Contemporanul, ianuarie-iunie 1990 (Anul 2, nr. 1-13)
1990.01-06 / nr. 1
I SĂPTÂMÎNAL SOCIAL-POLITIC-CULTURAL — fondat în 1881 Serie nouă nr. 16 ianuarie 1990 — 3 lei ► Prin RAŢIUNE si 9 9 RECONCILIERE către DEMOCRAŢIA SALVĂRII NAŢIONALE ! RECUPERAREA TIMPULUI PIERDUT Ne-am întrebat timp de mulţi ani, împreună cu colegii şi prietenii din domeniul şcolii şi al îndeletnicirilor intelectuale, cînd vom reuşi să recuperăm timpul pe care ni l-a răpit o dictatură odioasă care a sufocat cultura şi gîndirea liberă. In ciuda pretenţiilor oficiale care vorbeau de „culmi“, a trîmbiţelor de fals triumf, omenirea mergea în direcţia progresului, iar societatea noastră era împinsă în sens contrar. O tristă degradare caracteriza instituţiile noastre de cultură şi şcoala. O universitate îmbătrînită, care timp de peste zece ani n-a avut promovări şi recrutări de minţi proaspete, cu un echipament învechit, fără documentaţie, căreia i se interzicea contactul cu comunitatea ştiinţifică internaţională, ce vedea libertatea ideilor şi iniţiativelor clasată drept delict, era un tablou descurajator. Devenisem ţara cu cel mai mic număr de studenţi pe cap de locuitor din Europa. Mulţi vorbeau de deceniile de care va fi nevoie să fie reparate daunele. Dar tineretul ne-a dat răspunsul. Copii cu inimile curate au înfruntat gloanţe. Am văzut că este suficient să se spargă zăgazul interdicţiilor, al tabuurilor şi al mitologiei, ca imense resurse să-şi manifeste puterea uriaşă.''"O naţiune care în cinci zile mătură un regim totalitar, care a căutat cu insistenţă să se infiltreze în toţi porii societăţii, va şti să recupereze timpul pierdut într-un interval scurt. Milioane de părinţi şi de tineri vor ca şcoala să fie şcoală. A fost în trecutul nostru un mare ministru al învăţămîntului care a creat o şcoală de înaltă ţinută. Era Spiru Haret. La porţile şcolilor politicianismul şi intervenţiile se opreau, iar înăuntru domnea umanismul, ştiinţa şi patriotismul. Şcoala noastră are tradiţii după cum are şi oameni. în zilele trecute am avut prilejul să văd La Politehnica din Bucureşti o impecabilă organizare, făcută de studenţi şi profesori. Societatea datorează acestor tineri deschiderea orizontului şi afirmării. Nenumărate oprelişti se cer înlăturate. O altă întrebare pe care şi-o puneau nu numai intelectualii, ci şi toţi cetăţenii era : cînd vom recîştiga timpul pierdut ca să se întroneze la noi o adevărată democraţie ? Generaţia mea a trăit sub patru dictaturi succesive. S-a susţinut eronat că nu sîntem pregătiţi pentru democraţie. Televiziunea română, căreia îi exprimăm recunoştinţă pentru eroicul curaj, ne dă răspunsul la această întrebare. A practicat ziua şi noaptea o democraţie pe viu, o democraţie directă, în „timp real“. Poate că nu ştim bine încă ce este democraţia, dar ştim perfect ceea ce nu este. Totalitarismul vine de sus în jos ca şi grindina şi furtunile, iar democraţia merge de jos în sus ca iarba, florile şi păsările. Oricîtă greutate ar fi în aşezarea munţilor pe conceptele mult dorite ale democraţiei, acest lucru se va face în ritmul rapid al revoluţiei ultimelor zile. Consensul care a strîns poporul la răsturnarea dictaturii lui Ceauşescu se manifestă şi in hotărîrea de a nu permite ca totalitarismul şi dictatura, cu toate auxiliarelor lor de necinste, incompetenţă, false valori şi obscurantism să se repete. Sprijinul masiv şi sincer dat Frontului Salvării Naţionale şi programului lui succint, dar, lucid, realist este o manifestare a acestei voinţe. Să nu se mai repete A mai circulat o întrebare : cât timp ne trebuie să intrăm în circuitul internaţional, din care in mod samavolnic şi brutal dictatura a încercat să ne rupă ? Răspunsul este dat de marii paşi ai revenirii la normalitate. Resursele de simpatie şi prietenie pentru poporul român sunt mari. Au fost numeroşi cei care au menţinut legăturile cu lumea civilizată, nelăsînd să fie stinse. Jertfa tineretului, triumful voinţei populare, bucuria recîştigării libertăţii au fost întîmpinate pe întreg globul cu solidaritate şi prietenie. Aceste sentimente vor fi consolidate în viitorul apropiat de maturitatea, calmul şi responsabilitatea cu care va fi îndeplinit programul Frontului Salvării Naţionale în viaţa societăţii democratice. Intelectualitatea a fost ani de zile o categorie supusă distrugerii lente, sigure. Peste ea au curs zilnic măsuri de oprelişte şi sufocare. In acest domeniu, Elena Ceauşescu, spirit malefic fără precedent — ea însăşi un fals strigător la cer, ce şi-a primit odată cu dictatorul pedeapsa meritată pentru crime — dădea dispoziţii ordonînd desfiinţarea de colective, interzicerea de discipline întregi şi reducerea oamenilor la tăcere. Alături de cei ce şi-au cîştigat o nepieritoare cinste de a vorbi totuşi liber, intelectualitatea n-a lăsat să se stingă nici o clipă flacăra gîndirii libere, care acum reizbucneşte cu toată puterea ei de înnoire. Au fost numeroşi cei care au menţinut legăturile cu lumea civilizată. Ea nu va fi de acum înainte descurajată de frică. Toate resursele de inteligenţă, pricepere şi competenţă sînt îndreptate spre reconstrucţie şi renaştere. Oricît de adinei, rănile se vor vindeca repede, timpul pierdut va fi recîştigat şi ţara noastră, cultura şi civilizaţia ei vor sta la locul îndreptăţit de creaţiile de care sînt capabile. Mircea MALIŢA IOAN ANDREESCU : lamă la Barbizon LES GAVROCHES DE BUCAREST U ANI SI ANI In urmă, cină am citit pentru prima oară ■ Mizerabilii de Victor Hugo, am fost atit de impresionat de moartea lui Gavroche, incit am prins in hohote. Micul erou al baricadelor pariziene se strecura printre focurile de armă pentru a goli cartușierele reprimatorilor doboriţi şi a duce cartuşe luptătorilor pentru libertate. El m-a făcut să uit de Jean Valjean, de Cosette ; sfirşitul tragic al temeralului „gamin“ mi s-a părut atit de nedrept, incit am aruncat cartea intr-un raft si nu m-am mai atins de ea multă vreme. Un personaj fictiv devenise pentru mine un personaj real, nu pierise Gavroche, ci un prieten, confundam ficţiunea cu reali , ca cu un dureros sentiment ra... emoţie şi descurajare. „Dacă iţesc romanul — îmi ziceam — o să-l omor încă o dată pe avroche“... Şi, iată, in acest decembrie faculos, realitatea a întrecut cţimnea. In Capitală, la Televiziune, pe străzi, acolo unde s-au purtat lupte grele si d Curs mult, mult singe, s-au ivit nenumăraţi Gavroche, puştani fără frică. Au ajutat la transportarea lăzilor cu muniţii pentru ostaşi. N-au vrut sa plece. Veniseră in punctele de foc din vacanţă. Părinţii i-ar fi căutat peste tot, înnebuniţi de nelinişte. Poate, unii, şi-au insoţit tatii, fraţii mai mari. Ce se poate afirma cu certitudine este că mulţi dintre aceşti Gavroche de Bucarest au fost străpunşi de gloanţele teroriştilor. Ce inimi viteze au copiii noştri ! Ei l-au adus pe Gavroche printre noi, i-au dat viaţă din viaţa lor. Pentru aceşti adolescenţi să nu ne mai pierdem niciodată libertatea. Dumitru NICU P. S. Cel mai recent număr al revistei „Paris Match“ a apărut pe copert cu chipul unuia dintre aceşti Gavroche bucureşteni, rămas, pînă noaptea trecută, necunoscut. Cuciteva ore în urmă însă, identitatea lui a fost descoperită : îl cheamă Florin Vieru și are 14 ani. VIAŢA POLITICĂ INTERNA Cronica perioadei 29 decembrie 1989 — 5 ianuarie 1990 AN ANUL 1990 este, după decenii, primul care nu ■a început cu faimoase cuvinte de felul „să facem totul“, „avem toate condiţiile “ ş.a. La cumpăna dintre ani, o luminare aprinsă... o naţiune liberă a omagiat un minut pe cei care nu se mai pot bucura de noua istorie pentru care şi-au dat viaţa. Adevăr, democraţie, consens naţional sunt principii pe care viaţa politică în primul rînd, ca şi aceea socială, economică, ştiinţifică, culturală şi educaţională capătă formele concrete ale libertăţii. încă de vineri, Decretul-Lege privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale consfinţeşte democraţia reală, de jure şi de facto, a transformării victoriei revoluţiei într-o normalitate a construcţiei. Statuarea universalităţii participării prin pluralismul politic este destinată a rupe definitiv cu privilegiul de conducere a unui singur partid sau grup. Încep să se configureze noile structuri guvernamentale, marcînd un nou curs al vieţii politice. S-a început, cum era şi firesc, prin decrete ale Consiliului Frontului Salvării Naţionale care desfiinţează vechile structuri şi instituţii aberante şi înfiinţează treptat noi organisme şi instituţii care corespund nevoilor reale ale dezvoltării. Astfel se numesc în funcţia de primvicepriministru al guvernului Mihai Drăgănescu şi Gelu Voican Voiculescu. Alte decrete privesc înfiinţarea de noi ministere cu atribuţii bine precizate cum sunt : Ministerul Economiei Naţionale, Ministerul Agriculturii şi Industriei Alimentare, Ministerul Apelor, Pădurilor şi Mediului înconjurător, Ministerul transporturilor, Ministerul muncii. Sunt înfiinţate, de asemenea, Ministerul Culturii avînd ca ministru pe Andrei Pleşu şi Ministerul învăţămîntului condus de Mihai Şora. Se pune capăt unor măsuri de pauperizare a populaţiei prin stabilirea de tarifuri normale la energia electrică — 0,65 lei/kWh — şi la consumul de gaze naturale. Un moment de reculegere şi poate un simbol pentru devotamentul armatei faţă de popor. Prin Decret, Mirea Gheorghe Vasile este înaintat la gradul de general de armată postmortem. Cu toţii ne-am plecat capul in semn de recunoştinţă la funerariile acestui erou, cum o facem pentru toţi cei care au plătit cu viaţa lor libertatea de astăzi. S-a sfirşit un an, deschizînd o nouă istorie cu tradiţionalele urări după datina străbună, mărturie că în ciuda unui regim orwelian am fost şi vom rămîne un popor, adică oameni muncind şi trăind într-un spaţiu care este geografic dar şi spiritual, un popor cu un incredibil potenţial de renaştere. Intr-adevăr , ANUL NOU cu bucurie ! Intru mulţi ani să vă fie ! Televiziunea şi Radio-ul, întreaga presă scrisă renasc parcă „din somnul cel de moarte“, totuşi numai semn. Pe ecranele Televiziunii personalităţi politice de frunte ale conducerii noastre — Ion Iliescu, Petre Roman, Dumitru Mazilu ş.a. — dau Interviuri jurnaliştilor români şi străini cu lejeritate, cu replici rapide, clare şi precis formulate, risipind orice echivoc, argumentînd logic şi concis ca oricare dintre liderii politici ai lumii. Ne recunoatem, chiar dacă nu în întregime şi nu la fel in ideile, în cuvintele lor, în tot ce ele au ca esenţă şi principialitate pentru un viitor al libertăţii şi demnităţii. Consensul naţional işi dezvăluie autentic pluralismul in care inerentele contrarii nu se anulează, ci se armonizează, generează noi idei într-un flux creator, care ne dă curaj şi sporeşte încrederea în noi înşine. Colegii noştri se întrec în a aduce informaţie la zi cît mai diversă, in dezvăluirea unor adevăruri ale istoriei din ultimul sfert de veac, cu o funcţionalitate socială a cărei eficienţă cei mai mulţi nici nu o puteau bănui. Se iau iniţiative de felul : „Imperativul zilei — orfanii“ (România liberă). Politic, noul an a început prin discursul rostit de preşedintele Frontului Salvării Naţionale, Ion Iliescu, la posturile româneşti de Radio şi Televiziune. Reţinem din acest discurs că la temeiul vieţii noastre sociale va sta adevărul şi numai adevărul, nu mascat şi nu în raţii, ci în întregime. Pe acest adevăr construcţia începe prin anularea tuturor legilor antipopulare emise de un regim care, deşi decreta că îşi propune să construiască „socialismul cu poporul şi pentru popor“, s-a dovedit a fi în cel mai înalt grad împotriva poporului. Noi măsuri concrete şi imediate au menirea de a îmbunătăţi condiţiile de viaţă ale tuturor oamenilor. Se sistează investiţiile costisitoare pentru obiectivele unui megaloman. Se studiază posibilităţile de trecere la săptămîna de muncă de 5 zile. Se face un mare act de dreptare socială şi istorică prin adoptarea unor măsuri ce vin in sprijinul ţărănimii atîta amar de vreme încercată de greul bir al umilinţei economice şi sociale. Avem motive să credem că de acum înainte satele noastre vor oferi imaginea hărniciei, priceperii şi chibzuinţei ţăranilor, încurajaţi de o legislaţie corespunzătoare. Reţinem un principiu formulat ca atare pentru a-1 CRONICAR (Continuare in pag. 2) Atinimi in FRÎNELE ŞTIINŢEI ŞI TEHNOLOGIEI NAŢIONALE î; ■ftCEPEM ASTĂZI un şir de luări de poziţie ■faţă de situaţia dezastruoasă în care a fost adusă, de către clanul prezidenţial criminal, ramura ştiinţei şi tehnologiei din România. Decrete, legi, hotărîri, indicaţii „geniale“ — puhoi de corsete distrugătoare pe trupul ramurii fără de care nu putem concepe progresul social şi economic al lumii moderne, al oricărei naţiuni — s-au abătut, în ultimii 24 de ani, asupra tuturor institutelor şi centrelor de cercetare ştiinţifică, de tehnologie, asu- pra proiectanţilor şi sectoarelor de concepţie din unităţile de producţie. Intii a fost dezorganizată Academia Română, spulberîndu-i-se unităţile de creaţie ştiinţifică. Au urmat apoi, ca o hidoasă moarte a spiritului, premeditat destinate să ucidă marea putere de creaţie a ţării noastre, decretele purtînd numerele 162, 296, 297 şi 298, lege362 — toate din anul 1974 — cît şi multe alte asemenea demenţiale încorsetări ale libertăţii de creaţie ştiinţifică şi tehnologică, adică a sursei esenţiale prin care orice neam din lume se poate ridica la nivelulcelor mai dezvoltate naţiuni, izvorul esenţial din care îşi trage energie motorul principal al progresului economic şi social şi care se numeşte, pe scurt, invenţie tehnologică sau descoperire ştiinţifică. Vom sublinia astăzi doar trei aspecte esenţialmente antiştiinţifice şi profund păgubitoare pentru tot ceea ce a urmat în economia naţională şi viaţa socială a ţării. Intr-o lume a profundelor prefaceri ştiinţifice şi tehnologice, a progresului deosebit de rapid cu care se confruntă toate domeniile ştiinţei şi tehnologiei, la ordinul şi din indicaţiile criminal de preţioase ale bestialului cuplu prezidenţial — ajunge iar blestemul eternităţii în care au dispărut ! — toate sectoarele de concepţie din unităţile productive ale economiei noastre naţionale au fost desfiinţate, iar sute de mii de oameni, specialişti de înaltă calificare au fost dislocaţi din matca lor firească de promotori ai progresului tehnic, lăsîndu-se astfel o prăpastie de netrecut între tendinţa firească a întreprinderilor industriale de a-şi înnoi produsele şi tehnologiile, pe de-o parte şi posibilitatea reală de a o şi face. Un noroc a fost totuşi, faptul că o mină de oameni, prin manevre abile de culise, a acţionat de aşa POEME de Ştefan Augustin DOINAŞ, Constanţa BUZEA, Nicolae PRELIPCEANU, Andrei CODRESCU şi Horia GÂRBEA (3) ______manieră încît, eludîndu-se o parte a decretului de mai sus, s-a putut salva armata de specialişti „exceptaţi“ dar al căror statut de organizare nici pînă astăzi nu este pe deplin definit. Asimilarea noului real şi eficient, dezvoltările tehnologice şi înnoirile de produse rentabile s-au făcut, pe unde s-au putut face, sub un acoperămînt conspirativ, pentru a nu afla prea temuta savantă academician cu patru clase şi repetenţie. Iar toate acestea se petreceau, ca un blestem imanent, în timp ce aceeaşi conducere scelerată cerea industriei, cercetării şi proiectării să realizeze produse şi tehnologii cu parametri peste nivel mondial ! Ni se pare acum o comedie lugubră, dar aşa stau lucrurile. Cum să realizezi, în ce cadru, cu ce elemente şi cu ce condiţii de stimulare a iniţiativei personale, cînd şi aprovizionarea cu cele mai elementare materii prime şi materiale şi componente a fost dezorganizată, practic distrusă ? Era totul doar un şir de minciuni, despotism şi deliberată intenţie de a distruge competenţa profesională, de a lichida orice înnoire reală, prin care ţara să poată cîştiga ceva pentru poporul ei. Nici măcar licenţele plătite cu valută grea sau utilaje complexe importate cheltuind venit naţional, nu au Prof. univ. dr. Ion MANZATU Universitatea Bucureşti (Continuare in pag. 7) MOM! ■ NOU BUGET PENTRU CULTURA ROMANA. Sub acest titlu, ziarul, ROMANIA LIBERA serie nouă nr. 12 publică următoarea ştire : După cum ne-a informat ieri dimineaţă domnul Andrei Pleşu, ministrul culturii, bugetul pentru acest an destinat culturii a fost mai mult decit dublat. Faţă de circa . 600 milioane lei, în 1989, din care „Ciitarea României“ înghiţea „partea leului“, s-au alocat acum aproape 1400 milioane. „Pentru început — ne-a declarat domnul ministruPleşu — vom finanţa integral Comisia monumentelor istorice şi Direcţia muzeelor şi colecţiilor, urmind ca, foarte curind, să evaluăm situaţia celorlalte instituţii culturale, lipsite de sprijin, statului“. în cadrul* dezbaterilor despre restructurarea învăţămîntului —un dialog cu Mihai ŞORA, ministrul învăţămîntului (5) I v. Răzleţe România şi-a plătit integral şi datoriile interne er AMINTIŢI : se anunţase — cu cîtă pompă şi cerere de aplauze prelungite ! —, vestea că ne-am plătit datoriile externe. M-am gîndit atunci, nu ştiu de ce, că acesta nu poate fi decît începutul. Va intra în funcţiune, îmi ziceam, implacabila regulă a simetriei. Marea, adevărata datorie, trebuie achitată abia de-acum înainte. Mă convingeam tot mai mult de această necesitate, pe măsură ce viaţa, în loc să se uşureze, despovărată de miliardele achitate, devenea încă şi mai cumplită. „Totul pentru export !" continua să fie deviza principală a dictaturii, spre exasperarea cetăţeanului vlăguit. O caracteristică a fostului regim a fost, cred eu, forţarea limitelor. A tuturor limitelor. Limita bunului simţ (dacă ar fi fost doar atîta, ar fi fost floare la ureche !). Limita răbdării. Limita oricărei specializări, a oricărei discipline. S-a forţat chiar limita rezistenţei materialelor. Fierul trebuie să fie mai fier, betonul mai beton, oţelul mai oţel, iar omul, bietul om, să fie mai nou, din ce în ce mai om nou. O specie hrănită cu înlocuitori, care nu gîndeşte, nu vorbeşte, nu iubeşte, ci doar se reproduce direct în braţe de muncă. Pasămite, se aştepta ziua cînd copiii, născuţi în Incubatoare (fără curent electic, evident) să dea dovadă, din prima clipă, de conştiinţă şi de responsabilitate şi s-o pornească de-a buşilea către marile șantiere. Nu sînt specialist în punctele da fierbere, dar, după părerea mea, punctele maxime de fierbere fuseseră atinse încă din iarna trecută. „Totul merge ca pe roate“, îmi ziceam, „o să se dărîme șandramaua foarte curind“. — Cînd, domnule ? mă întreba doctorul U. la colțul străzii, pe data de 15 decembrie. — Acum, pină-n Crăciun. — Imposibil, mai durează un an, doi. — Să vezi ce sărbători ne așteaptă. — Domnule, de-oi așa, uite, sînt în stare să vin în genunchi de aici, pînă în fața casei dumitale. — Merită să faci asta, pentru că nu trebuie să le mai acordăm, nici măcar un rînd, nici o şansă! Şi nu numai că a căzut perechea prezidenţială, dar, de Crăciun,, zi de-a pururea sfîntă, cei doi erau şi judecaţi şi executaţi. Acum, mă tot uit pe fereastră să văd apărînd unul în genunchi, de la colţul străzii. Modul în care românii şi-au plătit datoriile interne se cunoaşte acum în lumea întreagă. Revoluţia a fost transmisă în direct şi întreaga planetă s-a înfăşurat pentru cîteva zile în teribilul cimp magnetic al scoaterii noastre din ţîţîni. Ce să mai spun ? Ce să vă mai spun, din ceea ce nu ştiţi încă dumneavoastră ? Totul se ştie, totul se transmite, greu să te smulgi din faţa televizorului, greu să-ţi iei urechea de la radio Bucureşti, poţi să asculţi cît vrei posturile străine, care au fost la înălţime. Totul se dezvăluie şi se comentează. Ne-am umplut de transparenţă ca mirii de beteală (Emoţionantă acea cununie săvîrşită deunăzi în palatul devastat). Să vă spun însă ce nu ştiu eu. Ce e cu P.C.R. ? Şi eu cred că a murit de moarta bună, dar neplîns de nimeni, tot în ziua de Crăciun 1989, în tradiţionalele colinde româneşti, aşa cum Îi stă bine unei organizaţii ateiste. „Ceauşescu a murit cu ochii deschişi“ — îmi spunea cineva. „Asta înseamnă că mai cere alţi morţi din familie“. Cum pedeapsa cu moartea a fost abolită — un gest umanitar, pe care îl salut —, mortul din familie a fost P.C.R. Mă refer, bineînţeles, la partid, „forţa conducătoare“, „călăuzitorul“, „farul“ şi aşa mai departe. La chestia aia de monolit. Membrii de partid, dintre care cei mai mulţi nu reprezentau decît masa inertă de cotizanţi, inşi fără nume, buimăciţi periodic de nişte şedinţe care le făceau injecţii cu tîmpenie, aceşti membri, se simt şi ei eliberaţi de pielea de măgar pe care au trebuit s-o poarte. „Jos comunismul ! Aruncaţi carnetele !“ se poate citi şi acum pe multe ziduri în Bucureşti — şi acest scris nu se va şterge niciodată, căci e scris cu singe. Mi-ar plăcea să cred că, poate, cine ştie, chiar un comunist tînăr a scris asta. Să nu uităm că printre cei seceraţi de gloanţe au fost şi membri de par- Marin SORESCU (Continuare In pag. 7)