Contemporanul, ianuarie-iunie 1989 (nr. 1-27)
1989-01-01 / nr. 1
4 CONTEMPORANUL Bună dimineaţa, sat nou! sATUL ROMÂNESC înfruntă mileniile cu semnele sale adine implîntate in pămînt, ca rădăcinile fără număr ale pomului cunoaşterii, ca imnurile nesfirşite ale înţelesurilor primordiale. Astfel, purlindu-şi"Cu semeţie fiii acoperiţi de cuşmele lor voievodale, fiicele cu iile înfiorate de vis de femeie, cu zeghele, cojoacele şi bandele, cu doinele păstrătoare de lacrimă, cu cîntecele de joc, legănate cu apele in cimpie sau fremătătoare ca izvoarele de munte, cu dălţile lemnarului şi pietrarului, cu lutul rotit in roata olarului, miezul unei galaxii de unde ţişnesc vulcanic forme şi culori, satul românesc înseamnă tradiţie, ureînd pe drumul ciocirliei — spre soare, sau pe drumul trilului privighetorii — spre lună, satul acesta păşeşte intr-un alt an şi, curînd, intr-un alt mileniu, iar mersul lui este inexorabil, marcat de trecerea dintr-un destin prea static pentru preaplinul ţăranilor români, spre alte zodi de viaţă nouă, cunoaştere şi belşug. „Veşnicia s-a născut la sat", spunea Blaga, asta insemnind şi că ţăranul este mereu deasupra timpului său, nu sub timpuri. Ce de bine gîndeşte ţara, cit de organizată e munca, cit de mare e implicarea fiecăruia dintre noi — a constructorului, a agricultorului, a omului de ştiinţă, a poetului — se şi observă în primele contururi ale viitorului, căci noi dorim pentru satul românesc al viitorului trăsături perfecte, de pasăre măiastră brăncuşiană, de geometrie celestă a scoarţelor, de delicateţe a borangicului. Modernizarea satului românesc nu poate fi decit un rezultat al muncii fiecăruia dintre noi, orăşeni şi săteni. La Iernul de Mureş am înţeles cit de importantă este, pentru ţăranii celor şapte sate aparţinătoare, bătălia de a trece mai bine puntea ce ii desparte de împlinirea lor ca oraş agroindustrial. Chiar de pe acum navetismul s-a redus simţitor. Şi, fără îndoială, mîine ne vom aminti cu un zimbet nedumerit de cei care părăseau satul pentru un loc de muncă necalificată, la oraş... Reprezentăm, noi toţi ai ţării, un front imens de gîndire şi acţiune. Să ne implicăm, să aducem pe masa de lucru a ţării, pe masa de lucru a Preşedintelui, noi ginduri, noi idei, noi proiecte, pentru ca miive să existe noul sat pe care astăzi îl visăm, şi, mai ales, să nu uităm o clipă că unul dintre cele mai importante imperative ale popoarelor, care trebuie să ne conducă in decizii dintre cele mai importante in ceea ce priveşte pămlntul, este securitatea alimentară a lumii. Bună dimineaţa, sat nou, românesc ! Fie ca tu să duci mai departe dorurile noastre, fie ca tu să naşti fii şi fiice pentru veşnicie, fie ca tu să nu uiţi nici graiul, nici portul străbun, şi de vei voi, voinţa ta va fi lege ria OLARU CIVILIZAŢIA SATULUI ROMÂNESC Moştenirea culturală a ruralului tradiţional şi fizionomia spirituală a viitorului centru urban Autoportret în Decembre ,şi se-adîncesc noi chipuri în chipul meu diurn precum doar bănuite inelele-n Saturn, tăcute patimi iarăşi, fruct singur, mă culeg in fuga mea de patimi din sîngele-mi întreg iar Clipa mă subţie dorindu-mă cu-ncetul şi din fiinţa tainei îşi face drum Poetul cel stringător de Imnuri, de bocete şi ode şi drumul mă Înalţă, nepăsător de mode, acolo unde singur stă Pomul de-nviere cu crengile de suflet cu fructele severe : eu sunt ca Magul care tăcut şi-aprinde Steaua din propria-i lumină crud, potopit de neaua... (Decembre stă-n sfîrşitul spre început, şi încă e prag de-navuţire in lacrima adîncă, e ţărm alin de seve, culcuş întremător la fiara ostenită topindu-se de Dor ; Decembre intră-n suflet , a pus în înflorire cind ochiul zilei cade la piatra de Iubire) Ce fastuos pe umeri mantia-n aspru vînt ! — Decembre mi-o aduse in steagul de Cuvint — şi iată , chipuri alte in chipul meu diurn precum doar bănuite în elele-n Saturn şi sunt ca Magul care tăcut şi-aprinde Steaua din propria-i lumină, sint potopit de neaua... 14 decembrie 1988 Radu CÂRNECI prin urmare, numai un valoros patrimoniu muzeistic, ci face parte integrantă din viaţa spirituală a satului contemporan. Sînt, pe cuprinsul pămîntului românesc, numeroase sate in care viaţa social-culturală se desfăşoară în virtutea datinei, actualizînd, in contexte noi, structurile ceremoniale moştenite, iar procesul creaţiei populare dezvoltă în variante originale modelele tradiţionale. Această moştenire există, aşadar, este o certitudine, ea face parte din construcţia noastră etnică şi totodată funcţionează ca act creator de cultură. Tocmai de aceea nu putem accepta tentativa de a minimaliza şi chiar de a ignora un întreg „strat“ al dezvoltării civilizaţiei româneşti, în sinul căruia a germinat un fond de valori perene al culturii naţionale. în faţa acestei încercări de a nega virtuţile axiologice ale civilizaţiei şi culturii tradiţionale, formulăm o problemă de principiu, cu evidente implicaţii de ordin practic : această moştenire merită, prin ceea ce are ea mai valoros, mai durabil, să fiu integrată „fiinţei“ spirituale a viitorului centru agro-industrial, in general a aşezărilor rurale dezvoltate in sens modern ? In abordarea acestei probleme, concepţia secretarului general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, cu privire la valoarea şi rolul tradiţiei, ne orientează cu clarviziune : „Orice popor, mai cu seamă un popor cum este poporul român, care are o istorie destul de veche, nu poate să nu pornească in elaborarea căilor de dezvoltare de la trecutul său istoric, să nu ţină seama de tradiţiile sale, care, in fond, sunt suma diferitelor concepţii, a tot ceea ce popoarele au acumulat mai bun in trecutul lor de luptă şi de dezvoltare spirituală. In acest sens, tradiţia, bazarea pe tradiţii poate fi — şi constituie — un factor indispensabil al progresului. Nimic nu se poate construi ignorid trecutul !“ Şi mai departe, conducătorul partidului şi statului nostru statuează criteriul preluării critice a tradiţiei : „Esenţial este să se ia ce este bun şi să se asigure o dezvoltare pe baze noi, in raport cu nivelul de cunoaştere la care a ajuns societatea intr-un moment sau altul“. In spiritul acestei orientări programatice fundamentale, nu putem concepe dezvoltarea spirituală (de altfel, nici cea materială) făcind abstracţie de ceea ce ne lasă (drept moştenire) mai valoros tradiţia satului românesc, in toate domeniile civilizaţiei şi culturii : ştiinţa şi tehnica populară, ocupaţii, meşteşuguri şi obiceiuri, etos ţărănesc, viaţă folclorică, artă populară. Fireşte, nu toate produsele civilizaţiei şi culturii tradiţionale îşimenţin astăzi validitatea, multe sunt conservate în muzee sau obiective in situ (care nu pot fi considerate, totuşi, „enclave ale trecutului“, fără rosturi social-culurale), destule nu mai corespund statutului social şi orizontului cultural al populaţiei săteşti actuale, de aceea numai o selecţie riguroasă, bazată pe criterii axiologice, poate asigura promovarea valorilor certe, perene, fecunde. Cristalizarea fizionomiei spirituale a oraşelor agro-industriale, a celorlalte aşezări rurale, presupune un laborios proces de corelare dialectică a tradiţiei cu inovaţia, o osmoză creatoare intre zestrea „moştenită“ de la satul tradiţional, preluată selectiv, şi „oferta“ spirituală a oraşului, de asemenea receptată critic. A perpetua fără discernămînt tiparele tradiţiei ar fi un anacronism, iar a copia mecanic modelele (şi mai exact modele) urbanului ar fi o eroare. De aceea, să dăm curs înţeleptului gînd cu care-şi cenzura Rebreanu „lauda ţăranului român“ : „Intre sat şi oraş trebuie să se creeze simbioza care să potenţeze toate puterile creatoare. Numai simbioza aceasta va naşte marea cultură românească...“ prof. dr. Gheorghe DEACONU SATUL românesc se află într-adevăr în pragul unor prefaceri înnoitoare, care continuă de fapt, procesul de transformare revoluţionară a lumii rurale, a societăţii româneşti in ansamblu, in anii construcţiei socialiste, materializînd o direcţie fundamentală înscrisă în Programul Partidului Comunist Român, una dintre liniile strategice ale dezvoltării României pînă in anul 2000 : ştergerea treptată a deosebirilor dintre sat şi oraş, ridicarea continuă a condiţiilor de viaţă şi muncă ale satelor la nivelul celor din oraşe. Mutaţiile profunde pe care le implică programul de sistematizare, înţeles nu ca o urbanizare mecanică, de suprafaţă, ci ca o dezvoltare organică, o modernizare de substanţă, într-o viziune integratoare, armonioasă — angajează statutul şi destinul satului ca spaţiu social-istoric, însuşi viitorului lui. Modernizarea sa continuă, integrarea lui în ritmurile contemporaneităţii sunt trăsături ale unui proces complex de dezvoltare multiplă. Ce se întîmplă cu „moştenirea“ culturală a satului tradiţional in devenirea modernă a lumii rurale? Şi, mai departe, care va fi fizionomia spirituală a viitorului centru agro-industrial, în general a satului românesc de mîine ? Sunt întrebări pe care trebuie să ni le punem şi la care trebuie să răspundem, cu înţelepciune şi clarviziune, odată cu şi în cadrul procesului de configurare a noilor structuri, pentru ca dimensiunea culturală să joace rolul pe care-l merită — acela de factor creator in construirea noului univers rural. Satul românesc a fost dintotdeauna — şi rămîne — un centru creator de cultură, atît prin cristalizarea unei viziuni originale asupra lumii şi vieţii, a unei sume de practici legate de producerea celor necesare traiului (o „ştiinţă“ şi o „tehnică“ populară) şi a unui sistem coerent de norme şi reguli care reglementează întreaga viaţă socială şi conduită umană, cu putere modelatoare in sfera etosului (acea „bună rînduială“ şi acea „omenie“ — concepte specific româneşti), cit şi prin materializarea forţei creatoare intr-o zestre de valori materiale şi spirituale, bunuri perene ale civilizaţiei şi culturii româneşti. Iată de ce, mari cărturari ai neamului — filozofi, istorici, filologi, etnologi, scriitori — au relevat vocaţia creatoare a satului tradiţional, recunoscind în spiritualitatea lui una dintre albiile fundamentale, poate cea mai fecundă, ale dezvoltării culturii naţionale. Dintre multiplele mărturii de acest fel să ne reamintim doar memorabilele discursuri de recepţie rostite de Lucian Blaga şi Liviu Rebreanu sub cupola Academiei Române. Semnificativ este faptul că amîndoi îşi amendau, în final, elogiile aduse satului şi ţăranului român, printr-un „gînd restrictiv“, pe care Blaga îl formula explicit : „Aş dori ca acest elogiu adus satuui românesc să nu fie înţeles ca un îndemn de ataşare definitivă la folclor şi ca îndrumare necondiţionată spre rosturi găteşti“. Sub semnul acestui amendament am vrea să fie receptată contribuţia noastră la binevenita dezbatere iniţiată de revista „Contemporanul“. Ea ne-a fost inspirată de unele puncte de vedere, izolate, e drept, dar simptomatice pentru un anumit mod de a gîndi (cu posibile prelungiri pe frontul acţiunii) dezvoltarea modernă a ruralului în sfera vieţii culturale. O asemenea opinie a apărut recent, chiar în revista noastră (nr. 28 din 8 iulie 1988), sub semnătura conf. dr. Gh. Ciurbea, care-şi încheie articolul („Raportul ruralurban şi transformarea modernă a satelor“) cu următoarele rînduri : „In prezent satul românesc lasă şi va lăsa moştenire nu cite un bordei sau o piuă de dimie, ci cite un oraş agro-industrial, fapt care ar fi fost cu neputinţă fără organizarea agriculturii pe baze socialiste, în strînsă şi indisolubilă corelaţie cu industrializarea socialistă şi modernizarea din temelii a ţării“, (subl. G.D.). Apreciind că articolul menţionat realizează o abordare pertinentă, fundamentată ştiinţific şi racordată la perspectiva actuală, a problemei puse în discuţie, şi subscriind la concluzia autorului, cu dezvoltarea modernă a ruralului, sub orizontul civilizaţiei socialiste, reprezintă o „ruptură“ dialectică în raport cu imaginea satului înapoiat de altă dată, nu putem trece peste afirmaţia subliniată in pasajul citat, întrebîndu-ne firesc : oare numai la atît („un bordei sau o piuă de dimie...“) se reduce moştenirea materială şi spirituală a satului tradiţional, fie el înapoiat sub raportul dezvoltării economico-sociale, dar, totuşi, depozitarul unei civilizaţii şi culturi milenare ? Pentru a răspunde la această întrebare ar fi necesare spaţiul unei întregi enciclopedii şi un uriaş efort interdisciplinar, şi această operă fundamentală poate şi trebuie să fie realizată de ştiinţa românească,, pe temeiul unor valoroase lucrări în materie. Răspunsul la această întrebare îl dă întreaga evoluţie a civilizaţiei şi culturii româneşti, de neconceput fără forţa de creaţie a poporului, manifestată cu deosebire in lumea satelor : „Cine zice cultură şi civilizaţie — arăta Simion Mehedinţi — acela zice suma muncii de creare a unui popor începînd de la tehnica materială pînă la cele mai fine produse intelectuale izvorîte din munca sa“. Incepînd, aşadar, de la tehnica materială, de la umila piuă de dimie şi de la atîtea şi atitea modeste instalaţii tehnice ţărăneşti, cu care meşterii satului au înălţat, peste bordeie, adevărate monumente de arhitectură, demne să fie luate drept repere în proiectarea şi construcţia modernelor aşezări rurale de astăzi şi de mîine. Un răspuns şi mai elocvent îl dă realitatea vieţii spirituale din zilele noastre, în care cultura populară, inclusiv cea sătească de tip tradiţional, este omniprezentă, atît ca zestre de valori, cit şi ca proces creator, dezvoltarea şi promovarea ei constituind o dimensiune a politicii culturale a partidului şi statului nostru, pe care o înfăptuieşte în mod exemplar Festivalul naţional „Cîntarea României“. Starea de creativitate, întemeiată pe un patrimoniu de valori materiale şi spirituale, este marea, adevărata şi durabila moştenire a civilizaţiei şi culturii populare, plămădită veacuri de-a rîndul în lumea satelor. Această zestre nu aparţine numai tradiţiei, trecutului (un „trecut încă prezent“, după expresia unor teoreticieni străini de fenomentul etnografic viu), nu constituie. Comuna Mioveni - judeţul Argeş