Contemporanul, ianuarie-iunie 1992 (nr. 1-26)

1992-01-03 / nr. 1

Revista naţională de cultură, politică şi ştiinţă director Nicolae Breban Bucan Simona - ilustraţie la cartea „Apă vie apă moartă" de Marin Sorescu Domnule Radu Boruzescu, încercind să vă contactez de cite­va zile am constatat că treburi­le cotidiene -pariziene, vă răpesc tot laupul, cindu-vă pipă la refuz agenda. Abia am reușit intr-o săptămină să vă răpesc două ore pentru a­sta, aici, la Cafeneaua „SARAH“ de vorbă. —­ Da, am multă treabă, încerc să recuperez timpul pe care mi l-am dedicat în ultima vre­me României. Luat şi eu de elanul entuziasmu­lui stîrnit de­­ evenimentele din decembrie ’89, fi­i-am d­edicat un an întreg unui film despre de­molările şi arhitectura totalitară în România. — Aţi fost şi organizatorul unei expoziţii, aici la Paris, în Palais Sully, despre tradiţiile arhitec­turii româneşti şi dramaticele sale experienţe to­­talitariste. —­ Da, ca scenograf m-a fascinat şi oripilat, în acelaşi timp, spectacolul oferit de mutilarea arhi­tectonică bucureşteană. Acum am un proiect edi­torial pentru un studiu despre arta oficială, dar­­ ca orice eveniment ce izbucneşte fulminant, in­teresul scade brusc , după puţin timp. Tot ce era posibil acum un an a devenit imposibil acum. Toţi vor sa uite ce-a fost. Greşit ! Nu trebuie să se­ uite poziţia noastră în Europa. Acum este mo­mentul, după părerea mea, să fie ajutată­­Româ­nia, pentru a ieşi din zona a treia a lumii şi din peruile SibiEu­ropei. — Sper că nu vă pare rău pentru acest timp dedicat României ? — Nicidecum ! Timpul însă în Occident este '­ deosebit’,de preţios, după cum vedeţi şi voi, aici cine pierde, vremea moare de Toarne. Şi-am spus­­ că: 'am dedicat mult timp României, uneori frac­­-/•'tubs; alteori nu. îmi pare bine că s-a dat filmul la'Televiziu­nea română. Am­ primit multe co-­­ men­tarii'. Să fim înţeleşi : el n-a fost o perfec­ţiune. Cartea sper să iasă mult mai bine. Altceva * vreau însă să accentuez : sunt surprins neplăcut ’ • ea 'se întîmplă des, tot mai des, că anumiţi ro­­■ .mâni din ist'răînătate să fie...escamotaţi în Româ- 1't­iş. Este o­ atitudine ostilă menită să îndepărteze,­­ fies chiar şi prin lucruri miei, românii cu intenţii­­ bune, care,din­ anumite nroţive s-au stabilit în Scăinăriie. at­tagp­e, am observat, este­­tematic abordată pentru a duce la dezbinări. Radu Boruzescu, PARIS „Tot ce era posibil acum un an a devenit imposibil acum" Păcat ! Numai oamenii mediocri şi submediocri pot gîndi şi acţiona astfel. Eu şi Miruna am avut, ca şi alţi artişti, regizori, cîntăreţi, instrumentişti, care s-au stabilit în Occident (nu pentru un salam mai bun, icre negre şi şampanie — cum oribil s-a spus), deci am avut de ales între condiţia de a sta acolo şi a suferi neputincios şi libertatea de a ne face meseria aşa cum o simţeam şi gîndeam. Aceasta nu înseamnă o trădare, ci un alt mod de a înţelege să-ţi faci meseria şi datoria faţă de tine ca om.-: » .'-'• Mulţi dintre românii care au ales să se stabi­lească, în străinătate au avut o mare speranţă cu tot ce s-a întîmpîat în România în decembrie ’89. Am sperat că ne vom întoarce în ţară şi vom regăsi oameni’ minunaţi, cu care să ne unim for­ţele şi să realizăm lucruri mari. Deocamdată nu s-a întî­mplat aşa ceva. Am întîlnit o stare con­­•vtnică •asten*xr.Hfic. Netrăind pe d­o zi de zi, sen­zaţia noastră la ce se întîmplă este mult mai a­­cută. Distanţa ne permite o privire mai lucidă asupra­ a ceea ce se întîmplă în România. — Vă sîmţiţi buna intenţie de a colabora cu România rănită rău de tot ? — Da­­r pentru că ..Bucarest „ la mémoire mu­tilée“ nu este nicidecum un film pentru F.S.N., aşa cum răuvoitor s-a scris în presa din ţară. Eu nici pe departe n-am considerat că toată atrocita­tea din România s-a întîmplat numai din cauza lui Ceauşescu. E adevărat că în film n-au intrat anumite subiecte (Cotroceni — de exemplu), dar nu eram eu producătorul, deci nu decideam nu­mai eu şi apoi filmul nu s-a vrut a fi o anchetă. A face apologia răului este o metodă de a perso­nifica răul în figura lui Ceauşescu, ceea ce mie mi se pare că este o metodă simplistă. Comenta­riul filmului este uşor didactic, e adevărat, dar francezul a fost mai rece, aceasta a fost viziunea unui occidental care a avut șansa de a merge pe lîngă noi. Era firesc ca noi să-i lăsăm libertatea comentariului. în film am preferat ca oamenii să vorbească liber, pentru ca faptele să fie descrise din mărturiile lor, concluzia să fie implicită, nu explicită. Dar supărarea mea vine mai ales din faptul că la sfîrşitul filmului numele meu, al fotografului Gilles Abegg şi al arh. Ştefan Mănciulescu au fost scoase. Escamotarea de care vorbeam mai devreme ! De ce ni s-a făcut această nedreptate, ca să nu-i zic altfel? Cui i-a folosit această şica­nă ? Vezi, aceste lucruri în Occident nu se întîm­plă sau dacă cineva face acest lucru, chiar din greşeală, plăteşte scump daunele. Aici fiecare om care munceşte este respectat pentru ceea ce face şi nimeni nu are voie să-i încalce drepturile. — Poate era o depăşire de timp, ştiţi cum e„. — O depăşire de timp, după ce filmul „benefi­ciase“ de o jumătate de oră de prezentare ante­rioară, care suna ca un produs de propagandă. Iartă-mă. IVt­r­u noi înghiţi astfel de explicaţii, care seamănă bizar cu alte exemple în care anu­mite personaje sunt uitate şi cu totul alţii îşi asu­mă realizarea. Exemple de felul acesta pot con­tinua, dar nu asta este­­şi mai ales nu vreau să te încarc pe tine cu aceste fantei important în discuţia noastră. Regret mult însă că am aştep­tat 6 luni cu entuziasm ca să facem ceva pentru­­ România, dar... — Dar v-aţi întors eu snor la vechile dv. pro­iecte. Ina*nte de a vorbi d«*sn*t­ele as vrea să'vă reamintit! regizorii cu care ati lucrat In «•trăină­­tate, căci sonoritatea m­mdor lor sensibilizează chiar și cea mai fină acustică culturală. — îrt mod firesc, voi începe cu Ciulei, Pintilie și Andrei Șerban care are o cotă extraordinară în lume. Apoi Nureev, Allan Schweider (ultimul film al lui Beckett cu Buster Keaton) Makavejev cu care am făcut 3 filme. Pentru operă am cola­borat cu Riber, Bourseiller, Regy, iar în teatru cu Jeanne Moreau şi Radu Penciulescu pentru care am o mare admiraţie cum a lucrat Shakespeare, „Timon din Atena“, la Helsinki. Am descoperit în persoana lui Penciulescu un personaj deosebit de interesant, pe care nu-1 cunoscusem în Româ­nia. — Să revenim la treburile grabnice care vă chemau in Franţa şi din cauza cărora greu vă poate omul aborda. — Greul se trage nu din vreo scrobeală de... caracter, adică nu mă dau scump la vedere cu alţii, ci vezi şi tu bine ce mult muncim amîn­­doi, şi eu şi Miruna. De altfel, după cum ţi-am spus, Miruna este acum la Lausanne, unde a fost invitată să lucreze pentru sărbătorile Confedera­ţiei Helvetice. Sîntem într-o avansată fază pentru „Flautul fermecat“ la Bonn şi pentru un film după nuvela „Fecioara şi inelul“ din „Deca­meronul“, (regizoarea fiind o fostă ziaristă de la „Cahiers de Cinema“), Marie-Christine Ques­­terbert. Apoi vom merge la Chicago unde se reface o operă după „Jucătorul“ de Prokofiev, pe care l-a pus în scenă şi Ciulei la Florenţa. Şi tot în America avem o pro­punere de spectacol făcut de ■ un grup in­teresant, „Le Théâtre de la Jeune Lune“. Am primit propunerea unui tînăr regizor, Radu Mi­­hăileanu, care trăieşte in Franţa şi care debutea­ză cu un hungmetraj despre actualităţile româ­neşti, poziţia intelectualului într-un regim totali­­tar şi e­e­tul tîrziu al tatîlnirii cu Occidentul. Dar aşteptarea noastră cea mare, speranţa, o nejustificată amînare, o situaţie ambiguă, din proiect ce se aşteaptă de mult împlinit este „Colonia peniteneiarâ“ a lui Pintilie. Cine ştie, poate că totuşi... Ar fi o mare realizare ! — Dom-’ile F­'Im Boi’Hzescu­, nurreţi în suflet nostalgia personajului din „Enigma Otilieî“ şi toată perioada aceea încă romantică din ţară? — Cînd îmi vorbeşti de personajul acesta de­vin visător... era un moment fantastic. Termina­sem institutul, lucram cu prietenii, o atmosferă formidabilă, o perioadă fericită pentru noi. Erau prieteni cu care debutam : Alexandru Tatos care rămîne unul dintre oamenii cei mai mi­nunaţi şi cu adevărat neatinşi, Dorin Liviu Zaharia (din nenorocire, amîndoi dispăruţi), Mircea Veroiu, care sper să se reîntoarcă în România şi să facă film mult şi pe mă­sura talen­­­lui său extraordinar, Dan Piţa, Iosif Demian, Iulian Mihu (fără de care nu intram în ACIN). Apoi mai am şi nostalgia primului film la care am lucrat, „Neînfricaţii“, că­ruia încă mai sper ca Televiziunea Română să-i obţină negativele din Franţa, fiind coproducţie. Acest film are o distribuţie formidabilă : Tom­a Caragiu, Eliza Petrăchescu, Gina Patrichi ş.a„ Cînd filmul a fost gata, l-a văzut tov. Dumitru Popescu şi cu morga-i binecunoscută ne-a spus că ne-am distrat foarte bine dar cine plăteşte ? Apoi a plecat cu suita sa, filmul a fost interzis şi directorul Televiziunii, parcă Ioan Grigorescu, muştruluit rău — dacă nu chiar dat afară — că ne dăduse mînă liberă. Dacă Televiziunea Româ­nă ar obţine acest film de la francezi, ar fi ca o renaştere : după atîţia a­li, după atîtea cataclisme în care doi dintre interpreţi­ au şi pierit, actul nelegitim al unui funcţionar de partid ar fi anulat şi filmul s-ar trans­forma intr-un miracol al deschiderii cultu­rale actuale asemănător cu farai de la Constantinopol care a protejat frescele din sec. VI—VII. Imaginează-ţi că deschizi televizorul şi timp de 20 de săptămîni ai întîlnire completa­mente inedită cu monştri sacri ai teatrului şi cinematografiei româneşti, care revin în sufletele telespectatorilor români cu o prospeţime fantas­tică, ar fi pentru multă lume redescoperirea unor actori fabuloşi, dar cine ştie ce alte reacţii ar putea stîrni fantomele trecutului acum în Româ­nia... Merită încercat însă ! Interviu realizat de Mihaela CRISTEA Fari Si 1991. L ♦

Next