Contemporanul, iulie-decembrie 1991 (nr. 27-52)

1991-07-05 / nr. 27

fondat în 1861 V­ om vorbi in continuare despre nerăbdare, fanatism şi corolarul lor major : resentimen­tul. Astăzi, când atâta lume este suspectată în România de diletantism, un romancier ce va în­drăzni să vorbească despre răbdare-nerabdare, va scăpa, suntem convinşi de o atare învinuire. Mai ales un romancier ce vrea să povestească, care are, cum se spune, un story, cineva respectuos, în lite­ratură, de marile prejudecăţi ale realismului văzut nu ca o şcoală istorică ci ca o metodă. Unele din aceste prejudecăţi ar fi : o anume coherenţă cla­sică a expozeului, respectarea proporţiilor kantiene ale realului (timp, spaţiu, cauzalitate, substanţă), crearea de personaje, utilizarea dialogului ca factor al desenului tipologic, dar şi cel conflictual (capa­citatea trăirii imediate, unul din majorele atuuri ale prozei secolului XIX, pe care proza sfârşitului nos­tru de secol riscă să-i piardă) şi, poate mai presus de toate aceste arme redutabile, majore şi com­plicate, întreaga ştiinţă a construcţiei. Aici, mai a­­les, in organizarea enormului material, se cere, îna­inte (sau după) experienţă şi talent, o nesfârşită răbdare. Nu talent, ci răbdare trebuie să posede tânărul şi vivacele veleitar in arta romanului, răb­dare cu materialul ce-i stă uriaş şi in acelaşi timp infim, in faţă, răbdare în afară şi răbdare înlăun­­tru, faţă de avalanşele de clişee şi forme sterpe ce-l asaltează, faţă de fericitele şi falsele soluţii, o oarbă şi pipăitoare m­ai m­are, prudent-şovăitoare, aproape mistică, în faţa propriului instinct. Da, sunt convins că noi, romancierii (fie-mi ier­tată prezumţia !), noi putem vorbi despre răbdare şi antinomul ei. Nu am voit să o facem dar, de-a lungul deceniilor, crezând că facem literatură, nu am făcut decât să ne exersăm in ciudata artă a Riscul în cultură RESENTIMENTUL - grandoare falsă, iluzie sângeroasă !... aşteptării, a speranţelor înşelate, a atâtor neputinţa umilitoare şi scrăşninde, a atâtor sfârşituri de dru­muri... Ce sunt, ce erau toate acestea decât ima­gini vii, pipăibile ale nefiinţei şi ce poate pă­rmii mai iute, mai brutal un creator decât prezenţa su­bită a nefiinţei, ieşită dintre degetele sale, mişcăn­­du-şi şoldurile subţiri pe pagina albă din faţa sa sau, mai înfricoşător, pe pagina scrisă parcă de un altul, un altul neasistat, in mod evident, nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul şi nici de îngerul vreunei realităţi mai inalte decât stricta şi epuizata în cerc viaţa sa ca o orbită blândă, statică, aproape inutilă. Câtă răbdare cu sine trebuie să indure aro­gantul cetăţean ce încearcă să rupă lanţul anoni­matului, luptându-se cu simţul său autocritic ce, ca şi răbdarea sa, trebuie să crească uriaş ca o turlă în asfinţit, ca un stejar mut ce se încarcă de atâtea destine feroce şi clandestine ! Defel întâmplător că, din lungul cortegiu de încercări şi suferinţe ce i-au întovărăşit viaţa-i de cercetător, doctorul Faustus lasă la îndemâna ultimului blestem insăşi răbdarea ! Si­gur, impărţim cu invizibilii dar prezenţii colegi ai noştri in efortul, orice s-ar spune, dizgraţios ! al creaţiei, cu maniacii de orice fel, schizofreni sau doar grafomani, acest exerciţiu de întoarcere în cerc, ce seamănă atât de izbitor cu sterilitatea ; dar în dezavantaj cu ei, ne aflăm în dizarmonie cu pro­dusul nostru imediat, miile de lectori viitori işi au un unic şi înveninat reprezentant, unul din acei de­moni mărunţi ai saga-urilor nordice, ce ne locuiesc intr-un interstiţiu nevăzut şi pe care-l botezăm pro­fesionalism sau spiritul critic sau instinct sau ge­niu pur şi simplu. Pentru că, acolo unde un talent mediu, firesc (există talente medii, fireşti ?!), după repetate, istovitoare încercări se opreşte, fericit de ultima asociaţie, de ultima soluţie, variantă, repre­zentare, simbol, el, geniul, ce păşeşte atât de rar şi de sfios printre noi, în secol, el continuă, caută, caută, scrâşnind din dinţii invizibili ai răbdării, exer­sate sau moştenite — de fapt, şi una şi alta ! - el reintră în mină şi atacă un nou front, aruncând a­­proape nepăsător ceea ce altora, ei înşişi dotaţi cu her li se pare - şi poate că şi este ! - a fi o pepită veritabilă, o iluminare prinsă grăbit şi iscu­sit în imagine, în cuvânt. Am înşirat toate acestea mai puţin ca o înfumu­rare a unui răbdător săpător de şanţuri ce este orice creaţie complicată, cât ca un exorcism faţă de unul din zeii tutelari ai vocaţiei noastre , faţă de una din acele statui ce nu pot fi plasate şi deci nu sunt vizibile decât intr-o incintă - in acest caz, interiorul singurei noastre calităţi verificate: pacienţa. Iar a­­tunci când vom vorbi despre opusul ei, cea care, cine ştie !, creează nu proză ci poezia - am numit ne­răbdarea, va trebui să rezistăm ispitei de a ră­mâne in zona esteticului sau sentimentalului şi vom aborda, vrând-nevrând, realitatea cetăţii, a civicului şi politicului, a organizării sociale. Churchill spunea, intr-o butadă celebră până la latitudine că „democraţia este, cu siguranţă, cea mai rea formă de organizare socială descope­rită de om ; dar că, în ceea ce-l priveşte, nu cu­noaşte o alta mai bună !...“. Dincolo de acest reuşit sofism („cea mai rea formă care e cea mai bună !'') gândul meu, logica mea mă duce imediat la capa­citatea de răbdare pe care trebuie s-o dezvolte omul social, dregătorul sau simplul cetăţean pentru a ac­cepta democraţia cu regulile şi jocurile ei, cu înain­tarea ei dreaptă dar nu rareori un cerc sau para­doxală. Iar dacă răbdarea înseamnă democraţie — o răb­dare activă, se înţelege, o răbdare în veghe ! - atunci nerăbdarea civică trebuie să producă opusul a ceea ca numim puterea demosului, a majorităţii, adică oligarhie, puterea celor puţini sau, de-a drep­tul, die înture, puterea unuia. E adevărat că răbda­rea nu creează totdeauna capodopere, iar ne­răbda­­rea - monştri ! Dar spiritul sceptic, în aparenţă cinic al premierului englez vrea să ne înveţe, fără îndo­ială, că trebuia să avem înţelegere şi, mai ales, răbdare faţă de om şi înjghebările sale , dintre care, cea mai imperfectă ar fi cea socială, întrucât cea mai complexă. Într-adevăr, utopia cea mai îndrăzneaţă este aceea de a voi să faci să coexiste o largă comunitate de oameni, atât de diferiţi şi de opuşi, adeseori, ca interese şi năzuinţe, respectând demnitatea fiecărei persoane în parte. Omul fiind imperfect, orice pro­tecţie a sa va suferi de acest viciu ; cu atât mai mult încercarea de organizare socială, de stat, un loc al compromisului şi creaţiei de valori, al exer­ciţiului individual in agora. De la statul democrat athénian, până la organizarea statală hegeliană, in frunte cu un principe, ideea de democraţie, trebuie s-o recunoaştem, nu a progresat prea mult. Există, sa para, idei şi structuri care işi ating apogeul de la început şi, în afara excluderii ideii de sclavi­ei şi sclavie, nici în ce priveşte ideea de reprezentanţă — prin clasa cavalerilor, ori a spiritului censitar lor — şi nici cea a posesiei, a dreptului civil, nici ideea de delict, nici cea religioasă nu au suferit abateri sub­stanţiale. În afară de ideea de sclavie şi, poate, a dreptului femeii ! Bine, dar capitalismul nu are oare sclavi moderni, ghetourile chinezeşti din America de Nord sau cele asiatice sau nord-africane în Europa ? Puţine lucruri s-au schimbat intr-adevăr şi, dacă ar fi să sucombăm unei tradiţii sclipitoare a spiri­tului reacţionar in drept şi filozofie de la sfirşitul secolului al XVIII-lea, am spune că nici nu trebuie să se schimbe ! Că tot ce a adus progresul a fost în pierdere ! Evident, nu vom merge până acolo deşi, după atâ­tea aventuri criminale ale spiritului novator socio!, după atâtea utopii radicale, nerăbdătoare de a se împlini social, ce au „construit" piramide de trupuri umane, mai înalte decăt c­re da la Gizeh, o anume rezervă în materie de „progres social", un scepti­cism precaut nu este întru totul deplasat. Nicolae BREBAN 5 iulie 1991 « 27 «p Revistă naţională de cultură, politică şi ştiinţă director Nicolae Breban Acceptînd calea invitaţie a Primăriei municipiului Tîrgovişte şi Inspectoratului pentru cultură Dîmboviţa, de a serba împreună 110 ani de la înfiinţarea celei mai vechi reviste româneşti de cultură — „CONTEMPORANUL" —, invitaţi ai re­vistei noastre : domnul Radu Boroianu, secretar de st­at la Ministerul Culturii, Mircea Horia Simionescu, romancier de narvelaură şi fondator al prestigioasei şcoli de proză, cunoscută sub numele de Şcoala de la Tîrgovişte (împreună cu Radu Petrescu, Costache Olăreanu, Tudor Ţopa) şi Dumitru Iepeneag, scriitor parizian in vizită in România, şef, el însuşi, al unei dl­e şcoli, deja istorice, avangardiste şi anticonformist politice . Şcoala onirică, — şi cîţiva membri ai redacţiei (Nicolae Breban, Călin Căliman, Traian T. Coşovei şi Luminiţa Vădan-Petrescu) s-au întîlnit in localul primăriei cu personali­tăţi ale culturii şi învăţămîntului din judeţ, poeţi, critici, prozatori, istorici literari, medici, ingineri (Tudor Cristea, Ştefan Ion Ghilimascu, Ceru Mareş, Valentin Ciocşan, Petre Gheorghe Bârlea, Mire­ Lázar, George Coandă, George Geacăr, Cornel­­Sri­escu, Bogdan Vissarion şi alţii). Nu a fost nutrat o fericită aniversare sub dublul titlu „Contemporanul — Ideea europeană", o singură, prestigioasă tradiţie (cu excepţia ! vai, a ultimelor două decenii !) dar şi două programe, nu totdeauna identice, adeseori complemen­tare în spiritul respectului şi promovării valorilor, tradiţiei şi marilor nume ale ştiinţei, culturii şi politicii româneşti. A fost însă şi prilejul de a discuta o cauză a tuturor celor de faţă şi din multe alte aşezăminte de creaţie şi pedagogie : starea, criza, nu a culturii ci a înţelegerii, susţinerii, promovării ei ca sarcină majoră naţională a noii noastre societăţi. Tradiţia şi profilul revistei noastre, liberalism şi social-democrate, subvenţia culturii şi avatarurile ei, formele şi teh­nicile romanului românesc, audienţa literaturii de calitate, azi — iată cîteva din temele abordate ce le veţi găsi consemnate pe larg în numărul nostru viitor. Radu BOROIANU, secretar de stat la Ministerul Culturii Dumitru ŢEPENEAG Gheorghe ANA, primarul municipiului Tirgovişte Ştefan Ion GHELIMESCU, consilier teritorial la Inspectoratul pentru Cultură al judeţului Dîmboviţa Mircea Horia SIMIONESC’- Nicolae BREBAN

Next