Contemporanul, ianuarie-iunie 1989 (nr. 1-27)

1989-01-01 / nr. 1

4 CONTEMPORANUL Bună dimineaţa, sat nou! s­ATUL ROMÂNESC înfruntă mileniile cu semnele sale adine implîntate in pămînt, ca rădă­cinile fără număr ale pomului cunoaşterii, ca imnurile nesfirşite ale înţelesurilor primordiale. Astfel, pur­­lindu-şi"Cu semeţie fiii acoperiţi de cuşmele lor voievodale, fiicele cu iile înfiorate de vis de femeie, cu zeghele, cojoacele şi bandele, cu doinele păs­trătoare de lacrimă, cu cîntecele de joc, legănate cu apele in cimpie sau fre­mătătoare ca izvoarele de munte, cu dălţile lemnarului şi pietrarului, cu lu­tul rotit in roata olarului, miezul unei galaxii de unde ţişnesc vulcanic forme şi culori, satul românesc înseamnă tra­diţie, ureînd pe drumul ciocirliei — spre soare, sau pe drumul trilului pri­vighetorii — spre lună, satul acesta păşeşte intr-un alt an şi, curînd, in­tr-un alt mileniu, iar mersul lui este inexorabil, marcat de trecerea din­­tr-un destin prea static pentru prea­plinul ţăranilor români, spre alte zodi de viaţă nouă, cunoaştere şi belşug. „Veşnicia s-a născut la sat", spunea Blaga, asta insemnind şi că ţăranul este mereu deasupra timpului său, nu sub timpuri. Ce de bine gîndeşte ţara, cit de or­ganizată e munca, cit de mare e impli­carea fiecăruia dintre noi — a con­structorului, a agricultorului, a omu­lui de ştiinţă, a poetului — se şi ob­servă în primele contururi ale viitoru­lui, căci noi dorim pentru satul româ­nesc al viitorului trăsături perfecte, de pasăre măiastră brăncuşiană, de geo­metrie celestă a scoarţelor, de delica­teţe a borangicului. Modernizarea sa­tului românesc nu poate fi decit un rezultat al muncii fiecăruia dintre noi, orăşeni şi săteni. La Iernul de Mureş am înţeles cit de importantă este, pen­tru ţăranii celor şapte sate aparţină­toare, bătălia de a trece mai bine pun­tea ce ii desparte de împlinirea lor ca oraş agroindustrial. Chiar de pe acum navetismul s-a redus simţitor. Şi, fără îndoială, mîine ne vom aminti cu un zimbet nedumerit de cei care părăseau satul pentru un loc de muncă necali­ficată, la oraş... Reprezentăm, noi toţi ai ţării, un front imens de gîndire şi acţiune. Să ne implicăm, să aducem pe masa de lucru a ţării, pe masa de lucru a Pre­şedintelui, noi ginduri, noi idei, noi proiecte, pentru ca miive să existe noul sat pe care astăzi îl visăm, şi, mai ales, să nu uităm o clipă că unul dintre cele mai importante imperative ale po­poarelor, care trebuie să ne conducă in decizii dintre cele mai importante in ceea ce priveşte pămlntul, este secu­ritatea alimentară a lumii. Bună dimineaţa, sat nou, românesc ! Fie ca tu să duci mai departe dorurile noastre, fie ca tu să naşti fii şi fiice pentru veşnicie, fie ca tu să nu uiţi nici graiul, nici portul­ străbun, şi de vei voi, voinţa ta va fi lege­ ria OLARU ­ CIVILIZAŢIA SATULUI ROMÂNESC Moştenirea culturală a ruralului tradiţional şi fizionomia spirituală a viitorului centru urban Autoportret în Decembre­ ­,şi se-adîncesc noi chipuri în chipul meu diurn precum doar bănuite inelele-n Saturn, tăcute patimi iarăşi, fruct singur, mă culeg in fuga mea de patimi din sîngele-mi întreg iar Clipa mă subţie dorindu-mă cu-ncetul şi din fiinţa tainei îşi face drum Poetul cel stringător de Imnuri, de bocete şi ode şi drumul mă Înalţă, nepăsător de mode, acolo unde singur stă Pomul de-nviere cu crengile de suflet cu fructele severe : eu sunt ca Magul care tăcut şi-aprinde Steaua din propria-i lumină crud, potopit de neaua... (Decembre stă-n sfîrşitul spre început, şi încă e prag de-navuţire in lacrima adîncă, e ţărm alin de seve, culcuş întremător la fiara ostenită topindu-se de Dor ; Decembre intră-n suflet , a pus în înflorire cind ochiul zilei cade la piatra de Iubire) Ce fastuos pe umeri mantia-n aspru vînt ! — Decembre mi-o aduse in steagul de Cuvint — şi iată , chipuri alte in chipul meu diurn precum doar bănuite în elele-n Saturn şi sunt ca Magul care tăcut şi-aprinde Steaua din propria-i lumină, sint potopit de neaua... 14 decembrie 1988 Radu CÂRNECI prin urmare, numai un valoros patrimoniu muzeistic, ci face parte integrantă din viaţa spirituală a satului contemporan. Sînt, pe cuprinsul pămîntului românesc, numeroase sate in care viaţa social-cul­­turală se desfăşoară în virtutea datinei, actualizînd, in contexte noi, structurile ceremoniale moştenite, iar procesul crea­ţiei populare dezvoltă în variante origi­nale modelele tradiţionale. Această moştenire există, aşadar, este o certitudine, ea face parte din construcţia noastră etnică şi totodată funcţionează ca act creator de cultură. Tocmai de aceea nu putem accepta tentativa de a minima­liza şi chiar de a ignora un întreg „strat“ al dezvoltării civilizaţiei româneşti, în sinul căruia a germinat un fond de valori perene al culturii naţionale. în faţa aces­tei încercări de a nega virtuţile axiologi­ce ale civilizaţiei şi culturii tradiţionale, formulăm o problemă de principiu, cu evidente implicaţii de ordin practic : această moştenire merită, prin ceea ce are ea mai valoros, mai durabil, să fiu integrată „fiinţei“ spirituale a viitorului centru agro-industrial, in general a aşe­zărilor rurale dezvoltate in sens modern ? In abordarea acestei probleme, concep­ţia secretarului general al partidului, to­varăşul Nicolae Ceauşescu, cu privire la valoarea şi rolul tradiţiei, ne orientează cu clarviziune : „Orice popor, mai cu seamă un popor cum este poporul român, care are o istorie destul de veche, nu poate să nu pornească in elaborarea căilor de dezvoltare de la trecutul său istoric, să nu ţină seama de tradiţiile sale, care, in fond, sunt suma diferitelor concepţii, a tot ceea ce popoarele au acumulat mai bun in trecutul lor de luptă şi de dezvol­tare spirituală. In acest sens, tradiţia, ba­zarea pe tradiţii poate fi — şi constituie — un factor indispensabil al progresului. Nimic nu se poate construi ignorid tre­cutul !“ Şi mai departe, conducătorul partidului şi statului nostru statuează criteriul preluării critice a tradiţiei : „Esenţial este să se ia ce este bun şi să se asigure o dezvoltare pe baze noi, in raport cu nivelul de cunoaştere la care a ajuns societatea intr-un moment sau altul“. In spiritul acestei orientări programati­ce fundamentale, nu putem concepe dez­voltarea spirituală (de altfel, nici cea ma­terială) făcind abstracţie de ceea ce ne lasă (drept moştenire) mai valoros tradi­ţia satului românesc, in toate domeniile civilizaţiei şi culturii : ştiinţa şi tehnica populară, ocupaţii, meşteşuguri şi obice­iuri, etos ţărănesc, viaţă folclorică, artă populară. Fireşte, nu toate produsele ci­vilizaţiei şi culturii tradiţionale îşi­­men­ţin astăzi validitatea, multe sunt conser­vate în muzee sau obiective in situ (care nu pot fi considerate, totuşi, „enclave ale trecutului“, fără rosturi social-culurale), destule nu mai corespund statutului so­cial şi orizontului cultural al populaţiei săteşti actuale, de aceea numai o selec­ţie riguroasă, bazată pe criterii axiologice, poate asigura promovarea valorilor certe, perene, fecunde. Cristalizarea fizionomiei spirituale a oraşelor agro-industriale, a celorlalte aşezări rurale, presupune un laborios proces de corelare dialectică a tradiţiei cu inovaţia, o osmoză creatoare intre zestrea „moştenită“ de la satul tra­diţional, preluată selectiv, şi „oferta“ spi­rituală a oraşului, de asemenea receptată critic. A perpetua fără discernămînt tipa­rele tradiţiei ar fi un anacronism, iar a copia mecanic modelele (şi mai exact modele) urbanului ar fi o eroare. De ace­ea, să dăm curs înţeleptului gînd cu care-şi cenzura Rebreanu „lauda ţăranului român“ : „Intre sat şi oraş trebuie să se creeze simbioza care să potenţeze toate puterile creatoare. Numai simbioza aceas­ta va naşte marea cultură românească...“ prof. dr. Gheorgh­e DEACONU S­ATUL românesc se află într-adevăr în pragul unor prefaceri înnoi­toare, care continuă de fapt, procesul de transformare revoluţionară a lumii rurale, a so­cietăţii româneşti in ansamblu, in anii construcţiei socialiste, materializînd o di­recţie fundamentală înscrisă în Programul Partidului Comunist Român, una dintre liniile strategice ale dezvoltării României pînă in anul 2000 : ştergerea treptată a deosebirilor dintre sat şi oraş, ridicarea continuă a condiţiilor de viaţă şi muncă ale satelor la nivelul celor din oraşe. Mu­taţiile profunde pe care le implică pro­gramul de sistematizare, înţeles nu ca o urbanizare mecanică, de suprafaţă, ci ca o dezvoltare organică, o modernizare de substanţă, într-o viziune integratoare, ar­monioasă — angajează statutul şi destinul satului ca spaţiu social-istoric, însuşi vi­itorului lui. Modernizarea sa continuă, in­tegrarea lui în ritmurile contemporanei­tăţii sunt trăsături ale unui proces com­plex de dezvoltare multiplă. Ce se întîmplă cu „moştenirea“ cultu­rală a satului tradiţional in devenirea modernă a lumii rurale? Şi, mai departe, care va fi fizionomia spirituală a viitoru­lui centru agro-industrial, în general a satului românesc de mîine ? Sunt între­bări pe care trebuie să ni le punem şi la care trebuie să răspundem, cu înţelepciu­ne şi clarviziune, odată cu şi în cadrul procesului de configurare a noilor struc­turi, pentru ca dimensiunea culturală să joace rolul pe care-l merită — acela de factor creator in construirea noului uni­vers rural. Satul românesc a fost dintotdeauna — şi rămîne — un centru creator de cultu­ră, atît prin cristalizarea unei viziuni ori­ginale asupra lumii şi vieţii, a unei sume de practici legate de producerea celor ne­cesare traiului (o „ştiinţă“ şi o „tehnică“ populară) şi a unui sistem coerent de norme şi reguli care reglementează în­treaga viaţă socială şi conduită umană, cu putere modelatoare in sfera etosului (acea „bună rînduială“ şi acea „omenie“ — concepte specific româneşti), cit şi prin materializarea forţei creatoare intr-o zestre de valori materiale şi spirituale, bunuri perene ale civilizaţiei şi culturii româneşti. Iată de ce, mari cărturari ai neamului — filozofi, istorici, filologi, etno­logi, scriitori — au relevat vocaţia crea­toare a satului tradiţional, recunoscind în spiritualitatea lui una dintre albiile fun­damentale, poate cea mai fecundă, ale dezvoltării culturii naţionale. Dintre mul­tiplele mărturii de acest fel să ne reamin­tim doar memorabilele discursuri de re­cepţie rostite de Lucian Blaga şi Liviu Rebreanu sub cupola Academiei Române. Semnificativ este faptul că amîndoi îşi amendau, în final, elogiile aduse satului şi ţăranului român, printr-un „gînd res­trictiv“, pe care Blaga îl formula expli­cit : „Aş dori ca acest elogiu adus satu­­­ui românesc să nu fie înţeles ca un în­demn de ataşare definitivă la folclor şi ca îndrumare necondiţionată spre rosturi găteşti“. Sub semnul acestui amendament am vrea să fie receptată contribuţia noastră la binevenita dezbatere iniţiată de revista „Contemporanul“. Ea ne-a fost inspirată de unele puncte de vedere, izolate, e drept, dar simptomatice pentru un anumit mod de a gîndi (cu posibile prelungiri pe frontul acţiunii) dezvoltarea modernă a ruralului în sfera vieţii culturale. O ase­menea opinie a apărut recent, chiar în revista noastră (nr. 28 din 8 iulie 1988), sub semnătura conf. dr. Gh. Ciurbea, care-şi încheie articolul („Raportul rural­­urban şi transformarea modernă a sate­lor“) cu următoarele rînduri : „In prezent satul românesc lasă şi va lăsa moştenire nu cite un bordei sau o piuă de dimie, ci cite un oraş agro-industrial, fapt care ar fi fost cu neputinţă fără organizarea agriculturii pe baze socialiste, în strînsă şi indisolubilă corelaţie cu industrializa­rea socialistă şi modernizarea din temelii a ţării“, (subl. G.D.). Apreciind că articolul menţionat reali­zează o abordare pertinentă, fundamenta­tă ştiinţific şi racordată la perspectiva actuală, a problemei puse în discuţie, şi subscriind la concluzia autorului, cu dez­voltarea modernă a ruralului, sub orizon­tul civilizaţiei socialiste, reprezintă o „ruptură“ dialectică în raport cu imagi­nea satului înapoiat de altă dată, nu pu­tem trece peste afirmaţia subliniată in pasajul citat, întrebîndu-ne firesc : oare numai la atît („un bordei sau o piuă de dimie...“) se reduce moştenirea materială şi spirituală a satului tradiţional, fie el înapoiat sub raportul dezvoltării econo­­mico-sociale, dar, totuşi, depozitarul unei civilizaţii şi culturi milenare ? Pentru a răspunde la această întrebare ar fi necesare spaţiul unei întregi enci­clopedii şi un uriaş efort interdisciplinar, şi această operă fundamentală poate şi trebuie să fie realizată de ştiinţa româ­nească,, pe temeiul unor valoroase lucrări în materie. Răspunsul la această întreba­re îl dă întreaga evoluţie a civilizaţiei şi culturii româneşti, de neconceput fără forţa de creaţie a poporului, manifestată cu deosebire in lumea satelor : „Cine zice cultură şi civilizaţie — arăta Simion Me­hedinţi — acela zice suma muncii de cre­are a unui popor începînd de la tehnica materială pînă la cele mai fine produse intelectuale izvorîte din munca sa“. Ince­­pînd, aşadar, de la tehnica materială, de la umila piuă de dimie şi de la atîtea şi atitea modeste instalaţii tehnice ţărăneşti, cu care meşterii satului au înălţat, peste bordeie, adevărate monumente de arhi­tectură, demne să fie luate drept repere în proiectarea şi construcţia modernelor aşezări rurale de astăzi şi de mîine. Un răspuns şi mai elocvent îl dă realitatea vieţii spirituale din zilele noastre, în care cultura populară, inclusiv cea sătească de tip tradiţional, este omniprezentă, atît ca zestre de valori, cit şi ca proces creator, dezvoltarea şi promovarea ei constituind o dimensiune a politicii culturale a parti­dului şi statului nostru, pe care o înfăp­tuieşte în mod exemplar Festivalul naţio­nal „Cîntarea României“. Starea de crea­tivitate, întemeiată pe un patrimoniu de valori materiale şi spirituale, este marea, adevărata şi durabila moştenire a civili­zaţiei şi culturii populare, plămădită veacuri de-a rîndul în lumea satelor. A­­ceastă zestre nu aparţine numai tradiţiei, trecutului (un „trecut încă prezent“, după expresia unor teoreticieni străini de fe­­nomentul etnografic viu), nu constituie. Comuna Mioveni - judeţul Argeş

Next