Contemporanul, ianuarie-iunie 1994 (Anul 4, nr. 1-12)

1994-01-07 / nr. 1

fondat în 1881 Revistă naţională de cultură, politică şi ştiinţă Episcopii martiri EPISCOPUL-VICAR DR. VASILE AFTENIE (1899-1950) A fost arhiereu-vicar al Arhidiecezei Române Unite de Alba lulia şi Făgăraş, pentru credincioşii români greco-catolici de peste Carpaţi, constituiţi în Vicariatul General Român Unit al Bucureştilor şi Vechiul Regat. Comunitatea credincioşilor români uniţi cu Roma din capitala României s-a format din emigranţii ardeleni greco-catolici, începând din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, trecuţi Carpaţii pentru a nu se înrola în regimentele româneşti de graniţă, înfiinţate de Curtea imperială vieneză, cu sediile la Orlat, Năsăud şi Caransebeş. Rândurile lor au fost apreciabil sporite de cei plecaţi din cauza foametei din 1817, care a făcut multe victime printre românii din Transilvania. încă din 1816 se aflau în Ţara Românească „12000 de uniţi trecuţi din Transilvania“ (pentru această perioadă a se consulta Dr. Coriolan Suciu, Misionari greco-catolici în Valahia (1818-1829), în „Blajul“ — 1934, pp. 65, 113, 275, 353). Episcopul romano-catolic de Nicopole, Fortunato Ercolani, administrator apostolic al Valahiei, a cerut la Blaj, Episcopului Ioan Bob, să trimită un preot misionar pentru aceşti credincioşi. La 18 martie 1818 a fost trimis preotul Grigore Maior (a nu se confunda cu Episcopul Grigore Maior, mort la 1785). Dar fiind considerată activitatea sa misionară printre românii uniţi cu Roma drept prozelitism, la intervenţia Mitropolitului ortodox Nectarie, preotul Maior a fost prins de către călugării acestuia, închis la Mitropolie şi retrimis la Blaj, după abia o jumătate de an de la sosire. însuşi Episcopul romano-catolic Fortunato Ercolani a ajuns la Bucureşti persona non grata şi în 1820 a fost şi el rechemat de către Sfântul Scaun. A fost înlocuit cu vicarul Giuseppe Molaroni, consacrat episcop în 1825. Deşi în timpul Revoluţiei lui Tudor Vladimirescu o parte dintre românii uniţi s-au reîntors în Transilvania, pentru cei destul de mulţi rămaşi, Episcopul Molajoni a cerut şi el Blajului un preot misionar pentru ei. La 17 decembrie 1825 a plecat de la Blaj spre Ţara Românească Beniamin Todor, călugăr bazilitan. Dar fiindu-i urmărită cu suspiciune activitatea desfăşurată în biserica romano-catolică din cartierul bucureştean Cioplea, a fost nevoit şi el să părăsească Ţara Românească, cum de altfel şi face în ianuarie 1829. După Revoluţia din 1848/49 şi abolirea iobăgiei în Transilvania, din nou ia avânt emigrarea românilor ardeleni în Principate, nu numai muncitori ci şi mulţi intelectuali formaţi în şcolile Blajului, unii dintre ei trecuţi şi prin universităţile imperiului austriac. O parte dintre aceştia s-au aşezat în Bucureşti, devenit capitala României, între ei şi greco-catolici. Aşa că spre sfârşitul secolului al XIX-lea s-a simţit din nou, de data aceasta şi mai acută, necesitatea unui păstor sufletesc propriu. A fost cerut iarăşi de la Blaj. Ca urmare, în anul 1887, Mitropolitul Ioan Vancea de Buteasa a trimis la Bucureşti pe tânărul preot Dr. Demetru Radu (1862-1920), abia sosit de la studii teologice superioare, urmate la Institutul De Propaganda Fide din Cetatea Eternă. Neexistând în Capitală lăcaş de cult - biserică greco-catolică, preotul D. Radu a fost numit de către Arhiepiscopul romano-catolic al Bucureștilor, Iosif Palma, predicator român în catedrala Sfântului Iosif, care era frecventată şi de greco-catolici şi, concomitent, profesor de Teologie la Seminarul Arhiepiscopesc catolic de la Cioplea, în vederea construirii în Bucureşti a unei biserici proprii, române unite, în anul 1892, în timpul pastoraţiei preotului Demetru Radu a fost cumpărat terenul din strada Polonă nr. 48, însă, nefiind recunoscută în România Biserica Română Unită ca persoană juridică şi, deci, neavând dreptul să deţină bunuri imobile, terenul a fost transcris în proprietatea Arhiepiscopiei romano-catolice, în anul 1897, după zece ani de pastoraţie, preotul Dr. Demetru Radu a părăsit capitala României, fiind numit Episcop al Lugojului. Abia în 1909 va fi numit un alt preot român unit în Bucureşti, în persoana tânărului Dr. Ioan Bălan (1880-1959), format în universităţile catolice din Budapesta şi Viena, om de aleasă cultură, poliglot, istoric, canonist şi publicist. A fost numit la Bucureşti la insistenţa unor oameni de cultură români catolici din Capitală cu care Păr. Ioan Bălan convenise încă din 1908. Monseniorul şi Prinţul Vladimir Ghika, Marius Teodorian Carada, ambii convertiţi de la Ortodoxie, apoi Hildebrand Frollo, Iosif Frollo precum şi a unor intelectuali români greco-catolici. Ca şi antecesorul său, noul păstor a fost şi el ajutat de Arhiepiscopia romano-catolică şi numit profesor la o catedră de limbile română şi latină la Seminarul arhiepiscopesc. în anul 1909, nu mult după sosirea lui Ioan Bălan la Bucureşti, s-a hotărât edificarea bisericii şi caselor parohiale pe terenul din strada Polonă nr. 48 şi la 21 mai, sărbătoarea Sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena s-a pus piatra fundamentală a noii biserici cu hramul „Sfântul Vasile cel Mare“, printr-o solemnitate ce a avut loc în prezenţa Arhiepiscopului romano-catolic, Raimund Netzhammer, principalul ctitor al noului lăcaş, şi a delegatului din partea Mitropolitului de la Blaj, canonicul şi Visticul Ioan Micu Moldovanu. •Tea a fost construită „în fundul curţii, întrucât organele ipale bucureştene n-au îngăduit să se construiască o biserică Ilustrăm acest număr cu bijuterii aflate în Muzeul etnografic din Sankt Petersburg greco-catolică lângă stradă“ (spune Nicolae V. Ilieşiu în Informaţia anexată unui memoriu adresat Preşedinţiei României la 31 martie 1993), în câteva luni biserica a fost ridicată şi la 6 decembrie 1909 a fost consacrată şi dată în folosinţă. După unirea Transilvaniei cu România de la 1 decembrie 1918, tot mai mulţi ardeleni au trecut Carpaţii în căutare de lucru şi s-au aşezat atât în Capitală cât şi în alte localităţi ale Vechiului Regat, sporind mereu numărul parohiilor greco-catolice, aşa că în 1919 a luat fiinţă Protopopiatul român unit (greco-catolic) al Bucureştilor, Păr. Dr. loan Bălan fiind numit întâiul protopop titular al districtului nou înfiinţat. în acelaşi an 1919, protopopul loan Bălan a fost rechemat la Blaj, fiind numit canonic arhidiecezan şi rector al Academiei de Teologie. Sub păstorirea Păr. Bălan pe lângă parohia din str. Polonă a mai luat fiinţă în Capitală o a doua parohie, cea din str. Acvilei nr. 38. Locul lui Ioan Bălan l-a luat la Bucureşti protopopul Gheorghe Dănilă, sub pastoraţia căruia, la 27 februarie 1927, printr-un „act de tranzacţiune“ (cf. N.V. Ilieşiu, Ibidem) a avut loc transcrierea imobilelor, teren şi clădiri din strada Polonă nr. 48 din proprietatea Arhiepiscopiei romano-catolice de Bucureşti, în cea a Bisericii române unite (greco-catolice), Parohia „Sfântul Vasile cel Mare“. La 14 iunie 1934 a fost numit protopop la Bucureşti, profesorul de Teologie Dr. Vasile Aftenie, titularul catedrei de Istorie bisericească şi Drept bisericesc de la Academia de Teologie română unită din Blaj. Vasile Aftenie s-a născut la 14 iunie 1899 în satul Lodroman, comuna Valea Lungă, nu departe de Blaj, azi în judeţul Alba, al doilea din cei patru copii - 3 băieţi şi o fată - ai lui Petru Aftenie şi soţia Agafia, o familie fruntaşă de ţărani. Şcoala primară, începută la Lodroman a terminat-o la Blaj, după un vechi obicei românesc din Ardeal, prin care părinţii de la sate, pe copiii pe care hotărau să-i şcolarizeze îi înscriau pe ultima clasă primară la o şcoală din oraşul cel mai apropiat, unde fiecare clasă îşi avea învăţătorul său, pe când la ţară şi îndeosebi în localităţi mici cu şcoli confesionale, de regulă cu un singur învăţător pentru toate clasele, nu prea puteau obţine instrucţia de bază necesară intrării în liceu. La Blaj a urmat şi liceul, primele şase clase ca elev „ordinar“, la (Continuare în pagina 10) director Nicolae Breban Scrisoare din Köln Lucian Grigorovici MĂRTURISIRE TARDIVA „Primiţi cu bunătate pe cel slab în credinţă, fără să cereţi socoteală de gândurile lui“. (Epistola către Romani) Aş greşi să spun că ne-am întâlnit, te poţi întâlni doar în libertate. Când eşti însă ţintuit între cei patru pereţi mucegăiţi, poţi vorbi doar de eventuală „reîntâlnire“, în cazul în care paznicii te-au despărţit temporar din motive cunoscute doar lor. L-am reîntâlnit deci deseori în decursul anilor pierduţi de viaţă - la el erau decenii întregi, la mine doar vreo câteva mii de zile şi nopţi. Era poet, vesel şi ferice, deseori Mumulean cu gură de aur. Poate compensa în felul acesta urâţenia cu care îl lovise soarta, cu un nas de castravete, ochi urduroşi, sticle de ochelari cu dioptrii indefinibile şi legate cu sforicele destrămate după lopeţile de urechi şi cu doar două-trei fire de păr în vârful creştetului, dându-i aerul cunoscutului profesor Nimbus din unele publicaţii dintre războaie. Să uităm însă asemenea amănunte fizice căci talentul său de versificator spontan e lipsit de banalităţile simplilor „căutători de rime“. Nu l-am uitat şi, cred, nici nu-l voi mai putea uita vreodată pe acest Mumulean, deşi nici nu mai ştiu dacă este în viaţă sau ba. Apoi ne-am revăzut cu adevărat, căci eram, zice-se, amândoi liberi într-un București care te pândea cu mii de ochi bănuitori, Damoclesi slugarnici, gata oricând să taie firul de păr al săbiei la cel mai mic semn al unui Dionisos cândva tânăr, între timp îmbătrânit în rele. Locuia undeva în spatele Mitropoliei, pe Aleea Bessel (oare mai există încă?), foarte aproape de Strada Căpitan Preoţescu, de Bulevardul cu denumire de luptă eroică a primului război mondial şi de (Continuare în pagina 10) Viziunea grafică: Mircea Dumitrescu 7 ianuarie 1994 • 1194.