Contemporanul, ianuarie-iunie 1991 (nr. 1-26)

1991-01-11 / nr. 2

Friedrich Nietzsche Dincolo de bine şi rău (Continuare din numărul trecut) In nici o altă epocă sexul slab nu a mai fost tratat de către bărbaţi cu atîta consideraţie ca în epoca noastră — asta face parte din înclinaţiile democratice şi din gustul fundamental al epocii, la fel ca şi lipsa de respect faţă de bătrîni — , atunci ce e de mirare că acest respect devine obiectul abuzurilor de tot felul ? Se vrea tot mai mult, se învaţă să se revendice, pînă la urmă, orice tribut de consideraţie este resimţit aproa­pe ca jignitor, mai că s-ar prefera un concurs pentru drepturi, ba, de fapt, chiar şi lupta : pe scurt, femeia pierde din pudoare... Să ne gră­bim­ să adăugăm că pierde şi din gust. Ea nu mai ştie să se teamă de­ bărbat , dar femeia care „nu mai cunoaşte teama“ îşi pierde în schimb pînă şi cele mai feminine instincte. Că, în mo­mentul în care ceea ce inspiră teama faţă de bărbat sau, mai exact, bărbatul din bărbat nu mai este dorit, femeia îndrăzneşte să treacă în faţă este cît se poate de firesc şi destul de uşor de înţeles ; ceea ce se înţelege mai puţin uşor es­te faptul că, tocmai procedând astfel, femeia degenerează. Este exact ceea ce se întîmplă astăzi : să nu ne facem iluzii? Acolo unde nu­mai spiritul industrial a triumfat asupra spiritu­lui militar şi aristocratic, femeia tinde acum spre independenţa economică şi juridică a unui comis : „femeia în chip de comis“ stă la poarta societăţii moderne care este pe cale de a se naş­te. Arogîndu-şi, în felul acesta drepturi noi, tin­­zînd să „domine“ şi scriindu-şi pe toate steagu­rile „progresul“ femeii, are loc, se vede cu înspăimântătoare claritate, procesul opus : femeia o regresează. De la Revoluţia franceză încoace, rolul femeii în Europa a scăzut, în măsura în care i-au sporit drepturile şi pretenţiile iar „emanciparea femeii “, în măsura în care este re­vendicată şi promovată chiar de femei (iar nu de capete pătrate masculine), se relevă în felul acesta ca un simptom ciudat al unei tot mai accentuate slăbiri şi tociri a celor mai feminine instincte. Există prostie în această mişcare, o prostie aproape masculină, de care o femeie reu­şită — care este întotdeauna o femeie deşteaptă —, ar trebui să se ruşineze cu toată fiinţa ei. Pierderea acelui simţ care să-i spună pe ce fel de teren este mai sigură de victorie ; neglijarea exerciţiului în arta propriu-zisă a armelor ei ; expunerea în faţa bărbatului, poate chiar pînă la „a scrie o carte“ acolo unde înainte se controla, afişînd o umilinţă subtilă şi vicleană ; submina­rea, cu virtuoasă impudoare, a credinţei bărba­tului intr-un ideal cu totul aparte, ascuns în fe­meie, în vreun etern şi necesar feminin , tenta­tiva insistentă şi vorbăreaţă de a-i scoate­ din Soren Kierkegaard Ori... ori (Continuare din numărul trecut) A­tunci, anume, cînd spunem că Homer a avut norocul să găsească subiectul epic cel mai pregnant, uităm cu uşurinţă că luăm act de acest subiect epic numai prin intermediul interpretării ce i-a dat-o Ho­mer, uităm că dobîndim cunoaşterea despre ad­­mirabila prelucrare a acestui subiect din trans­­substanţiunea care aparţină lui Homer. Pe de altă parte, dacă scoatem în evidenţă forţa poetică cu care Homer şi-a prelucrat subiectul, există pericolul de a uita că poezia nu ar fi devenit niciodată ceea ce este dacă ideea cu care Homer a impregnat subiectul nu s-ar fi aflat deja în acesta, dacă forma subiectului nu ar fi fost forma cea mai potrivită. Poetul îşi doreşte su­biectul. Dar se spune, negreşit, că dorinţa nu este nicidecum artă, iar acest lucru este, de ase­menea, adevărat, şi cu siguranţă este valabil pentru multe dorinţe neputincioase ale poeţilor, însă a dori la modul autentic — aceasta este o mare artă sau, mai curînd, este un dar. Şi toc­mai în aceasta constă enigma şi misterul ge­niului, în faptul că el, asemenea baghetei ma­gice cu care se caută pietre preţioase sau iz­voare ascunse, mimai atunci doreşte ceva, cînd ceea ce doreşte există de fapt. Dorinţa are, ast­fel, un sens cu mult mai profund decit cel care i se acordă de obicei , oricît de rizibil pare acest lucru raţiunii abstracte, care vede în dorinţă numai un simptom al unei lipse exterioare, nu un simptom al bogăţiei interioare. A existat o şcoală de esteticieni care, printr-o accentuare unilaterală a formei, s-au făcut vi­novaţi de confuzia contrară. M-a surprins a­­deseori faptul că aceşti esteticieni au aderat fără multă vorbă la filosof­ia lui Hegel, pe cînd o cunoaştere a filosofiei sale în general, a este­ticii lui în particular, nu lasă loc nici unei în­doieli asupra faptului că, din punct de vedere estetic, el subliniază cu putere importanţa su­biectului. Fireşte, ambele aspecte — subiect şi formă — formează un tot ; pentru a arăta acest lucru este suficientă o singură consideraţie fără de care fenomenul ar rămîne, intr-adevăr, i ne­­explicat, în general, numai o operă sau o se­rie de opere sunt cele care caracterizează pe ci­neva drept poet clasic, artist ş.a.m.d. Aceeaşi in­dividualitate poate să fi realizat multe alte lu­crări diferite care nu stau, totuşi, în nici o rela­ţie cu acele opere. Astfel, Homer a scris şi Ba­­trachomyomachia — prin care, totuşi, nu a de­venit nici clasic, nici nemuritor. A spune că de vină este subiectul fără importanţă e o prostie, căci un aşa-numit clasic ar trebui să facă de fapt ceva semnificativ din orice subiect. Dacă, însă, ceea ce conferă operelor clasice clasicita­tea, ar sălăşlui numai în individualitatea crea­toare, atunci, din nou, ar trebui ca tot ceea ce ea dă la iveală să fie clasic, în acelaşi sens mai înalt în care albinele construiesc mereu unul şi acelaşi tip de celule. Iar dacă cineva ar vrea să invoce faptul că Homer a fost mai norocos în tratarea unuia din subiecte decit în tratarea ce­luilalt, prin aceasta nu s-ar spune nimic. Căci pe de o parte avem aici numai una din acele tau­tologii distinse care se bucură, oricînd de cinste în viaţă, şi care trebuie luată drept răspuns ; pe de altă parte, avem un răspuns care dă între­cap bărbatului convingerea că femeia trebuie păstrată, îngrijită, apărată şi menajată aseme­nea unui animal de casă mai firav, cumva săl­batic şi adeseori plăcut ; ardoarea naivă şi tot­odată plină de indignare cu care sînt strînse lao­laltă toate elementele ce atestă feudalismul şi sclavia care au determinat poziţia femeii în so­cietate şi care continuă încă să o determine (ca şi cînd sclavia ar fi un contraargument iar nu ceea ce este ea de fapt, anume o condiţie a ori­cărei culturi mai înalte, a oricărei înălţări prin cultură) — ce înseamnă toate astea dacă nu o fărîmiţare a instinctelor feminine, o pierdere a feminităţii ? Evident, printre măgarii învăţaţi de sex bărbătesc există destui prieteni stupizi ai fe­meii şi corupători stupizi ai ei, inşi care sfătuiesc femeia să-şi abandoneze feminitatea şi să imite toate prostiile de care suferă „bărbatul“ în Eu­­ropa, de care suferă „bărbăţia“ europeană — care­­ar vrea să înjosească femeia pînă la „cul­tura generală“, ba chiar pînă la a o determina să citească ziarul şi să facă politică. Pe alocuri, ei vor chiar să facă din femei spirite libere şi literaţi , de parcă — de parcă femeia nu ar de­veni o fiinţă ridicolă şi profund antipatică de în­dată ce nu mai are pietatea faţă de un bărbat profund şi lipsit de Dumnezeu — , mai pretutin­deni nervii ei sunt ruinaţi cu ajutorul celui mai bănui alt înţeles decât cel pe care îl are. Anume, el nu lămureşte nimic în legătură cu raportul dintre subiect şi formă şi ar putea fi luat în consideraţie numai în cazul în care ar fi vorba de problema puterii de creaţie. Şi pentru Mozart este valabil faptul că numai una din operele sale îl face compozitor clasic şi absolut nemuritor. Această operă este Don Juan. Ceea ce a creat în plus poate bucura, poate trezi admiraţie, poate­­îmbogăţi sufletul, incinta urechea, poate înălţa inima ; însă am face un prost serviciu nemuririi sale dacă le-am­ pune pe toate într-o oală şi le-am acorda aceeaşi pre­ţuire. Don Juan este capodopera sa. Cu Don Juan el păşeşte în acea eternitate care nu se află în afara timpului ci în miezul lui, neascun­­să de nici o draperie privirii oamenilor ; acea eternitate în care nemuritorii nu sunt admişi o dată pentru totdeauna ci sunt admişi mereu: contemporanii trec mereu pe lingă ei, îşi în­dreaptă privirile spre dînşii şi coboară în mor­­mînt fericiţi de contemplarea măreţiei lor. Iar posteritatea trece pe lingă ei şi chipul i se trans­figurează privindu-i. Cu al său Don Juan, Mo­zart păşeşte în rîndul acelor nemuritori, al ce­lor vizibil transfiguraţi pe care nici un fel de nori nu-i pot sustrage privirii oamenilor. Cu al bolnăvicios şi mai periculos dintre toate felurile de muzică (cu cea mai nouă muzică germană a noastră), zi de zi ea este tot mai isterizată, zi de zi ea este transformată într-o fiinţă tot mai inaptă de profesia ei dinţii şi din urmă, aceea de a naşte copii zdraveni. în general, ei vor chiar să o cultive şi mai mult, ei vor, cum se tot spune, să falsifice sexul slab prin cultură , ca şi cînd istoria nu ne-ar fi învăţat cu toată fermitatea posibilă că, pentru om, „cultivarea“ şi slăbirea — anume, slăbirea, fărîmiţarea, îm­bolnăvirea puterii, voinţei nu ar f­i mers mînă în mină, că femeile cele mai puternice şi cele mai influente din lume (la urmă chiar şi mama lui Napoleon) şi-au datorat puterea şi ascendentul lor asupra bărbaţilor tăriei voinţei, lor — iar nu dascălilor pe care i-au avut la şcoală ! Ceea ce impune respect şi nu o dată teamă faţă de fe­meie este natura ei, care este „mai naturală“ de­cit aceea a bărbatului, supleţea ei cu adevărat felină şi vicleană, gheara de tigru ascunsă sub mănuşă, naivitatea egoismului ei, ineducabilita­­tea şi sălbăticia ei funciară, caracterul neînţe­les, nemăsurat şi imponderabil al poftelor şi vir­tuţilor ei... Ceea ce, dincolo de orice teamă, pro­duce compasiune pentru această pisică pericu­loasă şi frumoasă care este femeia, e faptul că ea ne apare mai sensibilă, mai vulnerabilă decit său Don Juan el stă— tocmai asta vreau să do­vedesc — pe locul cel mai înalt între ei., Operele clasice se află situate toate la aceeaşi înălţime, căci fiecare se află pe o treaptă infinit de înaltă. Dacă am vrea, cu­ toate acestea, să in­troducem o anumită ordine în procesiunea lor, atunci nu putem face asta, fireşte, bazîndu-ne pe ceva esenţial ; prin aceasta am recunoaşte o diversitate din care ar rezulta că atributul „cla­sic“ a fost pe nedrept atribuit tuturor acelor o­­pere. Dacă am întemeia o clasificare pe natura subiectului, ne-am încurca imediat într-o con­fuzie care, dacă ar fi extinsă mai departe, ar trebui să ducă pînă la urmă la suprimarea con­ceptului clasicităţii. Subiectul este, fără îndo­ială, un moment principal în măsura în care este unul din factori ; el nu este nimic absolut, căci este doar unul din momente. Acum s-ar putea face, desigur, observaţia că pentru anu­mite opere clasice subiectul nu înseamnă, în fond, nimic, pe cînd pentru alte opere el are o mare însemnătate. Primul este cazul operelor clasice ale arhitecturii, sculpturii, muzicii şi pic­turii : pentru ele subiectul nu este — şi acest lu­cru e valabil chiar şi pentru pictură — nimic mai mult decit un pretext. Aceasta este valabil pentru poezie­­cuvîntul luat în sensul cel mai orice animal, avînd o mai mare nevoie de afec­ţiune şi fiind în mult mai mare măsură con­damnată la deziluzii. Teama şi compasiunea : acestea sînt sentimentele cu care bărbatul a stat înaintea femeii, dintotdeauna cu un picior în tragedie, tragedia care sfîșie entuziasmînd. — Cum ? Și asta să­­ fi fost tot ? Să lucreze oare, în continuare procesul acesta de rupere a vrăjii femeii ? Să se impună oare transformarea fe­meii într-o fiinţă plicticoasă ? O, Europa! Euro­pa! Este bine cunoscut animalul cu coarne care te-a atras dintotdeauna cel mai mult şi care continuă să ameninţe tot mereu ! Vechea ta fabulă s-ar putea transforma încă o dată în „is­torie“ — s-ar putea încă o dată ca o uriaşă pros­tie să se înstăpânească asupra ta şi să te ducă cu ea! Şi nici un zeu nu se ascunde în spatele ei, nici unul! Numai o „idee“, o „idee moder­nă“ !... Capitolul opt POPOARE ŞI PATRII Am ascultat, încă o dată, pentru prim­a oară c uvertura lui Richard Wagner la Maeştrii cîntă­­reţi : este o artă somptuoasă, supraîncărcată, grea şi timp, care are mîndria de a presupune larg), adică pentru toate acele lucrări artistice care se sprijină pe limbă şi pe conştiinţa isto­rică. Această observaţie este corectă în şi pen­tru sine. Dar ar face o greşeală cel care ar vrea să întemeieze o clasificare pe considerentul că absenţa sau prezenţa unei teme ar fi privită ca un avantaj sau un dezavantaj pentru subiectul creator. Căci, strict vorbind, pînă la urmă se a­­junge acolo,­ încît se înlocuieşte ceea ce s-a in­tenţionat cu opusul său, aşa cum obişnuim să mergem mereu dacă ne mişcăm la modul ab­stract în determinări dialectice. Aici lucrurile nu se întîmplă ca de obicei în viaţă, unde una spu­nem şi alta credem, ci afirmăm în acelaşi timp şi aspectul opus, ceea ce credem că spunem, nu spunem, ci rostim contrariul. Aşa se întîmplă cînd considerăm subiectul drept principiu al cla­sificării : dacă vorbim de subiect, vorbim de fapt de cu totul altceva, şi anume de configu­raţie şi tocmai aşa se întîmplă cuiva care por­neşte de la configuraţie şi pune accentul doar pe ea. Dacă, pentru a obţine o clasificare, spunem în unele cazuri­ că forţa plăsmuitoare creează chiar subiectul, în timp ce, în alte cazuri, îl pri­meşte, atunci, deşi credem că vorbim despre forţa plăsmuitoare, vorbim de fapt, din nou, despre subiect şi întemeiem clasificarea. Exact pentru înţelegerea ei, ca fiind încă vii, două secole de muzică —7 pentru germani este o onoa­re faptul că o astfel de mîndrie nu s-a înşelat! Ce de seve şi forţe, ce secole, şi anotimpuri vin să amestece aici ! Această muzică ne apare cînd veche, cînd stranie, aspră şi de o excesivă tinereţe, ea este pe cit de arbitrară, pe atît de pompos tradiţională, ea este nu rareori ştrenga­­ră, şi mai ades directă şi grosolană — ea are foc şi îndrăzneală şi, totodată, pieliţa moale şi găl­bejită a fructelor care se coc prea tîrziu. Ea se revarsă amplu şi plin , şi dintr-o dată o clipită de inexplicabilă ezitare, asemenea unei breşe ce se cască brusc între cauză şi efect, o apăsare ce ne face să visăm, o apăsare aproape de coşmar —, dar deja se lăţeşte şi se întinde vechiul flu­viu de plăcere, de cea mai variată plăcere, de fericire veche şi nouă, inclusiv — şi încă în ce măsură! — de fericirea artistului faţă de sine însuşi, fericire pe care nu vrea să o ascundă, conştiinţa uimită şi fericită a măiestriei mijloa­celor de care s-a slujit aici, a unor mijloace artistice noi, abia dobîndite şi, după cum pare să ne mărturisească, încă neexperimentate. Ju­decind în ansamblu, nu­ este vorba de frumu­seţe, de sud, nimic din seninătatea sudică fină a cerului, nici urmă de graţie, de dans, aproape nici un pic de voinţă de logică , ba chiar o anu­mită bolovănoşenie care mai este şi subliniată, de parcă artistul ar vrea să ne spună : „ea ţinea de intenţiile mele“ , draperii greoaie, ceva arhi­­trar-foarbar şi solemn, o scânteiere de bijuterii şi de broderii savante şi vechi ; ceva germ­an, în înţelesul cel mai bun şi cel mai rău al cuvîntu­­lui, ceva multiplu, inform şi inepuizabil la mo­dul german ; o anumită forţă şi un anume prea plin de tip german al sufletului care nu se teme să se ascundă sub rafinamentele decăderii — şi care poate că abia acolo se simte cel mai bine ; un simbol autentic al sufletului german care, tî­­năr şi îmbătrînit în acelaşi timp, este peste poa­te de putred şi peste poate de bogat încă în vii­tor. Acest fel de muzică exprimă cel mai bine ceea ce gîndesc eu despre germani : ei sînt de alaltăieri şi de poimîinie — ei nu au încă un azi. Noi, „bunii europeni“ , şi noi mai avem cea­surile noastre de naţionalism naiv, în care ne permitem să plonjăm şi să recădem în iubiri şi în îngustimi vechi — tocmai am dat eu însumi un astfel de exemplu —, ore de exaltări naţio­nale, de îngrijorări patriotice şi de felurite alte revărsări de sentimente învechite. S-ar putea ca spiritele mai greoaie să aibă nevoie de mai mult timp pentru a ieşi de sub imperiul a ceea ce în cazul nostru se limitează la cîteva ceasuri, a ceea ce la noi se consumă în cîteva ceasuri, unora le-ar trebui jumătăţi de an, altora jumă­tăţi de viaţă, în funcţie de viteza şi intensita­tea digestiei şi a „metabolismului“ lor. Pot chiar să-mi imaginez rase troglodite ezitante care pînă şi în rapida noastră Europă să aibă nevoie de jumătăţi de secol pentru a depăşi astfel de acce­se atavice de regionalism şi de ataşament faţă de ţarină şi pentru a reveni la raţiune, vreau să spun la „bunul europanism“. — va urma — Traducere din limba germană de Victor SCORADEŢ acelaşi lucru este valabil atunci cînd, pentru clasificare, luăm ca punct de plecare forţa plăs­muitoare. Se vede că nu putem realiza o ierar­hizare cu ajutorul unui singur factor : acesta este totdeauna prea esenţial pentru a fi sufi­cient de întîmplător, prea întîmplător pentru a putea întemeia o ordonare esenţială. Totuşi, acea impregnare reciprocă absolută, datorită căreia — pentru a ne exprima cu claritate — putem a­­firm­a atît că subiectul impregnează forma, cît şi că forma impregnează subiectul, acea impreg­nare reciprocă absolută, acest „Eu pentru tine şi tu pentru mine“ în prietenia nemuritoare a ceea ce este clasic poate servi ca acest concept să fie luminat dintr-o nouă parte şi să fie, astfel, de­limitat, pentru a nu deveni prea cuprinzător. Acei esteticieni care au pus accentul în mod unilateral pe configuraţia artistică, au dilatat a­­cest concept în asemenea măsură încît Panteo­nul clasicităţii seamănă cu o cămară de vechi­turi plină cu tot felul de fleacuri, încît repre­zentarea naturală a unei galerii serioase, răco­roase, cu cîteva mari personalităţi expresive a dispărut cu totul.­ Orice fleac rotunjit artistic este conform acelei estetici, o operă clasică, a cărei nemurire este sigură. Tocmai asemenea fleacuri sînt rînduite în această scamatorie şi, deşi urîm paradoxul, nu ne temem de acel pa­radox care pretinde că ceea ce este foarte mic devine în artă ceva foarte mare. Greşeala stă în faptul că este scoasă în evidenţă în mod unilate­ral, configuraţia. O astfel de estetică ar putea dura numai o anumită perioadă de timp, numai atît cît nu s-ar observa că timpul îşi bate joc de ea şi de operele ei clasice. Această concepţie a fost în domeniul esteticii o formă a radicalis­mului care s-a exprimat în modalităţi corespun­zătoare în atîtea alte domenii : exprimarea su­biectului libertin în inconsistenţa sa la fel de libertină. Această năzuinţă şi-a găsit, ca şi mul­te altele, maestrul ei în Hegel. Desigur, filoso­­fia lui Hegel — trist dar adevărat — nu a avut, nici pentru perioada anterioară, nici pentru cea următoare, însemnătatea pe care ar fi putut-o căpăta, dacă perioada anterioară nu ar fi fost atît de preocupată să-i împingă pe oameni că­tre noua filosofie, ci şi-ar fi însuşit-o cu ceva mai mult calm, şi dacă perioada următoare nu s-ar fi ostenit atît de mult să-i gonească pe oa­meni înspre ea. Hegel a pus subiectul, Idesa, din nou în dreptul ei şi a izgonit acea operă im­provizată, clasică, acea făptură uşoară, acel flu­ture de noapte din templul clasicităţii. Nu este nicidecum în intenţia noastră de a tăgădui a­­cestor opere valoarea ce li se cuvine, dar vrem să­ veghem ca, precum în atît de multe,alte lu­crări limbajul să nu se încurce, iar conceptul să nu fie vlăguit. Lor li se poate recunoaşte o anu­mita eternitate, căci au un merit. însă această eternitate este,­­totuşi, doar clipa eternă de care se bucură fiecare creaţie artistică autentică, nu eternitatea deplină în curgerea timpului. Ceea ce a lipsit acelor creaţii au fost ideile, şi, cu cît erau mai desăvîrşite sub aspect formal, cu atît mai repede s-au consumat în ele însele, şi cu cît s­aui iau UCVCUH I volatile şi nu au avut nici curajul, nici lo nici ţinuta să se împotrivească timpului în ti ce au devenit mai distinse şi au ridicat tot i fiotant pretenţia de a fi Spirit în gradul cel­­ înalt. Numai acolo unde ideea devine matură este transluminată într-o anumită formă, nui acolo poate fi vorba de o operă clasică ; ea s in stare să se împotrivească timpului. Acea unitate, această contopire caracterizează fie o operă clasică ; astfel, este ușor de constatat orice încercare de clasificare a diferitelor an clasice, care își are punctul de plecare în se­rarea subiectului de formă, sau a ideei de fon este, eo ipso, ratată. — va urma — Traducere din limba germană de Constantin COŞMAN Există o corespondenţă ocultă între fenomenele naturale şi ultimele măsuri ale guvernului român ? ! Oare să fie o simplă întimplare că pe data de 15 Septembrie, orele 22 h. 37­, geniul patronimic al străzii M. Eminescu din Capitală a sacrificat unul din copacii (din teii? !...) Săi, vai, nu prea numeroşi, oferindu-ne mâcar simbolic esenţa hîrtiei. incă o dată, divinul Eminescu a fost profet: cultura este iarăşi uitată pe altarul nu ştim căror calcule­ înainte erau politice, azi sint economice... Oricum, Eminescu a plîns aproape o zi intreagă, cu ramurile căzute ce nu bătut in geamurile caselor străzii Eminescu colţ cu Toamnei... Din nou Profet in ţara sa ? ! Viziune grafică şi fotografie : Mircea DIMITRESCU Ü1il■ii Tocea enopeona Săptăminal editat de Ministerul Culturii Redacţia : Piaţa Presei Libere nr. 1. Tel. 17 73 16 Tiparul : Combinatul Poligrafic Bucureşti ? lei

Next