Contemporanul, iulie-decembrie 1994 (Anul 4, nr. 13-52)

1994-07-08 / nr. 13-15

fondat în 1881 Revistă naţională de cultură, politică şi ştiinţă Sorin Dobrotă în dialog cu prof.dr. Andrei Mar­ga, profesor la Catedra de Istoria Filosofei şi Logică a Facultăţii de Istorie şi Filosof­ie, rector al Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca „ÎMPREUNĂ CU ALŢI FILOSOFI DIN ACEST MOMENT APĂR IDEEA RECONSTRUCŢIEI PRAGMATICE A FILOSOFIEI“ SORIN DOBROTĂ : Stimate domnule profesor Andrei Marga, pentru că timpul Dvs. este cronometrat cu zgârcenie­, vă invit să intrăm direct în subiect: o discuţie despre o aşa­­numită „filosofie aplicată“. Şi am să pornesc de la nişte cuvinte care spun că fenomenul Mizeriei apare numai la OM, fiindcă numai el a putut să-şi creeze din semeni un supus... ca şi în faţa ruinelor, în mizerie te doare vidul de umanitate, regretul că oamenii nu schimbă esenţial ceea ce este în putinţa lor de a schimba. întrebarea se impune: Oamenii sunt datori şi au capacitatea să-şi schimbe situaţia. Cum? ANDREI MARGA: Fiindcă aţi adus în discuţie tema mizeriei, ar trebui spus de la început că doar oamenii pot percepe, pot sesiza, pot analiza ceea ce Dvs. aţi numit „Mizeria“, întrucât numai ei pot să evalueze. Sigur, întrebarea Dvs. se referă la cum se poate depăşi mizeria. Ar trebui introdusă o scară a gradaţiilor. Dacă e să privim în jur, poate că fenomenul cel mai izbitor este nu atât fenomenul mizeriei, cât fenomenul penuriei, al unei anumite sărăcii. Nu mă refer doar la sărăcia în sens material, în sensul efectivului unor bunuri, ci mă refer şi la penuria de gesturi morale sau la prea mica pondere a gesturilor morale. Am putea gândi penuria şi în alte sensuri. Se pune întrebarea - cum aţi şi pus­­o - cum se poate depăşi această scară care include şi penuria şi mizeria. Cred că este o învăţătură destul de veche. Oricum, filosofic vorbind, ea ne vine sistematic de la Francis Bacon şi anume că filosofia şi gândirea, în general, ar fi firesc să se ocupe de ameliorarea condiţiei umane. Această ameliorare cere cel puţin trei lucruri: o cunoaştere exactă, o evaluare corectă şi, fireşte, o acţiune în consecinţa acestei cunoaşteri şi a acestei evaluări. Deci, spus la un mod poate cam general, este vorba de cunoaştere exactă, evaluare corectă şi acţiune adecvată. S.D.: Am dorit să discutăm, din punct de vedere filosofic, despre depăşirea situaţiei în care unii oameni se complac pentru faptul că filosofia nu se reduce la o simplă meditaţie speculativă - ca la Noica, de exemplu - sau la o scrimă stilistică, aşa cum apare în scrierile lui Gabriel Liiceanu, pentru a mă referi numai la filosofi români, în lumea contemporană, în modernitate, filosofia se testează prin consecinţa ei practică. Pe scurt, tot ceea ce se-ntâmplă la nivelul vieţii publice, dar şi al celei individuale este rezultatul a ceea ce se petrece la masa de lucru a filosofului. Filosofia este chemată să rezolve problemele vieţii curente. Alături, bineînţeles, de cultură. Sunteţi de aceeaşi părere? A.M.: Privită la scară mai mare, filosofia, dar şi cultura - în sensul cel mai cuprinzător - ne apar ca străbătute de două (Continuare în pagina 10) Fulvio Del Fabbro, lector de limbă română la Universitatea de litere din Florenţa CIORAN. UN TRASEU AL TRANSFIGURĂRII Nu se poate face abstracţie, pentru o înţelegere cât de cât cuprinzătoare a operei lui Cioran în tot arcul desfăşurării ei, de acel eseu-pamflet cu caracter socio-politic, de filosofie a istoriei şi a culturii deopotrivă, considerat de I. Negoiţescu cel mai tragic şi cel mai profetic din literatura română: Schimbarea la faţă a României din 1936. Această carte a reprezentat, după părerea noastră, o cotitură radicală în viaţa şi opera gânditorului deoarece, dincolo de validitatea ideologică a ei, se poate încerca punerea în relief a punctului de cotitură în traseul interior al lui Cioran culminând cu hotărârea despărţirii de propria lui ţară. într-adevăr, autorul însuşi, în cuvântul introductiv al noii ediţii de la Humanitas, 1990, singura versiune autorizată fiindcă de el revăzută, scrie că «acest text este poate cel mai pasionat şi în acelaşi timp îmi este cel mai străin». O ruptură premeditată prin luciditatea ei, dar şi dublată de un resort coercitiv avea nevoie ca să fie actualizată, să nege, să epuizeze, să lichideze plămada fiinţei, ruptură dictată de o chemare interioară care consfinţea acea rupere ca un gest etic de libertate, o promisiune făcută sieşi de mântuire, nu de trădare sau profanare. Negarea României nu e de fapt decât primul demers - emanciparea cere înstrăinare, pretinde non-angajarea din partea acestui Odisseus golit de ispita destinului şi căruia «contemplarea eternităţii îi aduce o director Nicolae Breban împăcare mai mare decât idealurile şi cultura unei epoci», cum declară în prima sa carte Pe culmile disperării, din 1934 într-o fulgerătoare şi timpurie conştientizare. Această negare încercată şi trăită de către un „delicat“ care întocmai puterea de transfigurare ce se degajă dintr-o sfâşiere şi recucerire a realului, ciudată recucerire care, sfârtecând lucrurile, le redeplasează apoi în indisolubila şi irezolvabila lor contradicţie. Problema depăşirii istoriei fusese pusă clar în această carte: «Nu poţi depăşi istoria decât atunci când timpul nu mai are pentru tine nici o importanţă, când ţi-e indiferent când şi unde trăieşti. (Pe culmile disperării, Bucureşti, Humanitas, 1990, pag. 103). O ştergere deci a fiinţei istorice, şi mai departe: «Nu om şi istorie, ci om şi eternitate, iată un raport valabil în lumea în care nu merită nici să respiri» (pag. 104, Idem). în problematica existenţială din tinereţe, deşi bântuită de excese, isterii tipice vârstei, se iveşte îndoiala asupra implicării omului în istorie şi posibilitatea de a se sustrage limitelor pe care le impun tragediile sau farsele inerente ei, printr-o totală neangajare sau nepăsare faţă de cerinţele de moment ale societăţii. Demn de interes este să urmărim în treacăt traseul aventurii sale, reparcurgând „obsesiile“ lui asupra soartei şi specificului României în Schimbarea la faţă a României care, prin fervoare militantă, prin pathos de baricadă, ar putea, la o privire superficială, să pară nepotrivit spiritului demascator de iluzii ce a dat dovada că este, să nu ni-1 arate ca gânditorul desenchanté cum din contră e recunoscut acum. Pasionatele și răzvrătitele lui luări de atitudine am putea, parafrazându-1 pe (Continuare în pagina b­) Ilustram acest număr cu lucrări de grafică pe calculator ale tinerei artiste românceDaniela Sărbu, dintr-o recentă expoziţie la Barcelona Viziunea grafică : Mircea Dumitrescu 7 iulie 1994 #13-14-15 (206 - 207 -208)

Next