Contemporanul, aprilie 1993 (Anul 3, nr. 13-17)

1993-04-09 / nr. 13-14

Revistă naţională de cultură, politică şi ştiinţă Corespondenţă din Köln Lucian Grigorovici OPINII DE DECENIU ULTIM Statul - care potrivit sumei definiţiilor de-a lungul multor milenii - ar reprezenta o înnoire permanentă a conducerii potrivit asentimentului majorităţii membrilor săi, nu este (în mod simplificat) decît un model de justificare politică, condiţionat istoric. Chiar sub forma aceasta de reducţie explicativă extremă, fenomenul este arhicunoscut şi a fost dezbătut, cu bună şi rea credinţă, rînd pe rînd pe Aristotel şi Kant, Machiavelli şi Richelieu, Thomas Hobbes şi Piotr Kropotkin - spre a nu lua la întîmplare decît unele capete divin sau diabolic de ilustre. în cazul de faţă se află însă, pur teoretic fireşte, pe masa de disecţie social-politică statul german de sfîrşit de mileniu, de data aceasta desprins de tentaţiile de mult desuete ale Leviatanului biblic al unui Iov sau de aberaţiile la fel de desuete (în curînd poate şi ele biblice!) ale socialismului real existent cu pretenţia neobrăzată de a-şi aroga filiaţiunea, mai mult sau mai puţin directă cu idealul stat platonic sau cu congregaţiile creştinismului timpuriu. Despre toate acestea s-au scris biblioteci întregi, fiind doar de sperat că nu se va mai scrie chiar atît de mult de-acum încolo. Despre statul german de după 1989 (devenit - în ciuda jenei de titulatură şi datorită unor complexe istorice cunoscute - o mare putere central-europeană) s-a scris relativ puţin, iar politologilor germani pare să li se usuce cerneala în pană după primele zeci de rînduri. Lucru lesne de înţeles, date fiind diviziile de erudiţi din diferitele ţări europene şi chiar extraeuropene care abia aşteaptă (s-o spunem neaoş) nod în papură. Nu doresc nici eu să fac cuiva vreun rău sau să dau chiar apă la moara „păpuriştilor“ (ce limbă bogată este uneori româneasca!) mă voi limita la ultimul stadiu în materie, mai precis spus dispunînd întîmplător de un impas argumentativ care (sînt convins!) va fi foarte curînd depăşit. în disperare de argumentare, mulţi dau vina pe oamenii politici din fruntea ţării - lucru care, fie subliniat, nu este cu totul valabil. Dimpotrivă chiar: slăbiciunea oamenilor politici provoacă - în Europa celui de-al nouălea deceniu - deficienţe procentual chiar foarte reduse în Germania de după 1989. Spre a compara doar... dar comparai son n 'est pas raison! Cauza primară o constituie caracteristicile ideologice ale democraţiei germane. Mai brutal formulat, Republica Federală Germania se consideră un stat (în definiţia ideală, la fel de clasică ca şi modernă) aşezat însă pe doi piloţi tradiţionali care - în privinţe mai numeroase decît ar fi acceptabil - contravin de-a dreptul democraţiei în sensul ei pur şi consacrat de o istorie destul de recentă. Fireşte că a vorbi de democraţie ar fi, sincer spus, adevărată flecăreală - chiar dacă am adăuga maliţiozitatea unui Schopenhauer care considera religia drept cîrjă ideală pentru orice Constituţie proastă. Dar asemenea aprecieri au mai fost auzite cu duiumul, fără să fi stricat întru nimic Constituţiei sau democraţiei în general. Revin deci la cei doi pilaştri tradiţionali ai statului german, concretizaţi prin statul de drept şi statul social. Or, la o privire mai atentă, ambele definiţii au funcţiune dogmatică - după unii istorici, jurişti şi politologi, aceste două principii dogmatice ale statului german reprezintă - istoric vorbind - mai curînd carenţe ale democraţiei. Mai precis, statul de drept (cu mult mai vechi ca tradiţie decît democraţia parlamentară) sancţionează de fapt („circumscrie“ ar fi termenul mai puţin sever) raportul dintre autoritate şi subalterni - desigur că într-un stat modern cu ponderi judicios distribuite. Altminteri spus: o construcţie (nu numai verbală!) de esenţă tehnocrată. Cît de mare este deosebirea aceasta de „circumscriere tehnocrată“ o dovedeşte faptul că Germania modernă nici nu s-ar putea dispensa de Constituţie, de acea „mamă a legilor“ la care Marea Britanie a putut renunţa din capul locului, mulţumindu-se (cel puţin din anul 1215 al Magnei Charte) cu simple edicte constituţionale de la caz la caz. director Nicolae Breban Mult mai dificilă este însă explicaţia pilastrului al doilea al statului social, dat fiind că această noţiune exprimă de-a dreptul neîncrederea latentă în ceea ce am numi orînduirea instituţională a democraţiei parlamentare. S-ar putea (nu sunt deloc sigur) ca asemenea neîncredere să-şi aibă originea în inflaţia galopantă a anului 1919 şi în dezastruoasa criză economică din anii ‘30 ai secolului nostru. în acest caz, pilastrul statului de drept a devenit baza juridică generală, iar cel al statului social s-a transformat într-un fel de surogat al democraţiei autentice. Or, tocmai în aceşti doi pilaştri ai statului german modern întrevăd foarte mulţi o frînă dogmatică în propăşirea statului modern, mulţi alţii o consideră o „scuză ieftină“ pentru blocarea unor probleme acute (ca de pildă aşa-zisa „interdicţie constituţională“ de afiliere ale contingentelor militare germane la unităţi ONU pentru menţinerea păcii în lume) - alţii în fine (şi sînt din fericire cei mai puţini) doresc o „cu totul altă republică“ - rămînîndu-ne însă datori cu explicaţii prea detailate. Efectul cel mai deprimant asupra acestui stat atît de perfect organizat (cu parlamentarism „perfecct“ sau ba, cu pretenţii deseori groteşti şi cu manifestări libertare pînă la limitele primejdioase ale permisivităţii) este impresia de „minciună socială“ ori de cîte ori pilastrul social este, în mod artificial şi cu rea credinţă, ridicat la rangul de ideologie statală. Ca în toate ţările democratice din lume, unii oameni politici (chiar fără culpă demagogică) promit în focul luptei electorale ceva mai mult decît pot face - lucru pe care-l ştiu ei înşişi şi pe care majoritatea electoratului ar trebui să-l,,intuiască“. Or, asemenea „plus de optimism“ este - în temperamentul german - mai greu „digerat“ ca în alte ţări. Un manco? Foarte greu de spus. Oricum, nu mi-aş putea imagina un om politic german care - în clipe de restrişte - să spună poporului deschis că nu se poate aştepta decît la lacrmi şi sînge. Cuvinte de pomină ale lui Winston Churchill în anul 1939 - la care nu pot adăuga decît cuvintele regelui Ferdinand al României după pierderea în anul 1916 a bătăliilor de pe Argeş şi Neajlov: Dites a toute la France que nous lutterons jusqu'au bout!... Ilustraţiile acestui număr sunt de Lucas Jennis la cartea Philosophia reformata de J. D. Mylius, Frankfurt, 1622 (din colecţia de la British Museum). Viziunea grafică: Mircea Dumitrescu.