Contemporanul, iulie-decembrie 1990 (nr. 12-37)
1990-07-06 / nr. 12
Heinrich Böll — Lev Kopelev. Această convorbire a fost înregistrată de televiziunea vestgermană (prezentator Klaus Bednarz) acum zece ani la Moscova. Interlocutorii au luptat cu arma în mînă în timpul celui de al doilea război mondial. Primul purta uniforma Wehrmacht-ului, al doilea pe aceea a Armatei Roșii. Mai tîrziu, destinul a adus schimbări ciudate : fostul sub-caporal Heinrich Böll (1917—1985) a devenit unul din cei mai mari scriitori ai secolului nostru, laureat al Premiului Nobel pentru literatură autor german adesea tradus în limba rusă. Fostul comandant sovietic Lev Kopelev (născut în 1912) a luat drumul exilului, privat de cetăţenia sovietică, şi s-a instalat în R.B.G. Lecţiile ultimului război mondial nu au fost asimilate de toţi, chiar şi astăzi. Heinrich Böll a vorbit despre acest lucru în cărţile sale pînâ la sfîrşitul vieţii, încercînd să înlăture ura din viaţa cotidiană. Lev Kopelev — care încă înainte de război era cunoscut în U.R.S.S. în calitate de cercetător în istoria culturii şi a literaturii germane — conduce în R.F.G. un centru de cercetări care studiază problemele înţelegerii mutuale şi publică lucrări asupra relaţiilor sovieto-germane. Convorbirea a fost preluată din revista Sputnik, iunie 1990, ediţia în limba franceză. Klaus Bednarz : Domnule Kopelev, ce ştiaţi despre germani şi Germania din copilărie ? Lev Kopelev : Copilăria mea a coincis cu anii primului război mondial. Pe atunci, în mod natural, nutream ură faţă de germani dar acum, in baza experienţei, aş putea spune că era de fapt o inamiciţie foarte superficială. Eu am văzut cu cită prietenie ne tratau soldaţii germani pe noi, copiii. Klaus Bednarz : Domnule Böll, care era ideea despre ruşi şi Rusia în familia dv. ? Heinrich Böll : In familia mea nu a existat o asemenea idee. Imaginea mea despre Rusia s-a născut din literatură, cînd l-am citit pe Dostoievski. Klaus Bednarz : Citiseţi deja Dostoievski în timpul lui Hitler ? Heinrich Böll : Pe la 16—17 ani citisem tot Dostoievski şi tot Cehov. Atunci nu înţelesesem cît de deosebiţi erau. Aproape în aceeaşi vreme l-am citit pe Tolstoi. Am fost bulversat, fermecat de grandoarea şi misterul său. Iată care a fost prima mea impresie despre Rusia. Klaus Bednarz : Domnule Böll, ce puteţi spune despre propaganda nazistă care considera ruşii, slavii în general, ca „sub-oameni“ ? A avut, totuşi, un anumit efect asupra dv. ? Heinrich Böll : Niciunul. Dar eu nu am, aici, nici un merit. Astfel am fost crescut. Citind cărţi şi reflectînd la ceea ce am citit, am ajuns la concluzia că nu există suboameni, nu există decît oameni, oameni care trăiesc în condiţii diferite. Bineînţeles, înainte de Hitler, noi aveam o anumită imagine despre Uniunea Sovietică, aceea de stat ateu care inspira spaimă. Sub Hitler, propaganda era îndreptată, în primul rînd, împotriva comuniştilor germani. La Köln, o parte destul de importantă a populaţiei era comunistă, ceea ce este interesant avînd în vedere că era un oraş catolic. Erau, de asemeni, comunişti printre locatarii imobilului care aparţinea tatălui meu, printre muncitorii din atelierul său de tîmplărie. Eu am vorbit cu ei în atelier, pe stradă, i-am văzut în diverse locuri, în diverse situaţii. Şi am înţeles că ruşii nu puteau fi atît de periculoşi. Klaus Bednarz : Domnule Kopelev, dv. v-aţi format o imagine pozitivă despre germani încă din copilărie. Aceste idei s-au schimbat cînd naziştii au venit la putere în Germania ? Lev Kopelev : Pentru nimic în lume. Eu aş vrea să subliniez, în mod deosebit, că propaganda noastră după 1933 şi pînă în 1941 era condusă nu împotriva germanilor, ci împotriva naziştilor. Erau atunci, la Moscova, numeroşi emigranţi germani, o colonie aproape, şi eu aveam prieteni printre ei, scriitori germani ca Erich Weinert, Willi Bredel, de exemplu, de care eram foarte legat. Pe 22 iunie, cînd au sosit primele ştiri de război, trebuie să mărturisesc că prima mea reacţie a fost de a mă bucura. „Iată marele război sacru care va duce la eliberarea Europei !“. Eram convins că, în cîteva săptămîni, proletarii din Berlin, de la Ruhr vor veni în întîmpinarea noastră şi că totul se va produce în mod sigur în maniera în care noi ne-o reprezentam citind literatura antifascistă germană, ascultînd relatările camarazilor germani, la Moscova. Heinrich Böll : Da, nu trebuie uitat că partidul comunist german a fost, pînă în 1933, cel mai mare partid comunist din lume. Ce ziare bune publicau, cîte istorii captivante, anecdotice se povesteau despre nazişti ! Germania era, în mod real, speranţa revoluţiei mondiale. Numai astfel pot explica noţiunile idealiste ale domnului Kopelev... Lev Kopelev : Pentru noi toţi, Germania era ţara lui Karl Liebknecht şi Ernst Thaelmann, ţara muncitorilor germani. In 1932 a venit un moment în care ne-am gîndit : va începe dintr-o clipă în alta în Germania. Klaus Bednarz : Revoluţia ? Lev Kopelev : Da, revoluţia. La alegerile Reichstag din noiembrie 1932, comuniştii au obţinut un număr considerabil de voturi. Heinrich Böll : Ultimele alegeri libere înainte de 1933... Lev Kopelev : îmi amintesc în izvestia acelor ani de un articol satiric „Bufonii la tron“. Noi i-am subestimat realmente pe nazişti. Heinrich Böll : Numeroşi germani i-au subestimat, de asemeni. Eu cred că cei care au organizat această maşinaţie sperau că vor putea controla situaţia. Klaus Bednarz : Domnule Böll, emoţiile pe care vi le suscita Rusia erau cu totul pozitive ? Nu v-aţi gîndit că noul său sistem de stat era duşmanul nostru jurat ? Cum aţi înţeles situaţia în care v-aţi găsit mergînd cu Wermacht-ul de-a lungul Rusiei ? Heinrich Böll . Ca să spun drept, m-am găsit acolo de bună voie. Oricine cunoştea birocraţia Wermacht-ului, cunoştea, de asemenea mijloacele Distrugerea unui stereotip de a evita intrarea în armată, obţinerea unei dispense, a unui certificat medical... Aş fi putut rămîne în Franţa. Dar eu hotărîsem să mă duc acolo ! Astăzi, asta pare ridicol. Dar eu voiam să văd ce însemna frontul. Era iresponsabil vis-à-vis de soţia mea, de familia mea, căci eram deja căsătorit pe atunci. Am înţeles eroarea cînd era prea tîrziu. Plin de remuşcări, m-am întors în ţara mea, apoi a trebuit, totuşi, să mă reîntorc pe front, de astă dată împotriva voinţei mele. Pe atunci, armata germană bătea în retragere, în România şi în Ungaria şi eu am mers în rîndurile sale. înţelegeţi, exista un mit al „curajului de front“ care a suscitat mereu, din tinereţe, îndoieli în mine. Eu voiam să distrug acest mit. Lucru pe care am reuşit să-l fac mult mai tîrziu... Klaus Bednarz : Domnule Böll, cum s-a reflectat războiul asupra imaginii pe care o aveaţi despre Rusia şi oamenii săi ? Ce lucru s-a schimbat şi în ce fel s-a manifestat ? Heinrich Böll : Pentru muncitori — căci eu am trecut tot războiul printre muncitori, eram simplu soldat, lucru pe care nu-l regret deloc —, pentru o mare parte din ei, ceea ce au văzut în U.R.S.S. a fost o decepţie monstruoasă. Luaţi, de exemplu, condiţiile economice, sociale în oraşe şi în sate. Klaus Bednarz : ...locuinţe rele, drumuri rele ? Heinrich Böll : Da... Trebuie ştiut asta pentru a înţelege mişcarea anticomunistă care s-a întărit după război. Ceea ce a urmat nu a fost, în acest caz, doar rezultatul propagandei războiului rece. Realitatea sovietică nu mărturisea în favoarea socialismului sau comunismului. Eliberarea de către Armata Roşie nu părea deloc prea încurajatoare. Cu toate acestea, imaginea mea personală asupra Rusiei a rămas, practic, neschimbată. Simpatiile mele au crescut mai curînd. Aceasta poate şi din cauza literaturii. Dar esenţialul erau oamenii. Eu am petrecut mult timp într-o infirmierie, am avut experienţă în ce priveşte ruşii. Ne aduceau pîine, hrană de tot felul. Această omenie se manifesta clar, în tot. Nici măcar o dată nu am simţit la ei ura faţă de germani. Klaus Bednarz : Domnule Kopelev, puteţi să vă imaginaţi ce s-ar fi putut întîmpla dacă subcaporalul Heinrich Böll ar fi fost capturat de comandantul sovietic Kopelev ? Lev Kopelev : Nici nu e nevoie să fac apel la imaginaţie. Am avut un mare număr de cazuri de acest gen. Am, de asemeni, prieteni atît in R.D.G. cît şi în R.F.G. cu care am făcut cunoştinţă atunci cînd erau prizonieri de război. Klaus Bednarz : Sarcina dv. consta în a-i reeduca ? Lev Kopelev : Prima mea sarcină era de a înţelege ceea ce se petrecea în armata germană, care era moralul soldaţilor germani. Apoi venea reeducarea. Klaus Bednarz : Voiaţi, într-adevăr, ca ei să devină comunişti ? Lev Kopelev : Bineînţeles că asta voiam. Dar am înţeles că era imposibil să-i facem comunişti în câteva zile. Totuşi, datoria noastră era de a le explica adevărul asupra războiului, asupra statului nazist. Klaus Bednarz : Domnule Böll, acum vă pun dumneavoastră întrebarea. Puteţi să vă imaginaţi ce s-ar fi întîmplat în cazul în care comandantul sovietic Kopelev ar fi fost capturat de sub caporalul Böll ? Cum aţi fi procedat ? Heinrich Böll : Eu l-aş fi eliberat imediat, ca să se reîntoarcă la ai săi. Ştiam ce tratament se administra prizonierilor de război sovietici în Germania. Dacă nu era împuşcat, s-ar fi găsit într-un lagăr, ceea ce era teribil. Se ştie ce li se întîmpla ofiţerilor propagandişti care vorbeau germana... Am auzit de asemeni difuzoarele lor „Soldaţi germani ! Luaţi aminte ! Treceţi de partea noastră !“ Şi aşa mai departe. Bineînţeles, noi nu îi credeam. Poveştile propagandei noastre asupra destinului celor care trecuseră de partea ruşilor erau profund ancorate în conştiinţa noastră. Klaus Bednarz : Domnule Böll, dumneavoastră nu aţi plecat în Prusia Orientală cînd Armata Roşie a intrat acolo, dar Lev Kopelev era acolo şi poate confirma lucruri teribile care s-au petrecut. El a descris toate acestea într-o carte, din punctul de vedere sovietic. Cum au influenţat acestea asupra atitudinii vis-à-vis de ruşi şi Rusia ? Heinrich Böll : Eu nu am generalizat niciodată evenimentele de care am auzit vorbindu-se. Pentru că îmi imaginam perfect psihologia soldaţilor Armatei Roşii. Ei traversaseră propria lor ţară complet distrusă în cîţiva ani de război. Iată că se găseau pe teritoriul duşmanului... Am fost, parţial, martor al eliberării Ungariei. Acolo aceasta s-a produs altfel, în alt mod decît la noi. Populaţia în marea sa majoritate saluta Armata Roşie... Klaus Bednarz : Domnule Kopelev, cum puteţi explica, scuza, califica ce s-a petrecut in Prusia Orientală ? Lev Kopelev : Să explic, da, dar nu să scuz. Domnul Böll are dreptate cînd vorbeşte despre starea psihologică a soldaţilor noştri. Dar, totuşi, soldaţii care furau alimente în timp de război nu constituiau decît o infimă minoritate şi cei mai neînfrînaţi nu erau soldaţii unităţilor de luptă ci oamenii din spate, din intendenţă. In mod sigur aceştia au produs „impresia de neuitat“. Heinrich Böll : In plus, exista beţia victoriei. Imi amintesc că şi noi am avut această senzaţie, în Franţa. Eu nu am luat parte la lupte, am mers cu soldaţii din al doilea şi al treilea eşalon... Şi noi am furat... deşi în fiecare sat francez, pe străzile din fiecare oraş erau afişe „Jaful se pedepseşte cu moartea“. Erau ordine oficiale asemănătoare în Armata Roşie. Lev Kopelev : Ordinul din 21 ianuarie 1945 stipula : „Jefuitorii, cei care săvîrşesc violuri, trebuie împuşcaţi chiar la locul crimei lor“. Klaus Bednarz : Domnule Kopelev, cum apreciaţi atitudinea actuală a sovieticilor vis-à-vis de conceptul de „german“ ? Lev Kopelev : în ansamblu, nu există ură faţă de germani. Noi am descoperit pentru prima dată „noii germani“ în romanul lui Erich Maria Remarque Soroc de viaţă şi soroc de moarte care a fost publicat în 1956. Atunci a început un mare boom al lui Remarque care a durat pînă la începutul anilor ’60. Datorită lui am cunoscut adevăraţii germani, cei răi şi cei buni, şi nu doar cei care au fost supuşi Führerului, cum ni se păreau înainte. Apoi a început perioada operelor lui Böll. Aceasta a fost o nouă descoperire a Germaniei. Klaus Bednarz : Domnule Kopelev, aţi spus că nu vă mai consideraţi comunist. De ce ? Lev Kopelev : Tot ceea ce am încercat fiind comunist convins înainte de război, în lagăr, apoi din nou în libertate, tot ceea ce am simţit ca om de litere şi ca profesor demonstrează un lucru : comunismul, aşa cum mi-l imaginam după Thomas Morus, Karl Marx şi Lenin este de domeniul utopiei... Eu cred că noţiunile noastre despre o lume care se va transforma în grădină înfloritoare este, de fapt, credinţa oamenilor Antichităţii în paradisul terestru ori leul şi mielul trăind cot la cot. Dacă ar trebui definită, pe scurt, concepţia mea şi percepţia mea asupra lumii, cel mai bun lucru pe care l-aş putea face ar fi de a-l cita pa Heinrich Böll : în postfaţa cărţii mele el explică asta poate mai bine decît îmi imaginam eu însumi, degajînd un concept de „religie a fraternităţii". Din toate marile idealuri ale secolului XIX, idealuri ale Revoluţiei franceze — Libertate, Egalitate şi Fraternitate — primele două au fost repede discreditate. Libertatea omului este limitată , fie de statul totalitar, fie de statul poliţienesc, fie de condiţiile economice. Nu există o adevărată libertate nicăieri. Pentru a o realiza, sunt necesare eforturi din partea a numeroşi oameni, state, partide. Se poate spune, la fel, despre egalitate. Dar fraternitatea este la îndemîna mijloacelor fiecăruia. Astăzi, este religia umanităţii. Fiecare este capabil să înţeleagă şi să simtă că este fratele tuturor oamenilor. Aceasta nu contrazice deloc un bun şi sănătos sentiment naţional. Naţiunile nu trebuie să dispară. Traducere de Ana IVANOV-CREŢU IZVOARELE istoriografiei artelor plastice universale ne oferă o imagine clară asupra modului în care s-a conturat, în decursul veacurilor, ierarhia valorilor în acest domeniu, precum şi asupra năzuinţelor şi opţiunilor amatorilor şi colecţionarilor de artă. De aceea, în preambul, ne vom rezuma doar la a aminti că între sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX existau numeroşi artişi de vază cărora nu li se determinase încă poziţia corespunzătoare pe acea scară a valorilor şi că erau neglijate aproape total, de către colecţionari, operele anonimilor sau ale epigonilor marilor maeştri. De această stare de fapt au profitat negustorii de artă şi falsificatorii care, în goană după profituri cît mai mari au recurs la ingenioase soluţii de metamorfozare a acestor opere în exemplare de „înaltă ţinută artistică“ ale unei ilustre personalităţi în materie. Argumentele de susţinere a autenticităţii erau, la acea vreme, mai mult decît convingătoare : suport în mod sigur de epocă, patina de asemenea. Apoi, pigmenţii, cracheturile, sigiliile şi inscripţiile de pe revers, de o autenticitate incontestabilă. Unor astfel de lucrări le putea fi imprimat, prin subtile ajustări, stilul unui mare maestru, după care, nu rămînea decît să ise adauge semnătura şi eventual data, copiate cu o mare exactitate de „experţi“, de pe lucrări originale. în atari împrejurări şi-a conturat înfăţişarea „Madona de Nerucci“ semnată Rafael (Muzeul de Artă al României), care a stîrnit mare vîlvă, cu cîteva decenii în urmă, atît în ţară cît şi în străinătate. Intr-o stare de conservare foarte rea, tabloul, conform istorisirilor fostului său proprietar — soţia arhitectului Gustav Tomaşevski, — a fost transpus de pe lemn pe pînză între anii 1889— 1892 de restauratorul Alexandru Sidorov. Recondiţionarea fizică a operei a fost continuată de Însuşi Gustav Tomaşevski, prilej cu care au fost scoase la iveală semnătura (RAPHAEL VRBINAS PINGERAT) de pe bordura decolteului rochiei, inscripţia (HEREDES ANTONII. DE. NERUCCI. ME. FIERI. FECERNUT, ANO. DfII, MDXXXV. DIE. V. AUGUSTI), caligrafiată pe treapta de jos a soclului tronului şi iniţialele (AM), plasate în mijloc, sub inscripţia amintită. Cît priveşte paternitatea tabloului, intitulat de G. Tomaşevski „Madona cu blazon“, au fost exprimate păreri întrucîtva contradictorii. Gustav Tomaşevski ajunsese la concluzia că organizarea compoziţională, caracterul arhaic al personajelor, plasate de o parte şi alta a tronului şi suportului de lemn de atari proporţii, sînt caracteristice sfîrşitului secolului al XV-lea. Bazîndu-se şi pe analize comparative cu operele lui Leonardo da Vinci şi Rafael, autorul amplului studiu (păstrat în arhiva Muzeului de Artă al României) a dedus că tabloul a fost început de Leonardo da Vinci și terminat de Rafael, care a pictat figurile personajelor. Incepînd cu anul 1943, cînd lucrarea continua să se găsească în posesia arhitectului Gustav Tomașevski, de identificarea picturii a început să se ocupe și Dr. Lucia Dracopol-Ispir care, după îndelungi studii l-a înscris (1969) în creaţia lui Rafael, de la sfîrşitul perioadei florentine (1508). Avînd ca punct de plecare cele arătate mai sus s-a procedat la studierea picturii („Madona de Nerucci“), în raport cu opereile lui Leonardo, Rafael şi ale altor artişti din epoca respectivă şi aceasta în ciuda faptului că de la prima vedere se putea remarca o serioasă contradicţie între schema compoziţională, caracterul arhaic al figurilor care flanchează tronul ,şi grupul central, Fecioara cu Pruncul. Este, de fapt, remarca lui Gustav Tomaşevschi, o întrepătrundere de elemente din două epoci diferiţii, motiv care l-a şi determinat să conchidă prim a împărţi realizarea ei în două etape distanţate în timp şi de a distinge, în cadrul fiecăruia din ele mîna unui alt autor. INTRUCÎT nu au fost remarcate caracteristici care să aibă tangenţe demne de luat în consideraţie cu creaţia lui Leonardo da Vinci, s-a procedat la analizarea compoziţiei în raport cu picturile lui Rafael, artist căruia, după cuma s-a mai arătat, i-a fost înscrisă — parţial — ele G. Tomaşevski şi — în totalitate — de Dr. Lucia Dracopol- Ispir. S-au constatat, în urma acestor operaţiuni următoarele: — compoziţia, desfăşurată pe orizontală, este mai puţin caracteristică pentru subiectele de acest gen abordate de Rafael; — artistul, pentru a le imprima un caracter monumental, le organizează pe verticală, încadrează grupul cu Fecioara şi pruncul într-un spaţiu mai vast, fapt care se poate remarca în panourile sale „Fecioara cu sfinţi“ (New-York, col. Pierpont Morgan — 1503—1505), „Fecioara cu pruncul între Sfîntul Ioan Botezătorul şi Sf. Nicolae din Bari“ (Londra, National Gallery — între 1504—1506) şi „Fecioara cu baldachin“ (Florenţa, Palazzo Pitti — 1508). In compoziţia „Madona de Nerucci“, înscrierea în pagină este defectuoasă, grupul central fiind plasat prea sus, aşa încît, capul Fecioarei ajunge pînă aproape de limita superioară a cadrului. Din aceste motive lucrarea pare fragmentată. In operele lui Rafael amintite, compoziţia capătă, în partea superioară, o largă respiraţie spaţială, fapt care influenţează în mod considerabil, aspectul monumental al acesteia. Tronul în lucrările lui Rafael este vast, cu arhitectura complicată, spre deosebire de cel din „Madona de Nerucci“ prea simplu şi disproporţionat. El dezechilibrează compoziţia prin acel gol nejustificat creat de baza soclului, exagerat dimensionată. însuşi primul plan al soclului, adus pînă la limita inferioară a cadrului, taie compoziţia în două, ştirbeşte unitatea de ansamblu a lucrării. Rafael concepe treptele tronului într-un chip total diferit. El le dimensionează progresiv, dinspre primul înspre ultimul plan, le împodobeşte cu frize bogat profilate de linii sinuoase sau frînte, crează raporturi perfecte în ceea ce priveşte proporţiile. Se obţine în acest chip o ritmică a liniilor care angrenează în circuitul său toate elementele compoziţiei şi dirijează privirea spre elementul cheie al compoziţiei. — Fecioara cu pruncul, în lucrarea „Madona cu baldachin“, de la „Madona de „Nerucci“, un tablou dispărut Florenţa, realizată în 1508, an în care Dr. Lucia Dracopol-Ispir o încadrează şi pe „Madona de Nerucci“, autorul plasează în faţa soclului doi îngeraşi, tocmai în scopul de a stabili o sudură şi mai pregnantă între elementele compoziţionale. De altfel, este o atît de mare deosebire între remarcabila lucrare de la Pitti şi „Madona de Nerucci“, incit alăturate, ar fi imposibil ca cineva să le atribuie aceluiaşi autor şi încă aceleiaşi perioade. Din analiza celor trei compoziţii reprezentînd Fecioara, create de Rafael, se poate constata că autorul foloseşte, în toate aceste cazuri, perspectiva frontală şi că plasează tronul în mijlocul compoziţiei, însă el îl concepe în aşa fel încît acesta să fie detaşat de fundal, să capete adîncime şi să fie accentuat aspectul de monumental. In „Madona, de Nerucci“, spătarul tronului face corp comun cu zidul peretelui situat între cele două ferestre. El apare plat, sărăcăcios. Un alt capitol important în analizarea raporturilor stilistice şi de factură între lucrarea „Madona de Nerucci“ și operele lui Rafael, îl constituie caracteristicile legate de tipologia, mişcarea şi costumaţia personajelor. Figura Sfintei Maria, de pildă, nu apare în nici o pictură de Rafael. Figura sfintei are o anumită duritate in expresie, nu emană acea fineţe caracteristică, evidentă chiar în operele timpurii ale artistului, cum ar fi „Madona Conestabile“, de la muzeul Ermitaj din Leningrad, sau „Christos pe cruce“ (detaliul înfăţişînd pe Maica Domnului), de la Londra, colecţia Mound, ambele pictate între 1502—1503. La fel de contradictorie, în privinţa tipologiei şi expresiei apare şi figura Sf. Apolonia în raport cu chipurile feminine din operele lui Rafael. Observaţii concludente pot fi făcute şi în ceea ce priveşte costumele. In primul rînd linia decolteului madonelor lui Rafael este în strîns raport cu conformaţia şi expresia figurii, are rolul de a sublinia eleganţa formelor anatomice şi nobleţea sfintei. Autorul, în marea majoritate a operelor create pînă în 1503, preferă simetria, delimitează fliiadecelteului prin forme regulate trapezoidale, ovale, sau prin figuri cu baza în acoladă. Conturul, precis delimitat, este intens, contrastează cu tonalităţile deschise ale carnaţiei. In „Madona de Nerucci“ delimitarea decolteului apare cu totul altfel. Curbura decolteului Fecioarei este întreruptă mai întîi de cîteva falduri uşor indicate iar, mai apoi, de o cută proeminentă plasată în partea centrală a pieptului. în afară de aceasta, bordura rochiei şi însuşi veşmîntul respectiv sunt redate în tonalităţi de intensitate aproape egală cu cea a carnaţiei. Din motivul amintit, figura Madonei nu se detaşează cu aceeaşi intensitate ca în operele lui Rafael, se contopeşte, în bună măsură, cu veşmîntul. în cazul Sf. Apolonia, costumul greoi are un decolteu oval cu o curbură foarte proeminentă, care vine in concurenţă cu ovalul feţei şi crează o notă discordantă în imaginea de ansamblu. Conturul decolteului nu se mulează pe formă aşa cum se întâmplă în lucrările lui Rafael. Privitor la desen se poate consemna că degetele picioarelor Madonei sunt foarte stîngaci desenate, nu respectă forma anatomică, mişcarea şi expresivitatea firească, atît de maestru surprinse de Rafael. Scurte, lipsite de falange şi ţepene, ele constituie o dovadă clară că autorul picturii a fost lipsit total de posibilitatea de a zugrăvi asemenea detalii. Nu mai puţină stîngăcie poate fi remarcată in zugrăvirea figurilor sfintelor, aspectul rigid al carnaţiei, al ochilor şi sprîncenelor. Coloritul nu cunoaşte nici el acea intensitate şi strălucire caracteristice operelor lui Rafael. El apare fad, estompat, înecat în ceaţă, în acel „sfumato“ care l-a determinat pe Gustav Tomaşevski să considere că tabloul a fost început de Leonardo şi terminat de Rafael. Toată această argumentaţie în defavoarea încadrării tabloului „Madona de Nerucci“ în creaţia lui Rafael ar fi putut fi neglijată mai ales că, în ansamblul său, opera apare impresionantă, iar atribuirea Rafael acceptată de un înalt for ca Academia Rafael din Urbino (pe baza comunicării susţinute de Dr. Lucia Dracopol-Ispir şi a imaginilor fotografice care nu permiteau determinarea adevăratelor calităţi ale operei). Nepotrivirile enunţate, privitoare la stil, tehnică şi viziune, puteau fi puse pe seama deformărilor pe care le-a suferit compoziţia ca urmare a degradărilor suferite în timp şi ale restaurărilor empirice la care a fost supusă. Pentru a înlătura orice dubii privitoare la temeinicia concluziilor trase, referitor la analiza stratului superficial al picturii, s-a trecut la investigarea straturilor profunde ale acesteia pe baza imaginilor radiografice, la infraroşii şi ultraviolete. Nu au fost evitate nici sondajele efectuate de Pia Vera Anastasiu, pictor restaurator. De la bun început trebuie să precizăm că în urma confruntării imaginii radiografice cu pictura nu au fost remarcate deosebiri în ceea ce priveşte compoziţia. Poziţia Fecioarei şi a pruncului, a celor două personaje plasate de o parte şi de alta a tronului, precum şi dispunerea elemenelor de arhitectură, corespund aproape întocmai. Nu acelaşi lucru se întîmplă însă cu elementele de amănunt care, în radiografie, atestă prezenţa unei alte picturi, cu o concepţei unitară şi cu un alt mod de a trata detaliile. Astfel, veşmintele Fecioarei şi ale Sfintelor Maria şi Apolonia, prezintă cote mult mai abundente, mai incisive şi cu un alt caracter. Figurile personajelor au o construcţie anatomică diferită, formele sunt unghiulare, acuzate, fapt care face ca şi expresiile celor reprezentaţi să fie mai grave, mai adine interiorizate. Pot fi remarcate şi unele modificări în picura superficială, privitoare la poziţia mîinii drepte a Fecioarei şi a braţului stîng al Sfintei Apolonia. Privitor la desen s-a constatat că în pictura acoperită labele picioarelor Fecioarei sunt mult mai bine şi mai corect desenate. Inscripţia şi data, caligrafiate cu negru pe treapta inferioară a tronului, este vizibilă în radiografie şi nu crează o notă discordantă faţă de restul picturii. Ea a fost aşternută odată cu pictura originală, cea acoperită de imaginea pseudorafaelită. Din confruntarea imaginii superficiale cu cea profundă se poate deduce cît de uşor se putea transforma o pictură realizată de un discipol al marelui maestru renascentist într-un Rafael „veritabil“. Un retuş, pe întreaga suprafaţă a lucrării, acoperirea inscripţiei de pe treapta de jos a podiumului cu data compromiţătoare (1535) şi plasarea semnăturii pe bordura decolteului rochiei în caractere artistice care să se confunde cu un ornament şi a cărei descoperire „neaşteptată“ să constituie o revelaţie. Tabloul, de mari dimensiuni, realizat, conform inscripţiei, în anul 1535, de un elev al lui Rafael, urma să completeze, după restaurare, expunerea permanentă din sala I — artă Italiană — a Galeriei de Artă Universală. Din păcate, el a fost distrus în atelierul de restaurare pictură ca urmare a incendiului izbucnit în timpul revoluţiei din decembrie 1989. Din istoricul său se poate consemna că a aparţinut unui conte polonez de unde a intrat în colecţiile Gusav Tomaşevski (Odessa şi apoi Bucureşti), Vlaicu Ionescu. Muzeul de Artă a României. Anatolie TEODOSIU . 11 r hr111HI ideea europeana s 2 WASHINGTON — In urma „vînătorii“ scrupuloase a minerilor din săptămînile trecute, s-au auzit voci care cereau suspendarea ajutoarelor şi a concesiilor comerciale către guvernul român. Astfel de măsuri n-ar face decît să transforme o situaţie dificilă, în ceva mai rău. Ceea ce s-a întîmplat la Bucureşti era previzibil într-un anume fel. Orice guvern — chiar şi unul dintr-o democraţie declarată — poate hotărî să-şi recucerească piaţă centrală a capitalei, ocupată de mai bine de 2 luni de către demonstranţi. Şi, într-o ţară în care toleranţa faţă de protestatari cît şi Încrederea în cei de la putere sunt foarte reduse, orice încercări de acest fel sunt explozive. Preşedintele Iliescu şi consilierii săi au discutat mutarea demonstranţilor din Piaţa Universităţii încă în aprilie. Dar au hotărît să amine acest lucru pînă după alegerile din 20 mai pentru a vedea dacă demonstranţii vor accepta rezultatele şi se vor dispersa în linişte. Aceştia insă n-au făcut-o. Atunci domnul Iliescu a ordonat poliţiei să cureţe piaţa în 13 iunie. Arestările, cît şi tratamentul dur aplicat de poliţişti au provocat o reacţie violentă care a dus la atacarea unor obiective de stat cu sediile Radioului şi Televiziunii şi Ministerului de Externe (unde Dl. Iliesch îşi aveai biroul). Trupele armate, chipurile, au răspuns focului, astfel că mai mulţi oameni au fost ucişi. „Văzută“ dinspre Ministerul de Externe (Palatul Victoria) situaţia se îndreaptă către o răsturnare a guvernului abia ales. Mai tîrziu, Ion Pascu, consilier al D-lui Iliescu, a arătat că armata a răspuns tîrziu apelului guvernamental iar poliţia era de negăsit. „Controlul“ D-lui Iliescu asupra instituţiilor cheie, cum ar fi armata, poliţia şi administraţia este foarte limitat. Iar în provincie Frontul Salvării Naţionale, abia îşi controlează propriii membri. Administraţia naţională şi locală aproape de neatins pînă la alegeri, trebuie acum stăpinită. Armata nu doreşte să se coiafrunte cu studenţii şi civilii în general. Intr-adevăr ofiţeri superiori i-au comunicat D-lui Iliescu faptul că în afară de a asigura paza clădirii guvernamentale, armata nu-şi va lua prerogativa păstrării Sancţiunile ■a nu vor ajuta România HeralAbune t*ul4i4ml VTilli IV Vu VVX«W ^ ^ U*4,in^"n ,W ordinii publice, lăsînd acest lucru în seama guvernului. Astfel că D-l Iliescu a lansat acel apel de apărare către cetățeni, apel care deși nu este de scuzat, poate fi măcar explicat. Muncitorii, inclusiv minerii, constituie o pătură socială în rîndurile căreia Ion Iliescu are o mare popularitate. Trecutul comunist al acestuia nu-i îngrijorează prea tare, însă spectrul şomajului, dar iar Frontul a obţinut voturile, garantînd o trecere lentă către economia de piaţă. Şi nu este vorba despre un „divorţ“ între clasa muncitoare şi inteligenţa citadiană ; aceasta este o veche scindare socială pe care era comunistă a întreţinut-o cu bună ştiinţă. A FOST doar o acţiune precipitată a unui guvern nevricos care nu ştie — cine ştie dacă va învăţa vreodată ? — limbajul şi comportamentul tolerant, specific democraţiei pluraliste. Cu toate acestea nu trebuie să uităm că Dl. Iliescu a fost ales în urma unei votări rezonabil de corecte, după o campanie electorală care chiar dacă nu a fost perfectă, a fost totuşi mai mult decît orice a cunoscut România de cincizeci de ani încoace. Avînd peste 80 la sută din electorat Dl. Iliescu poate spune că nu prea are „Challengert“. Oare administraţia Bush — foarte hotărîtă de altfel faţă de masacrul de la Beijing, mai mult, acordînd totuşi Chinei clauza naţiunii celei mai favorizate şi închizind ochii la uzul forţei de către K.G.B. şi armata sovietică în Caucaz şi Asia Centrală — va penaliza guvernul României sub acuza de stalinism ? Principiile şi standardurile morale sunt dificil de găsit în relaţiile internaţionale. Astfel, dacă Statele Unite critică guvernele pentru presiuni asupra disidenţilor ori violenţă, atunci „tăcerea“ administraţiei Bush vis-à-vis de comportamentul poliţiei israelite în teritoriile arabe ocupate, cît şi relaţiile cu China, trebuie recondiţionate. Desigur conform viziunii Vestului, Dl. Iliescu ar fi trebuit să permită continuarea demonstraţiei. Acum guvernul său este supus unor critici puternice iar dialogul cu opoziţia a fost serios îngreunat. Aceste evenimente n- au ajutat România în şansele ei democratice. Dar nici eventualele represalii internaţionale nu vor mări aceste şanse. DANIEL N. NELSON Traducere de Augustin FRATILA