Contemporanul, aprilie 1993 (Anul 3, nr. 13-17)

1993-04-09 / nr. 13-14

2 Publicăm alăturat traducerea articolului „Bucarest" apărut în Le Nouvel Obaem­ateur Nr. 13. Nemulţumit parcă de imaginea neagră a României care circula prin Europa - imagine, vai, nu lipsită de unele fundamente reale - Paul Goma înnegreşte şi mai mult Ceea ce uimeşte, printre altele, sunt titlurile fi autorii români apăruţi în Franţa pe care P. Goma îi propune lectorilor fi criticilor francezi: AL Papilian, O­ana Oltea, Rodica Iulian. în acest timp, au apărut în Franţa: M. Eminescu - „Sărmanul Diotri­“, Camil Petreacu - „Patul lui Procust"­­, L Rebreanu - „Ciuleandra". Contemporanul-Ideea Europeană Paul Goma BUCUREŞTI „Noi, ceilalţi, cei din Estul Europei, am fost răpiţi, expulzaţi din Europa prin ideologia mongolo-leninistă şi prin practica mongolo­­stalinistă. Dar dacă în realitate am fost goniţi din Europa chiar de către occidentali?“ Aproape un secol, Bucureştiul a fost socotit „micul Paris“ nu numai de către români, dar şi de către bulgari, sîrbi, greci, albanezi şi de către europeni necruţători ca Paul Morand. Şi in timpul celui de al II-lea război mondial, pe cînd Parisul (cel adevărat) era ocupat, umilit, martirizat, golit de conţinut, (micul) Paris de pe malurile Dîmboviţei a­­jucat“ rolul de înlocuitor şi se spune că s-ar fi achitat onorabil de această sarcină. După căderea Franţei şi ocuparea Basarabiei de către sovietici, România a fost constrînsă, ca şi Ungaria, să se alăture Germaniei - motiv pentru care în timpul războiului din Est, între anii 1941-1944, viaţa din România era acceptabilă, iar în Bucureşti chiar agreabilă (exceptîndu-i, bineînţeles, pe evrei şi ţigani). De la 1800, românii din Principate (Valahia şi Moldova) n-aveau ochi decit pentru Europa... această Europă pe care o contemplau de foarte jos cu privirea pierdută în sus. Cu admiraţie, cu mirare, cu sentimentul că niciodată nu vor fi europeni, după 1821, românii şi-au îndreptat privirile către Franţa, către Paris, în mod special, admirativi, dincolo de orice limită şi cu o dorinţă nestăvilită de imitaţie. Franţa, Parisul deveniseră pentru români nu numai un model, dar chiar idealul, visul. Or, nu poţi pretinde unui visător să aibă discernămînt. încă din 1868, Titu Maiorescu, logician, critic literar, „director de conştiinţă“, le atrăgea atenţia compatrioţilor săi asupra pericolului „unei forme fără fond“, consecinţă a unei imitaţii servile - şi profund ridicolă - a Occidentului şi în special a Parisului. în acelaşi timp, un mare scriitor contemporan cu Maiorescu, I.L.Caragiale (tatăl literar al lui Eugène Ionesco şi care, un treacăt fie spus, este din ce in ce mai mult... contemporanul nostru­ releva miezul acestei deviaţii, al acestei aberaţii schizoide, forma fără fond ducînd la absurd şi, deci, la tragic. Istoria culturii române - in mod special istoria literaturii şi a limbii române - a cunoscut din primul sfert al veacului al XIX-lea, o creştere a „luptei“ care-i opunea pe occidentalişti autohtoniştilor, pe modernişti tradiţionaliştilor, pe „euro­­penişti“ „glebiştilor“ ale căror atacuri, cele mai numeroase, mai violente, vizau modelul francez. Astfel, în 1906, izbucnesc manifestările studenţeşti care vor duce la ocuparea... Teatrului Naţional, „vinovat de cosmopolitism“ - adică de francomanie. Insurgenţii au fost conduşi un asalt de către „apostolul naţiunii“, marele istoric şi modestul dramaturg Nicolae Iorga... „La dreapta“ lui Iorga, fără să-i fie subordonaţi şi nici măcar simpatizanţi, erau autori, reviste, tendinţe şi curente maurrasiene, salazariste sau mussoliniene (mai puţin numeroase sau mai puţin semnificative, printre scriitori, erau curentele hitleriste­­ şi totuşi „copiii lui Adolf­, legionarii, urmau să-l asasineze pe părintele lor spiritual întru ultranaţionalism: Nicolae Iorga). „De sub mantaua lui Iorga au ieşit romancieri, eseişti, filosofi, printre care Mircea Eliade, Emil Cioran, C. Noica, Mircea Vulcănescu, Vintilă Horia - ca să nu-i cităm decât pe cei care sunt cunoscuţi in Franţa. Lovinescu, la rindul lui, îi avea „la stingă“ sa pe avangardişti, dadaişti, suprarealişti, suprematişti, constructivişti, integralişti, futurişti, onirişti, precum Tristan Tzara, Ion Vinea, Marcel Iancu, C. Brâncuşi, B. Fundoianu (devenit apoi Benjamin Fondane), Ilarie Voronca, St. Roll, Victor Brauner, Saşa Pană, Geo Bogza, Gherasim Luca, Paul Paum, Gellu Naum, dar şi solitari, „anarhişti“ precum Urmuz (precursor al suprarealismului românesc), nihilişti „negativişti“ ca Eugene Ionesco (primul său volum de eseuri, publicat în 1934 este intitulat UN - eseu-pamflet de o tulburătoare contemporaneitate), destructivi precum Cugler. în aceeaşi măsură „de partea lui Lovinescu“ se aflau scriitori de prim rang deveniţi, „clasici în viaţă“: poetul Ion Barbu, romancierii Liviu Rebreanu, Camil Petrescu (care a sfîrşit­­lamentabil, într-o mizerabilă colaborare cu comuniştii), Hortensia Papadat-Bengescu (moartă în 1955 într-o sărăcie terifiantă pentru că a refuzat să garanteze cu semnătura ei legalitatea, „onorabilitatea“ noilor stăpîni­­ şi „valoarea“ culturii mongole). Atît de puţini au fost marii scriitori români care n-au cedat (deşi datoria lor era de a se­­situa în fruntea rezistenţei spirituale), incit numele lor merită consemnate: alături de Hortensia Papadat-Bengescu s-au situat poetul, eseistul, filosoful şi dramaturgul Lucian Blaga precum şi poetul religios Vasile Voiculescu. Da, doar trei dintre cei mai mari (vreo cincizeci?) Numai trei, în sfîrşit, asasinarea lui Iorga de către legionari în 1940, şi moartea în 1943 a „adversarului“ său Lovinescu poate fi considerată pentru ei o şansă; dacă ar fi trăit, ar fi fost omorîţi în închisorile comuniste, socotiţi „duşmani ai poporului“ - Iorga pentru „naţionalism“, Lovinescu pentru „internaţionalism“. Datorită imitaţiei, „maimuţărelii“ Occidentului, „dorinţei de a fi precum francezii“ românii au ajuns la un cvasi­­sincronism dacă nu cultural, atunci măcar cu certitudine literar. Nu e nici o exagerare în a afirma că în România scriitori profesioniști erau departe de a fi singurii care erau „à jour“ cu ultima carte apărută, cu ultimele dezbateri de idei care agitau Parisul. Nici francezii, nici românii de vîrsta mea (Doamne, sînt născut în 1935 - dar oare e greşeala mea că am cunoscut numai comunismul?) nu pot crede în această Românie „eminamente agricolă“ (dar chiar Franţa la ora respectivă era altceva?)înapoiată, orientalizată, în această Românie unde chiar în tîrgurile provinciale cele mai liniştite se discuta (în franceză) ultima carte publicată la Paris - carte pe care o puteai găsi în librărie - dar nu într-o librărie generală ci la „librăria franceză“ locală; oamenilor din generaţia mea le vine greu să creadă că la Brăila, de exemplu (oraşul natal al lui Panait Istrati) apăreau cotidiane, hebdomadare, publicaţii lunare în franceză, italiană, engleză, germană, rusă, armeană, turcă, idiş - dar concepute, scrise, imprimate in marea majoritate acolo şi devorate pe loc. Se cunosc cîţiva scriitori români care au realizat in Franţa şi in limba franceză nu numai o carieră dar pur şi simplu au fost avangardişti. La aceasta meriţi adăugat un fapt revelator pentru cvasi­­sincronismul la care au ajuns imitatorii (sincronism literar cu Occidentul, proslăvit de Lovinescu). Se ştie că printre prietenii săi apropiaţi, Proust numări şi doi români: Martha şi Anton Bibescu. în schimb se ştie mai puţin ci Proust era nu numai Citit dar şi comentat (sincronic) în România imediat ce N.R.F. publicase primele volume din „în căutarea timpului pierdut“. Observaţii perfect valabile şi în zilele noastre. Am vorbit prin acum, aşa cum se poate remarca, de cei care în activitatea lor - scriitori, jurnalişti, teologi, profeţi, nu şi arhitecţi, - folosesc cuvîntul, de cei care se îngrijesc de formă încă înainte de apariţia unui fond corespunzător; am vorbit mai ales despre românii din toată România (şi despre cei din Basarabia şi Bucovina) nu doar despre bucureşteni. Românii de peste tot vin la Bucureşti­­precum francezii vin la Paris căci Bucureştiul fără nebucureşteni este o altă (sau aceeaşi) formă fără fond. La întrebarea: ,,Bucureştiul se simte european?“ putem răspunde fără ezitare (şi cu disperare). Da, da - dar dacă n-ar fi...? Prin aceasta Bucureştiul nu se diferenţiază de alte capitale ale ţărilor europene căzute sub ocupaţie rusă şi supuse colaboratorilor locali: Varşovia, Budapesta, Praga, Sofia. Noi, ceştilalţi, cei din Estul Europei, am fost răpiţi, expulzaţi, din Europa prin ideologia mongolo-leninistă şi prin „practica“ mongoloido-stalinişti. Dar dacă in realitate am fost goniţi din Europa chiar de către occidentali? „Spiritul de la München“ nu se aplică doar acordurilor semnate acolo; ştiind ce am pierdut în 1944-1945 noi am fost sau mai curînd am devenit şi mai europeni decât europenii occidentali. Europa e precum aerul, realizezi că există... atunci cînd îţi lipseşte. Europa... în mai 1968, noi românii am primit pe de Gaulle precum pe Mesia. El era Libertatea, Occidentul, Demnitatea, Franţa - deci Europa. Cu mîinile umflate de aplauze, cu vocea răguşită de aclamaţii, am auzit pe ilustrul nostru, atît de iubit, atît de aşteptat, fratele cel mare... împărtăşindu-ne cunoştinţele sale şcolare obţinute dintr-un manual de geografie (din secolul trecut): „Europa­­ e de la Atlantic la Ural“ . De ce pînă la Ural? Căci eu, român din Basarabia, aveam părinţii deportaţi la mama dracului, aproape de Vladivostok. Aceşti europeni (se mai numeau şi Popescu), care nu se gîndeau decit la „casa lor“ fie „casa“ asta chiar şi în imperiul sovietic dar măcar in partea lui europeană şi smulsă românilor, aceşti oameni nu mai erau deci europeni pentru că se găseau dincolo de Ural“? S-au scurs aproape trei ani de la evenimentele din România, în locul­ lui Ceauşescu - Iliescu, Roman l-a înlocuit pe Dăscălescu şi Măgureanu i-a urmat generalului Pleşiţă. Săracii români care sperau că odată cu căderea lui Nicolae Bokassa pe pămîntul românesc vor coborî libertatea, starea de bine şi demnitatea... Dar n-a fost să fie aşa. Dacă imbecilitatea comunismului şi teroarea Securităţii s-au perpetuat după­­revoluţie“, aceasta se datorează în bună măsură certificatului de onorabilitate pe care actualii guvernanţi francezi l-au eliberat cu ochii închişi, unor criminali (în sensul literal, juridic al expresiei) ca Iliescu şi Roman (personaj insolent, mitoman, perfect imoral, care nu încetează a se lăuda cu „verii din Franţa“ şi cu „protecţia fără condiţii a socialistului Mitterrand“). Dezorientaţi, decepţionaţi, disperaţi, românii sunt în prăbuşire... iată-i jos de tot, sub gradul zero al disperării. Mulţi regretă pe Ceauşescu (pentru că pe el cel puţin Mitterrand nu l-a primit, nici vizitat...) Resemnaţi, ei nu mai aşteaptă nimic, nici de la o Românie nouă, (meritată din plin) nici de la Europa - dar care Europa? Pentru români, Europa este Franţa şi „salvarea“ noastră venită graţie domnilor Fabius, Dumas, Rocard şi Mitterrand se dovedeşte a fi salvarea aparatului de Partid (de către Diescu- Roman), salvarea Securităţii prin acordarea de azil politic atîtor securişti, torţionari dovediţi. Aferim, Europa! în asemenea situaţie cum poate Bucureştiul să se simtă european? în sufletul său el este în mod cert chiar ultraeuropean, dar românii singuri, singuri de tot pot să facă Europa să revină pe malurile Dîmboviţei? (în 1944, francezii s-au re-europenizat singuri, singuri de tot?) Nu, ei nu o pot face. Pentru că veghează aparatul comunist, Securitatea, Iliescu-Roman-Măgureanu în interior, pe cînd din exterior Franţa diplomatico-politică veghează la dez­­europenizarea României. Dovada: românii au huiduit preşedintele Republicii Franceze, Franţois Mitterrand, venit în vizită nu pentru poporul român, ci la comunistul Iliescu şi securistul (prin structură şi tradiţie familială) Roman, incendiatorii Bibliotecii Universitare şi ai Muzeului Naţional de Artă. Unde şi cînd, în care ţară scăpată de jugul sovietic, cel mai ilustru reprezentant al Franţei a fost huiduit? Nicăieri. Ce reprezintă azi Bucureştiul­­ în Europa? Dacă toate celelalte ţări care au beneficiat „de cea mai dreaptă şi cea mai bună societate“ sunt acum veritabile cîmpuri de ruine, România - Bucureştiul în primul rînd - este o groapă. Ruinele - chiar de război, chiar ale comunismului pot fi reparate, cel puţin unele dintre ele, altele sunt demolate pentru a lăsa loc noilor construcţii sau pentru spaţiu verde. Dar o groapă? O groapă poate fi „reparată“? Întîi trebuie să o astupi. ~ Traducere din limba franceză de Rodica Burduşel Redacţia Florin SICOIE Telefon: 618.58.73; 617.60.10/2175 (redaCtOT Şef adjl­ICI) Magdalena POPA-BULUC Gheorghe GRIGURCU Călin CALIMAN Traian T. COŞOVEI Victor SCORADEŢ Gheorghe IOVA Dorin POPA Octavian SOVIANY Ovidiu PECICAN Augustin FRĂŢILĂ Luminiţa VADAN­­PETRESCU Secretariatul de redacpe Olga ANDRONACHE Telefon: 617.73.16; 617.60.10/2162 Corectura Rodica BURDUŞEL Telefon: 617.60.10/2456.233­ Carmen CONSTANTINESCU Sanda VOICU Administraţia Direcţia pentru Presă, Telefon: 617.60.10/1405,1406 Publicitate şi Tipărituri, Piaţa Presei Libere nr. 1, sector 1, București Director general Ing. Vladimir ULIERU Tehnoredactare computerizată TIPARUL: PROGRESUL ROMÂNESC SA.

Next