Contemporanul, iulie-decembrie 1991 (nr. 27-52)

1991-07-05 / nr. 27

13 aprilie. In zorii zilei fac o ultimă plimbare prin cetatea hanseatică. Hamburgul este în soare, îmi amintesc cuvinte dintr-un manual : „April macht was er will...“ Aprilie face ce vrea. Cine şi-ar putea închipui o zi atît de frumoasă în Septentrion. Buletinul meteorologic anunţase că la München în această noapte a nins... Capriciile timpului. Un taxi mă duce spre aeroport. Ocolim o mulţime de străzi care au fost asfaltate în cursul nopţii. Oraşul se pregăteşte pentru traficul verii. Restricţiile de circulaţie vor fi ridicate abia la ora 10. Hamburghezii vin spre aeroport ca spre o staţie de tramvai. Sunt zeci de curse pe zi spre toate oraşele Germaniei, înainte de îmbarcare trec printr-un mic bar în care pot bea cafeaua şi lua într-un pachet sandvişuri, dulciuri pentru drum. La orele 9,30 decolam. Ne îndreptam spre Berlin , a 3-a etapă a călătoriei. Vom zbura oare peste Arnstadt, Cöthen — oraşele în care a trăit Bach ? într-o oră vom fi la Berlin. Oare în cîte zile a străbătut pe jos Bach drumul de la Arnstadt (cred că prin Hamburg) pentru a ajunge la Lübeck şi a-l asculta pe Buxtehude ? Ritmuri noi definesc civilizaţia modernă, dar marea putere a locurilor este dată tot de muzica lui Bach, de creaţiile marilor artişti ai timpurilor revolute... Am mai fost la Berlin în iunie 1990 ca oaspete al Raionului berlinez. Treceam zilnic în Berlinul occidental cu metroul prin Friedrichstrasse, trebuind atunci să arăt paşaportul. Ritmurile vieţii moderne... Anul trecut am aterizat la Schönefeld. Acum voi fi pentru prima oară pe aeroportul Tegel. Trecem peste Potsdam, Bach este din nou cu mine. în 1747, Bach Johann Sebastian vina la Curtea lui Friedrich al II-lea, însoţit de Wilhelm Friedemann, Philipp Emanuel era clavecinistul Curţii. Ce stupide pagini citeam în anii tinereţii în cartea lui Gh. Hubor despre umilinţele la care GAME Iosif Sava Jurnal muzical german (r) OFRANDA BACHIANA a fost supus Bach în faţa Regelui, în realitate Friedrich al II-lea, rege luminat, flautist bun, ştia să preţuiască muzicienii şi l-a înconjurat cu sfinţenie pe Bach. Din tema pe care Regele a schiţat-o la clavecin, Bach construieşte minunata Ofrandă muzicală — (Musikalisches Opfer) — sinteză — prin Ricercar, cele 6 canoane, Fuga Canonică, Ricercarul la 6 voci, Sonata în 3 părţi şi Canonul infinit din încheierea gîndirii contrapunctice, operă care reuneşte deopotrivă arta şi teoria muzicală. Ce minunat a răsunat acum cîţiva ani Ofranda sub bagheta lui Ludovic Bacs. Erau ani în care „creşteam“ cu Brandenburgicele, Suitele, Arta Fugii cu atîta forţă impuse în viaţa muzicală a ţării de ansamblul Musica Rediviva. (La Bucureşti trebuie să găsesc cuvintele necesare pentru a-l face pe Ludovic Bach să-şi reia activitatea în acest plan.) De profesionalitatea şi farmecul lui Johann Sebastian Bach avem astăzi mai multă nevoie decît cei ce trăiau în epoca lui Friedrich. Avionul a aterizat. Mă întîmpină Walther Rohr, un tînăr cu studii filologice și cu o mare pasiune pentru muzică. Am solicitat institutului care a organizat vizita la Berlin (Presse und Informationsamt der Bundesregierung) un program intens. Şi iată, în 3 zile pe care le voi petrece la Berlin nu am nici 5 ore libere. Sunt condus la Hotel Schweizerhof. La recepţie funcţionarii sunt în frac. Valiza mea cumpărată la Adam, la Bucureşti, nu prea sună consonant. Aş vrea să rămîn o oră în frumoasa cameră de hotel. Nu se poate. La ora 11,30 trebuie să fim la Institutul de Cercetări Muzicale unde se găseşte şi Muzeul de instrumente al Berlinului. Tiergartenstrasse... La aceeaşi adresă se află şi sediul Filarmonicii lui Karajan. Intrăm în zona unor mari instituţii culturale. Iată marea Bibliotecă de Stat. Peste drum se găseşte complexul filarmonic cu mari săli de concerte şi repetiţii, Institutul, Muzeul de Instrumente. Totul este perfect gîndit, între două manifestări un iubitor de artă poate vizita şi muzeul — reală „şcoală“. Hans Jörg Riehle, specialist în istoria instrumentelor, se pune la dispoziţia noastră. Am mai vizitat asemenea aşezăminte la Roma, Washington, Moscova, Praga, Taşkent, peste tot „participînd“ în fapt la cele mai captivante lecţii de istorie a muzicii. La Berlin, muzeul este „viu“, plin de chemări, înainte de a trece prin săli asistăm la un concert de orgă. Interpretul explică publicului istoria orgii de la pozitivele din mileniul trecut pînă la orgile electronice folosite de formaţiile de muzică uşoară. Se opreşte apoi la un minunat instrument baroc oferind publicului un real recital. Pornim în explorarea „exponatelor“. H. Riehle, desăvîrşit claviaturist, ştie să execute game, arpegii la toate instrumentele (vechi şi noi) de coarde, suflători, îl ascult minute în şir analizînd modul de construcţie a zeci de instrumente din Evul Mediu, din Renaştere, din al 19-lea veac, de la străvechi trompete la clavecinele de la curţile regale ale Europei secolului al 18-lea, la un Hammerklavier beethovenian. Privesc fericit pianul lui Weber, (din anii compunerii Freischütz-ului), unul din clavecinele lui Bach, un pian (construit în 1929) cu două manuale, o formidabilă colecţie de gonguri japoneze, un Hammerflügel „semnat“ de Johann Andreas Stein la Augsburg în 1775, familii de instrumente de suflat, chitare din ultima jumătate de mileniu, un clavicord (în care poţi realiza un vibrator „gîndit“ în 1784 pentru Philipp Emanuel Bach. Mi s-a pus la dispoziţie o echipă de filmare. Voi pregăti pentru toamnă o peliculă TV în care voi trece în revistă comorile muzeului berlinez — moştenitor de altfel al colecţiilor de instrumente existente în diferite oraşe ale Germaniei încă din secolul al 17-lea. De secole, sobrul Berlin este un centru muzeistic de prim ordin în Europa. Mi-e dor de Charlottenburg vizitat pentru prima oară anul trecut. Plecăm spre celebrul Palat. Regăsesc în fiecare cameră instrumente, vechi partituri — pe deplin elocvente pentru atmosfera secolului al 18-lea. Mai am 2 ore la dispoziţie. Ne îndreptăm acum spre complexul muzeistic Dahlem. Studiez pliantul. Ar trebui să rămîn aici cel puţin o lună, cîte 10—12 ore pe zi. Intru în sălile cu Cranach,din casa lui Dürer de la Nürnberg visam să văd Venus und Amor şi iată-l aici la Berlin)... „Bogăţii“ uriaşe : Holbein, Dürer, Rembrandt, Van Dyck, Rubens, Franz Hals. Trec într-o fugă prin sălile de cultură indiană, islamică, sud-americană... Va trebui să revin cîndva la Berlin doar pentru complexul Dahlem. Să uit 3—4 zile că trebuie să mă ocup de muzică şi să trăiesc doar într-un univers plastic. Ştiu eu ? Poate puterea muzicală a Berlinului este complementară forţelor muzeelor sale şi atunci este necesar ca permanent să rămîn în zonele interdisciplinarităţii pentru a-mi asigura orizonturile necesare înţelegerii artei sunetelor. La orele 19,30 revin la sediul Filarmonicii. O cafea, pe care medicii mi-o interzic de 2 ani, îmi dă puteri. Sînt pentru prima oară sub cupola sălii pe care o ştiu atît de bine din filmările cu Karajan. Orchestra de cameră a Filarmonicii este dirijată de Mario Venzago. Născut la Zürich în 1948, elev al lui Swarowski la Viena, Venzago s-a dedicat mult timp creaţiei contemporane (a fost membru al ansamblului Musica negativa) fiind în prezent Generalmusikdirector la Heidelberg. Apare astăzi pentru prima oară la pupitrul Filarmonicii din Berlin. Pe măsura parcurgerii partiturilor îmi dau seama de profunzimea pregătirii şi experienţei sale cu toate că gestica este cam dezlînată şi ineficientă. Cite talente dirijorale de aceeaşi vîrstă nu ar avea dreptul de a sta la pupitrul marii Filarmonici din Berlin... Ce mult contează pină la urmă, pentru a izbîndi într-o carieră muzicală, locul în care te naști... Protagonistul serii rămîne Ghidon Kremer, strălucitul violonist născut la Riga, elev al lui Oistrach, laureat al Concursurilor de la Bruxelles, Geneva, Moscova, unul din marii artişti ai lumii contemporane. Foarte interesant, prin ineditul său, programul serii : Fantezia pentru vioară şi orchestră de Schumann, Cinema-Fantaisie pentru vioară şi orchestră de Darius Milhaud, Concerto de ca- ' mera şi A Little Chamber Music de Arthur Sergheevici Louné (1892— 1966). Venind din cosmosul futuriştilor ruşi, comparat cu Kandinski, Cha-' gal, Brinsov, Louné scrie o muzică adîncă, stranie, foarte bine făcută. Ascultînd piesele integrate concertului mă gîndesc că nu am dreptate vorbind mereu despre necesitatea prezenţei numai a capodoperelor istoriei în viaţa de concert. Ghidon Kremer este un înţelept. Marele interpret al creaţiei lui Bach, Beethoven, Ceaikovski, Brahms, Prokofiev, ştie că are obligaţii în faţa întregii muzici şi oricum datoria principală a unui artist este să nu aibă prejudecăţi asupra creaţiei veacului său. Numai „sitele" istoriei au dreptul să funcţioneze. Părăsesc în tîrziul nopţii Filarmonica lui Karajan, intrată acum în „zodia“ lui Abbado. Mîine dimineaţă aş vrea să revin în Bibliotecă pentru a studia planurile de concerte din ultima vreme și perspectivele stagiunilor viitoare. Plec spre hotel, ducînd cu mine „frînturi" din muzica lui Louné, Milhaud. 1 înainte de a adormi citesc cîteva pagini din volumul ce-1 port cu mine în călătoria germană. P. Goma, „Patimile după Pitești", cumplita lume a totalitarismului, torţionarilor, prejudecăţilor. Cine va avea oare puterea să studieze cîndva „punctele“ de contact între literatura, plastica şi muzica secolului ?e 1?iiÍÉII1■n idccnewopeona gs as asasca swtfy. ittsau.. .: ______— i Unul din cele mai puternice romane din literatura noastră postbelică (Feţele tăcerii de Augustin Buzura) a constituit pretextul adaptării cinematografice Undeva în Est semnate de Nicolae Mărgineanu. In sfîrşit, după atîtea luni de veritabilă secetă valorică marcată doar de reapariţia nechemaţilor ce şi-au confirmat o dată în plus irepresibila vocaţie spre kitsch (Nicolae Corjos cu Liceenii rock’n roll şi Mircea Mureşan cu Miss Litoral), iată un film despre care se poate discuta. Decupînd din imensul material epic filonul conflictual care o pune pe fundalul „obsedantului deceniu“ două mentalităţi (cea ţărănească şi cea comunisto-securistică), Nicolae Mărgineanu avea în primul rînd de depăşit riscul ca o asemenea temă pînă mai ieri tabu să nu-l conducă spre un fel de Crearea Băncii Naţionale, moment capital în construirea societăţii burgheze în România, n-a fost legată numai de necesitatea înfiinţării unei bănci de emisiune, pur şi simplu indispensabilă într-un stat în care circulau atîtea monede străine şi aproape deloc o monedă autohtonă. Nici lichidarea camerei — care, sub diferite forme, a supravieţuit inclusiv în perioada comunismului , nu a fost un ţel absolut al înfiinţării Băncii Naţionale şi apoi, cu trecerea timpului, a altor bănci de credit sau comerciale. Nu, Banca Naţională a fost creată pentru că societatea capitalistă românească atinsese un stadiu în care era nevoie de anumite instituţii, pentru că, aşa cum spune Ştefan Zeletin în lucrarea sa, Burghezia română. Originea şi rolul ei istorie (1925), „...invazia capitalismului în Principate a impus ridicarea aparatului de circulaţie la nivelul vieţii moderne, iar modernizarea aparatului de circulaţie a impus modernizarea întregului edificiu al societăţii noastre“. Bineînţeles, noţiunea de circulaţie se referă la circulaţia monetară. Am trecut poate prea uşor peste camătă, flagel care a afectat numeroase clase şi pături sociale, boală amară a începutului societăţii burgheze ro- FILM Ioan Groşan Un film cinstit maniheism invers, în care toţi comuniştii să pară nişte monştri şi toţi cei care li se opun (de la ţărănimea mijlocie şi pînă la grupurile de partizani din munţi) să fie zugrăviţi angelic. Chiar dacă e evident (ca şi în cazul cărţii) că simpatia auctorială înclină — firesc, am zice — spre a doua categorie, trebuie spus că opţiunea regizorului nu devine ostentativă şi nu impietează asupra neceCRONICA BURGHEZĂ Florin Sicoie începuturile mercantilismului român an mâneşti. Fără să aibă precizia de mecanism din unele romane balzaciene, camăta românească, asemenea celei ruseşti, a cunoscut forme endemice, greu de încadrat, aparent mai aproape de literatură decît de implacabilele legi financiare. Sub sarei verosimilităţi a tabloului istoric înfăţişat. Tensiunea ideatică a volumului, obsesia scriitorului Augustin Buzura de a înţelege cum a fost posibil totul se păstrează şi la nivelul scenariului, rezultînd un film — n-am alt termen mai potrivit — cinstit, un film, acum, necesar. Nu este o capodoperă, ci, după atîtea decenii de minciună şi ocolire în slalom a adevărului cu vehicolul alegoric al „realismului socialist“, este o salutară „punere în temă“ făcută fără ură şi încrîncenare, cu un anumit umor chiar, lunecînd în cîteva secvenţe spre grotesc. Ceea ce mi se pare remarcabil în demersul lui Nicolae Mărgineanu este că preia şi face explicită o temă implicită a cărţii, o temă moromeţiană, aceea a timpului care nu mai are răbdare cu patriarhala şi aşezata lume ţărănească. De la imagiloviturile ei s-au prăbuşit clasa marii boierimi, obligată de moda timpului să-şi petreacă o parte din an în străinătate, în staţiunile de pe Coasta de Azur sau din Germania, o parte din pătura proaspeţilor funcţionari de stat, dornici să ţină pasul întru cheltuieli cu colegii lor bogaţi, ţăranii care trebuiau să-şi achite răscumpărarea pentru loturile cu care fuseseră împroprietăriţi la reforma agrară din 1864. Nici o clasă, nici o categorie socială nu a scăpat neatinsă de ea, căci oriunde ambiţiile — şi ce e oare secolul al XIX-lea decît un secol al ambiţiilor, al iluziilor ? — depăşeau mijloacele, se înfiinţa cămătarul, mai întîi ca un prieten dezinteresat, gata să-şi ofere sprijinul material cu generozitate, apoi ca un indispensabil, sfătuitor financiar — aproape toţi marii boieri care şi-au ruinat moşiile au avut în preajmă unul —, ca un jeluitor al prăbuşirii prietenului, apoi, şi, în cele din urmă, cînd bruma de avere rămasă trebuia inventariată şi scoasă la mezat, ca un şef al armatei de portărei, de tristă amintire, care au făcut să curgă atîtea lacrimi din ochii văduvelor şi orfanilor şi care au marcat, cu scene de neşters, atîtea destine. Voci răuvoitoare au încercat să lege, în chip nea de început a „Gaz “-ului care pătrunde valvîrtej în sat speriind o ţărancă bătrînă şi pînă la imaginea finală a Măgurenilor şezînd resemnaţi pe prispă după ce fuseseră deposedaţi de tot (avere, copii, linişte), filmul poate fi „citit“ ca o incursiune într-o vreme buimacă, ieşită din ţîţîni, unde celebra „temporizare“ moromeţiană se vădeşte de o înduioşătoare şi tragică naivitate în faţa tăvălugului roşu. Nu încasarea „cotelor“ şi nici măcar înscrierile în gospodăria colectivă îi interesează în ultimă instanţă pe aceşti arhangheli de la răsărit, ci pur şi simplu distrugerea unei concepţii de viaţă, a unor valori care, prin existenţa lor, periclitau naşterea noului „sistem“. N-am putea să nu adăugăm acestor sumare consideraţii remarca excepţionalului travaliu cu actorii. O distribuţie strălucită, cu Ion Fiscuteanu, definitiv, cămătăria de evreii pe care legile Evului Mediu îi privaseră de drepturi politice, oferindu-le, ca unică sursă de existenţă, camăta şi comerţul. E adevărat, mulţi dintre cămătarii marilor oraşe din Principate, în special Bucureştii şi Iaşii, coborau din evreii galiţieni pe care mirajul mănoaselor Ţări Româneşti, în special al Moldovei, precum şi blîndeţea legilor locului, îi atrăseseră, după 1800, din patria lor slavă. Dar a reduce cămătăria la evrei este prea mult, şi alte naţii, inclusiv cea românească, şi-au dat obolul în a alcătui această hidră. Mai departe, Ştefan Zeletin analizează situaţia ţărilor care păşiseră pe calea burgheză cu o anumită întîrziere istorică. Concluzia lui este „că o societate burgheză ce-şi începe dezvoltarea mai tîrziu decît altele năzuieşte a,începe cu acea fază la care celelalte au ajuns în acel moment“. Exemplele pe care le foloseşte sunt Statele Unite ale Americii şi Germania, pentru intrarea direct în stadiul imperialist al capitalismului, şi România şi Japonia, pentru parcurgerea rapidă a etapei mercantilismului, care luase altor ţări, aflate într-o dezvoltare treptată, cîteva sute de ani . „România şi Japonia pot iarăşi servi ca pilde de sodemus Mărgineanu, Dorel Vişan intr-o formă de zile mari, cu Valentin Voicilă şi Călin Nemeş creionînd cu subtilitate două nuanţe ale aceluiaşi tip de fanatism (se vede acum ce temei are zvonul imbecil lansat pe seama celui din urmă, erou al Revoluţiei, cum că n-ar fi un actor „chiar aşa de bun“), cu o galerie întreagă de „figuri“ caricaturizate atît cît trebuie, cu cîţiva tineri debutanţi evoluînd fără inhibiţie pe partituri grele — o distribuţie, aşadar, care confirmă ceea ce remarcasem încă de la debutul lui Nicolae Mărgineanu, cu Un om inoden : ştiinţa tipologiei semnificative. Dacă acest prim film artistic cu adevărat „liber“ va fi urmat de o serie de cel puţin acelaşi calibru, s-ar putea ca, aşa lovită şi zdruncinată din temelii cum este, cinematografia românească să intre, cu întîrziere, dar să intre, în sfîrşit, in Europa, cietăţi care şi-au scurtat drumul, fără a răsturna însă forma generală de evoluţie a burgheziei“. Constatările lui Ştefan Zeletin, atît de adevărate, pot fi privite din două puncte de vedere diferite : primul, vizionar, ghicea destinul ulterior al statului nipon, care, deşi întîrziat din drumul său ascendent de războiul în care îl tîrîseră propriile sale ambiţii, a reuşit să depăşească toate obstacolele prin muncă îndîrjită şi să ajungă cel dintîi stat industrial al lumii , cel de-al doilea, la fel de profund, dar pus de istorie între paranteze, zugrăvea calea prosperă pe care a pășit România pînă în preajma celui de-al doilea război mondial, dar pe care contextul istoric nedrept, războiul pentru eliberarea teritoriilor pierdute in 1940 şi instaurarea brutală de către trupele sovietice „eliberatoare“ a comunismului, aveau s-o spulbere cu desăvîrşire. Iată, puse alături, destinele a două ţări, pornite pe calea instaurării societăţii burgheze prospere din acelaşi punct. Una — Japonia — a reuşit să-şi atingă ţelul, alta — România — a fost dată de comunism mai înapoi chiar decît punctul de plecare , în feudalitatea relaţiei brutale dintre slugă şi stăpîn, dintre biciuit şi biciuitor.