Contemporanul, iulie-decembrie 1992 (nr. 27-52)

1992-07-03 / nr. 27

tv. 9 C­­red că vom începe prin a-mi prezenta intenţiile. îmi închipui că toate cuvintele pe care le voi înşirui de aici înainte vor fi ca un fel de muzică şi-ţi vor părea, desigur, deosebit de anoste, dar poate te vor in­teresa într-o oarecare măsură, cel puţin din do­rinţa de a cunoaşte cite ceva despre mine (pre­supun că realmente te interesează, altfel n-aş scrie eu aici verzi şi uscate). Aş începe cu un vers (181 din „Pietrele rare“): „Un fum, apoi o flăcăruie şi la sfîrşit o vîlvă­­taie“. Am stat cîteva clipe bune in faţa paginii albe căci sînt neinspirat şi chiar şi acum cînd trec la acţiune (dacă scrisul poate fi numit ast­fel) nu mă simt in ..stare, să înjghebez cîteva fraze. Dar poate că orice început e greu. Că întotdeauna (n-ai de unde să ştii cu exac­titate decit din „discuţia“ cu dumneata, pe fugă şi aceea) mă gindesc la ceva, citesc uneori şi sint foarte atent la sunetele din jurul meu. Şi la scîrţiitul scaunului, şi­­ la zgomotul greierilor, şi la lătratul cîinilor de prin cărţile de pe strada mea şi, mai ales, la acel halou ca un nor de fu­ningine sonoră pe care-l aud, deasupra oraşului. Dar toate acestea nu cred să însemne prea mult pentru tine. N-ai putea zice, după zgomotele pe care ţi le descriu (încerc, de fapt, să ţi le descriu) că nu trăiesc ca într-o pastorală. Puţin mai în­colo (mai precis peste patruzeci şi cinci de mi­nute) va începe un continuu du-te vino al au­tobuzelor pe şoseaua învecinată. De ce-ţi scriu, totuşi, la o astfel de oră tîrzie ? Ca să ne trezim amîndoi la realitate, la un fel de realitate ciudată ? Nu ştiu dacă tu, după cîteva ceasuri petrecute împreună, m-ai putea numi prieten. Prietenia mi se pare mai presus de mu­zică, ceva în afara oboselii, în afara rutinei, un cîştig moral, un tablou frumos reprezentînd un permanent răsărit cum îl vezi tu săptăminal cînd treci Atlanticul. înţelegi ce vreau să spun ? Şe­derea împreună la o cafea şi dezlegarea limbilor după cel puţin o jumătate de oră de fraze bana­le, apoi o poveste la persoana întii, anecdote, rî­­sete şi tutuiri nu înseamnă încă o prietenie. Nici cadourile care imblînzesc (ştim de la etologie) orice gazdă, nici chiar declaraţiile făcute cu voce tare nt­ sînt în stare să ne facă să vorbim mai desluşit, de la bun început, limba prieteniei. De ce ţi-am scris ? Poate dintr-un sentiment adine de singurătate. J*ă Ihdeletwlfceseî aidoma unui alt Narcis, cu mine. într-un anume fel, încerc să rămîn eu însumi şi deseori, în faţa oglinzii pe care mi-o aşez Înaintea sufletului, găsesc dire de imperfecţiune. Aştept să compun o simfonie, una deosebită, cum n-a mai fost alta şi de aceea îmi tîrăsc orele după mine, prin pădure, pe străzile oraşului aces­ta, prin noapte, numai cu un singur sens: să compun o astfel de muzică. Aici, în acest punct, vreau să-ţi dau o informaţie : ştii casetofonul marca BASF pe care-l aveam ? Ei bine, l-am luat cu mine, am cumpărat cîteva baterii şi, ata­­şîndu-i şi microfonul, am început să înregistrez tot ce se aude în cameră. Sînt zgomote diferite, banale chiar, citeodată o uşă trîntită, o uşă scîr­­ţîind (fa­ la), uite un acces de tuse. Pe lîngă in­formaţia promisă, iată şi o cerere : eşti amabil, te rog, să-mi trimiţi cîteva casete ? Cam atit pentru prima scrisoare pe care, Îna­inte de a o încheia, o asezonez cu toate urările de bine şi de sănătate. Scrie-mi cît poţi de repede, al tău... 2 A trecut, dragă amice Musaios, o lună de la prima mea epistolă. .Intre timp s-au intîmplat mai multe : pe lîngă televizor, radio, cinema, teatru (există un teatru popular în localitate şi vreo cîteva „actriţe“ drăguţe), duş fierbinte, am făcut şi o partidă extraordinară „unşpe la unşpe“, pe stadionul municipal, Împreună cu băieţii. (Unul căruia i se spune „Occident“ a aranjat to­tul). Una peste alta, mă simt într-o formă ex­celentă. Incit chiar și micile îndeletniciri — cu­sutul nasturilor, periatul hainelor, măturatul prin camera din căminul unde stau — mi se par floare la ureche. Bătrine, ce e al­ tău e al tău. O timp ! O, viață ! Vorbele tale îmi picură dulceaţă (m-am prostit de fapt, fac versuri zănatice, cum vezi !) printre munţi, flori, păsări şi odaia în care stau. Muncesc cu mare plăcere, mi se pare că fac ceva foarte util şi sunt cotropit de o mare linişte şi mulţumire cînd mă întind seara pe pătura de culoarea muştarului şi-mi dezmorţesc mîinile roşii şi bătucite şi picioarele grele ca plumbul. M-am legat destul de bine de colegul meu de cameră (faţă rotundă, burnetoasă, ochi albaştri, spălăciţi, mustaţă neagră, stinsă scurt, părul ne­gru, înspicat la tîmple, bine legat) care, para­doxal (vezi că nu-i atît de paradoxal !), seamănă aproape perfect cu tine. Am să-l numesc Olym­pes. E un ardelean simpatic, vorbăreţ (n-aş fi scris aşa, dar prea e de tot înrădăcinată preju­decata potrivit căreia ardelenii sunt un fel de păstori tăcuţi care se sprijină încruntaţi pe bîta lui Abel). In rest, derpănăm copilăria, vorbim despre mu­zică, făcindu-i să înţeleagă notele şi valoarea lor, tonurile şi semitonurile. Am fost ieri prin piaţă, am luat nişte bere şi ridic un pahar în sănătatea ta. Toate bune. De cele mai multe ori (spun, evident, o banali­tate) lucrurile simple sânt cele mai profunde, cele mai îmbrăcate prin interior ca o sală de audiţii. De aceea Iţi mulţumesc din inimă pentru casetele trimise. . . P.S. Uite, chiar acum cînd Iţi scriu, trece pa sub ferestre un oarecare cintind „Adio dragă Nelăăă...“. Eu îţi spun simplu : Pa ! Dragă Musaios, înainte de toate „La mulţi Nicolae Iliescu Reglarea sistemului sonor. După cum vezi, socotelile mele cum că... şi dacă... de ziua ta au dat greş. Nu-ţi scriu mai mult că nu mai am­ loc pe această carte poştală. Am primit scrisoarea ta mustrătoare şi nu mă simt deloc mirat şi nici ruşinat (deşi, recunosc, ar fi trebuit să fiu). Ştii, am fost un copil tare nesuferit : nu spuneam poezii la onomastici, preferam să tac mile şi să mă ascund sub masă sau pe sub vreun scaun. Dar ceea ce o enerva cel mai mult pe propria-mi mamă era faptul că niciodată după vreo poznă copilărească (cine n-a făcut dintr-astea) mi-era atît de ruşine, mă sim­ţeam atît de umilit, îneît nu spuneam niciodată „mamă, iartă-mă“. Aşa că... Am trecut de jumă­tatea foii de hîrtie şi vreau să-ţi spun acum că mă simt extrem de singur şi de plictisit. De di­mineaţa pînă seara mă uit pe pereţi, stau de vorbă, citesc şi ascult. Nu mă satisface defel ca­litatea înregistrărilor mele. Ar fi bine dacă mi-ai împrumuta un casetofon stereo pînă la lea­fa de luna viitoare cînd, împreună cu ceea ce am mai adunat, vreau să-mi cumpăr un casetofon (à propos, am auzit că întreprinderea de Elec­tronică Industrială va scoate o sculă de primă mină). M-am apucat să citesc de la biblioteca orășenească, Saint-Exupéry care presupun că pentru tine are un sens iar pentru mine, în acest decor, un altul. Sunt convins că, așa cum spui tu, ești în stare să-l înţelegi dinăuntru (subi. mea), cu alte cuvinte ca participant şi nu ca simplu martor la frămîntările unei alte lumi. Acelaşi farmec aparte,, aceeaşi doză de nebunie împinsă pînă spre poezie o găsesc şi aici, încep s-o găsesc, mai bine zis. Am întâlnit mulţi, foarte mulţi oameni intere­sanţi şi aş vrea să am o puternică memorie a fi­gurilor pentru a-i reţine (fii convins că me­rită !). Dar despre toate acestea, despre căutările mele vom vorbi mai mult atunci cînd ne vom vedea. Vezi, cîteodată visez o reîntoarcere, sau acea „imposibilă întoarcere“ (expresia e luată din altă parte, dar n-are­ importanţă) la vremea romantică a copilăriei mele, la aceea a adoles­cenţei, la acel­­timp al avioanelor de placaj cu aripile fragile acoperite cu pînză, acel timp în care a se ridica un metru de la pămînt era o mare şi de nedescris victorie. Astăzi e vremea supersonicelor şi a rachetelor dirijate, a radio­locatoarelor, cum văd că-mi scrii tu cu mîndrie. Zburăm în stratosferă, dar a dispărut parcă ceva din acel umanism al aripilor de pînză şi al pilo­ţilor cu ochelari de soare. Şi totuşi, sîntem atît de tineri... Am impresia că n-avem noi, pămîntenii, nici şaptezeci de ani de zbor. O viaţă de om. (Aici poţi a mă contra­zice). Totuşi, ideea ţîşnirii în eternul plin de sunete şi de răcoare e atît de veche. Tu eşti, dă-mi voie să ţi-o spun, un executant al zborului, în timp ce eu încerc să fiu un crea­tor al său şi-mi spun deseori că zborul nu-i re­zultatul unui calcul savant sau pur şi simplu nu e un gest gratuit, un gest de bravură in esenţă, ci o necesitate la fel de obiectivă ca mersul pe jos, in două picioare, de care omul va fi­­ fost con­ştient încă din momentul,,cînd, coborînd din­­ co­pac, şi-a ales singur calea. Bătrînelule, azi e duminică seara ,şi pe aici s-a cam stricat televizorul. Se joacă ,ping-pong, se mai citeşte, se scriu scrisori. Aşteptam cu ne­răbdare sâ răsară din mare digul, iar zilele se încăpăţînează să treacă tot mai greu. Aştept con­cediul pe care sper să mi-l iau la începutul sâp­­tăminii viitoare, dar aici, unde este­­nevoie de toţi la un loc, orice frază care începe cu: „voi...“ trăieşte sub rezerva lui „dacă...“, începe să se lase toamna iar eu,încep să­ mă întreb ce am învăţat de fapt aici. Fără indoială că am învăţat multe, în primul rind a-i cunoaşte mai bine pe oameni. Am învăţat să văd­ lucrurile pe care nu credeam a le auzi măcar. Am văzut de cit de mărunte interese şi de ce meschinărie sunt minaţi cîteodată unii. Am cunoscut tot felul de oameni, de la Olympos, care a devenit, un soi de discipol al meu, pînă la Linus Cerbeanu, por­tarul, înalt, bronzat, impecabil îmbrăcat, pur­­tînd în permanenţă ochelari fumurii. In general, orice comunitate, oricare ar fi, ea, e« caracterizată de prezenţa simultană a tuturor nuanţelor­­ a­­custice. Despre toate acestea aş putea să scriu mult, dar n-are rost pentru că este vorba despre o lume mai complexă debit ar putea încăpea într-o singură și banală foaie de hîrtie. Cine naiba spunea „natura a creat atît de ușor» pasărea iar noi plătim un greu tribut să o inventăm"! Eu încerc să-i imit sunetele,­tu, zborul. In­­fond, tot ceea ce facem noi, de la Orfeu la Icar încoace, este o înlocuire cu mijloace din ce în ce mai ra­finate a naturii. Este, de aceea, şi cea mai scump plătită imitaţie din istoria omenirii. Deseori mă întreb dacă te-ar putea interesa ce fac eu, poate numai aşa, ca fapt divers. Un vechi proverb spune „unde nu-i cap, vai de picioare“. In momentul în care scriu aceste rînduri sunt în măsură să îţi spun că proverbul acesta se poate aplica riguros şi în situaţia mea.­­ Dar cred că ar fi mai bine să-ţi explic despre ce este vorba şi să mă fac şi eu că plouă, cum plouă pe aici (de-adevăratelea). De altfel ai observat că ,nu stau mult să-mi aleg cuvintele, asta mai mult din cauză că nu cred că ar fi necesar să o fac. Totul a început în urmă cu aproximativ cinci ore, cînd, după ce am „servit“ ceea ce îndeobște se numește „masa de­ prînz" și m-am dus să as­cult în cameră ceva la noul lac (casetofon, staţie, tunel) pe care mi le-am cumpărat, am venit să scriu pe hîrtia asta verde pe care ai s-o primeşti in cîteva zile. Dar ca şi cum totul ar fi fost re­gizat, în momentul în care ascultam pădurea am fost anunţat de Olympos (care a inundat camera cu o mutră răvășită) că s-a­­ spart frontul în cu­tare punct. Fereastra era deschisă, ce-i drept, dar stînd să mă gindesc că ne aflăm la etajul strei, ultimul mijloc 'de a prelungi » comoditatea con­fortabilă în care mă aflam a rămas nefolosit. După ce am stat în cîmp și In ploaie aproape trei ore, ne-am hotărît să ne întoarcem. Dar să nu mai vorbim despre asta. De ce am început cu proverbul din capătul pa­ginii celeilalte ? Fiindcă a început să nu­-mi mai placă nici „racul“ acesta. Mai bine-mi luam o combină puternică împreună cu care aş fi ieşit din cameră şi aş fi putut înregistra mierla care mai acum cîteva secunde exprima prin sunete cine ştie ce. Muzica, vezi, este în acest sens un limbaj. Am să-ţi cer să-mi „împrumuţi“ caseto­­fonul tău, cînd, în sfîrşit, voi pleca în concediu. Simt plin de sunete şi mi-a zis Olympos că a vă­zut la video un film cu Travolta care făcea cam acelaşi lucru. Vezi cum arta precede viaţa, avia­­torule ? îţi urez sănătate şi toate bune. 8 Dragă prietene, am citit de trei ori scrisoarea asta şi era cit pe ce să împăturesc frumos coala, s-o introduc în plic şi apoi să rup plicul cu totuL Dar am pre­ferat să mai scriu cîteva rînduri. în jurul meu totul este cît se poate de clar : marea, soarele, muntele, asfaltul fierbinte al şo­selei. De unde mă aflu văd, dincolo de ziduri, strada trezindu-se la viaţă, ciţiva oameni aştep­­tînd să se deschidă poşta, două ospătăriţe sau picoliţe aruncînd apă pe terasă şi rîzînd de cine ştie ce, vînzătorul de la merceria de vis-à-vis de restaurant încercînd să deschidă uşa prăvăliei, ciţiva copii (mai precis trei) ieşind de la alimen­tară cu cite un pachet de biscuiţi în mină şi tot punîndu-şi piedică unul altuia şi rîzînd, cîteva autoturisme Dacia 1320 şi Oltcit („Club“ sau „Special“, nu contează), cam ceea ce vedem pe balcon, acasă. De asemenea, nu mi se pare deloc ciudat să observ pe masă (unde scriu rîndurile astea ciudate pe care le citeşti chiar acum) un ceas deşteptător, o scrumieră, o solniţă, o duzină de chibrituri (din care, totuşi, lipsesc două cutii), un creion marca „Select“, un volum apărut în e­­ditura Ceres — „Preparate culinare din carne de pasăre“ — şi cîteva şerveţele de hîrtie aflate deasupra unui coş de pîine. Şi acum scrisoarea : „prin urmare, fără să mai lungesc vorba, mă încumet ca, înainte de a­ semna aceste rînduri, să-ţi spun despre mine că mă aflu bine sănătos, ceea ce-ţi doresc şi , ţie. Mă simt ca Tezeu scriind cu o cretă albă pe tabla neagră. Recunosc că nu astfel de cuvinte te-ar face pe tine fericit şi nici ca scrisoarea asta îţi va da trestiile pe care le­ aştepţi de la mine. Te fac, ca şi pe Olympos, cu a cărui persoană începi să te confunzi (fizic),­ părtaş al preocupărilor mele. Pe scurt, mă simt foarte bine, oamenii sunt dră­guţi. Zile însorite am avut mai tot timpul (acum asistăm la derularea unei toamne lungi, bogate). Am chef de lucru, de singurătate, iţi urez sănătate şi cobor din nou în epoca mono­diei, a coralului gregorian, a strofelor în stil me­­lismatic. Te salut“. Ce să mai adau­g, ce mai pot adăuga ? In vremea lui Bach asistăm la instaurarea se­riei de douăsprezece sunete şi totodată a armo­niei. La Monteverdi se dezvoltă stilul omofon. Apare din nou tendința de a aduna ideea muzi­cală într-o singură voce. Nu observi cite voci lăuntrice se găsesc în fiecare din noi ? Pînă la găsirea timbrului specific fiecăruia din ele. Tot ăla de (mai) sus. Vreau să dezvolt totul spre simfonie. Mă gin­desc la un preludiu care să conţină „in nuce“ tot eşafodajul melodic, şi apoi la o­ parte cantabilă, la un fel de arie. Apoi trebuie să apară forma de sonată, concepută măiestrit. Ideea trebuie să se ■ materializeze în partea numită menuet, care clocoteşte şi trece în reluarea tuturor temelor abia în final, în rondo. Muzica trebuie să fie­­ bine structurată, coerentă, inteligibilă, fără ba­last teoretic. Motivul central trebuie să apară de mai multe ori,­ uşor risipit în textura simfoniei, mai mult ca scop dramatic decit strict compozi­ţional. Şi cel mai important lucru este să por­neşti de la zgomotele banale pe care le poţi în­­tîlni orifunde în natură, de la trîntitul unei por­tiere la zăngănitul unui geam, sau de la fluiera­tul in falset al elevilor în drum spre liceu la cro­matismul bogat al cîntărilor din pădure. Mai este ceva şi încetez să te mai plictisesc : acompania­mentul trebuie să îmbogăţească ideea principală, şi să-i dea şi o semnificaţie aparte. Şi acum ce să-ţi mai spun, că o să ne vedem săptămîna viitoare căci voi intra în concediu ? Te las buimăcit şi mă duc să văd meciul. 10 Am în faţă o hîrtie pe care am notat prono­sticurile mele la concursul de miercuri. De ase­menea, am în faţă trei casete TDK şi un pachet de ţigări. „Assos“. Mai mult ca sigur că te plictisesc enorm cu toate scrisorile astea care nu se mai termină. Mă cunoşti destul de puţin dacă ai senzaţia că îmi scapă unele nuanţe de sastiseală pe care le picuri în scrisorile tale. N-am intenţia să te plictisesc, nu vreau să plictisesc pe nimeni, dar am învăţat că omul nu poate trăi fără prieteni. Aş putea să continui cu „prietenia e o stare de spirit“, dar mi se pare că e prea banal. Aş putea să spun că în momentul în care m-am trezit, a­­fară începuse prima ninsoare şi în colţul ace­leiaşi imagini l-am descoperit pe Olympos, aple­cat asupra unei ceşti în care tot amesteca ceva cu linguriţa şi din care ieşeau aburi. în momentul în care am tuşit, s-a frămîntat pe scaun de parcă l-aș fi surprins cotrobăind (n-am alt verb la ge­runziu la îndemînă) prin notele mele. „Ninge", am zis. „De-adevăratelea“, a spus. Am privit din nou pe fereastră. Frumusețea imaginii mă im­presiona întru totul. Cuprins de-o bucurie pe care nici eu nu o puteam justifica am privit brusc ceasul de pe noptieră, apoi am împins cu zgomot aproape material taburetul de lîngă pat şi am­ ieşit ca dintr-o scoică în micul vestibul. Am mai lovit nişte pantofi şi nişte cizme de cau­ciuc pline de noroi şi­ am scîrţiit încruntat uşa băii. Am notat nişte­­ochi speriaţi în oglindă, am căscat de cîteva ori, am ochit în spatele meu, pe o policioară, cei doi pantofi sport, i-am încălţat şifonînd puţin căputa şi, freeîndu-mi cu degetele pleoapele, am dat drumul la apă în cadă. „Nu tocmai“ , am auzit prin uşă răspunsul la întreba­rea mea „e tîrziu, baştane ?“, ciulind urechile la zgomotele de dincolo : trasul perdelei, ridicarea transperantelor şi deschisul ferestrelor. Proaspăt, am intrat în cameră unde un aer rece, dar nu sălbatic, nu dezlănţuit, ci ademeni­tor mă aştepta ca ,să-mi umple plămînii. Ca şi cum ,aş fi urmărit flacăra unui chibrit pus de­licat pe marginea scrumierei am început să pri­vesc distrat , şi singur. Ajungind aici la primul sfert al descrierii zi­lei acesteia, am zimbit. Pariez că în momentul acesta îţi stingi ţigara pe farfurioara de cafea şi nu­ ştii ce să zici de rîndurile de mai sus. As­cult in continuare cu nesaţ zgomotele oraşului, şi-mi­ dau seama că­ de afară se mai văd şi alte ferestre lumiflate. Razele lunii decupează o felie din mocheta cafenie, atingind fîşia de lumină a veiozei acesteia. Pe fereastră albastrul începe să se decoloreze iar rolele magnetofonului profesio­nal de pe masă înregistrează foşnete, triluri, zgomote difuze. Acum să trecem la cu totul altceva. Te-am prins în jocul vorbelor mele ? Mă crezi un com­plexat ? Poate sint, dar îmi vine foarte uşor să nu mă mint numai în faţa hîrtiei de scris. Ştii cum roşesc cînd se vorbeşte de mine prin preaj­mă sau cînd sint pus să cint şi să mă pronunţ despre cutare bucată muzicală ? De aceea voi face loc, aici şi, acum, gîndurilor mele. Musutos, mi-e dor de casă. Chiar aşa, pot da la maximum butonul nervilor (seria este mi-be­­mol—­ sol — la — si re bemol — do — si bemol — re — mi — fa diez — la bemol — fa, seria dodecafonică nu-i o temă, dar îmi poate distribui mie tonurile pe care le vreau), atmo­sfera nu explodează niciodată. Cu calm, Cu ar­gumente (în măsura a șaptea urmează recurența seriei ; dacă vreau introduc aici un corn ca să preia cu o anumită regularitate sunetele seriei, pentru melodie) aerul se rarefiază, obiectele din11 cameră încep să prindă iar contu­r. NU’ -Ştiţi dacă ştii, şi­­nu­ ştiu dacă este extrem ii de interesant, dar ai mei nu şi-au disimulat ge­lozia lor bolnăvicioasă, neconsumată niciodată, opunîndu-se strîmb şi întortocheat, aruncînd un dig de resentimente între mine şi lume. Nu ştiu, zău, de ce am avut ideea asta ciudată cu scri­soarea cu care te plictisesc acum. Poate simţeam nevoia unei destăinuiri. Ce zgomote ciudate aud acum ! Ce să-ţi mai spun ? Am senzaţia că orice ţi-aş zice, nu mă iei în serios. Sigur că m-ai putea întreba ce caut­ aici la destul de mare de­părtare de casă, cît am de gînd să stau, dacă sînt un fel de Robinson, în anumite împrejurări ocazia de a-ţi acorda o molcomă şi tihnită dimineaţă de vară în mă­rime naturală cu umbre pe o pajişte perfect ver­de, cu gînduri ninse fără un obiect precis şi o izolare acoperită în întuneric este mai plăcut de­cit orice pe lumea asta. Cu atît mai mult cu cît, picior peste picior, îţi aştepţi destinul să bată cu degetele beethoveniene, hotărîte, la uşă. Era un joc al amorului propriu, un fel de vi­braţie scrîşnită la atingerea cu viaţa. Eram con­ştient că dacă joc bine, necruţător, nu se poate pline problema pregătirii revanşei. Deviza mea înscrisă pe o fotografie de nuntă este aceasta: „să nu deosebeşti niciodată înfrîngerile de vic­torii“. Mi se părea o necurmată ofensă să mă cheltu­iesc, într-o viaţă petrecută pe scaun, la masă, la birou, în faţa televizorului, în faţa vecinului de palier, bun jucător de table. Vorbeam, prefăcîn-­­ du-mă războinic, despre afectarea de dincolo de liniuţa de dialog a celor care încep să spună : „ştii, azi la birou...“ Stringeam în mine o furie surdă in discuţiile cu prietenii, care luau în rîs totul din jur, care afişau o neîncredere în pi­jama faţă de planurile lor. Mi se încleştau făl­cile, tăceam. Îmi rodeam unghiile, căutam pre­texte să-i pun în dificultate, le găseam. Metodic, impecabil, le răsfoiam meschinăria ce li se deşi­ra pe faţă aidoma unei hîrtii creponate, atîrnate de tavan de sărbători. După ce se făceau pre­zentările, pîndeam fiecare mişcare a celor din faţa mea, suferind încruntat. încetul cu încetul, chiar stînd singur, îi simţeam pe ceilalţi de par­că ar fi fost în camera alăturată. Nu, nu sint deloc un Insingurat, nu sint un ra­tat­ cu complexul ratării exhibat In perseveren­ţă, sint doar un soi de fibră întinsă spre ceva. Nu ştiu nici eu prea bine spre ce. Recunosc fără dificultate că doresc să răstorn cîteva brazde ţepene de prea multe prejudecăţi. Nu vreau, prin ritmul evoluţiei mele morale, să trezesc e­­moţii cu orice Chip. Am impresia că asist în mine însumi la apariţia unei forme noi — stranii, fără îndoială — al cărei schelet îl văd limpede. Esenţial mi se pare zgomotul cel nou — un fel de orchestră ce-şi caută partitură încă nerăsfoi­tă şi-şi acordează instrumentele. De aceea e foar­te posibil ca viitorul meu să fie o formă mai pu­ţin sfîşiată, mai puţin tiranică, mai puţin miste­rioasă decit la alţii.­­Cu siguranţă că am să mă aleg cu un gutural în acest decembrie tragi-comic, tot sînt aici, lîn­gă fereastră şi scriind vrute şi nevrute. Două lu­cruri esenţiale s-au întîmplat în noaptea asta : m-am gindit serios la o simfonie casnică, opus­ă (ce ridicol, nu-i aşa ?) şi m-am descătuşat de toate vorbele aranjate ca nişte încîntătoare de­sene în albumul vieţii mele. In spatele acestor cuvinte mă aflu eu ,cu a­­ceste gînduri, in spatele acestei imagini dincolo de perdea, te afli tu, făcindu-ţi încălzirea de di­mineaţă în treningul gros, galben cu dungi al­bastre sau poate in altul, albastru cu dungi albe. Peste fruntea mea trece un nor de tristeţe mă­cinat de întrebări cărora, imediat ce voi lăsa focul din mină, am să le dau răspuns. Peste fruntea ta, acel continuu răsărit. Spre care acum, deschizîndu-mi larg braţele, îmi iau zborul, ani !“ Descrii, analizezi, metaforizezi ceea ce simţi că nu-ţi aparţine. Literatura implică, precum iubi­rea, un simţămint de posesiune fantomatic. O viaţă, pe cit posibil, deschisă, fără a urmări,­­ cum ar spune Flaubert,­ să tragă concluziile la fiece pas (semn al­ sărăciei cu duhul). 1 i i i „Un bărbat nu e rudă cu nevasta sa, dar e rudă j cu surorile nevestei sale“. Şi încă mai năzdrăvan:­­ „Un bărbat care n­u se simte rudă cu nevasta lui j trăieşte cu dinsa în concubinaj. Iar cînd se simte­­ rudă, trăieşte la incest“ (G. Ibrăileanu). I Contradicţiile unui spirit superior te satisfac nu din dorinţa grosieră a „înjosirii“ lui, din do­­­­rinţa de a-l vedea inclus în ciclul de imperfec­­­­ţiiine al omenescului, ci din pricină că îl per­­i P®Pi participin­d la, tensiunea­­ tragică, incurabilă , a Lumii, solidar cu sforţarea ei zădărnicită de a se depăşi. Ele alcătuiesc o oglindă pură a suferin­ţei, iar nu a eşecului (suferinţa irezolvabilă ne- i pu­tind fi niciodată un eşec). Gheorghe Grigurcu Jurnalul lui Alc este Naivitatea nu poate fi „reinventată“, aşa cum socoteşte cineva, ci doar reluată de acolo de unde am lăsat-o uitată, de unde i-am întrerupt cursul, aşa cum regăseşti un obiect familiar al copilăriei. Să recunoaştem : vine o vîrstă a indiferenţei politicoase şi melancolice faţă­ de unii autori de prima mină, prea zgomotoşi in reputaţia lor, ai­doma unui parc într-o­ zi de sărbătoare, supra­populat şi poluat de resturi ,de tot felul, cu ga­zonul călcat şi cu florile rupte, din care, nepu­tîndu-te reculege, nu ştii cum­ să te strecori mai repede... Mistere pe care repetiţia te sleieşte şi, dim­potrivă, mistere ce­­ iau naştere tocmai datorită unei repetiţii răbdătoare. Vei sfîrşi, poate, sufocat de melancolie ca de un gaz toxic. Insalubritatea unui trecut plin de ziduri igra­sioase, roase de pecinginea degradării, cu obiecte nefolositoare adunate în înfiorătoare vrafuri, a­­coperite de praf, cu sunete de genul scîrțîituri­­lor, bufniturilor, gemetelor anorganice, sluţiţi aşa, parcă peste noapte, din­ caritate, obligîndu-te a-1 părăsi fără zăbavă, cu cit mai restrin­se­ regrete,­tinţa a se ascunde în spatele elementelor, de unde ne trimit mesaje. ■ Un filosof se autorizează, mai întii, de la o concepţie, un critic, mai întii, de la o expresie. ■ „In momentul în care compuneam versurile, nu nutream oare o sinceritate artificială ?“ (K.P. Kavafis). ■ „Asemenea croitorului bun care face un­­costum ce se potriveşte de minune unui om (să zicem şi la doi) şi un pardesiu care poate merge la doi­­trei inşi — la fel şi eu scriu poeme care pot să se potrivească, to fi­­l unui caz (poate şi la două-trei). Comparaţia, puţin umilitoare (la su­prafaţă doar), este, cred, izbutită şi consolatoare“ (K.P. Kavafis). Priveşte în inima lucrurilor şi e imposibil să nu izbîndeşti­­­ministratori ai­ fenomenului literar şi, nu o dată, despoţi in nuce. Modestia cinică a celui ce se ocupă de litera­tură fără a se simţi scriitor e o postură primej­dioasă, ca orice alienare. Melancolia sîngelui poate fi mai adincă decit cea a spiritului, întrucît e conştientă că nu-i poate dobîndi atributele. O paralelă între fiinţa ta şi gusturile tale, în evoluţie pe parcursul vieţii. Tînăr fiind, iu­beşti devenirea însăşi. Maturizîndu-te, capeţi o sensibilitate pentru fixare, de unde şi scrupulul exactităţii. Dacă eşti o fire introspectivă, fixarea ta e străbătută însă de melancolia mişcării ce s-a frînt, c*un desen al unui zbor ce s-a pierdut după orizont. Bătrâneţea e, probabil, contempla­rea­­acelui orizont enigmatic. Unii poeţi au sentimentul că imită aerul. Iu- Unii comentatori ai literaturii se consideră seri- Romantismul­­delicat al celor neîntîmplate. Ex­­mina, vintul, umbra, în realitate, îşi imită col­­­itori, alţii nu. Dar cei din urmă nu sunt defel presionismul încleştat al celor ce s-au petrecut, mii de condei mai plini de har, care iau avut pu­ modeşti, cum s-ar părea. Ei se simt un soi de ad- Suprarealismul delirant al celor ce vor avea loc.

Next