Contemporanul, ianuarie-iunie 1990 (Anul 2, nr. 1-13)

1990.01-06 / nr. 1

I SĂPTÂMÎNAL SOCIAL-POLITIC-CULTURAL — fondat în 1881 Serie nouă nr. 1­6 ianuarie 1990 — 3 lei ► Prin RAŢIUNE si 9 9 RECONCILIERE către DEMOCRAŢIA SALVĂRII NAŢIONALE !­­ RECUPERAREA TIMPULUI PIERDUT N­e-am întrebat timp de mulţi ani, îm­preună cu colegii şi prietenii din domeniul şcolii şi al îndeletnicirilor intelec­tuale, cînd vom reuşi să recuperăm timpul pe care ni l-a răpit o dicta­tură odioasă care a sufocat cultura şi gîndirea liberă. In ciuda preten­ţiilor oficiale care vorbeau de „culmi“, a trîmbiţelor de fals triumf, omenirea mergea în direc­ţia progresului, iar societatea noastră era împinsă în sens con­trar. O tristă degradare caracteri­za instituţiile noastre de cultură şi şcoala. O universitate îmbătrî­­nită, care timp de peste zece ani n-a avut promovări şi recrutări de minţi proaspete, cu un echipa­ment învechit, fără documenta­ţie, căreia i se interzicea contactul cu comunitatea ştiinţifică interna­ţională, ce vedea libertatea ideilor şi iniţiativelor clasată drept delict, era un tablou descurajator. Deve­nisem ţara cu cel mai mic număr de studenţi pe cap de locuitor din Europa. Mulţi vorbeau de deceniile de care va fi nevoie să fie repa­rate daunele. Dar tineretul ne-a dat răspunsul. Copii cu inimile curate au înfrun­tat gloanţe. Am văzut că este sufi­cient să se spargă zăgazul interdic­ţiilor, al tabuurilor şi al mitolo­giei, ca imense resurse să-şi ma­nifeste puterea uriaşă.''"O naţiune care în cinci zile mătură un regim totalitar, care a căutat cu insistenţă să se infiltreze în toţi porii socie­tăţii, va şti să recupereze timpul pierdut într-un interval scurt. Milioane de părinţi şi de tineri vor ca şcoala să fie şcoală. A fost în trecutul nostru un mare minis­tru al învăţămîntului care a creat o şcoală de înaltă ţinută. Era Spi­­ru Haret. La porţile şcolilor poli­ticianismul şi intervenţiile se o­­preau, iar înăuntru domnea uma­nismul, ştiinţa şi patriotismul. Şcoala noastră are tradiţii după cum are şi oameni. în zilele trecu­te am avut prilejul să văd La Poli­tehnica din Bucureşti o impecabilă organizare, făcută de studenţi şi profesori. Societatea datorează a­­cestor tineri deschiderea orizontu­lui şi afirmării. Nenumărate opre­lişti se cer înlăturate. O altă întrebare pe care şi-o pu­neau nu numai intelectualii, ci şi toţi cetăţenii era : cînd vom recîş­­tiga timpul pierdut ca să se întro­neze la noi o adevărată democra­ţie ? Generaţia mea a trăit sub patru dictaturi succesive. S-a sus­ţinut eronat că nu sîntem pregătiţi pentru democraţie. Televiziunea română, căreia îi exprimăm recu­noştinţă pentru eroicul curaj, ne dă răspunsul la această întrebare. A practicat ziua şi noaptea o de­mocraţie pe viu, o democraţie di­rectă, în „timp real“. Poate că nu ştim bine încă ce este democraţia, dar ştim perfect ceea ce nu este. Totalitarismul vine de sus în jos ca şi grindina şi furtunile, iar demo­craţia merge de jos în sus ca iar­ba, florile şi păsările. Oricîtă greu­tate ar fi în aşezarea munţilor pe conceptele mult dorite ale demo­craţiei, acest lucru se va face în ritmul rapid al revoluţiei ultime­lor zile. Consensul care a strîns po­porul la răsturnarea dictaturii lui Ceauşescu se manifestă şi in ho­­tărîrea de a nu permite ca totali­tarismul şi dictatura, cu toate auxi­liarelor lor de necinste, incompe­tenţă, false valori şi obscurantism să se repete. Sprijinul masiv şi sincer dat Frontului Salvării Na­ţionale şi programului lui succint, d­ar, lucid, realist este o manifes­tare a acestei voinţe. Să nu se mai repete A mai circulat o întrebare : cât timp ne trebuie să intrăm în cir­cuitul internaţional, din care in mod samavolnic şi brutal dictatura a încercat să ne rupă ? Răspunsul este dat de marii paşi ai revenirii la normalitate. Resursele de sim­patie şi prietenie pentru poporul român sunt mari. Au fost numeroşi cei care au menţinut legăturile cu lumea civilizată, nelăsînd să fie stinse. Jertfa tineretului, triumful voinţei populare, bucuria recîşti­­gării libertăţii au fost întîmpinate pe întreg globul cu solidaritate şi prietenie. Aceste sentimente vor fi consolidate în viitorul apropiat de maturitatea, calmul şi responsabi­litatea cu care va fi îndeplinit pro­gramul Frontului Salvării Naţio­nale în viaţa societăţii democratice. Intelectualitatea a fost ani de zile o categorie supusă distrugerii lente, sigure. Peste ea au curs zil­nic măsuri de oprelişte şi sufocare. In acest domeniu, Elena Ceauşescu, spirit malefic fără precedent — ea însăşi un fals strigător la cer, ce şi-a primit odată cu dictatorul pe­deapsa meritată pentru crime — dădea dispoziţii ordonînd desfiin­ţarea de colective, interzicerea de discipline întregi şi reducerea oa­menilor la tăcere. Alături de cei ce şi-au cîştigat o nepieritoare cinste de a vorbi totuşi liber, in­telectualitatea n-a lăsat să se stin­gă nici o clipă flacăra gîndirii li­bere, care acum reizbucneşte cu toată puterea ei de înnoire. Au fost numeroşi cei care au menţinut le­găturile cu lumea civilizată. Ea nu va fi de acum înainte descurajată de frică. Toate resursele de inteli­genţă, pricepere şi competenţă sînt îndreptate spre reconstrucţie şi renaştere. Oricît de adinei, rănile se vor vindeca repede, timpul pierdut va fi recîştigat şi ţara noastră, cultura şi civilizaţia ei vor sta la locul în­dreptăţit de creaţiile de care sînt capabile. Mircea MALIŢA IOAN ANDREESCU : lamă la Barbizon LES GAVROCHES DE BUCAREST U ANI SI ANI In urmă, cină am citit pentru prima oară ■ Mizerabilii de Victor Hugo, am fost atit de impre­sionat de moartea lui Gavroche, incit am prins in hohote. Micul erou al baricadelor pariziene se strecura printre focurile de armă pentru a goli cartușierele reprimatorilor doboriţi şi a duce cartuşe luptătorilor pentru li­bertate. El m-a făcut să uit de Jean Valjean, de Cosette ; sfir­­şitul tragic al temeralului „ga­min“ mi s-a părut atit de ne­drept, incit am aruncat cartea intr-un raft si nu m-am mai atins de ea multă vreme. Un personaj fictiv devenise pentru mine un personaj real, nu pie­rise Gavroche, ci un prieten, confundam ficţiunea cu reali­­­ , ca cu un dureros sentiment ra... emoţie şi descurajare. „Dacă iţesc romanul — îmi ziceam — o să-l omor încă o dată pe avroche“... Şi, iată, in acest decembrie faculos, realitatea a întrecut cţimnea. In Capitală, la Tele­viziune, pe străzi, acolo unde s-au purtat lupte grele si d Curs mult, mult singe, s-au ivit ne­număraţi Gavroche, puştani fără frică. Au ajutat la trans­portarea lăzilor cu muniţii pen­tru ostaşi. N-au vrut sa plece. Veniseră in punctele de foc din vacanţă. Părinţii i-ar fi căutat peste tot, înnebuniţi de neliniş­te. Poate, unii, şi-au insoţit tatii, fraţii mai mari. Ce se poa­te afirma cu certitudine este că mulţi dintre aceşti Gavroche de Bucarest au fost­ străpunşi de gloanţele teroriştilor. Ce inimi viteze au copiii noş­tri ! Ei l-au adus pe Gavroche printre noi, i-au dat viaţă din viaţa lor. Pentru aceşti adoles­cenţi să nu ne mai pierdem niciodată libertatea. Dumitru NICU P. S. Cel mai recent nu­măr al revistei „Paris Match“ a apărut pe coper­­t­­ cu chipul unuia dintre­­ aceşti Gavroche bucure­­­şteni, rămas, pînă noaptea trecută, necunoscut. Cu­­citeva ore în urmă însă, identitatea lui a fost des­coperită : îl cheamă Florin Vieru și are 14 ani. VIAŢA POLITICĂ INTERNA Cronica perioadei 29 decembrie 1989 — 5 ianuarie 1990 A­N A­NUL 1990 este, după decenii, primul care nu ■a început cu faimoase cuvinte de felul „să fa­cem totul“, „avem toate condiţiile “ ş.a. La cumpăna dintre ani, o lumi­nare aprinsă... o naţiune liberă a omagiat un minut pe cei care nu se mai pot bucura de noua istorie pentru care şi-au dat viaţa. Adevăr, democraţie, consens naţional sunt principii pe care viaţa politică în primul rînd, ca şi aceea socială, economică, ştiinţifică, culturală şi educaţională capătă formele con­crete ale libertăţii. încă de vineri, Decretul-Lege privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Consi­liului Frontului Salvării Naţionale consfinţeşte democraţia reală, de jure şi de facto, a transformării victoriei revoluţiei într-o normali­tate a construcţiei. Statuarea uni­versalităţii participării prin plura­lismul politic este destinată a rupe definitiv cu privilegiul de conduce­re a unui singur partid sau grup. Încep să se configureze noile structuri guvernamentale, marcînd un nou curs al vieţii politice. S-a început, cum era şi firesc, prin de­crete ale Consiliului Frontului Sal­vării Naţionale care desfiinţează vechile structuri şi instituţii abe­rante şi înfiinţează treptat noi or­ganisme şi instituţii care corespund nevoilor reale ale dezvoltării. Ast­fel se numesc în funcţia de prim­­vicepriministru al guvernului Mihai Drăgănescu şi Gelu Voican Voiculescu. Alte decrete privesc în­fiinţarea de noi ministere cu atri­buţii bine precizate cum sunt : Mi­nisterul Economiei Naţionale, Mi­nisterul Agriculturii şi Industriei Alimentare, Ministerul Apelor, Pă­durilor şi Mediului înconjurător, Ministerul transporturilor, Minis­terul muncii. Sunt înfiinţate, de a­­semenea, Ministerul Culturii avînd ca ministru pe Andrei Pleşu şi Mi­nisterul învăţămîntului condus de Mihai Şora. Se pune capăt unor măsuri de pauperizare a popu­laţiei prin stabilirea de tarifuri normale la energia electrică — 0,65 lei/kWh — şi la consumul de gaze naturale. Un moment de reculegere şi poa­te un simbol pentru devotamentul armatei faţă de popor. Prin Decret, Mirea Gheorghe Vasile este înain­tat la gradul de general de armată postmortem. Cu toţii ne-am plecat capul in semn de recunoştinţă la funerariile acestui erou, cum o fa­cem pentru toţi cei care au plătit cu viaţa lor libertatea de astăzi. S-a sfirşit un an, deschizînd o nouă istorie cu tradiţionalele urări după datina străbună, mărturie că în ciuda unui regim orwelian am fost şi vom rămîne un popor, adică oameni muncind şi trăind într-un spaţiu care este geografic dar şi spiritual, un popor cu un incredi­bil potenţial de renaştere. Intr-a­devăr , ANUL NOU cu bucurie ! Intru mulţi ani să vă fie ! Televiziunea şi Radio-ul, întrea­ga presă scrisă renasc parcă „din somnul cel de moarte“, totuşi nu­mai semn. Pe ecranele Televiziunii personalităţi politice de frunte ale conducerii noastre — Ion Iliescu, Petre Roman, Dumitru Mazilu ş.a. — dau Interviuri jurnaliştilor ro­mâni şi străini cu lejeritate, cu re­plici rapide, clare şi precis formu­late, risipind orice echivoc, argu­­mentînd logic şi concis ca oricare dintre liderii­ politici ai lumii. Ne recunoat­em, chiar dacă nu în în­tregime şi nu la fel in ideile, în cu­vintele lor, în tot ce ele au ca esen­ţă şi principialitate pentru un vi­itor al libertăţii şi demnităţii. Con­sensul naţional işi dezvăluie au­tentic pluralismul in care ineren­tele contrarii nu se anulează, ci se armonizează, generează noi idei într-un flux creator, care ne dă cu­raj şi sporeşte încrederea în noi înşine. Colegii noştri se întrec în a aduce informaţie la zi cît mai di­versă, in dezvăluirea unor adevă­ruri ale istoriei din ultimul sfert de veac, cu o funcţionalitate socia­lă a cărei eficienţă cei mai mulţi nici nu o puteau bănui. Se iau ini­ţiative de felul : „Imperativul zilei — orfanii“ (România liberă). Politic, noul an a început prin discursul rostit de preşedintele Frontului Salvării Naţionale, Ion Iliescu, la posturile româneşti de Radio şi Televiziune. Reţinem din acest discurs că la temeiul vieţii noastre sociale va sta adevărul şi numai adevărul, nu mascat şi nu în raţii, ci în întregime. Pe acest ade­văr construcţia începe prin anula­rea tuturor legilor antipopulare emise de un regim care, deşi de­creta că îşi propune să construiască „socialismul cu poporul şi pentru popor“, s-a dovedit a fi în cel mai înalt grad împotriva poporului. Noi măsuri concrete şi imediate au menirea de a îmbunătăţi condiţiile de viaţă ale tuturor oamenilor. Se sistează investiţiile costisitoare pentru obiectivele unui megaloman. Se studiază posibilităţile de trecere la săptămîna de muncă de 5 zile. Se face un mare act de drep­­tare socială şi istorică prin adoptarea unor măsuri ce vin in sprijinul ţărănimii atîta a­­mar de vreme încercată de greul bir al umilinţei economice şi sociale. Avem motive să cre­dem că de acum înainte satele noastre vor oferi imaginea hărni­ciei, priceperii şi chibzuinţei ţăra­nilor, încurajaţi de o legislaţie co­respunzătoare. Reţinem un princi­piu formulat ca atare pentru a-1 CRONICAR (Continuare in pag. 2) A­­tinimi in­ FRÎNELE ŞTIINŢEI ŞI TEHNOLOGIEI NAŢIONALE î; ■ftCEPEM ASTĂZI un şir de luări de poziţie ■faţă de situaţia dezas­truoasă în care a fost adusă, de către clanul prezidenţial criminal, ramura ştiinţei şi tehno­logiei din România. Decrete, legi, hotărîri, indicaţii „geniale“ — pu­hoi de corsete distrugătoare pe trupul ramurii fără de care nu pu­tem concepe progresul social şi economic al lumii moderne, al oricărei naţiuni — s-au abătut, în ultimii 24 de ani, asupra tuturor institutelor şi centrelor de cerce­tare ştiinţifică, de tehnologie, asu-­­ pra proiectanţilor şi sectoarelor de concepţie din unităţile de produc­ţie. Intii a fost dezorganizată Aca­demia Română, spulberîndu-i-se unităţile de creaţie ştiinţifică. Au urmat apoi, ca o hidoasă moarte a spiritului, premeditat destinate să ucidă marea putere de creaţie a ţării noastre, decretele purtînd nu­merele 162, 296, 297 şi 298, lege3­62 — toate din anul 1974 — cît şi multe alte asemenea demenţiale în­corsetări ale libertăţii de creaţie ştiinţifică şi tehnologică, adică a sursei esenţiale prin care orice neam din lume se poate ridica la nivelul­­celor mai dezvoltate na­ţiuni, izvorul esenţial din care îşi trage energie motorul principal al progresului economic şi social şi care se numeşte, pe scurt, invenţie tehnologică sau descoperire ştiin­ţifică. Vom sublinia astăzi doar trei aspecte esenţialmente antiştiin­­ţifice şi profund păgubitoare pen­tru tot ceea ce a urmat în econo­mia naţională şi viaţa socială a ţării. Intr-o lume a profundelor pre­faceri ştiinţifice şi tehnologice, a progresului deosebit de rapid cu care se confruntă toate domeniile ştiinţei şi tehnologiei, la ordinul şi din indicaţiile criminal de pre­ţioase ale bestialului cuplu prezi­denţial — ajunge­ i­ar blestemul eternităţii în care au dispărut ! — toate sectoarele de concepţie din unităţile productive ale economiei noastre naţionale au fost desfiin­ţate, iar sute de mii de oameni, specialişti de înaltă calificare au fost dislocaţi din matca lor fi­rească de promotori ai progresului tehnic, lăsîndu-se astfel o prăpas­tie de netrecut între tendinţa fi­rească a întreprinderilor indus­triale de a-şi înnoi produsele şi tehnologiile, pe de-o parte şi po­sibilitatea reală de a o şi face. Un noroc a fost totuşi, faptul că o mină de oameni, prin manevre abile de culise, a acţionat de aşa POEME de Ştefan Augustin DOINAŞ, Constanţa BUZEA, Nicolae PRELIPCEANU, Andrei CODRESCU şi Horia GÂRBEA (3) ______­manieră încît, eludîndu-se o parte a decretului de mai sus, s-a putut salva armata de specialişti „ex­ceptaţi“ dar al căror statut de or­ganizare nici pînă astăzi nu este pe deplin definit. Asimilarea nou­lui real şi eficient, dezvoltările tehnologice şi înnoirile de pro­duse rentabile s-au făcut, pe unde s-au putut face, sub un acoperă­­mînt conspirativ, pentru a nu afla prea temuta savantă academician cu patru clase şi repetenţie. Iar toate acestea se petreceau, ca un blestem imanent, în timp ce aceeaşi conducere scelerată cerea industriei, cercetării şi proiectării să realizeze produse şi tehnologii cu parametri peste nivel mon­dial ! Ni se pare acum o comedie lu­­gubră, dar aşa stau lucrurile. Cum să realizezi, în ce cadru, cu ce elemente şi cu ce condiţii de stimulare a iniţiativei personale, cînd şi aprovizionarea cu cele mai elementare materii prime şi ma­teriale şi componente a fost dezor­ganizată, practic distrusă ? Era to­tul doar un şir de minciuni, des­potism şi deliberată intenţie de a distruge competenţa profesională, de a lichida orice înnoire reală, prin care ţara să poată cîştiga ceva pentru poporul ei. Nici mă­car licenţele plătite cu valută grea sau utilaje complexe importate cheltuind venit naţional, nu au Prof. univ. dr. Ion MANZATU Universitatea Bucureşti (Continuare in pag. 7) M­OM! ■ NOU BUGET PENTRU CULTURA ROMANA. Sub acest titlu, ziarul, ROMANIA LIBERA serie nouă nr. 12 publică urmă­toarea ştire : După cum ne-a informat ieri dimineaţă domnul Andrei Pleşu, ministrul culturii, bugetul pentru acest an desti­nat culturii a fost mai mult de­cit dublat. Faţă de circa . 600 milioane lei, în 1989, din care „Ciitarea României“ înghiţea „partea leului“, s-au alocat acum aproape 1400 milioane. „Pentru început — ne-a decla­rat domnul ministru­­Pleşu — vom finanţa integral Comisia monumentelor istorice şi Direc­ţia muzeelor şi colecţiilor, ur­­mind ca, foarte curind, să eva­luăm situaţia celorlalte instituţii culturale, lipsite de sprijin­,­­ statului“. în cadrul* dezbaterilor despre restructurarea învăţămîntului —un dialog cu Mihai ŞORA, ministrul învăţămîntului (5) I­ v. Răzleţe România şi-a plătit integral şi datoriile interne er AMINTIŢI : se a­­nunţase — cu cîtă pompă şi cerere de a­­plauze prelungite ! —, vestea că ne-am plătit datoriile ex­terne. M-am gîndit atunci, nu ştiu de ce, că acesta nu poate fi decît începutul. Va intra în funcţiune, îmi ziceam, implacabila regulă a simetriei. Marea, adevărata datorie, trebuie achitată abia de-acum îna­inte. Mă convingeam tot mai mult de această necesitate, pe măsură ce viaţa, în loc să se uşureze, despo­vărată de miliardele achitate, de­venea încă şi mai cumplită. „Totul pentru export !" continua să fie de­viza principală a dictaturii, spre exasperarea cetăţeanului vlăguit. O caracteristică a fostului regim a fost, cred eu, forţarea limitelor. A tuturor limitelor. Limita bunului simţ (dacă ar fi fost doar atîta, ar fi fost floare la ureche !). Limita răbdării. Limita oricărei speciali­zări, a oricărei discipline. S-a forţat chiar limita rezistenţei materiale­lor. Fierul trebuie să fie mai fier, betonul mai beton, oţelul mai oţel, iar omul, bietul om, să fie mai nou, din ce în ce mai om nou. O specie hrănită cu înlocuitori, care nu gîn­­deşte, nu vorbeşte, nu iubeşte, ci doar se reproduce direct în braţe de muncă. Pasămi­te, se aştepta ziua cînd copiii, născuţi în Incuba­toare (fără curent electic, evident) să dea dovadă, din prima clipă, de conştiinţă şi de responsabilitate şi s-o pornească de-a buşilea către marile șantiere. Nu sînt specialist în punctele da fierbere, dar, după părerea mea, punctele maxime de fierbere fuse­seră atinse încă din iarna trecută. „Totul merge ca pe roate“, îmi ziceam, „o să se dărîme șandra­maua foarte curind“. — Cînd, domnule ? mă întreba doctorul U. la colțul străzii, pe data de 15 decembrie. — Acum, pină-n Crăciun. — Imposibil, mai durează un an, doi. — Să vezi ce sărbători ne așteap­tă. — Domnule, de-o­i așa, uite, sînt în stare să vin în genunchi de aici, pînă în fața casei dumitale. — Merită să faci asta, pentru că nu trebuie să le mai acordăm, nici măcar un rînd, nici o şansă! Şi nu numai că a căzut perechea prezidenţială, dar, de Crăciun,, zi de-a pururea sfîntă, cei doi erau şi judecaţi şi executaţi. Acum, mă tot uit pe fereastră să văd apărînd unul în genunchi, de la colţul străzii. Modul în care românii şi-au plă­tit datoriile interne se cunoaşte acum în lumea întreagă. Revoluţia a fost transmisă în direct şi întrea­ga planetă s-a înfăşurat pentru cîteva zile în teribilul cimp mag­netic al scoaterii noastre din ţîţîni. Ce să mai spun ? Ce să vă mai spun, din ceea ce nu ştiţi încă dumneavoastră ? Totul se ştie, totul se transmite, greu să te smulgi din faţa televizorului, greu să-ţi iei urechea de la radio Bucureşti, poţi să asculţi cît vrei posturile străine, care au fost la înălţime. Totul se dezvăluie şi se comentea­ză. Ne-am umplut de transparenţă ca mirii de beteală (Emoţionantă acea cununie săvîrşită deunăzi în palatul devastat). Să vă spun însă ce nu ştiu eu. Ce e cu P.C.R. ? Şi eu cred că a murit de moarta bună, dar neplîns de nimeni, tot în ziua de Crăciun 1989, în tradiţiona­lele colinde româneşti, aşa cum Îi stă bine unei organizaţii ateiste. „Ceauşescu a murit cu ochii des­chişi“ — îmi spunea cineva. „Asta înseamnă că mai cere alţi morţi din familie“. Cum pedeapsa cu moartea a fost abolită — un gest umanitar, pe care îl salut —, mortul din familie a fost P.C.R. Mă refer, bineînţeles, la partid, „forţa conducătoare“, „călăuzitorul“, „farul“ şi aşa mai departe. La chestia aia de monolit. Membrii de partid, dintre care cei­­ mai mulţi nu reprezentau decît masa inertă de cotizanţi, inşi fără nume, buimăciţi periodic de nişte şedinţe care le făceau injecţii cu tîmpenie, aceşti membri, se simt şi ei eliberaţi de pielea de măgar pe care au trebuit s-o poarte. „Jos comunismul ! Aruncaţi carne­tele !“ se poate citi şi acum pe mul­te ziduri în Bucureşti — şi acest scris nu se va şterge niciodată, căci e scris cu singe. Mi-ar plăcea să cred că, poate, cine ştie, chiar un comunist tînăr a scris asta. Să nu uităm că printre cei seceraţi de gloanţe au fost şi membri de par- Marin SORESCU (Continuare In pag. 7)

Next