Contemporanul, ianuarie-iunie 1995 (Anul 5, nr. 1-22)

1995-01-12 / nr. 1-2

ideea europeana Jacques Derrida EDMOND JABES SI INTEROGAŢIA CÂRTII De acum încolo vom citi mai uşor Mi-am clădit locuinţă. Un fel de iederă ameninţa să-i ascundă sensul ori să-l absoarbă, să-l întoarcă spre sine. Umor şi joacă, râsete şi hore, cântece se înfăşurau cu graţie în jurul unui verb care, pentru cărtuşi iubea adevărata rădăcină, se cam îndoia în bătaia vântului, încă nu se ridica să spună măcar rectitudinea şi rigiditatea datoriei poetice. în Cartea interogaţiilor, vocea nu se alterează ,şi nici intenţia nu se frânge, accentul însă devine grav. O puternică şi străveche rădăcină e dezgropată, iar pe ea o rană imemorială e scoasă la iveală (căci Jabes ne învaţă că rădăcinile vorbesc, că vorbele tind să crească precum plantele şi că discursul poetic şi-a crestat începutul într-o rană), e vorba de un anumit iudaism ca naştere şi patimă a scriiturii. Patimă pentru scriitură, iubire şi putere de îndurare a literei despre care nu vom putea spune dacă subiect îi este evreul sau litera însăşi. Poate rădăcină comună şi a unui popor şi a scriiturii. Destin oricum incomensurabil care altoieşte istoria unei „rase ieşite din carte..." pe originea radicală a sensului literal, adică pe istoricitatea însăşi. Căci e cu neputinţă să existe istorie fără seriozitatea şi truda literalităţii. Dureroasă îndoire de sine prin care istoria se răsfrânge pe ea însăşi încifrându-se. Reflectarea aceasta îi e începutul. Numai istoria începe prin reflectare. Iar îndoitura care o provoacă, ridul acesta e evreul. Evreul e cel ce alege scriitura care îl alege pe evreu într-un schimb datorită căruia adevărul se pătrunde de istoricitate, iar istoria se proclamă empirică. ......dificultate de-a fi evreu, care se confundă cu dificultatea de-a scrie; căci iudaismul şi scriitura nu sunt decât una şi aceeaşi aşteptare, aceeaşi speranţă şi uzură." Că acest schimb între evreu şi scriitură e pur şi instaurativ, schimb fără prerogative şi în care apelul la origine e în primul rând, într-un alt sens al acestui cuvânt, convocare, iată afirmaţia cea mai obstinată din Cartea interogaţiilor: „Tu eşti cel ce scrie şi e scris.*1 2 1 Misim clădit locuinţă (Poeme 1943-1957), Gallimard 1959. Aceasta culegere era admirabil prefaţată de Gabriel Bounourc. pe atunci, lui Jabes i-au fost consacrăte studii importante: M. Blanchot. ..întreruperea“. N. N. Is mai 1964; (î. Dounourc. ..tidmond Jabes. locuinţa şi cartea". Mercuri de France, ianuarie 1965. ..tîdmond Jabes. sau tămăduirea prin cane“. Icnit'?, Nouvel Ies, iulie-septembrie 1966 „Şi Rabi Ilde: Ce deosebire există între a alege şi a fi ales când nu putem face altfel decât să ne supunem alegerii?" Printr-o deplasare tăcută către esenţe, ceea ce face ca această carte să fie o lungă metonimie, situaţia iudaică devine exemplară pentru situaţia poetului, pentru omul verbului şi al scriiturii. Acesta se află, în experienţa însăşi a libertăţii sale, prizonier al limbajului de care se eliberează graţie cuvântului, căruia orice s-ar spune îi este totuşi stăpân. „Cuvintele aleagă-l pe poet..." „Arfa scriitorului constă în a educa, încetul cu încetul, cuvintele să se intereseze de cărţile pe care le-a scris." (Mi-am clădit locuinţă). E vorba într-adevăr de o activitate de eliberare, de o generare lentă a poetului de către poem căruia îi este tată. ..încetul cu încetul cartea mă va isprăvi“ (Spaţiul alb) Aşadar poetul e subiectul şi supusul cărţii sale, îi e substanţă şi stăpân, servitor şi temă. Iar cartea e subiect supus poetului, fiinţă vorbitoare şi cunoscătoare a celui ce scrie în carte despre carte. Această mişcare prin care cartea, articulată de vocea poetului, se pliază şi se ataşează sinelui, devine subiect în sine şi pentru sine, mişcarea aceasta nu e o reflecţie speculativă sau critică, ci în primul rând poezie şi istorie. Căci, reprezentându-se, subiectul se sparge şi se desface. Scriitura se scrie dar se şi strică prezentându-se pe ea însăşi. Astfel, înăuntrul acestei cărţi ce se răsfrânge la un mod infinit şi se dezvoltă precum o dureroasă interogaţie asupra propriei sale posibilităţi, forma se prezintă ea însăşi: „Povestea lui Yukel şi a Sarei, de-a lungul diverselor dialoguri şi meditaţii atribuite unor rabini imaginari, e aceea a unei iubiri distruse de oameni şi de vorbe. Are dimensiunea unei cărţi şi amara obstinaţie a unei interogaţii rătăcitoare.“ Vom vedea apoi, când metonimia o ia într-o altă direcţie - dar oare în ce măsură e alta? - că această Carte a interogaţiilor descrie astfel generarea lui Dumnezeu însuşi. Prin înţelepciunea sa poetul rămâne liber până la capăt în pasiune: să transforme în autonomie supunerea în faţa legii cuvântului. Fără de care, şi dacă pasiunea devine robie, nu e decât rătăcirea spiritului: „Nebunul e victima rebeliunii cuvintelor“. (Mi-am clădit locuinţă). Aşa că, auzind chemarea rădăcinilor şi lăsându-se inspirat de acest îndemn al legii, Jabes a renunţat poate la vervă, adică la capriciul din primele sale scrieri dar în nici un caz la libertatea cuvântului. A recunoscut el însuşi că libertatea trebuie să fie ceva legat de pământ şi de rădăcini, căci altfel nu e decât o vorbă în vânt: „învăţătură pe care Rabi Zale o traduce prin următoarea imagine. Tu crezi că pasărea e liberă. Te înşeli. Liberă e floarea... “ ......Şi Rabi Lima: Libertatea se trezeşte treptat, pe măsură ce devenim conştienţi de legăturile noastre precum adormitul de simţuri, abia atunci actele noastre capătă în sfârşit un nume.“ (Continuare în pagina ID ilustrăm acest numar cu hutai ale naistului plastic Sidi petre Viziunea grafică Mîrcia Dumitrescu Augustin Frăţilă în dialog cu sculptorul Nicăpetre, rezident canadian BRĂILIŢA DOWNTOWN, VIA UAP Domnule Nicăpetre, iată au trecut deja doi ani de zile de la ultima dumneavoastră venire în ţară! V-aş ruga pentru început, să nu spuneţi care e scopul acestei „tomnatice“ vizite? Obiectul venirii mele este unul foarte plăcut; brăilenii au reuşit,în sfârşit, să ofere publicului casa memorială Perpessicius. Eu îl iubeam foarte tare pe acest om, nu pentru că era brăilean ci pentru că s-a ocupat de Eminescu, iar când eram student, îi citeam foiletoanele ce apăreau pe vremea aceea prin reviste... Povestea stă cam așa: Domnul Dumitru Panaitescu, profesorul de literatură italiană de la Universitate - fiul lui Perpessicius - a dorit să marcheze mormântul acestui om, de la Bellu și atunci a apelat la mine. Asta deoarece Academia a considerat că Perpessicius nu intră în preocupările sale, spre a-i dărui un bust pe aleea scriitorilor, la cimitir - de altfel familia avea cavou, tot acolo, dar în altă parte - așa că au venit la mine, în Popa Nan, propunându-mi această lucrare, de care, la început am vrut să mă derobez, eu nefiind un portretist prin excelență, sculptura mea având o altă arie tematică... (Continuare în pagina II)