. In graba şi încrâncenarea construcţiei, uităm parcă să omagiem, să subliniem, să ridicăm piedestaluri. La scara monu­mentalului. Dinu GRIGORESCU 2 CONTEMPORANUL fef J Fit E CTI!

Next