Contemporanul, ianuarie-iunie 1991 (nr. 1-26)
1991-01-11 / nr. 2
Friedrich Nietzsche Dincolo de bine şi rău (Continuare din numărul trecut) In nici o altă epocă sexul slab nu a mai fost tratat de către bărbaţi cu atîta consideraţie ca în epoca noastră — asta face parte din înclinaţiile democratice şi din gustul fundamental al epocii, la fel ca şi lipsa de respect faţă de bătrîni — , atunci ce e de mirare că acest respect devine obiectul abuzurilor de tot felul ? Se vrea tot mai mult, se învaţă să se revendice, pînă la urmă, orice tribut de consideraţie este resimţit aproape ca jignitor, mai că s-ar prefera un concurs pentru drepturi, ba, de fapt, chiar şi lupta : pe scurt, femeia pierde din pudoare... Să ne grăbim să adăugăm că pierde şi din gust. Ea nu mai ştie să se teamă de bărbat , dar femeia care „nu mai cunoaşte teama“ îşi pierde în schimb pînă şi cele mai feminine instincte. Că, în momentul în care ceea ce inspiră teama faţă de bărbat sau, mai exact, bărbatul din bărbat nu mai este dorit, femeia îndrăzneşte să treacă în faţă este cît se poate de firesc şi destul de uşor de înţeles ; ceea ce se înţelege mai puţin uşor este faptul că, tocmai procedând astfel, femeia degenerează. Este exact ceea ce se întîmplă astăzi : să nu ne facem iluzii? Acolo unde numai spiritul industrial a triumfat asupra spiritului militar şi aristocratic, femeia tinde acum spre independenţa economică şi juridică a unui comis : „femeia în chip de comis“ stă la poarta societăţii moderne care este pe cale de a se naşte. Arogîndu-şi, în felul acesta drepturi noi, tinzînd să „domine“ şi scriindu-şi pe toate steagurile „progresul“ femeii, are loc, se vede cu înspăimântătoare claritate, procesul opus : femeia o regresează. De la Revoluţia franceză încoace, rolul femeii în Europa a scăzut, în măsura în care i-au sporit drepturile şi pretenţiile iar „emanciparea femeii “, în măsura în care este revendicată şi promovată chiar de femei (iar nu de capete pătrate masculine), se relevă în felul acesta ca un simptom ciudat al unei tot mai accentuate slăbiri şi tociri a celor mai feminine instincte. Există prostie în această mişcare, o prostie aproape masculină, de care o femeie reuşită — care este întotdeauna o femeie deşteaptă —, ar trebui să se ruşineze cu toată fiinţa ei. Pierderea acelui simţ care să-i spună pe ce fel de teren este mai sigură de victorie ; neglijarea exerciţiului în arta propriu-zisă a armelor ei ; expunerea în faţa bărbatului, poate chiar pînă la „a scrie o carte“ acolo unde înainte se controla, afişînd o umilinţă subtilă şi vicleană ; subminarea, cu virtuoasă impudoare, a credinţei bărbatului intr-un ideal cu totul aparte, ascuns în femeie, în vreun etern şi necesar feminin , tentativa insistentă şi vorbăreaţă de a-i scoate din Soren Kierkegaard Ori... ori (Continuare din numărul trecut) Atunci, anume, cînd spunem că Homer a avut norocul să găsească subiectul epic cel mai pregnant, uităm cu uşurinţă că luăm act de acest subiect epic numai prin intermediul interpretării ce i-a dat-o Homer, uităm că dobîndim cunoaşterea despre admirabila prelucrare a acestui subiect din transsubstanţiunea care aparţină lui Homer. Pe de altă parte, dacă scoatem în evidenţă forţa poetică cu care Homer şi-a prelucrat subiectul, există pericolul de a uita că poezia nu ar fi devenit niciodată ceea ce este dacă ideea cu care Homer a impregnat subiectul nu s-ar fi aflat deja în acesta, dacă forma subiectului nu ar fi fost forma cea mai potrivită. Poetul îşi doreşte subiectul. Dar se spune, negreşit, că dorinţa nu este nicidecum artă, iar acest lucru este, de asemenea, adevărat, şi cu siguranţă este valabil pentru multe dorinţe neputincioase ale poeţilor, însă a dori la modul autentic — aceasta este o mare artă sau, mai curînd, este un dar. Şi tocmai în aceasta constă enigma şi misterul geniului, în faptul că el, asemenea baghetei magice cu care se caută pietre preţioase sau izvoare ascunse, mimai atunci doreşte ceva, cînd ceea ce doreşte există de fapt. Dorinţa are, astfel, un sens cu mult mai profund decit cel care i se acordă de obicei , oricît de rizibil pare acest lucru raţiunii abstracte, care vede în dorinţă numai un simptom al unei lipse exterioare, nu un simptom al bogăţiei interioare. A existat o şcoală de esteticieni care, printr-o accentuare unilaterală a formei, s-au făcut vinovaţi de confuzia contrară. M-a surprins adeseori faptul că aceşti esteticieni au aderat fără multă vorbă la filosofia lui Hegel, pe cînd o cunoaştere a filosofiei sale în general, a esteticii lui în particular, nu lasă loc nici unei îndoieli asupra faptului că, din punct de vedere estetic, el subliniază cu putere importanţa subiectului. Fireşte, ambele aspecte — subiect şi formă — formează un tot ; pentru a arăta acest lucru este suficientă o singură consideraţie fără de care fenomenul ar rămîne, intr-adevăr, i neexplicat, în general, numai o operă sau o serie de opere sunt cele care caracterizează pe cineva drept poet clasic, artist ş.a.m.d. Aceeaşi individualitate poate să fi realizat multe alte lucrări diferite care nu stau, totuşi, în nici o relaţie cu acele opere. Astfel, Homer a scris şi Batrachomyomachia — prin care, totuşi, nu a devenit nici clasic, nici nemuritor. A spune că de vină este subiectul fără importanţă e o prostie, căci un aşa-numit clasic ar trebui să facă de fapt ceva semnificativ din orice subiect. Dacă, însă, ceea ce conferă operelor clasice clasicitatea, ar sălăşlui numai în individualitatea creatoare, atunci, din nou, ar trebui ca tot ceea ce ea dă la iveală să fie clasic, în acelaşi sens mai înalt în care albinele construiesc mereu unul şi acelaşi tip de celule. Iar dacă cineva ar vrea să invoce faptul că Homer a fost mai norocos în tratarea unuia din subiecte decit în tratarea celuilalt, prin aceasta nu s-ar spune nimic. Căci pe de o parte avem aici numai una din acele tautologii distinse care se bucură, oricînd de cinste în viaţă, şi care trebuie luată drept răspuns ; pe de altă parte, avem un răspuns care dă întrecap bărbatului convingerea că femeia trebuie păstrată, îngrijită, apărată şi menajată asemenea unui animal de casă mai firav, cumva sălbatic şi adeseori plăcut ; ardoarea naivă şi totodată plină de indignare cu care sînt strînse laolaltă toate elementele ce atestă feudalismul şi sclavia care au determinat poziţia femeii în societate şi care continuă încă să o determine (ca şi cînd sclavia ar fi un contraargument iar nu ceea ce este ea de fapt, anume o condiţie a oricărei culturi mai înalte, a oricărei înălţări prin cultură) — ce înseamnă toate astea dacă nu o fărîmiţare a instinctelor feminine, o pierdere a feminităţii ? Evident, printre măgarii învăţaţi de sex bărbătesc există destui prieteni stupizi ai femeii şi corupători stupizi ai ei, inşi care sfătuiesc femeia să-şi abandoneze feminitatea şi să imite toate prostiile de care suferă „bărbatul“ în Europa, de care suferă „bărbăţia“ europeană — carear vrea să înjosească femeia pînă la „cultura generală“, ba chiar pînă la a o determina să citească ziarul şi să facă politică. Pe alocuri, ei vor chiar să facă din femei spirite libere şi literaţi , de parcă — de parcă femeia nu ar deveni o fiinţă ridicolă şi profund antipatică de îndată ce nu mai are pietatea faţă de un bărbat profund şi lipsit de Dumnezeu — , mai pretutindeni nervii ei sunt ruinaţi cu ajutorul celui mai bănui alt înţeles decât cel pe care îl are. Anume, el nu lămureşte nimic în legătură cu raportul dintre subiect şi formă şi ar putea fi luat în consideraţie numai în cazul în care ar fi vorba de problema puterii de creaţie. Şi pentru Mozart este valabil faptul că numai una din operele sale îl face compozitor clasic şi absolut nemuritor. Această operă este Don Juan. Ceea ce a creat în plus poate bucura, poate trezi admiraţie, poateîmbogăţi sufletul, incinta urechea, poate înălţa inima ; însă am face un prost serviciu nemuririi sale dacă le-am pune pe toate într-o oală şi le-am acorda aceeaşi preţuire. Don Juan este capodopera sa. Cu Don Juan el păşeşte în acea eternitate care nu se află în afara timpului ci în miezul lui, neascunsă de nici o draperie privirii oamenilor ; acea eternitate în care nemuritorii nu sunt admişi o dată pentru totdeauna ci sunt admişi mereu: contemporanii trec mereu pe lingă ei, îşi îndreaptă privirile spre dînşii şi coboară în mormînt fericiţi de contemplarea măreţiei lor. Iar posteritatea trece pe lingă ei şi chipul i se transfigurează privindu-i. Cu al său Don Juan, Mozart păşeşte în rîndul acelor nemuritori, al celor vizibil transfiguraţi pe care nici un fel de nori nu-i pot sustrage privirii oamenilor. Cu al bolnăvicios şi mai periculos dintre toate felurile de muzică (cu cea mai nouă muzică germană a noastră), zi de zi ea este tot mai isterizată, zi de zi ea este transformată într-o fiinţă tot mai inaptă de profesia ei dinţii şi din urmă, aceea de a naşte copii zdraveni. în general, ei vor chiar să o cultive şi mai mult, ei vor, cum se tot spune, să falsifice sexul slab prin cultură , ca şi cînd istoria nu ne-ar fi învăţat cu toată fermitatea posibilă că, pentru om, „cultivarea“ şi slăbirea — anume, slăbirea, fărîmiţarea, îmbolnăvirea puterii, voinţei nu ar fi mers mînă în mină, că femeile cele mai puternice şi cele mai influente din lume (la urmă chiar şi mama lui Napoleon) şi-au datorat puterea şi ascendentul lor asupra bărbaţilor tăriei voinţei, lor — iar nu dascălilor pe care i-au avut la şcoală ! Ceea ce impune respect şi nu o dată teamă faţă de femeie este natura ei, care este „mai naturală“ decit aceea a bărbatului, supleţea ei cu adevărat felină şi vicleană, gheara de tigru ascunsă sub mănuşă, naivitatea egoismului ei, ineducabilitatea şi sălbăticia ei funciară, caracterul neînţeles, nemăsurat şi imponderabil al poftelor şi virtuţilor ei... Ceea ce, dincolo de orice teamă, produce compasiune pentru această pisică periculoasă şi frumoasă care este femeia, e faptul că ea ne apare mai sensibilă, mai vulnerabilă decit său Don Juan el stă— tocmai asta vreau să dovedesc — pe locul cel mai înalt între ei., Operele clasice se află situate toate la aceeaşi înălţime, căci fiecare se află pe o treaptă infinit de înaltă. Dacă am vrea, cu toate acestea, să introducem o anumită ordine în procesiunea lor, atunci nu putem face asta, fireşte, bazîndu-ne pe ceva esenţial ; prin aceasta am recunoaşte o diversitate din care ar rezulta că atributul „clasic“ a fost pe nedrept atribuit tuturor acelor opere. Dacă am întemeia o clasificare pe natura subiectului, ne-am încurca imediat într-o confuzie care, dacă ar fi extinsă mai departe, ar trebui să ducă pînă la urmă la suprimarea conceptului clasicităţii. Subiectul este, fără îndoială, un moment principal în măsura în care este unul din factori ; el nu este nimic absolut, căci este doar unul din momente. Acum s-ar putea face, desigur, observaţia că pentru anumite opere clasice subiectul nu înseamnă, în fond, nimic, pe cînd pentru alte opere el are o mare însemnătate. Primul este cazul operelor clasice ale arhitecturii, sculpturii, muzicii şi picturii : pentru ele subiectul nu este — şi acest lucru e valabil chiar şi pentru pictură — nimic mai mult decit un pretext. Aceasta este valabil pentru poeziecuvîntul luat în sensul cel mai orice animal, avînd o mai mare nevoie de afecţiune şi fiind în mult mai mare măsură condamnată la deziluzii. Teama şi compasiunea : acestea sînt sentimentele cu care bărbatul a stat înaintea femeii, dintotdeauna cu un picior în tragedie, tragedia care sfîșie entuziasmînd. — Cum ? Și asta să fi fost tot ? Să lucreze oare, în continuare procesul acesta de rupere a vrăjii femeii ? Să se impună oare transformarea femeii într-o fiinţă plicticoasă ? O, Europa! Europa! Este bine cunoscut animalul cu coarne care te-a atras dintotdeauna cel mai mult şi care continuă să ameninţe tot mereu ! Vechea ta fabulă s-ar putea transforma încă o dată în „istorie“ — s-ar putea încă o dată ca o uriaşă prostie să se înstăpânească asupra ta şi să te ducă cu ea! Şi nici un zeu nu se ascunde în spatele ei, nici unul! Numai o „idee“, o „idee modernă“ !... Capitolul opt POPOARE ŞI PATRII Am ascultat, încă o dată, pentru prima oară c uvertura lui Richard Wagner la Maeştrii cîntăreţi : este o artă somptuoasă, supraîncărcată, grea şi timp, care are mîndria de a presupune larg), adică pentru toate acele lucrări artistice care se sprijină pe limbă şi pe conştiinţa istorică. Această observaţie este corectă în şi pentru sine. Dar ar face o greşeală cel care ar vrea să întemeieze o clasificare pe considerentul că absenţa sau prezenţa unei teme ar fi privită ca un avantaj sau un dezavantaj pentru subiectul creator. Căci, strict vorbind, pînă la urmă se ajunge acolo, încît se înlocuieşte ceea ce s-a intenţionat cu opusul său, aşa cum obişnuim să mergem mereu dacă ne mişcăm la modul abstract în determinări dialectice. Aici lucrurile nu se întîmplă ca de obicei în viaţă, unde una spunem şi alta credem, ci afirmăm în acelaşi timp şi aspectul opus, ceea ce credem că spunem, nu spunem, ci rostim contrariul. Aşa se întîmplă cînd considerăm subiectul drept principiu al clasificării : dacă vorbim de subiect, vorbim de fapt de cu totul altceva, şi anume de configuraţie şi tocmai aşa se întîmplă cuiva care porneşte de la configuraţie şi pune accentul doar pe ea. Dacă, pentru a obţine o clasificare, spunem în unele cazuri că forţa plăsmuitoare creează chiar subiectul, în timp ce, în alte cazuri, îl primeşte, atunci, deşi credem că vorbim despre forţa plăsmuitoare, vorbim de fapt, din nou, despre subiect şi întemeiem clasificarea. Exact pentru înţelegerea ei, ca fiind încă vii, două secole de muzică —7 pentru germani este o onoare faptul că o astfel de mîndrie nu s-a înşelat! Ce de seve şi forţe, ce secole, şi anotimpuri vin să amestece aici ! Această muzică ne apare cînd veche, cînd stranie, aspră şi de o excesivă tinereţe, ea este pe cit de arbitrară, pe atît de pompos tradiţională, ea este nu rareori ştrengară, şi mai ades directă şi grosolană — ea are foc şi îndrăzneală şi, totodată, pieliţa moale şi gălbejită a fructelor care se coc prea tîrziu. Ea se revarsă amplu şi plin , şi dintr-o dată o clipită de inexplicabilă ezitare, asemenea unei breşe ce se cască brusc între cauză şi efect, o apăsare ce ne face să visăm, o apăsare aproape de coşmar —, dar deja se lăţeşte şi se întinde vechiul fluviu de plăcere, de cea mai variată plăcere, de fericire veche şi nouă, inclusiv — şi încă în ce măsură! — de fericirea artistului faţă de sine însuşi, fericire pe care nu vrea să o ascundă, conştiinţa uimită şi fericită a măiestriei mijloacelor de care s-a slujit aici, a unor mijloace artistice noi, abia dobîndite şi, după cum pare să ne mărturisească, încă neexperimentate. Judecind în ansamblu, nu este vorba de frumuseţe, de sud, nimic din seninătatea sudică fină a cerului, nici urmă de graţie, de dans, aproape nici un pic de voinţă de logică , ba chiar o anumită bolovănoşenie care mai este şi subliniată, de parcă artistul ar vrea să ne spună : „ea ţinea de intenţiile mele“ , draperii greoaie, ceva arhitrar-foarbar şi solemn, o scânteiere de bijuterii şi de broderii savante şi vechi ; ceva german, în înţelesul cel mai bun şi cel mai rău al cuvîntului, ceva multiplu, inform şi inepuizabil la modul german ; o anumită forţă şi un anume prea plin de tip german al sufletului care nu se teme să se ascundă sub rafinamentele decăderii — şi care poate că abia acolo se simte cel mai bine ; un simbol autentic al sufletului german care, tînăr şi îmbătrînit în acelaşi timp, este peste poate de putred şi peste poate de bogat încă în viitor. Acest fel de muzică exprimă cel mai bine ceea ce gîndesc eu despre germani : ei sînt de alaltăieri şi de poimîinie — ei nu au încă un azi. Noi, „bunii europeni“ , şi noi mai avem ceasurile noastre de naţionalism naiv, în care ne permitem să plonjăm şi să recădem în iubiri şi în îngustimi vechi — tocmai am dat eu însumi un astfel de exemplu —, ore de exaltări naţionale, de îngrijorări patriotice şi de felurite alte revărsări de sentimente învechite. S-ar putea ca spiritele mai greoaie să aibă nevoie de mai mult timp pentru a ieşi de sub imperiul a ceea ce în cazul nostru se limitează la cîteva ceasuri, a ceea ce la noi se consumă în cîteva ceasuri, unora le-ar trebui jumătăţi de an, altora jumătăţi de viaţă, în funcţie de viteza şi intensitatea digestiei şi a „metabolismului“ lor. Pot chiar să-mi imaginez rase troglodite ezitante care pînă şi în rapida noastră Europă să aibă nevoie de jumătăţi de secol pentru a depăşi astfel de accese atavice de regionalism şi de ataşament faţă de ţarină şi pentru a reveni la raţiune, vreau să spun la „bunul europanism“. — va urma — Traducere din limba germană de Victor SCORADEŢ acelaşi lucru este valabil atunci cînd, pentru clasificare, luăm ca punct de plecare forţa plăsmuitoare. Se vede că nu putem realiza o ierarhizare cu ajutorul unui singur factor : acesta este totdeauna prea esenţial pentru a fi suficient de întîmplător, prea întîmplător pentru a putea întemeia o ordonare esenţială. Totuşi, acea impregnare reciprocă absolută, datorită căreia — pentru a ne exprima cu claritate — putem afirma atît că subiectul impregnează forma, cît şi că forma impregnează subiectul, acea impregnare reciprocă absolută, acest „Eu pentru tine şi tu pentru mine“ în prietenia nemuritoare a ceea ce este clasic poate servi ca acest concept să fie luminat dintr-o nouă parte şi să fie, astfel, delimitat, pentru a nu deveni prea cuprinzător. Acei esteticieni care au pus accentul în mod unilateral pe configuraţia artistică, au dilatat acest concept în asemenea măsură încît Panteonul clasicităţii seamănă cu o cămară de vechituri plină cu tot felul de fleacuri, încît reprezentarea naturală a unei galerii serioase, răcoroase, cu cîteva mari personalităţi expresive a dispărut cu totul. Orice fleac rotunjit artistic este conform acelei estetici, o operă clasică, a cărei nemurire este sigură. Tocmai asemenea fleacuri sînt rînduite în această scamatorie şi, deşi urîm paradoxul, nu ne temem de acel paradox care pretinde că ceea ce este foarte mic devine în artă ceva foarte mare. Greşeala stă în faptul că este scoasă în evidenţă în mod unilateral, configuraţia. O astfel de estetică ar putea dura numai o anumită perioadă de timp, numai atît cît nu s-ar observa că timpul îşi bate joc de ea şi de operele ei clasice. Această concepţie a fost în domeniul esteticii o formă a radicalismului care s-a exprimat în modalităţi corespunzătoare în atîtea alte domenii : exprimarea subiectului libertin în inconsistenţa sa la fel de libertină. Această năzuinţă şi-a găsit, ca şi multe altele, maestrul ei în Hegel. Desigur, filosofia lui Hegel — trist dar adevărat — nu a avut, nici pentru perioada anterioară, nici pentru cea următoare, însemnătatea pe care ar fi putut-o căpăta, dacă perioada anterioară nu ar fi fost atît de preocupată să-i împingă pe oameni către noua filosofie, ci şi-ar fi însuşit-o cu ceva mai mult calm, şi dacă perioada următoare nu s-ar fi ostenit atît de mult să-i gonească pe oameni înspre ea. Hegel a pus subiectul, Idesa, din nou în dreptul ei şi a izgonit acea operă improvizată, clasică, acea făptură uşoară, acel fluture de noapte din templul clasicităţii. Nu este nicidecum în intenţia noastră de a tăgădui acestor opere valoarea ce li se cuvine, dar vrem să veghem ca, precum în atît de multe,alte lucrări limbajul să nu se încurce, iar conceptul să nu fie vlăguit. Lor li se poate recunoaşte o anumita eternitate, căci au un merit. însă această eternitate este,totuşi, doar clipa eternă de care se bucură fiecare creaţie artistică autentică, nu eternitatea deplină în curgerea timpului. Ceea ce a lipsit acelor creaţii au fost ideile, şi, cu cît erau mai desăvîrşite sub aspect formal, cu atît mai repede s-au consumat în ele însele, şi cu cît saui iau UCVCUH I volatile şi nu au avut nici curajul, nici lo nici ţinuta să se împotrivească timpului în ti ce au devenit mai distinse şi au ridicat tot i fiotant pretenţia de a fi Spirit în gradul cel înalt. Numai acolo unde ideea devine matură este transluminată într-o anumită formă, nui acolo poate fi vorba de o operă clasică ; ea s in stare să se împotrivească timpului. Acea unitate, această contopire caracterizează fie o operă clasică ; astfel, este ușor de constatat orice încercare de clasificare a diferitelor an clasice, care își are punctul de plecare în serarea subiectului de formă, sau a ideei de fon este, eo ipso, ratată. — va urma — Traducere din limba germană de Constantin COŞMAN Există o corespondenţă ocultă între fenomenele naturale şi ultimele măsuri ale guvernului român ? ! Oare să fie o simplă întimplare că pe data de 15 Septembrie, orele 22 h. 37, geniul patronimic al străzii M. Eminescu din Capitală a sacrificat unul din copacii (din teii? !...) Săi, vai, nu prea numeroşi, oferindu-ne mâcar simbolic esenţa hîrtiei. incă o dată, divinul Eminescu a fost profet: cultura este iarăşi uitată pe altarul nu ştim căror calcule înainte erau politice, azi sint economice... Oricum, Eminescu a plîns aproape o zi intreagă, cu ramurile căzute ce nu bătut in geamurile caselor străzii Eminescu colţ cu Toamnei... Din nou Profet in ţara sa ? ! Viziune grafică şi fotografie : Mircea DIMITRESCU Ü1il■ii Tocea enopeona Săptăminal editat de Ministerul Culturii Redacţia : Piaţa Presei Libere nr. 1. Tel. 17 73 16 Tiparul : Combinatul Poligrafic Bucureşti ? lei