Contemporanul, ianuarie-iunie 1994 (Anul 4, nr. 1-12)

1994-01-07 / nr. 1

2 O lume apusă Vasile Panopol PE ULIŢELE EŞULUI (Urmare din numărul trecut) Zoe a lăsat prin diată toată averea sa lui Dracache „pentru buna petrecere ce împreună am vieţuit“, rezervând importanta sumă de 100 000 lei pentru grijile ei. Din aceşti bani s-au cheltuit 30 000 lei până la împlinirea unui an de la moartea vornicesei. Intre alte potrivite cheltuieli, suma de 1600 lei a fost întrebuinţată pentru cumpărarea a „270 perechi cămeşi cu izmene pânză ce s-au dat vinovaţilor pe la închisori“ şi aceea de 1200 lei „în halaturi căptuşite date la spitalul Sf. Spiridon.“ S-au mai împărţit 2300 lei daţi „milă pe la locuri cinstite şi scăpătate“. Frumos exemplu de filotimie, puţin urmat astăzi de bogătaşii şi îmbogăţiţii contemporani, de un feroce egoism. Personalul casnic a purtat doliul, o sumă de 500 lei fu dată „pe materiile pentru facerea straelor negre“. Dar viaţa îşi urma cursul, boierul, rămas singur fără copii, cumpără o furie neagră şi un crivat nou, achită nota spiţerească a lui Lohman care se ridica la 3500 lei, tocmeşte un alt doctor du­mnul, pe Sachelarie, Dracoche Baston împrumută pe vecinul său, mitropolitul Veniamin Costache, cu 120 000 lei în 1000 de carboane cu dobândă cam cămătărească de 5 lei la pungă (adică la 500 de lei) pe lună, bani pe care înaltul prelat îi restituie după o lună. Mitropolitul a cinstit în mai multe rânduri cu prezenţa sa casa vornicului. Pentru a-i ospăta „cheltuiala mesei dată Preasfinţitului Mitropolit bez cele date din casă“ a costat 58 lei. La această agapă „musaferii au gustat desigur din cele 4 ocale icre negre proaspete“ care costase frumuşica sumă de 63 lei. Cu toate că nu-şi pierduse capul, nici apetitul, vornicul suferea mult de pe urma morţii scumpei sale consoarte. Nedumerit de faptul că vorniceasa nu a murit de holeră, dar a sucombat puţin timp după lecuirea ei de această îngrozitoare molimă în urma unei boli misterioase, el a însărcinat pe un prieten să consulte pe practicieni din occident asupra cauzelor decesului scumpei sale soţii. La aprilie 1833 Vasile Ghica primeşte 445 lei „pentru un consult de doftori făcut la Viena pentru patimile răposatei K.K. Zoe Roset“. Nu ştiu dacă acest consult postum a lămurit taina morţii vornicesei şi a împăcat conştiinţa nemângâiatului soţ. Singuratica existenţă a lui Dracoche Baston fu curmată la 1841. Trupul său a fost îngropat la mănăstirea Dancu; vom vedea că nu se mai poate da de urma mormintelor celor care se odihneau acolo. Casele lui s-au risipit nu ştiu la ce epocă, bănuiesc că tot prin foc. Pe locul vechilor aşezări Catargieşti, cumpărate de tatăl lui Dracache, cu „casă de musafiri“ şi grădini îngrijite de Anton Manheber, vedem astăzi nişte dugheni de o neînsemnată aparenţă, dar bune alineate, după planul urbaniştilor. Călăuzit numai de nişte învechite socoteli am căutat să evoc prin această lungă digresiune uitata şi unita vieţuire a căsniciei unor ieşeni de veche obârşie, întorcându-ne paşii, întâlnim după strada Anastasie Panu, pe mâna dreaptă, scunde magazii unde îmi aduc aminte că pe vremuri­ îmbelşugate băcănii greceşti vindeau cele mai alese mărfuri coloniale, venite prin Galaţi. Strada Constantin Charles Baudelaire PARAD1SURILE ARTIFICIALE (Urmare din numărul trecut) „Prilejurile de râs şi de lacrimi se întrepătrund şi se amestecă atât de bine în această viaţă că nu-mi pot aminti fără să zâmbesc un incident care s-a petrecut atunci şi era cât pe ce să împiedice executarea imediată a planului meu. Aveam un cufăr enorm de greu, căci, în afară de îmbrăcăminte conţinea şi întreaga mea bibliotecă. Dificultatea consta în a-l transporta până la un cărăuş. Camera mea era situată la o înălţime ameţitoare şi, ceea ce era mai rău, scara care ducea la acest colţ al clădirii dădea într-un coridor ce trecea prin faţa camerei directorului. Eram adorat de toţi servitorii şi, ştiind că fiecare dintre ei se grăbea să mă slujească pe ascuns, i-am mărturisit încurcătura mea unui camerist al directorului. El promise că va face tot ce doream; şi când sosi momentul, urcă scara să ia cufărul. Mă temeam foarte tare ca acesta să nu fie peste puterile unui singur om; dar acest groom era un zdrahon înzestrat cu Umeri de Atlas făcuţi să ducă greul Celor­ mai puternice monarhii, şi avea un spate lat cât câmpia Salisbury. S-a încăpăţânat deci să care de unul singur cufărul, în timp ce eu îl aşteptam plin de teamă la capătul scării. Un timp l-am auzit coborând cu paşi rari şi hotărâţi, dar din nefericire, ca urmare a neliniştii sale, căci se apropia de locul periculos, la câţiva paşi de coridor, piciorul îi alunecă şi greaua povară, căzându-i de pe Negri, denumită înainte vreme „Podul vechi“, porneşte din faţa Treisfetiţelor înspre „Târgul cucului“ în dreptul unei vechi dughene cu caracter destul de pitoresc. Uliţa Mare se lărgeşte apoi peste măsură şi lasă să apară o construcţie cu cărămizi aparente, pretenţioasă şi urâtă, dărâmată de bombardamente. Acolo era Banca Naţională, în vechime se ridicau pe acest loc casele Başoteştilor, de care nu-mi aduc aminte, mai chipeşe, desigur, decât fostul sediu al băncii. Mai departe o veche clădire cu etaj, boite şi stâlpi, foastă Bogdănească, se prezintă sub un aspect destul de plăcut.­­ Imediat după dânsa, palatul Roznovanu, a fost cea mai frumoasă locuinţă din Iaşi, de aceea mă voi strădui a reda lămuriri asupra clădirei însăşi şi a foştilor ei stăpânitori. Alexandru Cantacuzino, nepot direct al vistiernicului Matei Cantacuzino, într-o scrisoare adresată la 1856 istoricului Edgar Quinet, susţinătorul cauzei româneşti (poate din pricină că era căsătorit cu Hermiona, fata cărturarului Gh. Asachi,, arată, după spusele mitropolitului Veniamin Costache, că aşezarea familiei sale „ocupa o mahala întreagă a oraşului, pe uliţa Mare, mai în faţă cu mitropolia; acolo şi în fundul unei minunate grădini se înălţa locuinţa, mare zidire cu două rânduri“. Aceste case ar fi fost cele mai frumoase din Moldova, întrecând în proporţii şi lux, palatul de la Deleni, tot a vistiernicului, care era o replică în mai mic. Castelul de la Deleni, astăzi părăsit şi răvăşit, este cel mai vast şi impunător din Moldova. Matei Cantacuzino îmbrăţişă, ca şi mulţi alţi boieri, cauza împărăţiei ruseşti în timpul războiului ruso-turc de la 1788, în semn de răzbunare, după un sălbatec obicei oriental, turcii răsăriră până în temelii frumosul său palat. Vistiernicul, care avea şi moşii în întinderi adevărat considerabile, se stabili în Rusia. La 1792, după sfârşitul războiului, ca şi ceilalţi boieri trecuţi în împărăţia vecină, îşi vându cu preţuri derizorii proprietăţile din Moldova conform îngăduielei cuprinsă în tratatul de pace. Ruşii care au răsplătit totdeauna pe cei care i-au servit cu credinţă, pe lângă rangul de cneaz, îi dădură vistiernicului, în noua lui patrie, întinse proprietăţi rurale. Dânsul, poate din cauza tragicelor peripeţii prin care trecuse, fu lovit de dambla şi muri, tocmai la 1817. A fost tatăl cnejilor Cantacuzineşti, înfocaţi eterişti. Soţia vistiernicului, domniţa Ralu Callimaki, i-a supravieţuit mulţi ani căutând să recupereze în Moldova o parte din bunurile familiei, vândute cu preţ de nimic. Desigur că şi întinsele locuri din faţa mitropoliei fură vândute prin mezat la acea epocă şi cumpărate tot de un dregător mare şi avut, de logofătul Neculae Roset Roznovanu, după cum presupun. Acesta, care a murit pe la 1805, stăpânea vreo 30 de moşii, 70 de pogoane vii lucrătoare la Cotnari, 150 de ţigani, vite, cai şi multe altele. Din­­ pomenita scrisoare a spătarului Iordache Bucşănescu reiesă că la 1827 au ars casele „Roznovanului“, alt prăpăd abătut asupra acestor locuri. Moștenite probabil de la logofătul Neculae care reconstruise casele lui Matei Cantacuzino poate într-un chip tot atât de somptuos, fiul său vistiernicul Iordache Roznovanu (1764 - 1836) le refăcu după incendiu. Restaurate de către arhitectul Freiwald, ele fură inaugurate cu mare pompă la 1832 de bătrânul vistiernic. După moartea acestuia au fost stăpânite de fiul său Neculae Roznoveanu, tot vistiernic, şi el, apoi de singurul lui vlăstar în linie bărbătească Neculae Roznovanu (1848 - 1891) poreclit „Nunuţă“, pretendent la scaunul Moldovei ca părintele şi umeri, prinse cu fiecare treaptă o asemenea viteză de coborâre că sosind jos se rostogoli sau mai bine zis sări, în vacarmul a douăzeci de demoni, drept în uşa de la dormitorul arhidascălului. Primul meu gând a fost că totul era pierdut şi că singura şansă să execut o retragere era să-mi sacrific bagajul. Cu toate acestea, după un moment de cugetare m-am decis să aştept sfârşitul aventurii. Groomul era îngrozitor de înspăimântat atât pentru el cât şi pentru mine; dar în ciuda pericolului, în acest nefericit contra-timp, sentimentul comicului îi cuprinse atât de puternic spiritul încât izbucni în râs,­ dar într-un râs prelung, asurzitor, din toată inima, care i-ar fi trezit şi pe cei Şapte Adormiţi. Acestei veselii zgomotoase răsunând chiar în urechile autorităţii insultate nu m-am putut opri să nu i-o adaug pe-a mea, nu atât din cauza zăpăcelii produse cât din cauza efectului nervos avut asupra groomului. Ne aşteptam amândoi, de bună seamă, să-l vedem pe doctor ţâşnind din camera sa; căci în general, dacă auzea un şoarece sărea ca un dulău afară din cuşcă. Lucru unic, în această împrejurare, când hohotele noastre de râs au încetat, nici un zgomot, nici măcar un fâşâit, nu s-a auzit din cameră. Doctorul suferea de-o infirmitate dureroasă care-i ţinea un timp treaz dar care, când reuşea să aţipească îl făcea, poate, să doarmă mai profund. încurajat de această linişte, groomul şi-a încărcat iar povara pe umeri şi a coborât mai departe fără nici un incident. Am aşteptat până ce-am văzut cufărul pus pe­­o roabă şi în drum spre trăsură. Atunci, fără nici un alt ghid decât Providenţa am plecat pe jos, purtând sub braţ un micuţ pachet cu câteva obiecte de toaletă, un poet englez favorit într-un buzunar şi în celălalt un mic volum in-douze conţinând aproximativ nouă piese de Euripide.“ (Continuare în numărul viitor) Traducere din limba franceză de Gabriela Abăluţă bunicul său. La 1893 palatul, cumpărat de comună, „restaurat“ samavolniceşte, a fost­­destinat drept reşedinţă principelui moştenitor Ferdinand, care nu l-a locuit niciodată. A servit apoi drept primărie, tribunal şi în urmă, până astăzi, drept sediul corpului IV de armată. Un arhitect sacrilegiu (sic) a transformat palatul stricându-i distinsa armonie, împopoţonându-l cu nişte acoperăminte disproporţionate, cu încărcături pretenţioase, greoaie şi displăcute, după gustul contemporan. Ba încă a mai risipit şi faimosul paraclis în care s-au botezat, s-au închinat şi s-au cununat sumedenii de credincioşi. îmi aduc aminte, desigur ca şi mulţi ieşeni mai bătrâiori, de aspectul armonios, elegant şi sobru al casei Roznovanu înainte de pocită ei refacere. înfăţişarea sa, cam severă, era în totul fericită şi simplă, în locul grilajului actual care maschează construcţia erau, din loc în loc, nişte stâlpi de piatră legaţi între dânşii cu grele lanţuri. Grădina din faţă, părăsită şi neîngrijită, vestea declinul acestei faimoase aşezări intim legată de trecutul capitalei Moldovei. Voi pomeni şi de vieţuirea norociţilor stăpâni ai acestei reşedinţe. După fugarul vistiernic Matei Cantacuzino, a cărui risipită casă aflată pe aceste locuri ar fi fost mai impunătoare, putem presupune că logofătul Neculae Roznovanu, refăcând-o, a trăit şi a murit într-însa. Acest important şi bogat dregător, din căsătoria lui cu Smaranda Hrisoscoleu, a avut opt fiice şi un fiu, Iordache. Una din fete, Ecaterina a fost nevasta lui Ioniţă Vodă Sturdza. Cea mai considerabilă parte din avere a rămas fiului său. Acesta a jucat roluri politice şi mai importante, fiind timp îndelungat vistiernic efectiv al Moldovei. Filo­rus convins şi înfocat, a făcut opoziţie cumnatului său, pământeanului voievod Ioniţă Sturdza. La alegerea domnitorilor regulamentari, fiind prea bătrân şi destul de ramolit, nu izbuti, ca şi descendenţii lui să ocupe scaunul ţărei. Vistiernicul a fost căsătorit de două ori: întâi cu Profira Balş, cu care a avut doi băieţi, pe hatmanul Alecu Roznovanu şi pe faimosul vistiernic Neculae, apoi cu Anica Bogdan, văduva lui Enache Rosetti, care i-a supravieţuit multă vreme. Spre sfârşitul vieţei sale, slăbindu-i facultăţile mintale, vistiernicul a acuzat în public de incest pe ambii săi feciori, amanţi ai unor frumoase boieroaice cu care se înrudeau, dar numai prin alianţă, dragoste prohibită de canoanele bisericeşti. Fiul său Neculae, om matur, divorţat de prima lui nevastă, Catinca Ghica, fu surghiunit la mănăstirea Secu din cauza legăturei sale cu Anica Filipescu care îi era, chipurile, mătuşă, fiind văduva hatmanului Iordache Balş, fratele mamei lui Neculae. Anica, gonită la Bucureştiul ei natal, nu avea nici o legătură de sânge cu ştrengarul vistiernic pe care opinia publică a epocei îl considera drept incestuos. Palatul la 1836 a rămas în stăpânirea vistiernicului ca şi frumosul castel de la Stânca, dărâmat complet de pe urma odiosului recent război. în ambele aşezări au fost găzduiţi de la începutul veacului trecut cei mai distinşi oaspeţi străini care au trecut prin Iaşi, mai ales ruşi. (Continuare în numărul viitor) Text comunicat şi îngrijit de Mihai Sorin Rădulescu i­deea europeană Redactori asociaţi D. ŢEPENEAG (Paris) Edgar REICHMANN (Paris) Emmerich SCHAFFER (München) Mircea NEDELCIU (Bucureşti) Redacţia Florin SICOIE Telefon: 618.58.73;617.60.1Q/1175 (redactor Şef adjunct) Magdalena POPA-BULUC Gheorghe GRIGURCU Călin CALIMAN Traian T. COŞOVEI Victor SCORADEŢ Gheorghe IOVA Aura CHRISTI Dorin POPA Octavian SOVIANY Ovidiu PECICAN Augustin FRĂŢILĂ Secretariatul de redacţie Olga ANDRONACHE Telefon: 617.73.16; 617.60.10/2162 Corectura Rodica BURDUŞEL Telefon: 617.60.10/2456. 2539 Sanda VOICU Administraţia Direcţia pentru Presă, Publicitate Telefon: 617.60.10/1405. 1406 şi Tiparu­­iii Piaţa Presei Libere nr. 1, sector 1, Bucureşti Director general Georgeta ROMANESCU Tehnoredactare computerizată TIPARUL­ editura cassandra SL

Next